Master, an I, semestrul 2, curs pe scurt

Ioan Mavropoulos (al Evhaitelor)

A trăit între anii 1000-1080. Venea la Constantinopol din Paflagonia. A deschis de tânăr o
școală de filozofie, încercând să arunce o punte între gândirea clasică elină și credința creștină, prin
predarea simultană a retoricii, filosofiei și teologiei.
A fost ales mitropolit al Evhaitelor. De persoana sa este legată, potrivit tradiţiei, instituirea
sărbătorii comune a Sfinţilor Trei Ierarhi, la data de 30 ianuarie. Sinaxarul spune că, pe când
contemporanii săi purtau dispute despre cine trebuie să se bucure de mai multă cinste, dintre cei
Trei Ierarhi, toţi fiind prăznuiţi în ianuarie, Sfântul Ioan Mavropulos, în urma unei viziuni, a pus
capăt disputei. A hotărât ca data de 30 ianuarie să fie sărbătoarea comună a celor trei corifei ai
Bisericii. Şi aşa a rămas de atunci. Ierarhul Ioan a rostit o Omilia, dedicată Sfinţilor Trei Ierarhi şi a
întocmit slujba pentru sărbătoarea din 30 ianuarie, din Minei.
Ioan Mavropoulos este şi unul din cei mai mari imnografi bizantini. Câteva canoane şi
rânduieli ale lui au intrat în tipic: slujba din 30 ianuarie, două canoane pentru Sfântului Teodor
Tiron, din Triod. În Ceaslov se află Canonul către îngerul păzitor. Un canon de umilinţă către
Născătoarea de Dumnezeu se află în Molitfelnic.
Desigur, opera sa imnografică este mult mai bogată, cuprinzând 25 de canoane către
Mântuitorului, 68 de canoane ale Maicii Domnului, 11 pentru Sfântul Ioan Botezătorul. Altele sunt
la: Sfântul Petru, Sfântul Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Nicolae, Sfântul Dimitrie etc.
Bibliografie: Sfântul Ioan Mavropous, Mitropolitul Evhaitelor, Canoane de mângâiere la
Domnul nostru lisus Hristos şi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, traducere din limba greacă
de Laura Enache, Edit. Doxologia, Iaşi, 2015.

Mihail Psellos
S-a născut pe la anul 1018 în Nicomidia. A fost una dintre cele mai luminate minţi ale
Bizanţului secolului al XI-lea, un om inteligent şi talentat. Şi-a format o cultură vastă, din tinereţe.
A studiat filosofia, teologia, istoria şi dreptul, în şcolile timpului. În vremea lui Mihail IV (1034-
1041), împăratul Bizanţului, a fost judecător, iar sub urmaşul lui, Mihail V (1041-1042), a ajuns
chiar secretar imperial. În vremea lui Constantin IX Monomahul (1042-1054) devine o personalitate
de prim rang. Deschide universitatea din Constantinopol, unde predă el însuşi, fiind vestit în toată
lumea de atunci pentru cursurile sale de filosofie. Este atras de filosofia platonică, socotind pe
Platon mai important decât Aristotel. Când adversarii îl acuză pentru necredinţă, Mihail Psellos
redactează propria mărturisire de credinţă.
Acest autor este legat de conducerea imperiului, alcătuind cele mai importante acte oficiale
ale împăratului (novele, senţinţe). În anul 1054 îmbracă haina monahală şi apoi se retrage în
mănăstirea de pe muntele Olimp din Bitinia. După o vreme, părăseşte mănăstirea, revenind în
Bizanţ, spre nemulţumirea multora. În vremea împăratului Isaac Comnenul (1057-1059), Mihail
Psellos întocmeşte actul de acuzare a patriarhului Mihail Cerularie. Ocupă importante funcţii până
sub Mihail VII, căci moare la 1078.
Opera. A lăsat lucrări de teologie, filosofie, ştiinţele naturii, medicină, astronomie,
jurisprudenţă, arheologie, gramatică, istorie, retorică şi din alte domenii.
Dintre scrierile exegetice amintim comentariile: 1)La Cântarea Cântărilor; 2)La
Suprascrierea Psalmilor (comentarii la 72 de psalmi, în versuri); 3)La Hexaimeron; 4)La cuvintele:
Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră; 5)Despre paradis; 6)Despre păcatul împotriva
Duhului Sfânt; 7) Scolii la scrieri ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie al
Nissei şi Ioan Scărarul.
Dintre cuvântări, amintim: 1)La Schimbarea la Faţă; 2)La Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului; 3)La Sfântul Arhanghel Mihail; 4)La Sfântul Gheorghe; 5)Cuvântări funebre la Mihail
Cerularie, sau Constantin III; 6)Encomioane la Teodota (mama sa), împăratul Constantin IX
Monomahul şi la Ioan Mavropulos al Evhaitelor, la Ioan Scărarul; 7)Trei cuvinte despre post.
2
Mihail Psellos este şi autorul câtorva scrieri dogmatico-polemice: 1)Învăţătura de multe
feluri (Didascalia pantodapi - lucrare enciclopedică, tratând teme diverse); 2)Dialog despre
lucrarea demonilor (contra ereziei mesalienilor dualişti, care învăţau profund eronat că Dumnezeu
are doi fii, pe Hristos şi pe Satana, adică binele şi răul; 3)Mărturisirea de credinţă; 4)11 capete
teologice.
Dintre lucrările imnografice ale autorului amintim Slujba închinată Sfântului Simeon
Metafrastul, diverse imne liturgice şi un canon. A compus şi multe versuri religioase. S-au păstrat
şi 500 de epistole, preţioase pentru cunoaşterea istoriei şi a culturii bizantine.
În limba română s-a tradus Chronografia sa (aici îi numeşte pe strămoşii noştri sciţi, mai
ales pe cei din Dobrogea). Autorul, ca unul ce a participat, din postura de om politic, la
evenimentele vremii, nu este doar un observator al timpului său. Lucrarea descrie evenimentele
dintre anii 976-1077. Se împarte în două părţi. Prima parte pleacă de la Vasile II (976) şi până la
Isac Comnenul (1059). Partea a doua cuprinde descrierea dinastiei Dukas (1059-1078).
Bibliografie: Mihail Psellos, Cronografia, trad. de Radu Alexandrescu, introd. şi note de
Nicolae Şerban Tanasoca (lucrarea acoperă perioada anilor 976-1077, inclusiv domnia împăratului
Vasile II (976-1025), Edit. Polirom, Iaşi 1998, 264 p. Lucrarea poartă şi subtitlul Un veac de istorie
bizantină (976-1077).

Ioannis Italos
Ioannis Italos (1025-1085) a fost ucenicul lui Mihail Psellos. A fost o personalitate ce a
încercat să reînvie gândirea autentică filosofică. A predat la școala filosofică din Atena. Datorită
ideilor sale, a fost condamnat printr-o hotărâre sinodală (1082), sub Alexie I Comnenul.
Lucrări: Despre arta dialecticii, Despre silogisme, Aporii și soluții. A fost un important
cercetător al vechii filosofii grecești și al primelor secole creștine.
Pentru el, filosofia nu era prin ea însăși un studiu și o învățare a sistemelor trecutului, ca o
moștenire istorică, nici utilizarea metodologiei filosofice grație cultivării și exercițiului minții, sau
ca slujitoare a teologiei, ci era o realitate vie, ce se sprijinea pe mintea omului. Puterile minții sunt
capabile să cunoască adevărurile comune, pe când pentru apropierea de cele mai înalte adevăruri se
cere luminarea minții. Această luminare a omului el o caută în interiorul firii lui.

Eutimie Zigabenul
Eutimie, sau Eftimie (1050-1120) a fost un monah cultivat, pregătit teologic, bun retor. A
trăit la Constantinopol, în vremea împăratului Alexie I Comneanul, care i-a şi cerut să formuleze un
punct de vedere teologic împotriva rătăcirilor pavlicienilor şi ale bogomililor, ce se răspândiseră în
tot imperiul. Aşa a apărut Panoplia dogmatică, în 28 de capitole. Eutimie expune învăţătura de
credinţă a bisericii (Sfinţii Atanasie, Ioan Gură de Aur, Părinţii capadocieni, Sfântul Chiril al
Alexandriei, Dionisie, sau Sfântul Maxim) despre Dumnezeu, Treime, creaţia lumii, întrupare şi
soteriologie (cap. 1-7) şi combate toate ereziile, începând cu cea a lui Simon Magul şi mergând
până la pavlicieni, bogomili şi armeni (cap. 23-28). Lucrarea a fost publicată în Ţara Românească
încă de la începutul secolului al XVIII-lea.
Alte lucrări dogmatice poartă titlul: Despre ziua în care a avut loc Cina cea de Taină şi
Împotriva mesalienilor sau evhiţilor. Cuvântările lui Eutimie Zigabenul sunt Despre brâul Maicii
Domnului, La Sfântul Ierotei al Atenei şi La Sfântul Apostol Toma. Mai cunoscute sunt lucrările
sale exegetice, tâlcuind Psalmii, Epistolele pauline, precum şi cele patru Sfinte Evanghelii. Eutimie
Zigabenul a scris şi scolii la unele fragmente din lucrările lui Dionisie Areopagitul şi mai ales la
lucrări ale Sfântului Grigorie Teologul, precum: Cuvânt la Teofania Domnului, La Paşte
(Cuvântările 28 şi 45).
Tâlcuirea Evangheliei după Luca are ca principale capitole: despre păstorii ce petreceau în
câmp (2); despre Simeon (3); despre cuvântul ce s-a făcut către Ioan (5); despre ispitirea
Mântuitorului (7); despre soacra lui Petru (9); despre cei vindecaţi de felurite boli (10); despre
slăbănog (13); despre alegerea apostolilor (16); despre fiul văduvei (19); despre pilda semănătorului
(22); despre fiica mai marelui sinagogii (25); despre Schimbarea la Faţă a lui Iisus (30); despre
 3
Marta şi Maria (37); despre fariseul care L-a poftit pe Iisus la masă (42); despre bogatul căruia i-a
rodit ţarina (46); pilda despre cele 100 de oi (56); despre bogat şi despre Lazăr (59); despre fariseu
şi despre vameş (62); despre Zaheu (65); despre tâlharul care s-a pocăit (81).
A murit la anul 1120.
Bibliografie: Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Evanghelia după Luca, trad. de Adrian
Tănăsescu-Vlas, Edit. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2006; Idem, Tâlcuirea Psaltirei (1), Ps. 1-5, trad.
rom. Mitr. Veniamin, transliterare şi diortosire Mihail Iorgovan, Schitul românesc Prodromu, Sf.
Munte Athos, 2001.

Sfântul Teofilact al Ohridei

S-a născut în prima jumătate a secolului al XI-lea în insula Eubeea, din Marea Egee. Era de
neam grec. Unul dintre fraţii lui era slujitor la Sfânta Sofia, în Constantinopol. Teofilact studiază la
Universitatea din Constantinopol, fiind ucenic al lui Mihail Psellos. Şi-a desăvârşit studiile şi a
rămas ca profesor de retorică la şcoala patriarhală. A fost monah, diacon la Sfânta Sofia. A fost
dascăl al fiului împăratului Mihail VII Ducas (1071-1078).
Teofilact a fost un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, dar şi al operelor Sfinţilor Părinţi,
lucrări pe care el le foloseşte la redactarea propriilor lui comentarii scripturistice. A cunoscut
filosofia greacă şi latină. Pentru viitorul împărat Constantin Ducas Porfirogenetul a scris lucrarea
Învăţătura împărătească (Basilikos logos), un scurt manual de educaţie moral-politică şi de
pedagogie, necesar pregătirii celui ce avea să ocupe tronul bizantin. Lucrarea lui Teofilact a fost
întrebuinţată pentru alcătuirea Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Este un
tratat scurt, despre educaţia fiilor de împăraţi. Tânărul Constantin Porfirogenetul este îndemnat să
imite pe mama sa, care a fost virtuoasă şi milostivă, înţelegând adevărata măsură a jertfei
duhovniceşti. Sunt date exemple de urmat din Scriptură.
În 6 ianuarie 1088, Teofilact rostea un cuvânt de elogiu înaintea împăratului Alexie I
Comnenul şi a curţii imperiale (din care aflăm despre lucrarea istorică a Anei Comnena, numită
Alexiada).
Prin anii 1088-1090, Teofilact ajunge arhiepiscop de Ohrida (azi oraşul Ohrid, în
Macedonia, fosta republică a Iugoslaviei), păstorind peste slavi şi vlahi. Provincia fusese cucerită de
Vasile II Bulgaroctonul. Teofilact era văzut de păstoriţii săi ca trimis al împăratului Alexie I
Comnenul, care le impusese biruri grele, încât localnicilor le erau luaţi adesea copiii ca robi.
Teofilact a continuat să fie grec în gândire, dar a fost un părinte spiritual, apărând pe
păstoriţi contra abuzurilor. Totodată a combătut pe pavlicieni şi pe bogomili. A hirotonit preoţi
educaţi. A răbdat el însuşi nedreptăţile la care a fost supus. A câştigat pe credincioşi de partea sa.
De acum datează o colecţie de 130 de epistole, corespondenţă cu alţi ierarhi bizantini, cu curtea
împărătească şi cu fosta împărăteasă Maria.
Teofilact a scris şi un tratat Despre cele ce se impută latinilor, sau Asupra plângerilor
împotriva latinilor (P.G. 126). Chiar dacă trecuse puţin timp de la schisma din anul 1054, Teofilact
arată moderaţie, deşi nu face concesii apusenilor în privinţa învăţăturilor, ci apără credinţa
dreptmăritoarei biserici împotriva rătăcirii Filioque şi a primatului papal. Reaminteşte că simbolul
niceo-constantinopolitan nu cuprindea Filioque.
Corespondenţa lui Teofilact permite reconstituirea evenimentelor istorice ale vremurilor
acelea. Aflăm de acolo de pildă despre invazia armatelor apusene în Iliria şi Bulgaria, la primele
expediţii cruciate, la începutul sec. XII (P.G. 123).
Teofilact arată un simţ pastoral şi practic pronunţat. Cunoaşte nevoile bisericii şi pe ale
creştinilor şi lucrează pentru îmbunătăţirea stării lor. Ia apărarea păstoriţilor săi. Acum se petrece
năvălirea cumanilor, care au făcut mult rău. Impresionantă este o scrisoare de mângâiere trimisă
episcopului de Vidin, care îi ceruse ajutorul, încurajându-l.
Din vremea păstoririi sale datează două vieţi de sfinţi: Pătimirea celor 15 mucenici din
Tiberiopole (Strumiţa) (lucrare tradusă în limba română de episcopul Gherasim Timuş, cu acest
titlu, apărută în Bucureşti, la 1907 – Martirii din Tiberiopole) şi Viaţa Sfântului Clement
arhiepiscopul Bulgariei (+916; acesta era socotit apostolul bulgarilor, P.G. 126). Teofilact, deşi
4
grec, era apropiat de viaţa şi de tradiţia bisericească slavă, fiind deschis faţă de cultura popoarelor
ce fuseseră convertite la creştinism de Sfinţii Chiril şi Metodiu.
Dintre cuvântările lui Teofilact amintim: Omilie la Evanghelia a XI-a a Învierii (la Utrenie);
Omilie la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi o alta La Cinstirea Sfintei Cruci (toate în P.G.
126).
S-au păstrat 14 poezii religioase ale lui Teofilact şi două poeme în cinstea Sfântului Simeon
Noul Teolog şi a imnelor sale, pe care le recomanda spre lectură tuturor.
Teofilact se arată astfel ca fiind unul dintre cei mai mari scriitori bizantini, dar şi ca un sfânt
trăitor al Evangheliei în propria viaţă. Se pare că a murit pe la 1125-1126. Înainte de a-şi da
sfârşitul, s-a întors la Tessalonic.
În sinaxarele recente este pomenit la 31 decembrie (ex. Sinaxarul îngrijit de arhimandritul
Ioanichie Bălan). Cuvioşii Grigorie şi Gherontie au tradus în anul 1805 Tâlcuirea celor patru
Evanghelii a lui Teofilact, numindu-l pe acesta “dumnezeiesc părinte”. Iar Veniamin Costachi, în
prefaţa acestei lucrări, îl numeşte “fericit”. Sfântul Nicodim Aghioritul a tradus în greaca vorbită
atunci tâlcuirile lui Teofilact la epistolele pauline (Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei, Cele
14 trimiteri ale Sfântului, Slăvitului şi întrutotlăudatului Apostol Pavel, cu însemnări de Nicodim
Aghioritul, trad. în româneşte de Mitropolitul Veniamin Costachi, vol. I, ediţie îngrijită de
Mitropolitul Atanasie Mironescu, Bucureşti, 1904).
Există şi un alt Teofilact (+842), episcop al Nicomidiei, cu care este greşit confundat.
Prăznuirea lui Teofilact, făcându-se la 31 decembrie, la odovania Praznicului Naşterii
Domnului, nu are o slujbă deosebită, citindu-se doar sinaxarul.
La îndemnul împărătesei Maria, Teofilact a tâlcuit cele patru Evanghelii (P.G. 123 şi 124).
De asemenea, a tâlcuit Faptele Apostolilor, epistolele pauline şi pe cele soborniceşti. S-a îngrijit de
cărţile Vechiului Testament, explicând cărţile profeţilor Osea, Avacum, Iona, Naum şi Miheia (toate
în P.G. 125 şi 126).
Tâlcuirea dată de Teofilact la Sfintele Evanghelii a avut o largă circulaţie în Ţările Române,
în Bizanţ, Serbia, Grecia, Bulgaria şi Rusia. Munca lui Teofilact se caracterizează prin claritate şi
simplitate. Exegeza sa are rol de a zidi spiritual pe creştini, făcându-i să înţeleagă sensul poruncilor
evanghelice.
Teofilact vine în continuitatea tradiţiei patristice. Merge pe linia Sfinţilor Părinţi anteriori
lui, mai ales a Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi a Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul,
Grigorie al Nissei, Chiril al Alexandriei, Dionisie Areopagitul, sau Maxim Mărturisitorul.
Uneori, tâlcuirea lui Teofilact este una alegorică-spirituală. Exegeza sa poate fi socotită ca
sinteză a învăţăturii Sfinţilor Părinţi. Teofilact explică textele concis, dă lămuriri utile şi vorbeşte
din propria experienţă de trăire creştină. Ţine cont şi de tulburările şi învăţăturile greşite care erau
susţinute în vremea sa.
Teofilact a tâlcuit Evangheliile după anul 1085 şi, deşi ele aveau ca destinatar pe viitorul
împărat Constantin, ce îi fusese încredinţat spre educare, aceste lucrări sunt la fel de utile oricărui
creştin.
Teofilact expune pe scurt înţelesul istoric, moral, alegoric şi anagogic (anagogic = după o
înţelegere înaltă) al versetelor scripturistice. Principalii destinatari sunt creştinii simpli.
Desigur, scrierile lui Teofilact, ca şi majoritatea celorlalte lucrări exegetice din vremea sa
sunt puternic influenţate de lucrările de referinţă ale Marilor Părinţi bisericeşti. Totuşi, cei mai
importanţi autori de acum, între care şi Teofilact, arată puternice elemente de originalitate,
cunoaşterea izvoarelor literaturii creştine, înaltă trăire spirituală şi strădania constantă de a apăra
învăţătura bisericii de rătăcirile timpului lor.
Iată cuprinsul pe scurt al Tâlcuirii Evangheliei după Matei: despre cartea neamului lui Iisus
Hristos, zămislirea şi naşterea Lui (cap. 1); magii de la răsărit, fuga în Egipt, uciderea pruncilor de
către Irod, întoarcerea din Egipt şi aşezarea în Nazaret (cap. 2); Ioan Botezătorul şi botezul lui Iisus
(cap. 3); despre ispitirea lui Iisus, începutul propovăduirii Lui, chemarea primilor ucenici şi
minunile Sale (cap. 4); predica de pe munte, fericirile şi adevărata împlinire a Legii (cap. 5); despre
milostenie, rugăciune şi post şi să nu ne străduim numai pentru cele pământeşti (cap. 6); sfârşitul
 5
predicii de pe munte, judecata semenilor, puterea rugăciunii (cap. 7); vindecarea unor bolnavi şi
liniştirea furtunii de pe mare (cap. 8); alte vindecări, învierea fiicei lui Iair şi ucenicii lui Ioan
Botezătorul (cap. 9); chemarea apostolilor şi trimiterea lor la propovăduire (cap. 10); mărturia lui
Iisus despre Ioan, lauda Tatălui şi chemarea celor împovăraţi (cap. 11); o vindecare făcută sâmbăta
şi hula împotriva Duhului Sfânt (cap. 12); şapte pilde despre împărăţia cerurilor (cap. 13); tăierea
capului Sfântului Ioan Botezătorul, hrănirea a 5.000 de oameni şi umblarea pe mare (cap. 14);
femeia canaaneancă (cap. 15); semnele timpului şi mărturisirea lui Petru (cap. 16); Schimbarea la
Faţă (cap. 17); cine este mai mare în împărăţia cerurilor şi pilda datornicului (cap. 18);
binecuvântarea copiilor şi tânărul cel bogat (cap. 19); pilda lucrătorilor viei şi vindecarea celor doi
orbi (cap. 20); intrarea în Ierusalim (cap. 21); parabola nunţii fiului de împărat şi dinarul cezarului
(cap. 22); mustrarea fariseilor şi prezicerea dărâmării Ierusalimului (cap. 23); venirea a doua a lui
Hristos şi sfârşitul lumii (cap. 24); pilda celor 10 fecioare şi a talanţilor (cap. 25); Cina cea de
Taină, trădarea lui Iuda, lepădarea lui Petru (cap. 26); patimile şi îngroparea lui Iisus (cap. 27);
Învierea şi arătările Mântuitorului (cap. 28).
Iată pe scurt şi cuprinsul Tâlcuirii Evangheliei după Marcu: despre Ioan Botezătorul,
Botezul lui Iisus şi ispitirea Sa (cap. 1); despre vindecarea unui slăbănog şi chemarea lui Matei (cap.
2); alegerea celor 12 apostoli (cap. 3); pilde despre împărăţia cerurilor şi potolirea furtunii pe mare
(cap. 4); învierea fiicei lui Iair şi alte vindecări (cap. 5); trimiterea celor 12 apostoli şi moartea
Sfântului Ioan Botezătorul (cap. 6); femeia canaaneeancă şi fiica ei (cap. 7); alte vindecări şi
mărturisirea lui Petru (cap. 8); Schimbarea la Faţă (cap. 9); binecuvântarea copiilor şi tănărul cel
bogat (cap. 10); intrarea în Ierusalim (cap. 11); pilda lucrătorilor viei (cap. 12); dărâmarea
Ierusalimului şi a doua venire a Fiului Omului (cap. 13); Cina cea de Taină, rugăciunea din
Ghetsimani, prinderea lui Iisus (cap. 14); judecarea, răstignirea şi îngroparea Sa (cap. 15); Învierea
Domnului şi Înălţarea la cer (cap. 16).
Iată şi cuprinsul pe scurt al Tâlcuirii lui Teofilact la Evanghelia după Luca: despre
Bunavestire, naşterea lui Ioan şi cântarea lui Zaharia (cap. 1); Naşterea Domnului, Tăierea împrejur
(cap. 2); predica lui Ioan şi Botezul Domnului (cap. 3); începutul predicii Domnului în Capernaum
(cap. 4); pescuirea minunată şi vindecări (cap. 5); alegerea celor 12 apostoli şi predica de pe munte
(cap. 6); alte minuni (cap. 7); pilda semănătorului şi învierea fiicei lui Iair (cap. 8); mărturisirea lui
Petru şi Schimbarea la Faţă (cap. 9); samarineanul milostiv, Maria şi Marta (cap. 10); rugăciunea
Domnească (cap. 11); semnele vremii (cap. 12); pilde despre împărăţia lui Dumnezeu (cap. 13);
pilda despre cina cea mare (cap. 14); oaia cea pierdută, drahma cea pierdută şi fiul risipitor (cap.
15); bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (cap. 16); vindecarea celor 10 leproşi (cap. 17); alte pilde
(cap. 18); Zaheu (cap. 19); pilda lucrătorilor viei (cap. 20); banul văduvei şi a doua venire (cap. 21);
Cina cea de Taină şi Ghetsimani (cap. 22); Judecata, răstignirea, moartea şi îngroparea (cap. 23);
Învierea şi Înălţarea (cap. 24).
Tâlcuirea Epistolei căte Romani, realizată de către Teofilact, are 16 capitole, în care autorul
explică verset cu verset epistola paulină.
Tâlcuirea lui Teofilact la Epistola I către Corinteni are 16 capitole.
Tâlcuirea lui Teofilact la Epistola a doua către Corinteni are 13 capitole
Bibliografie: Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii după
Matei, Edit. Sofia, Bucureşti 2007; din aceeaşi serie, vol. II cuprinde Tâlcuirea Sfintei Evanghelii
după Marcu; vol. III cuprinde Tâlcuirea Sfintei Evanghelii după Luca; vol. IV cuprinde Tâlcuirea
Sfintei Evanghelii după Ioan; Idem, Tâlcuire la Faptele Apostolilor, Edit. Sofia; Idem, Tâlcuirea
Epistolei către Romani, Edit. Sofia, Bucureşti 2005; Idem, Tâlcuirea Epistolei I şi Epistolei a II-a
către Corinteni, Edit. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2005; Idem, Tâlcuirea Epistolelor către
Tessaloniceni, Timotei, Tit, Filimon, Bucureşti; Idem, Tâlcuirea Epistolei către Evrei, Bucureşti
2011.

Pavel Everghetinos
6
La sfârșitul secolului al XI-lea, Pavel Everghetinos, întemeietor al mănăstirii Everghetinos, a
alcătuit o antologie de texte ascetice, în patru cărți, cu 500 teme (pentru lămurirea unor texte
ascetice, scrieri mistice, martirologii, vieți de sfinți, apoftegme și altele).
Pavel pare să fie și cel care a alcătuit vestita rugăciune a Maicii Domnului: Nepătată,
Neîntinată, Nestricată, de la Pavecernița Mare.

Alexie I Comnenul
A fost împărat (1081-1118), întemeietor al dinastiei comnenilor. A urmărit să imite
exemplul lui Iustinian. S-a implicat în problemele religioase. A construit biserici în Constantinopol.
Pentru a stăvili atacul normanzilor, a cerut ajutorul Veneţiei. A eliberat Macedonia de normanzi. A
înlăturat şi ocupaţia pecenegilor. În vremea sa se petrece şi “războiul scitic”. A încercat să
împiedice constituirea unui stat sârbesc, dar şi recucerirea Asiei Mici de la turcii selgiucizi.
De la Alexie I s-au păstrat un Cuvânt contra armenilor şi o Rugăciune în versuri, iar de la
fiica sa, Ana Comnena, Alexiada (trad. de Marina Marinescu, Edit. Minerva, Bucureşti 1977).

Eustaţiu al Tessalonicului
S-a născut şi s-a format la Constantinopol, la începutul sec. XII, într-o vreme de renaştere a
culturii, sub dinastia Comnenilor. A fost diacon de tânăr, la Sfânta Sofia şi profesor de retorică
(maestru al retoricii), de gramatică şi filosofie, la şcoala patriarhală. A sprijinit pe tinerii dornici de
studiu.
La 1175 a ajuns arhiepiscop al Tessalonicului (până la 1195), îndeplinindu-şi cu pasiune
menirea. A fost reformator şi inovator al moravurilor epocii, luptând contra ipocriziei şi a falsei
evlavii a unor clerici ai vremii. În 1185, Tessalonicul a căzut în mâinile normanzilor. Eustaţiu a
luptat pentru apărarea oraşului.
Când împăratul Manuil I Comnenul a încercat să-i apropie pe mahomedani şi a convocat un
sinod, unde a cerut să fie şters un anatematism dintr-un text catehetic, contra lui Mahomed, Eustaţiu
s-a opus categoric.
A ridicat nivelul moral şi teologic al monahilor, îndemnându-i la studiu. A murit la sfârşitul
secolului. Mitropolitul Atenei şi ucenicul său, Mihail Acominatul a rostit un necrolog în cinstea sa.
Opera sa, filologică mai ales, este mare şi se găseşte în P.G. 135-136. A alcătuit comentarii la Iliada
şi Odiseea, folosind izvoare literare care s-au pierdut şi un comentariu asupra lui Pindar, dovadă a
erudiţiei lui. A ajuns să fie indispensabil în înţelegerea şi tâlcuirea lui Homer, dar şi pentru istoria
culturii epocii sale.
Lucrările sale teologice sunt discursuri şi dialoguri, dar şi epistole (74) importante pentru
istoria monahismului bizantin (Privire asupra vieţii monahale, în care aseamănă această viaţă cu
cea îngerească). Preţuirea sa faţă de monahism se vede din toate operele sale. La Eustaţiu găsim
dezvoltarea simbolismului culorii negre a hainelor monahale (cap. 89-112). Reia argumente din
Scriptură şi de la autorii anteriori lui. Culoarea neagră face ca monahul să nu impresioneze prin cele
din afară ale sale, ci prin virtutea lui. O altă temă este cea a treptelor, a gradelor monahale. Fiecare
ceată monahală trebuie să urmeze cetelor celor de sus şi în final să imite pe Dumnezeu. Gradului
începătorilor în cele ale desăvârşirii îi corespunde ceata rasoforilor. Celei de a doua treapte îi
corespunde schima mică, a purtătorilor de mantie. În fine, treapta a treia, a celor desăvârşiţi este cea
a schimei mari, a schimvnicilor.
A scris şi lucrări morale: Despre ipocrizie (vorbind despre personalitatea ipocritului, descrie
motivaţiile ascunse ale minţii şi inimii lui; lucrarea nu s-a păstrat); Despre ascultare (prezintă
virtutea ascultării de legile civilizaţiei, de dascăli, de părinţi şi de legile divine).

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru

 7
Sfântul Neofit Ieromonahul şi Zăvorâtul (1134-1220 d.Hr.) a urmat de tânăr calea vieţii
monahale şi a isihiei. Cu evlavie, a fost un model de virtute şi sfinţenie. A întemeiat în Paphos o
mănăstire, pe care a condus-o ca stareţ. A scris în total 16 lucrări. Karl Krumbacher îl aşează, alături
de Eustaţiu al Tesalonicului şi de Mihail Acominatul, printre cei mai de seamă cărturari ai secolului
al XII-lea. Opera sa cuprinde cuvântări panegirice, vieţi de sfinţi, omilii exegetice, cateheze,
epistole.
O primă lucrare ce trebuie menţionată este cea numită Zece cuvinte despre poruncile lui
Hristos. Autorul se adresează unor fraţi duhovniceşti, vorbinde despre poruncile evanghelice, mai
ales cele legate de Predica de pe Munte. O altă lucrare este şi o carte cu 50 de capete, în care este
tâlcuită şi Cântarea Cântărilor, în epilogul ce poartă titlul: "Despre mirele cel neîntinat şi mireasa
din Cântarea [Cântărilor]". A rostit şi omilii în cinstea Maicii Domnului: 1-2)Cuvinte la preacurata
şi dumnezeiasca naştere a Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria; 3)La Intrarea în
Biserică a Maicii lui Dumnezeu; 4-5)Scurte cuvinte despre Maria, prunca lui Dumnezeu, când a fost
dată lui Dumnezeu de părinţii ei la vârsta de trei ani în Sfânta Sfintelor; 6-7)Cuvinte la Bunavestire;
8)Cuvinte la Adormirea Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu. Să adăugăm şi 32
de cateheze, care sunt îndrumări adresate fratelui său, ce era stareţ al unei mănăstiri şi îi ceruse
sfatul. Cât despre Testamentul său tipiconal (în 24 de capitole), el cuprinde reguli pe care, după
moartea sa, vieţuitorii mănăstirii aveau datoria să le respecte.
Bibliografie: Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Scrieri I. Zece cuvinte despre poruncile lui
Hristos. Cincizeci de capete, traducere de Laura Enache, Edit. Doxologia, Iaşi 2015; Idem, Scrieri
II. Cateheze. Testament tipiconal, trad. de Laura Enache, Edit. Doxologia, Iaşi 2016; Idem, Scrieri
IV. Tâlcuire la Hexaimeron, Tâlcuire la Psaltire şi la Ode; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor,
traducere de Emanuel Dumitru, studiu introductiv de Teoharis E. Detorakis şi Vasilios St.
Pseftongas, Edit. Doxologia, Iaşi 2016; Idem, Scrieri V. Tâlcuirea canoanelor la cele Douăsprezece
praznice împărăteşti, Cuvinte, Despre arhieria lui Hristos, Despre Duhul Sfânt şi la Sfânta
Cincizecime, Cartea minunii Dumnezeieşti, Epistole, traducere din greaca veche de Laura Enache,
traducere din neogreacă de Mihaela Sapovici şi Mircea Ştefan, studii introd. de Alexandra
Sakkelariou-Sotiroudi şi alţii, Edit. Doxologia, Iaşi 2016; Idem, Omilii la Maica Domnului, trad. de
Laura Enache, Edit. Doxologia, Iaşi 2016.

Alexie Aristen
Sau Alexie Aristin. A trăit în secolul al XII-lea. S-a evidenţiat pentru lucrările sale de
comentare a canoanelor. Mai exact, la 1166, la cererea lui Manuil Comnenul a prescurtat toate
canoanele, întocmind un Nomocanon sau o Sinopsă, după Ioan Zonara şi înainte de Teodor
Balsamon. A adăugat şi o serie de legi ale împăratului. Important pentru români este faptul că acest
Nomocanon al lui Alexie Aristen a constituit unul dintre izvoarele după care s-a întocmit Pravila
Mare de la Târgovişte (1652), a monahului traducător Daniil Andrei Panoneanul. Lucrarea a fost
tipărită pe cheltuiala Mitropolitului Ştefan, cu titlul de Îndreptarea Legii (sau Pravila Mare, sau
Pravila lui Matei Basarab). În Pravila Mare, Nomocanonul lui Aristen este tradus aproape tot. El
cuprinde canoanele Sinoadelor ecumenice şi pe cele ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Timotei al
Alexandriei, Nicolae al Constantinopolului, sau Nichita al Heracleei. La realizarea Pravilei Mari, în
afara Nomocanonului lui Aristen s-a folosit şi Sintagma lui Matei Vlastares şi altele.

Teodor Balsamon
S-a născut în deceniul al treilea al secolului XII la Constantinopol. A trăit din vremea lui
Manuil I Comnenul (1143-1180) şi până la Isaac II Anghelos (1185-1195). A fost diacon şi
conducător al şcolii de drept din Constantinopol (nomofilax - păzitor al legilor). Din 1193 a fost
ales patriarh al Antiohiei, dar oraşul se afla sub stăpânirea cruciaţilor şi Teodor a rămas la
Constantinopol. A murit la 1199.
Preocupările sale s-au orientat în direcţia întocmirii unor comentarii la corpusurile canonice
existente, de la canoanele apostolice şi ale sinoadelor ecumenice şi până la Sintagma lui Fotie. A
restabilit, cu ajutorul Vasilicalelor concordanţa între canoane şi legile iustiniene, stabilind acordul
8
între legile bisericeşti şi cele civile. A reprodus aproape în întregime comentariul lui Ioan Zonaras.
Pentru valoarea lui, Comentariul lui Teodor a fost tradus în latină.
Teodor a alcătuit şi 64 (66) de răspunsuri la întrebări juridice, trimise patriarhului Marcu III
al Alexandriei. A răspuns şi la întrebările legate de dezbaterile pricinuite de Marea schismă din
1054. A alcătuit o Colecţie de legiuiri bisericeşti (Collectio constitutionum ecclesiasticorum).
Comentariile lui Teodor Balsamon sunt incluse în Pidalionul lui Nicodim Aghioritul. Alte epistole
ale sale sunt adresate monahilor.

Teodor al II-lea Lascaris

A fost unicul fiu al lui Ioan al III-lea Vatatzis. S-a născut la începutul anului 1222. Mama
lui, Irina a fost fiica împăratului Teodor I Lascaris. Teodor al II-lea a preluat numele mamei sale,
care era moștenitoarea tronului. Suferea de epilepsie ereditară, boală ce i-a marcat întreaga viață. A
murit de fapt la numai 36 de ani.
Tânărul împărat era nervos şi emotiv, dar era pasionat de lectură și de studiu. Şi totuşi, era
preocupat şi de arta războiului. A primit o educație aleasă, având ca dascăli pe Gheorghe
Acropolitis şi pe Nichifor Vlemidis.
A fost logodit de părinţi din copilărie cu Elena, o prinţesă bulgară și căsătorit la 13 ani, ea
având 11 ani. Cu timpul, cei doi au avut șase copii. Soţia sa Elena a murit în anul 1253, la numai 29
de ani.
Teodor al II-lea s-a implicat de mic în conducerea imperiului, alături de tatăl său, ca regent.
A refuzat categoric propunerea Bisericii Romei de a se uni cu cea Răsăriteană. După moartea tatălui
său, la anul 1254, la 31 de ani, a fost proclamat împărat. S-a dovedit un om de acțiune şi un rege-
filosof. A organizat o armată ce a reușit să oprească înaintarea turcilor și a bulgarilor. Ca împărat, a
predicat adesea din amvon. Din anul 1258, starea de sănătate a împăratului s-a deteriorat. Era
bolnav incurabil. A îmbrăcat haina monahală. La 16 august 1258, Teodor al II-lea Lascaris a murit.
Teodor al II-lea a contribuit la dezvoltarea culturii, în vremea sa, făcând din curtea imperială
un centru al științelor. A creat biblioteci în oraşele mari ale Bizanţului şi a facilitat copierea
manuscriselor, în ateliere. Se studiau atunci matematica, filosofia, sau literatura antică.
A ridicat Școala de la Niceea, unde se pregăteau viitorii ofițeri şi funcţionari ai imperiului.
Împăratul a fost un model al culturii bizantine târzii. Lucrările sale sunt tratate teologice, filosofice
și științifice, dar şi imnuri și epistole, din vremea de dinainte de urcarea sa pe scaunul de împărat.
Teodor al II-lea citează din scriitorii antici şi se arată atras de frumuseţea gândirii eline,
deopotrivă a Sfinților Părinți și a filosofilor. Subliniază folosul dobândit de pe urma filosofiei,
pentru educaţie. Dar nu substituie teologia filosofiei, ci foloseşte filosofia pentru a explica
învăţăturile de credință. În domeniul ştiinţelor, întocmeşte Şase discursuri despre comunicarea
fizică. Între lucrările sale panegirice şi, în general, de oratorie, menţionăm: Cuvânt de laudă cetății
Niceea; Elogiu adus împăratului Ioan Dukas Vatatzis; Elogiu adus lui Gheorghe Acropolitis;
Laudă la Sfântul Trifon; Laudă Primăverii și omului bine educat.
A alcătuit două opere filozofice: 1.Despre comuniunea firească (naturală), Çase cuvântări
(susține că ființele sunt formate din patru elemente de bază: foc, aer, apă și pământ; vorbeşte despre
patru tipuri de caractere: sangvinic, coleric, melancolic și flegmatic; distinge 93 de tipuri de
oameni; schiţează o structură a societății și a organizării ei). 2.Despre lume (expune teoria sa
cosmogonică, în patru cuvântări; analizează elementele ei constitutive şi ființa lumii; apelează la
simbolurile matematice).
Dintre scrierile sale teologice, amintim cuvântările Despre numele lui Dumnezeu și Despre
Sfânta Treime, Laudă Sfântului Trifon și Laudă Sfinților Cosma şi Damian. Teodor al II-lea a creat
şi lucrări imnografice, precum Paraclisul Mare al Maicii Domnului. Mai ales cele 8 Cuvântări
despre credința creștină aprofundează temele teologice (după anul 1254, în special cuvântarea
Despre Purcederea Sfântului Duh): 1.Cuvântarea I. Despre Cel ce este (Cel ce este, To on, este
diferit de ceea ce este creat, fiind fără de început şi veşnic, deci Dumnezeu. Există mai presus de
timp); 2.Cuvântarea a II-a. Că „Cel ce este” este Unul; 3.Cuvântarea a III-a. Că Unul este Trei (în
Trei) (cauza acestuia este o existenţă de sine şi ipostatică, este paternitatea, din care provin filiaţia şi
 9
suflarea-duhul); 4.Cuvântarea a IV-a. Despre numirile divine (divinul este cu multe nume şi fără
nume; I se potrivesc un număr nesfârşit de nume; atributele lui Dumnezeu provin din lucrările
Acestuia, dar nu putem din mulţimea numelor Lui să exprimăm natura Sa; Îl numim pe Dumnezeu
după lucrările Sale, ce inspiră mii şi mii de nume ale Lui; se întemeiază pe Sfânta Scriptură şi pe
scrierile Sfinţilor Părinţi); 5.Cuvântarea a V-a. Despre Sfânta Treime (prezintă învăţătura ortodoxă
despre Sfânta Treime); 6.Cuvântarea a VI-a. Contra latinilor. Despre Sfântul Duh (autorul arată
cum Scriptura şi Tradiţia vorbesc despre purcederea, trimiterea şi primirea Duhului, care constituie
lucrări diferite; învăţătura sa despre purcederea Sfântului Duh pleacă de la distincţia dintre termenii
purcedere şi trimitere; purcederea se face numai de la Tatăl, trimiterea se face de la toate
Persoanele; Teodor al II-lea gândea diferit de episcopul Romei şi credea că este necesar un sinod,
convocat de împărat, fiindcă vedea rolul împăratului de conducător, concepea acest rol în interiorul,
nu în afara bisericii); 7.Cuvântarea a VII-a. A doua contra latinilor. Despre purcederea Sfântului
Duh (împăratul îi îndeamnă pe mai marii bisericeşti să nu se lase atraşi de apuseni); 8.Cuvântarea a
VIII-a. La Bunavestire şi Despre Întruparea Domnului (un encomion). Caracteristica stilului lui
Teodor al II-lea este cunoașterea bună a limbii greceşti vechi, dar şi a limbajului bisericesc. Autorul
scrie simplu, dar plăcut.
Imnele sale sunt frumoase. Compune în cinstea Maicii Domnului câteva canoane, cu valoare
duhovnicească și teologică. Paraclisul Mare al Maicii Domnului este o capodoperă teologică. A
fost alcătuit pentru a fi cântat la slujba Acatistului. Constituie o parte a cultului bisericii noastre.
Acestui autor îi sunt atribuite şi un Canon la Imnul Acatist şi un Theotokarion, cu stihiri închinate
Maicii Domnului, în ordine alfabetică. Teodor al II-lea a scris şi: Despre Virtute, Despre Postul
Mare, Laudă Sfântului Eutimie, Laudă Sfinților Cosma și Damian, rămase în manuscris.
S-au păstrat de la el 218 scrisori, de mulțumire, de felicitare, sau de condoleanță. Unele
scrisori sunt de o deosebită frumuseţe literară. Printre acestea se numără 12 eseuri, rezultate din 4
scrisori, numite Compendii Morale. Teodor al II-lea își jelește soția, pe Elena, care murise de
tânără. Sunt adevărate panegirice. Arată efemeritatea existenței noastre. Sunt asemănătoare oarecum
cu cartea Eclesiastului.
În concluzie, Teodor al II-lea Lascaris a fost o personalitate a secolului al XIII-lea. Privim la
el portretul împăratului-filosof, ce contribuie la dezvoltarea culturii vremii. În Imperiul de la
Niceea, el înființează școli. Lasă o operă vastă, cu tratate teologice şi filosofice, cu imne şi
scrisori. Operele sale nu sunt traduse, încă, în limba română.

Grigorie al II-lea Cipriotul

Gheorghe, viitorul patriarh Grigorie al II-a, s-a născut în anul 1241 în insula Cipru. Era grec,
dintr-o familie vestită a vremii. A urmat cursurile unei şcoli în limba latină. A renunţat, mergând la
Efes, pentru a-l întâlni pe învăţatul Nichifor Vlemidis. Merge apoi la Niceea, la anul 1260,
continuându-şi studiile acolo. Ajunge la Constantinopol, având ca dascăl pe Gheorghe Akropolitis.
Studiază cărţile celor mai vechi retori. Devine profesor. Scrie lucrări pedagogice şi literare. Trăieşte
evlavios, creştineşte. Devine sfetnic al împăratului. La început era susţinător al unirii cu biserica
Romei. Încearcă să îl convingă pe Ioan Vekkos, marele hartofilax, să accepte unirea cu latinii,
inclusiv prin primirea lui Filioque. Îl susţine pe acesta ca să devină patriarh.
Mai apoi, şi-a schimbat opinia, devenind adversar al unirii, la anul 1282. În anul 1283
ajunge patriarh, fiind preocupat de păstrarea credinţei ortodoxe. Este patriarh între anii 1283-1289.
La un sinod de la 1283 (aprilie), Ioan Vekkos şi unioniştii sunt condamnaţi pentru erezie şi
conducătorul lor este exilat. Patriarhul Grigorie, atunci Gheorghe, redactează Discursul antiretic
contra părerilor blasfemiatoare ale lui Ioan Vekkos (este condamnat Filioque). Se călugăreşte şi, în
Duminica Floriilor din 1283, este uns patriarh ecumenic, ca Grigorie al II-lea.
În biserica vremii erau tulburări, datorită strădaniilor împăratului pentru unire şi a Sinodului
de la Lyon (1274), care se încheiase cu un compromis. Existau susţinători ai acestei uniri, apropiaţi
de împărat şi de Ioan Vekkos, dar şi apărători ai tradiţiei ortodoxe. Patriarhul Grigorie era moderat,
dar refuza compromisul de la Lyon. Teolipt a fost un adversar al politicii unioniste a împăratului. A
scris un tratat contra adepţilor lui Ioan Vekkos. Grigorie decide să se retragă provizoriu, în anul
10
1289, fiind acuzat. Teolipt recunoaşte ortodoxia patriarhului Grigorie. Patriarhul moare în urma
unei lungi boli, la sfârşitul anului 1290.
Lucrări neteologice: Scriere autobiografică (Viaţa sa); 242 de epistole, adunate într-o
colecţie, la sfârşitul vieţii; Culegere de proverbe, în ordine alfabetică; Din spusele lui Socrate, spre
folosul cititorilor; Povestea Ifigeniei; Plângerea lui Enea la moartea lui Pindar; Fabule.
Lucrări teologice: Elogiu împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul; Elogiu împăratului
Andronic al II-lea Paleologul; Cuvânt de laudă Marelui Eftimie; Cuvânt la Marele Dionisie
Areopagitul; Cuvânt la Marele Mucenic Gheorghe; Cuvânt la Marea Muceniţă Marina; Cuvânt la
Sfântul Ioan Botezătorul; Cuvânt antiretic împotriva dogmelor hulitoare ale lui Vekkos; Expunerea
Tomosului credinţei contra lui Vekkos; Cuvânt de apărare a Tomosului, împotriva criticilor săi;
Mărturisirea de credinţă; Scrisoare către împăratul Andronic al II-lea; Scrisoare de demisie din
scaunul patriarhal.

Sfântul Grigorie Sinaitul

A trăit între anii 1255 şi 1346. A fost promotor al isihasmului. S-a nevoit în Cipru, la Sinai
şi în Creta. În anul 1282 a căzut în mâinile turcilor, fiind dus în Siria. A fost răscumpărat de creştini.
A ajuns în Creta. Aici un monah bătrân l-a iniţiat în practicile ascetice. A mers la Muntele Athos,
iar în anul 1327 la Tessalonic, împreună cu Isidor şi cu Calist, viitorii patriarhi, iniţiind pe creştini
în practica rugăciunii curate. Mutându-se dintr-un loc în altul, răspândea această metodă de
rugăciune.
În anul 1335 ajunge în Balcani, într-un loc muntos retras. Aici adună mulţi monahi în jurul
său. Zideşte două mănăstiri. Trimite la Tessalonic pe Isidor, viitorul patriarh, ca să fie model şi
călăuzitor pentru mireni. Sfântul Grigorie Palama a fost un teolog isihast, iar Grigorie Sinaitul un
îndrumător practic al isihasmului, retras. Cei doi au păstrat o legătură continuă. Patriarhul ecumenic
Calist a scris despre viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul. A fost publicată la 1811 la Neamţ, în “Vieţile
Sfinţilor” pe noiembrie 27.
Sfântul Grigorie Sinaitul a avut şi altfel de legături cu poporul român. Metoda sa de
rugăciune neîncetată a fost adusă la Tismana de Sfântul Nicodim. Sfântul Grigorie Sinaitul a păstrat
o corespondenţă cu domnitorul Nicolae Alexandru Basarab. Isihasmul a influenţat monahismul
românesc. De asemenea, atmosfera creată astfel a favorizat lupta împotriva asupririi turceşti. În
textul grec al vieţii Sfântului Grigorie Sinaitul se spune că el nu a lăsat niciun loc necercetat, nu
doar al grecilor, ci şi al “sârbilor înşişi şi dincolo de ei”.
Opera. Titluri: 1)Capete după acrostih foarte folositoare, 137 la număr; 2)Alte 7 capete;
3)10 capete despre liniştire şi rugăciune; 4)15 capete despre linişte şi cele două feluri de
rugăciune; 5)Despre cum se cade a sta la rugăciune.
Sfântul Părinte vorbeşte despre căldura duhovnicească ce însoţeşte rugăciunea curată. Este
un susţinător al experienţei autentice a prezenţei lui Dumnezeu.
Bibliografie: Filocalia VII (cu lucrările: Capete foarte folositoare în acrostih; Alte capete;
Despre prefacerea cea pătimaşă; Despre prefacerea cea bună; Învăţătură cu de-amănuntul despre
liniştire şi rugăciune; Despre felul cum poate fi aflată lucrarea; Despre liniştire şi despre cele două
feluri de rugăciune; Cum trebuie făcută rugăciunea; Despre răsuflare; Cum trebuie să cântăm;
Despre deosebirea dintre cei ce cântă; Despre amăgire; Despre citire; Despre felul cum trebuie
ţinută mintea; Despre alungarea gândurilor; Despre mâncare etc.).

Calist al Constantinopolului
S-a născut la sfârșitul secolului al XIII-lea. A fost ucenic al Sfântului Grigorie Sinaitul, la
Sfântul Munte Athos. A luptat contra bogomililor. În 1350, la propunerea lui Ioan Cantacuzino, a
fost ales patriarh al Constantinopolului (1350-1364). S-a retras. S-a întors sub Ioan Paleologul. A
fost isihast. A dorit să reintroducă ordinea în Biserică și să-i unească pe ortodocși contra turcilor. S-
a luptat contra latinilor, a mahomedanilor, a bogomililor și mai ales contra adversarilor isihasmului
(1363-1364).
 1
Lucrările sale sunt aghiografice: Viața Sfântului Grigorie Sinaitul și Viața Sfântului
Teodosie de Târnovo; Cuvântul de laudă la Cuviosul Părintele nostru Ioan Postitorul. A alcătuit 64
de omilii, unele antiretice-dogmatice (între care Omiliile la Schimbarea la Faţă, împotriva lui
Gregoras), altele morale (Capete despre rugăciune şi Capete care au lipsit) și pastoral-ascetice. A
alcătuit 13 rugăciuni.
A existat şi patriarhul Calist II Xantopol (exista o mănăstire cu acest nume în Galata,
Constantinopol şi o alta la Muntele Athos), pentru scurt timp, în anul 1397. Este posibil ca lui să îi
aparţină: Metoda sau Cele 100 de capete (ale lui Calist şi Ignatie Xantopol, în Filocalia 8).
Bibliografie: Patriarhul Calist al Constantinopolului, Omilii la Schimbarea la Faţă,
împotriva lui Gregoras, trad. de Laura Enache, Editura Doxologia, Iaşi 2017; Idem, Capete despre
rugăciune şi Capete care au lipsit, în Filocalia, vol. 8, p. 227 şi urm.; Calist şi Ignatie Xantopol,
Metoda sau Cele 100 de capete, Filocalia, vol. 8, p. 17 şi urm.

Teolipt al Filadelfiei
S-a născut la Niceea, pe la 1250. Când împăratul Mihail VIII Paleologul a încercat să
impună unirea cu Biserica Romei (la 1275), Teolipt organizează rezistenţa faţă de această hotărâre.
A fost arestat, bătut şi închis. A fost iniţiat în isihasm de către Nichifor Isihastul, trăind în
rugăciune. Mai târziu, Teolipt va fi el însuşi unul dintre dascălii Sfântului Grigorie Palama.
S-a dedicat vieţii ascetice, lângă oraşul său, Niceea, opunându-se pe mai departe unirii.
Împăratul Andronic II Paleologul, urmaşul lui Mihail VIII îi va depune pe toţi ierarhii unionişti. În
1283, Teolipt, la 33 de ani, va fi ales mitropolit al Filadelfiei. În 1285, Teolipt a semnat Tomusul
Sinodului din Vlaherne, ce condamna pe Ioan Vekkos şi Filioque.
În 1304, Teolipt a condus apărarea cetăţii asediate de turci. La fel s-a întâmplat şi în 1310-
1311. A scăpat cetatea Filadelfia de la moartea prin înfometare, negociind pacea cu turcii. Prin toată
activitatea sa, a luptat pentru pacea în Biserică şi pentru unitatea ei, pentru încetarea neînţelegerilor.
Teolipt a murit în 1322.
A lăsat o operă alcătuită din cuvântări duhovniceşti, omilii, tratate, imne, poeme, canoane şi
epistole. A dat sfaturi duhovniceşti, povăţuiri pentru monahi şi a rostit omilii duhovniceşti. Câteva
titluri de lucrări: Cuvânt despre ostenelile vieţii călugăreşti; Cuvânt despre lucrarea cea ascunsă
întru Hristos; Despre veghe şi rugăciune; Despre liniştire şi rugăciune; Învăţătură despre
îndatoririle vieţii de obşte.
Opera lui Teolipt este adresată atât monahilor, cât şi, în general, tuturor creştinilor. Este
diversă ca tematică şi profundă duhovniceşte. Insistă asupra rolului rugăciunii, prin care Hristos
răsare în inima noastră. Se referă mai ales la “rugăciunea lui Iisus”.
Teolipt accentuează mai puţin elementele externe ale rugăciunii şi mai mult procesul
interior, de unire a minţii cu Dumnezeu. Rugăciunea unifică puterile sufletului divizat de păcat.
Mintea omului devine templu al lui Dumnezeu. Se simte la Teolipt influenţa isihasmului.
Vorbeşte şi despre virtuţi, mai ales cele monahale, precum tăcerea, sau smerenia. Virtuţile
acestea îl ajută pe creştin să se desprindă de cele pământeşti.
Bibliografie: Filocalia VII; Teolipt al Filadelfiei, Cuviosul şi Mărturisitorul (1250-1322),
Cuvinte duhovniceşti, imne, scrisori, trad. de Diac. Prof. Dr. Ioan I. Ică Junior, Sibiu 2000 şi 2010.

Sfântul Grigorie Palama

Isihasmul. Termenul vine de la cuvântul grec ishia (linişte). Se referă la călugării care trăiau
ca pustnici, în asceză riguroasă, în tăcere şi contemplare, mai ales la Muntele Athos. Metoda
isihaştilor cerea ca ochii să fie sustraşi de la orice le-ar distrage atenţia, pentru ca gândul omului să
se concentreze la rugăciune. Ochii nu erau închişi, ci erau deschişi, ca să poată vedea lumina
dumnezeiască. Bărbia era aplecată pe piept. Se rostea continuu rugăciunea: Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă!, în funcţie de respiraţie. Rugăciunea orală devenea mintală şi apoi cobora
în inimă, ajungând rugăciunea inimii. Părintele Dumitru Stăniloae spunea despre isihasm că era o
realitate spirituală superioară, o trăire mai presus de cuvântul lui Dumnezeu şi o unire.
12
Controversa isihastă se referea la posibilitatea vederii luminii dumnezeieşti, la natura acelei
lumini şi la raportul ei cu fiinţa şi existenţa lui Dumnezeu.
Exista un partid al zeloţilor şi o grupare “politică”. Adversarii erau împărăteasa Ana de
Savoia şi patriarhul Ioan Calekas al Constantinopolului. În luptele pentru tron între Ana de Savoia şi
Ioan VI Cantacuzino, isihaştii l-au susţinut pe Ioan VI, producându-se o ruptură şi politică şi
religioasă.
Susţinătorii isihasmului au fost: Sfântul Grigorie Palama, Nil Cabasila, Nicolae Cabasila şi
Simeon al Tessalonicului. Adversari au fost: Nikifor Gregoras, Prohor Kidones şi Constantin
Armenopol.
Viaţa Sfântului Grigorie Palama este legată de mişcarea isihastă şi de Muntele Athos. S-a
născut la anul 1296 în Constantinopol, într-o familie nobilă creştină. Tatăl său ocupa o funcţie
publică importantă, fiind consilier al împăratului Andronic II şi profesor al fiului împăratului. Din
păcate, Grigorie rămâne orfan de tată la 7 ani. Primeşte o educaţie aleasă chiar la palatul imperial,
prin grija mamei sale. Studiază ştiinţele profane, gramatica, retorica, ştiinţele naturii, dar şi
filosofia, stârnind admiraţia contemporanilor pentru pregătirea sa.
De tânăr, Grigorie a manifestat înclinaţii spre viaţa ascetică, cu toate înfrânările pe care le
presupunea aceasta şi cu neîncetata rugăciune. La vârsta de 21 de ani (în anul 1317), a plecat
împreună cu doi dintre fraţii săi la Muntele Athos. Acolo a fost ucenic al bătrânului monah
Nicodim, de lângă mănăstirea Vatoped, ducând o viaţă de post şi rugăciune neîncetată. După
moartea lui Nicodim, a continuat să trăiască într-un loc retras de acolo. În general, la Muntele Athos
erau mulţi călugări ce trăiau retraşi, într-o viaţă de asceză severă şi în tăcere, fiind numiţi isihaşti. Ei
aprofundau scrierile lui Dionisie Pseudo-Areopagirul şi pe cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog,
dorind să se apropie de Dumnezeu şi să vadă lumina dumnezeiască cu ochii trupeşti. Ca metodă de
rugăciune, ei păstrau ochii deschişi şi ţineau bărbia în piept, privind fix într-un punct, dar mai ales
rostind fără încetare rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! şi ţinându-şi respiraţia.
Desigur, progresul lor în această vedere presupunea lungi exerciţii.
În anul 1326, Grigorie s-a mutat, împreună cu alţi 12 monahi, la Tessalonic. A fost hirotonit.
A continuat să trăiască în post şi priveghere. După alţi 5 ani va reveni la Muntele Athos. Acum a
redactat primele sale lucrări (Cuvânt despre intrarea Fecioarei Maria în Sfânta Sfintelor şi despre
viaţa ei şi Viaţa Sfântului Petru Athonitul).
În anul 1334 a început disputa lui Grigorie cu Varlam din Calabria. Acesta era un tânăr
cultivat, filosof, orator, dar orgolios. A venit la Constantinopol alături de călugării dominicani,
pentru a discuta despre unirea bisericilor. Se va călugări cu numnele de Varlam. Va scrie lucrări
despre purcederea Duhului Sfânt. Prezenta învăţătura despre un singur principiu în Sfânta Treime în
aparenţă în mod ortodox, dar spunea că Tatăl şi Fiul comunică atât de strâns între Ei, încât nu se
poate nega Fiului o participare la purcederea Duhului din Tatăl. Considera că, printr-o înţelegere
dialectică a raporturilor Tată-Fiu, se poate împăca purcederea Duhului doar din Tatăl, cu cea din
Tatăl şi din Fiul, în sensul că, deşi Tatăl este unicul izvor în Treime, totuşi Tatăl este strâns unit cu
Fiul.
Apărând punctul de vedere ortodox, Grigorie întocmeşte (în anul 1335) două lucrări, prin
care respinge relativismul lui Varlam şi metoda sa dialectică. Grigorie arată că în Scriptură şi în
lucrările Sfinţilor Părinţi sunt dovezi privind purcederea Duhului. Scrierile sale chiar poartă titlul:
Două cuvinte doveditoare despre purcederea Sfântului Duh. Adresează şi două epistole, lui
Achindin şi Varlam, la 1336-1337. Varlam începe atunci lupta împotriva isihaştilor şi a metodelor
lor, numindu-i cu neruşinare “privitori în buric”, sau ”cu sufletul în buric” şi spunând că sunt adepţii
unui fals misticism.
Grigorie socotea posibilă vederea luminii dumnezeieşti, considerând că ea este o lucrare
divină, ce vine din Dumnezeu, dar este distinctă de fiinţa divină nevăzută. Varlam ajungea astfel la
acuzaţia de diteism (ousia, substanţa divină necreată şi energhia, dinamis, ce cuprindea şi lumina
divină, necreată). Concluziona că lumina taborică era creată. Grigorie considera însă că această
lumină este necreată, fiind emanaţie veşnică a divinităţii, făcând legătura dintre lumea imanentă şi
divinitatea transcendentă, precum harul divin.
 1
Varlam privea lucrurile de pe poziţiile raţionaliste apusene, scolastice, ce păstrau distanţă
între divin şi uman. Pentru Grigorie, importantă este comuniunea divinului cu umanul.
Lucrările scrise de Varlam sunt: Despre ştiinţe, sau despre cunoaştere, sau despre
dobândirea înţelepciunii; Despre rugăciune, sau despre desăvârşirea omenească şi Despre lumină.
Grigorie răspunde acestor lucrări prin trei tratate Pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în
isihie, ultimul dintre ele purtând şi titlul: Despre lumină şi luminarea dumnezeiască, despre sfânta
fericire şi despre desăvârşirea cea întru Hristos.
Urmează o nouă serie de trei lucrări ale lui Varlam contra isihaştilor, numite Contra
mesalienilor. Varlam va cere la Constantinopol condamnarea isihaştilor într-un sinod. Grigorie va
redacta la Muntele Athos Tomusul aghioritic, semnat de conducătorii centrelor monahale de acolo,
trimiţându-l patriarhului de Constantinopol. Răspunde şi lui Varlam cu alte 3 tratate, numite
Respingerea absurdităţilor ce rezultă din scrierile filosofului Varlam. Isihaştii erau acuzaţi că văd
esenţa divină. Grigorie spune că văd lucrarea (energhia), vorbindu-se despre fiinţa şi energiile
dumnezeieşti.
A doua fază a disputei palamite are ca protagonist pe Akindin, ucenicul lui Varlam. Pentru
că partida lui Grigorie Palama era atacată de Akindin, s-a cerut un nou sinod, condus de patriarhul
Ioan Calekas al Constantinopolului. S-a dat un Tomos sinodal în iunie 1341, ce respingea învăţătura
lui Varlam şi a lui Akindin. Akindin acuza pe palamiţi că susţin pe Ioan VI Cantacuzino, ce fusese
demis de împărăteasa Ana de Savoia în octombrie 1341. Grigorie Palama va fi închis între anii 1343
şi 1347, împreună cu alţi 6 ierarhi ce îl susţineau. În anul 1349, împărăteasa a vrut să dea satisfacţie
poporului şi monahilor şi a renunţat să mai susţină pe patriarhul Ioan Calekas şi pe Akindin,
hirotonit diacon între timp de patriarh.
S-a ţinut un nou sinod la Constantinopol în anul 1347, ce a dus la depunerea lui Ioan
Calekas şi la condamnarea lui Akindin. Isidor va deveni patriarh al Constantinopolului, iar Grigorie
Palama va deveni Arhiepiscop al Tessalonicului.
În a doua fază a disputei palamite, când Grigorie avea ca adversar pe Akindin, urmaşul lui
Varlam, Sfântul Părinte a scris următoarele lucrări: 1)Apologie mai pe larg despre lucrările
dumnezeieşti şi despre împărtăşirea din ele; 2)La ce se referă unitatea în dumnezeire şi la ce
deosebirile; 3)Dialogul lui Teofanes cu Testimos; 4)Antiretic împotriva lui Akindin (1342); 5)Al
doilea antirretic (1342); 6)Epistola către Arsenie Studitul; 7)Epistola către Damian Filosoful;
8)Alte trei scrieri împotriva ereziei (1343); 9)Epistola către Atanasie al Cizicului (1344).
În disputa dintre Grigorie Palama şi Varlam se pornea de la lumina necreată a lui Dumnezeu
şi se ajungea la dezbaterea raportului dintre fiinţă şi lucrarea lui Dumnezeu. În disputa cu Akindin,
drumul parcurs era cel invers, dar cu acelaşi rezultat. Ca final al disputei cu Akindin, acesta este
nevoit să se recunoască înfrânt.
În faza a treia, Grigorie Palama îl înfruntă pe Nichifor Gregoras. Nichifor încerca să evite
confruntarea directă cu Grigorie Palama şi cerea convocarea unui sinod, ţinut la Constantinopol, în
mai 1351, la palatul Vlaherne.
Nichifor era sprijinit de Matei al Efesului, de Iosif de Canulus şi de alţii, care îl acuzau pe
Grigorie Palama că ar fi susţinut că trupul lui Hristos s-ar fi prefăcut după esenţă în lumină,
devenind prin esenţă nemuritor.
Grigorie susţinea cu tărie distincţia dintre fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, cu argumente din
scrierile patristice şi din hotărârile Sinoadelor precedente. Acceptând că este o distincţie între fiinţa
şi lucrarea dumnezeiască necreată, nu rezultă că Dumnezeu este compus, fiindcă fiinţa este
superioară şi izvor al lucrării. Iar noi oamenii nu ne împărtăşim de fiinţa divină, ci de lucrări.
Grigorie Palama a subliniat că folosirea termenului theosis – (în)dumnezeire pentru orice
lucrare divină, nu duce la diteism, sau la compoziţie în dumnezeire, ci explică dreapta credinţă.
Sinodul de la anul 1351 a sintetizat în cele 6 capitole dogmatice ale sale întreaga învăţătură a
Sfântului Grigorie Palama. Iată cum sună aceasta, sub formă de întrebări şi răspunsuri:
1. Există în Dumnezeu o distincţie vrednică de cele divine între fiinţă şi energie? Răspuns:
Există distincţie, dar nu separaţie între fiinţa şi energia divină.
14
2. Admiţând această distincţie, energia este creată, sau necreată? Răspuns: Energia
dumnezeiască este şi ea necreată, corespunzând firesc fiinţei necreate.
3. Dacă se admite că această energie, vrednică de cele divine, este necreată, cum s-ar putea
evita admiterea vreunei compoziţii în Dumnezeu? Răspuns: Ea nu introduce compoziţii.
4. Cei din vechime atribuie dumnezeirea numai fiinţei, sau şi energiei dumnezeieşti?
Răspuns: Şi energia dumnezeiască şi necreată este numită de către teologii din vechime, ca şi fiinţa
divină, cu numele de “Dumnezeire”.
5. Teologii din vechime zic sau nu că fiinţa este superioară energiei? Răspuns: Dumnezeu
este superior după fiinţă (Kat’ousian) energiei dumnezeieşti, care este contemplată în mod fiinţial în
jurul acesteia.
6. Dacă Dumnezeu este participabil, participarea la El este după fiinţă, sau după energie?
Răspuns: Participarea lui Dumnezeu este cu putinţă, dar nu după fiinţă şi după ipostas, ci după
energie.
După Sinodul din anul 1351, Grigorie Palama a plecat la Tessalonic, dar nu a fost primit de
Ioan V Paleologul. Când împăraţii se împacă, Grigorie îşi reocupă scaunul. În anul 1353, bolnav
fiind şi doar parţial refăcut, este trimis de Ioan V Paleologul la Constantinopol ca să-l împace iarăşi
cu Cantacuzino. Ajunge captiv la turci, la Brusa şi Niceea. După un an este eliberat şi revine la
Constantinopol.
O nouă discuţie poartă pe această temă Grigorie în anul 1356. Acum scrie alte 4 tratate pe
aceeaşi temă şi alte două despre purcederea Duhului.
În anul 1359 s-a îmbolnăvit grav, murind la 13 noiembrie 1359, la 63 ani. În anul 1368 a
fost canonizat. Este prăznuit şi în a doua duminică a Postului mare.
Opera. A scris Tomul aghioritic, Două cuvinte doveditoare despre purcederea Duhului
Sfânt, Epistole către Achindin şi Varlam, Antireticele contra lui Achindin (1-7), 150 de Capete şi 63
de Omilii.
Alte titluri: predici (inclusiv o predică împotriva cămătarilor); omilii (la Înălţarea
Domnului, Bunavestire, Naşterea Maicii Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Patimile
Domnului); necrologuri (La Sfântul Dimitrie, La Sfântul Teodor, La Sfântul Nicolae, La Sfântul
Apostol Andrei, La Sfinţii Trei Ierarhi); Comentariu la Iezechiel; Despre veşmintele liturgice;
Contra lui Nichifor Gregoras.
Sfântul Grigorie Palama a fost un mare predicator. Frumuseţea cuvântărilor sale ne încântă
şi astăzi şi ne inspiră. Iată în continuare câteva exemple. Mai întâi din Omilia I: Despre datoria de a
trăi în pace unul cu altul.
Decalogul legiuirii celei după Hristos.
Cuvânt la cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce.
Cuvânt despre iconomia cea după trup a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi
despre harurile ei celor ce cred în El.
Despre înviere şi despre mironosiţe.
Din Filocalia VII citim un Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie. Şi despre rugăciune.
Tot în Filocalia VII citim un cuvânt Despre sfânta lumină. Aici Grigorie îl mustră pe
Varlam că tăgăduieşte orice altă cunoaştere a lui Dumnezeu, decât cea raţională, socotindu-i pe toţi
orbi, cu excepţia sa, ca filosof. De aceea, îi zice: Dacă te-ar cerceta şi pe tine cineva cum urmezi
sfinţilor, te-ar numi nu numai orb, ci şi surd.
În Filocalia VII citim şi un cuvânt Despre împărtăşirea dumnezeiască şi îndumnezeitoare,
sau despre simplitatea dumnezeiască şi mai presus de fire. Aici se combate rătăcirea lui Achindin.
Dar “cei ce se îndumnezeiesc nu se fac numai mai buni după fire, ci primesc lucrarea
dumnezeiască, sau pe Însuşi Duhul Sfânt”. Tezei scolastice că Duhul creează harul în noi, deci şi
sfinţenia în sfinţi, aşa cum creează cele corespunzătoare în toate creaturile, Grigorie răspunde cu o
întrebare: Atunci de ce a mai fost nevoie de Întruparea Fiului lui Dumnezeu? Nu putea crea Duhul
Sfânt harul în oameni şi fără înomenirea Fiului lui Dumnezeu? “Învaţă deci, o, iubitule, că
îndumnezeirea e de la început mai presus de fire”.
 1
“Tomul aghioritic” a fost alcătuit “pentru cei ce vieţuiesc cu sfinţenie în linişte, pentru
lămurirea celor ce din lipsa de cercetare a lor şi de neascultare de sfinţi, nesocotesc lucrurile tainice
ale Duhului, care sunt lucrate în cei ce vieţuiesc după Duh, într-un chip mai presus de cuvânt şi sunt
arătate prin fapte, nu dovedite prin cuvânt”.
În Filocalia VII sunt traduse şi cele 150 de capete despre cunoştinţa naturală, despre
cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire. Aşa de pildă, în capitolul 60
explică ce înseamnă faptul că Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui, se cade să I se închine în
Duh şi adevăr (Ioan IV, 23), adică înţelegând netrupeşte pe Cel netrupesc.
Doctrină. Sfântul Părinte nu îşi propune să prezinte sistematic învăţătura sa despre Sfânta
Treime. Ea este expusă şi reprezintă continuarea liniei tradiţionale a Bisericii. Dumnezeu este o
singură fiinţă, în trei ipostasuri. Energiile necreate şi divine se revarsă din fiinţa Lui, dar sunt
distincte de aceasta. Fundamentul învăţăturii sale este profund hristologic. Dumnezeu şi-a revelat
existenţa Sa ipostatică mai clar prin Întruparea Fiului şi prin trimiterea Sfântului Duh. Datorită
perihorezei ce există între Persoanele treimice, ele se revelează una pe alta.
În ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu şi rugăciunea, Sfântul Grigorie Palama opune
spiritului raţionalist al scolasticii o viziune autentic creştină, biblică şi patristică. Pentru el,
Dumnezeu este personal. Meritul excepţional al acestui teolog isihast este că a exprimat Tradiţia
Bisericii, după care Dumnezeu nu este o esenţă impersonală, ci un Dumnezeu viu, personal, ce vine
spre om şi îl ridică pe acesta până la contemplarea luminii Sale. Coborârea lui Dumnezeu la om,
prin har, deschide posibilitatea cunoaşterii Lui directe, o cunoaştere ce trece dincolo de un
apofatism intelectual. Creştinii Îl au pe Hristos în inimă şi Îi simt prezenţa în rugăciunea curată, mai
ales în rugăciunea lui Iisus.
Bibliografie:
Scrieri I (Tomusuri dogmatice; Viaţa; slujba), Edit. Deisis, Sibiu (trad. de Arhidiac. Prof.
Dr. Ioan I. Ică Junior); Scrieri II (Cuvânt despre intrarea Fecioarei Maria în Sfânta Sfintelor şi
despre viaţa ei; Viaţa Sfântului Petru Athonitul; Tratatul-epistolă către Xeni; Tratatul-epistolă
către filosofii Ioan şi Teodor), Edit. Deisis, Sibiu 2005;
Filocalia, vol. VII, trad. de Pr. Dtru Stăniloae, Bucureşti 1977 şi Bucureşti 1999, cuprinzând
lucrările: Despre rugăciune, Despre Sfânta Lumină, Despre împărtăşirea dumnezeiască şi
îndumnezeitoare sau despre simplitatea dumnezeiască şi mai presus de fire, Tomul aghioritic;
Omilii, vol. I, trad. de Constantin Daniel, Edit. Anastasia, Bucureşti 2004, reeditare 2012;
Omilii, vol. II, trad. de Parascheva Grigoriu, Edit. Anastasia, Bucureşti 2004, reeditare 2012; Omilii,
vol. III, trad. de Parascheva Grigoriu, Edit. Anastasia, Bucureşti 2007, reeditare 2012 (volumele
cuprind, între altele, omiliile: Despre pacea obştească; La parabola vameşului şi fariseului; La
parabola fiului risipitor; La întâmpinarea Domnului; Despre buna rânduială a postului; Despre
puterea postului şi a rugăciunii; La cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce; La a cincea Duminică a
Păresimilor, despre milostivire; La Bunavestire; La Duminica Floriilor; La Duminica Mironosiţelor;
Despre femeia samarineancă; La Duminica Orbului; La Sfânta Înălţare a Domnului; La
Cincizecime; La Duminica tuturor sfinţilor; La prăznuirea Sfinţilor Petru şi Pavel; Despre
vindecarea slăbănogului din Capernaum; La Schimbarea la Faţă şi despre lumina dumnezeiască
necreată, care nu este însă fiinţa lui Dumnezeu; La Adormirea Maicii Domnului; La Tăierea capului
Sfântului Ioan Botezătorul; La Naşterea Maicii Domnului; Despre femeia canaaneiancă; La pilda
semănătorului; La bogatul nemilostiv; La Sfântul Dimitrie; La Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului; La Naşterea Domnului; La vindecarea celor 10 leproşi, La Zaheu vameşul).

Filotei Kokkinos
Viața. Se cunosc puține lucruri despre viața lui Filotei, pentru perioada de până la numirea
sa ca mitropolit. El a scris despre viața unor contemporani ai săi, dar nimeni nu a pus în scris viața
sa. Viața i-a fost consemnată după patru secole în lucrarea: „Viața și slujba Sfântului Filotei
Teologul”. Este o lucrare de zidire sufletească pentru monahii de la Sfântul Munte Athos.
Filotei era cam de aceeași vârstă cu Grigorie Palama, Nichifor Gregoras și Ioan
Cantacuzino. S-a născut la sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea, deci pe la
16
anul 1300, la Tessalonic. Aici a crescut, a studiat și a intrat în monahism. Importanța Tessalonicului
era mare, el constituind al doilea oraș bizantin. Adeseori, orașul era zguduit de revolte.
În Tessalonic, cultul Sfântului Dimitrie era deosebit de dezvoltat, el fiind protectorul cetății,
ce se socotea „cetate ortodoxă”. Isihasmul, venit de la Athos, a devenit aici o controversă teologico-
filosofică.
Nivelul intelectual și teologic al Tessalonicului era dintre cele mai înalte. Într-un astfel de
mediu s-a format Filotei. El a fost atașat de sfinții locali: Dimitrie, Anisia, Teodora și Nicodim de la
Philocallou, ale căror vieți le-a consemnat.
Părinții lui Filotei i-au dat șansa educației, între dascălii săi fiind și Toma Magistrul, vestit
filolog din Tessalonic. La vârsta de 20 de ani, Filotei s-a retras la o mănăstire din Tessalonic, nu la
Athos. Și-a continuat acolo pregătirea, trăind în preajma unor monahi luminați, la mănăstirea
Philocallou. Acolo a fost martor la canonizarea lui Nicodim. Filotei a fost prieten cu Dorotei și
Marcu Vlatis, cei ce vor întemeia mănăstirea Vlatadon din Tessalonic.
Filotei a ajuns starețul mănăstirii Philocallou. Acolo a alcătuit „Viața cuviosului Nicodim cel
Nou”, pe la anul 1330.
Pe la anul 1325 veneau din Muntele Athos, Sfântul Grigorie Palama și Sfântul Grigorie
Sinaitul. Atunci, Sfântul Munte era supus năvălirilor turcești. Ideile isihaste s-au răspândit astfel la
Tessalonic. Filotei l-a cunoscut pe Sfântul Grigorie Palama și pe Isidor, ucenicul lui. Filotei a fost
apropiat și de Sfântul Grigorie Sinaitul.
După o vreme, Filotei a mers și el la Sfântul Munte, la mănăstirea Vatoped. Sfântul Grigorie
Palama însuși a stat o vreme acolo, mergând apoi la Marea Lavră (unde a fost însoțit de Filotei),
prima mănăstire athonită, în ierarhie. Totul se petrecea înainte de izbucnirea disputei dintre Sfântul
Grigorie Palama și Varlam. Filotei era isihast și un exigent trăitor duhovnicesc.
Lui Filotei i-a revenit sarcina redactării, în 1339-1340, a Tomusului aghioritic, documentul
oficial al Athosului în problema isihastă și prima mărturisire de credință a isihaștilor.
În anul 1341, Filotei a mers la Constantinopol, sprijinindu-l pe Sfântul Grigorie Palama. Pe
la anul 1342, Filotei a ajuns egumenul Lavrei. Acum Filotei s-a împrietenit cu Calist I, viitorul
patriarh.
Monahii athoniți îl sprijineau pe Sfântul Grigorie Palama. Filotei a fost un factor de calmare
a spiritelor. Erau și divergențe de abordare între cei doi. Filotei a rămas la Athos. Sfântul Grigorie
Palama era în centrul controversei teologice. Cei doi erau isihaști convinși. Sfântul Grigorie Palama
a trimis călugărilor athoniți în anul 1344 o scrisoare, prin care le explica acțiunile întreprinse. În
anul 1346, athoniții au scris împărătesei Anna, pentru a arăta ortodoxia Sfântului Grigorie Palama,
excomunicat de patriarh. I-au trimis acesteia două tratate dogmatice despre lumina taborică. Patriarh
era Ioan Calecas. Autorul tratatelor era Filotei.
Filotei pleacă de la Athos la anul 1347. Tot acum Ioan Calecas este depus și numit patriarh
Isidor. Ioan VI Cantacuzino a fost încoronat (a treia oară), în 1347 (la Constantinopol). Ioan V
Paleologul a devenit co-împărat. Filotei Kokkinos a fost numit mitropolit de Heracleea Traciei, iar
Sfântul Grigorie Palama, ierarh la Tessalonic. Heracleea era primul scaun după Constantinopol,
deci după patriarh și ierarhul de Heracleea îl întroniza și îi dădea aceluia cârja. Filotei va fi
diplomatul patriarhiei. El semnează Tomos-ul sinodal din anul 1347. Între timp, Sfântul Grigorie
Palama va stat tot la Athos, până la anul 1350. Lucrurile s-au mai liniștit, murind patriarhul Ioan
Calecas și Grigorie Achindin (1348). Anti-palamiții au avut un nou reprezentant: Nichifor Gregoras,
ce își dorise și el scaunul patriarhal. Sfântul Grigorie Palama nu a reușit să-l liniștească pe Nichifor
Gregoras. A încercat și Filotei o împăcare cu Nichifor.
Calist I a fost ales patriarh. Era ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul și isihast învățat. Filotei
i-a înmânat cârja patriarhala la anul 1350. Calist I și Filotei erau colaboratori.
În anul 1351, la palatul Vlaherne s-a ținut un sinod, la care s-au înfruntat palamiții și anti-
palamiții. Au fost prezentate cele două tratate dogmatice ale lui Filotei (din anul 1346). Tomos-ul
sinodal s-a semnat, fiind citit solemn de Filotei în Sfânta Sofia. Au fost date anatematisme pentru
adepții lui Varlaam și Achindin, lăudând pe isihaști.
 1
Isihasmul a fost doctrina Bisericii. Sfântul Grigorie Palama era cel mai dârz apărător al ei.
Pentru șase ani, Filotei a fost mitropolit de Heracleea.
Pe la 1 septembrie 1353, Filotei a fost ales patriarh. Între candidați se afla și Nicolae
Cabasila. Calist I a fost mai înainte depus și exilat. În anul 1354, Filotei l-a consacrat împărat pe
Matei Cantacuzino. Filotei a dorit împăcarea cantacuzinilor cu paleologii. Filotei a ajutat la
restaurarea Sfintei Sofia, după un cutremur. A voit să unească forțele ortodoxe. A dorit şi apropierea
de Rusia. În noiembrie 1354, Ioan VI Cantacuzino a abdicat și Filotei Kokkinos a fost îndepărtat.
Meritul introducerii modului chinovial de viețuire în monahismul rus este al lui Filotei, alături de
mitropolitul Alexei al Moscovei și de starețul Serghie de Radonej. Desigur, Filotei urmărea și o
creștere a influenței spirituale bizantine la ruși.
Filotei a căzut în dizgrația paleologilor. Calist I a revenit (în anul 1355) pe tronul patriarhal,
deși era caterisit. Filotei a fost îndepărtat, deși nu a fost caterisit.
Filotei s-a apărat, alcătuind o Apologie. S-a retras la mănăstirea Studion. În anul 1355,
Filotei a plecat la Athos, împreună cu fostul împărat Ioan V Cantacuzino, devenit călugăr. Filotei
revenea după opt ani la Sfântul Munte.
Mai apoi, Filotei s-a întors la Constantinopol. A avut mai mult timp pentru studiu.
Împărăteasa îl aprecia mult. Patriarhul Calist I a devenit mai moderat față de Filotei, care a
continuat să apere isihasmul.
Din anul 1355, Nichifor Gregoras reîncepe disputele cu Sfântul Grigorie Palama. Filotei nu
putea sta deoparte. Nichifor Gregoras rămânea un patriot și un anti-latin. El agita apele. Filotei i-a
analizat lucrările și a scris 12 Antiretice, alături de cele mai vechi alcătuind o colecție de 15
Antiretice, contra lui Nichifor Gregoras. La rândul său, Sfântul Grigorie Palama lua atitudine. Dar
riposta cea mai hotărâtă a venit de la Filotei. Nichifor Gregoras nu i-a mai răspuns, căci a murit la
1359-1360.
Filotei scria teologic și combătea sistematic pozițiile lui Nichifor. Era mai puțin cunoscut ca
Sfântul Grigorie Palama și Nichifor Gregoras, dar la fel de învățat, cu o cultură vastă teologică și
filosofică. Cele 15 Antiretice ale lui Filotei rămân cel mai bun răspuns dat de isihaști lui Nichifor
Gregoras. Și Nicolae Cabasila a scris un „Opuscul” contra lui Nichifor.
După moartea Sfântului Grigorie Palama, la 14 noiembrie 1359, Filotei a rămas conducător
al isihaștitor. A murit și Nichifor Gregoras. În anul 1363 a murit și Calist I.
Filotei nu participase la tratativele de unire cu biserica Romei. În jurul împăratului erau
susținători pro-latini, favorabili unirii, în frunte cu Prohor Kydones.
Sinodalii l-au ales pe Filotei ca patriarh, care a fost instalat la 8 septembrie 1364, în lipsa
împăratului. Nicolae Cabasila i-a mulțumit acestuia pentru readucerea lui Filotei. Acum patriarhul
Filotei avea o autoritate deosebită și incontestabilă. A rămas pe scaun 12 ani. A apărat interesele
bisericii față de abuzurile funcționarilor împăratului. A impus disciplina bisericească.
După moartea Sfântului Grigorie Palama, Filotei a început munca de documentare, privind
viața și minunile sale. Acesta a fost canonizat la sinodul condus de Filotei, în februarie-martie 1368.
Este prăznuit în a doua Duminică a Postului Mare și la 13 noiembrie.
Turcii amenințau tot mai puternic Constantinopolul. De aceea, împăratul Ioan V Paleologul
credea că poate salva imperiul, acceptând unirea cu biserica Romei. În acest sens, în anul 1367 s-a
ținut un sinod la Constantinopol. Trimisul papei era Paul al Tebei, devenit din anul 1366 patriarh
latin de Constantinopol. Purtător de cuvânt al grecilor era fostul împărat Ioan VI Cantacuzino. La
Sinod au participat și patriarhii din Alexandria și Ierusalim, care au cerut un Sinod ecumenic.
Catolicii au încercat să-şi impună învățăturile greșite. Papa l-a chemat pe Ioan al V-lea la Roma. În
anul 1369, împăratul a renunțat la credința ortodoxă, în bazilica Sfântului Petru din Roma. Filotei a
luat atitudine, condamnând gestul personal al împăratului. A înțeles că salvarea Bizanțului de către
apuseni era iluzorie.
În anul 1359, sub Calist I a fost mutat Iachint de la Vicina la Argeș. Sub Filotei s-a înființat
a doua mitropolie din Țara Românească, în anul 1370, la Severin. Filotei a trimis la Argeș pe Daniil
Critopoulos, care va fi hirotonit. De asemenea, Filotei a readus în parte biserica sârbă sub ascultarea
Constantinopolului. A murit în 1376-1377.
18
Opera. Filotei a fost teolog, filolog, istoric, orator, canonist, exeget, liturghist, poet. Opera
sa este vastă. Lucrările sale au rămas cele mai multe în manuscris. A fost isihast.
Dintre lucrările sale dogmatice amintim: 1)Tomusul aghioritic. Urmărea lămurirea, cu
argumente patristice, a celor care nesocoteau lucrurile tainice ale duhului. Respingea acuzaţia pe
care Varlam a adus-o isihaştilor că sunt mesalieni. 2)Cuvinte dogmatice către Achindin şi adepţii lui
şi Despre îndumnezeire şi lumina taborică. Au fost trimise împărătesei din Constantinopol, apărând
pe Sfântul Grigorie Palama, care atunci era închis. Este punctul de vedere al aghioriţilor în
problema isihastă. În aceste lucrări se vorbeşte despre: lumina divină necreată de pe Tabor;
energiile lui Dumnezeu cele necreate; deofiinţimea Persoanelor Treimice (Achindin spune despre
Fiul şi Duhul că sunt har şi energie necreată a Tatălui); lumina sfântă şi descoperirile dumnezeieşti.
3)Cele 14 capitole ale ereziei lui Achindin şi Varlam (sunt respinse învăţăturile lor greşite; Cel ce
neagă energia lui Dumnezeu, neagă pe Dumnezeu Însuşi; ereticii ziceau că energiile divine sunt
create şi nu sunt veşnice, Fiul fiind şi El creatură; aceşti eretici erau deopotrivă antitrinitari; Filotei
învaţă că harul este necreat şi veşnic; ereticii ziceau că harul Duhului este însăşi esenţa şi ipostasul
Duhului; Sfinţii Părinţi învaţă că esenţa lui Dumnezeu este mai presus de energii şi este începutul
acestora; ereticii ziceau că Dumnezeu nu este simplu, ci este compus din esenţă şi energie; tot
ereticii afirmau că lumina taborică era chiar firea lui Hristos, pe care au văzut-o apostolii);
4)Tomusul sinodal din 1351. Sunt condamnate rătăcirile lui Varlam şi Achindin şi este caterisit
patriarhul Ioan Calecas. Este reconfirmată corectitudinea învăţăturii Sfântului Grigorie Palama.
Nichifor Gregoras, susţinător al ereticilor, este condamnat şi va fi întemniţat; 5)9 Anatematisme
pentru adepţii lui Varlam şi 6 aclamaţii pentru isihaşti; 6)Tomusul sinodal din 1368, care proclama
ortodoxia Sfântului Grigorie Palama şi cinstirea lui ca sfânt. Şi Filotei va fi proclamat ca sfânt în
anul 1379; 7)15 cuvinte contra lui Nichifor Gregoras, scrise după Sinodul din 1351. Aici Filotei
vorbeşte despre: deosebirea dintre esenţa şi energia divină; deosebirea dintre esenţă şi puterea
divină; despre puterea lui Dumnezeu şi cele spuse de Sfinţii Chiril al Alexandriei şi Grigorie al
Nissei, răstălmăcite de Nichifor Gregoras; despre energia şi harul divin; despre energia divină
necreată şi necompusă; energia divină şi îndumnezeirea sunt necreate; harul divin şi îndumnezeirea
sunt independente de firea umană; despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi despre lumina
dumnezeiască; despre faptul că lumina taborică nu este nici esenţa lui Dumnezeu, nici creaţia;
8)Împotriva anatematismelor lui Constantin Armenopulos.
Opere aghiografice. Sunt printre cele mai importante: 1)Cuvânt la Sfânta Anisis (a fost
martirizată la Tessalonic, străpunsă cu sabia de un soldat roman, fiindcă nu a jertfit idolilor, sub
Galeriu; e cinstită la 30 decembrie); 2)Panegiricul Sfântului Dimitrie (a murit sub Galeriu, la 26
octombrie 296, împuns cu sulița în temniță; pe mormântul său este bine-cunoscuta biserică din
Tessalonic; Filotei a scris acest panegiric în perioada 1367-1373; Dimitrie a fost model de urmat
pentru Filotei, prin evlavie, statornicie în credință, prin curățenie); 3)Viața cuviosului Nicodim de la
Philocallou (la mănăstirea aceasta s-a nevoit și Filotei; Nicodim a fost canonizat când Filotei viețuia
acolo, în Tessalonic); 4)Viața Sfântului Gherman Maroulis (trăitor, s-a nevoit la Muntele Athos; era
taumaturg); 5)Viața Sfântului Sava Tziakis (a trăit la Vatopediou, a susținut pe Sfântul Grigorie
Palama); 6)Panegiricul Sfântului Grigorie Palama (este cea mai completă viață a acestuia, alcătuită
de Filotei la scurt timp după moartea lui; începe cu copilăria lui); 7)Panegiric în cinstea Sfinților
Apostoli; 8)La Sfântul Focas, din Sinope (ars în vremea lui Traian și prăznuit la 22 septembrie);
9)Viața cuvioasei Pavronia (este din Nisibi, în Mesopotamia; a murit ca martir, la 20 ani, sub
Dioclețian și e prăznuită la 25 iunie); 10)Cuvânt la Sfântul Teodor Tiron (era un ostaș roman; a
refuzat să jertfească idolilor şi a fost ars în flăcări; este pomenit la 17 februarie și cinstit în prima
sâmbătă a Postului Mare, sâmbăta lui Teodor; de el este legată minunea colivei din Constantinopol,
la anul 363, sub Iulian Apostatul); 11)Viața cuviosului Onufris (era monah egiptean, sihastru; e
pomenit la 12 iunie); 12)Cuvânt la Sfântul Nicolae (Episcop al Mirelor Lichiei, a murit la anul 343;
Filotei a alcătuit slujba Sfântului Nicolae); 13)Panegiricul Sfântului Ioan Gură de Aur (Filotei a
alcătuit slujba lui, la 13 noiembrie); 14)Panegiric la Sfinții Trei Ierarhi; 15)Cuvânt la Toți Sfinții
(prima duminică după Rusalii); 16)Omilie la Adormirea Maicii Domnului; 17)Cuvântare în cinstea
Sfintei Cruci.
 1
Opere omiletico-exegetice: 2 cuvântări la Psalmul 37 și despre pocăință; 3 cuvântări la
pildele lui Solomon; 3 cuvântări la Fericiri.
Opere liturgice. Filotei a contribuit la fixarea și uniformizarea tipicului Liturghiei bizantine
în Rânduiala slujirii diaconului și în Rânduiala dumnezeieștii Liturghii. Fixează tipicul
Proscomidiei și Liturghiei. Descrie pregătirea Agnețului și folosirea potirului la Proscomidie. Dă
toate detaliile practice. Multe sunt lămuririle sale referitoare la Sfânta Liturghie.
Scrieri imnografice. Rânduielile sale, împreună cu unele rugăciuni au intrat în tipicul
slujbelor. Ne-a lăsat: Slujba Sfântului Grigorie Palama (Duminica a doua a Postului Mare);
Canonul Sfântului Gheorghe; Canonul Sfântului Nicolae; Acatistul tuturor sfinților; Canonul
Sfântului Ioan Gură de Aur; Canonul Sfântului Dimitrie; Acatistul Sfântului Ioan Botezătorul;
Canonul Sfinților Trei Ierarhi; Canonul Sfântului Ioan Damaschinul; Canonul la vreme de secetă;
Canonul Adormirii Maicii Domnului; Canonul pentru ostașii aflați pe câmpurile de luptă; Canonul
la foamete și molimă; Mărimuri la Polieleu. Opera sa imnografică este impresionantă.

Teofan al Niceei
Nu se cunosc detalii despre viața sa. A fost o personalitate a celei de a doua jumătăţi a
secolului al XIV-lea. A fost ucenic al lui Filotei Kokkinos. A fost prieten și sfătuitor al împăratului
Ioan VI Cantacuzino. Numele lui Teofan apare prima dată la anul 1366, într-un act sinodal, unde se
semnează ca mitropolit al Niceei. Se pare că în acea funcție a ajuns în cea de a doua perioadă a
patriarhului lui Filotei, după anul 1364. Dar Niceea era ocupată de turcii selgiucizi. A rămas la
Constantinopol. A fost însărcinat să mijlocească întoarcerea Bisericii Serbiei la Patriarhia
Constantinopolului. După anul 1380 se pierde urma sa.
A făcut parte din gruparea isihastă. A scris mai ales lucrări dogmatice: 3 Epistole; 5 Cuvinte
despre lumina taborică; 8 Cuvinte și 25 Capete contra iudeilor; 4 Cuvinte contra latinilor; Despre
veșnicia lumii; Epistolă către patriarhul latin Pavel al Constantinopolului despre ființă și energii;
Cuvânt encomiastic la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Calist Angelicude
E numit, în P.G. 147, Calist Tilicude. Este un autor filocalic de primă mărime al secolului al
XIV-lea. Viaţa sa nu este suficient de bine cunoscută. Există confuzii şi cu privire la numelui lui
Calist. Mai multe persoane din acea vreme purtau acest nume (şi patriarhii Calist I şi Calist II
Xantopoulos). Patriarhul Dositei al Ierusalimului îl situează pe Calist în rândul scriitorilor care au
scris împotriva latinilor.
A activat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea în Macedonia. Probabil că s-a născut în
jurul anului 1325 şi a murit pe la anul 1395. Ajutat de un ţar sârb, a clădit o biserică (la Melenic, la
nord de Serres, azi în Bulgaria), pe la anul 1371, în jurul căreia trăiau mai mulţi asceţi, ucenici ai
săi. Înmulţindu-se numărul ucenicilor, a cerut patriarhului de Constantinopolului recunoaşterea
mănăstirii ca stavropighie. Era un om duhovnicesc, ce trăia virtuos. Era isihat şi se ocupa cu
rugăciunea minţii (arată admiraţie faţă de Sfântul Grigorie Palama).
S-a păstrat de la el o lucrare scurtă, numită Meşteşugul liniştirii (Isihastiki trivi). I se atribuie
o lucrare Împotriva lui Toma d’Aquino (Împotriva cărţii lui Toma Latinul numită: Summa împotriva
elinilor), dar şi lucrarea Isihastiki paraklisis (cuvinte de învăţătură despre viaţa isihastă). Într-un
codex de la Mănăstirea Vatoped, păstrat la British Museum, se păstrează o lucrare în 30 de
“cuvinte”, dintre care al XXII-lea este Meşteşugul liniştirii. Alte lucrări: Despre raiul duhovnicesc,
sau luminile dumnezeieşti; Despre intrarea prin Domnul în raiul duhovnicesc; Despre plăcerea şi
bucuria duhovnicească; Despre viaţa ascunsă în Hristos; Despre făptuitor şi contemplativ; Despre
contemplare etc.
Calist citează din: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie al Alexandriei şi Sfântul Chiril
al Alexandriei, Sfântul Grigorie de Nazianz, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sfântul Maxim
Mărturisitorul şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Pe Sfântul Grigorie Palama îl socoteşte printre marii
Sfinţi Părinţi şi îl laudă, dar nu-1 citează direct.
20
Bibliografie: Calist Angelicude, Meşteşugul liniştirii, trad. de Pr. Dtru Stăniloae, Filocalia 8,
p. 374-386; Idem, Trei tratate isihaste, trad. de Laura Enache, Editura Doxologia, Iaşi 2012.

Nil Cabasila
A fost arhiepiscop al Tessalonicului între anii 1361 şi 1363, urmaş al lui Grigorie Palama. S-
a născut la Tessalonic, pe la anul 1285. Se numea Nicolae. A fost profesor de limba greacă până la
anul 1341.
A arătat simpatie faţă de Ioan al VI-lea Cantacuzino şi faţă de isihaşti. Participă la Sinodul
din anul 1351. Se opune tendinţei de latinizare din Bizanţ. A fost unul dintre cei mai importanţi
teoreticieni ai isihasmului. Cu doi ani înainte de a muri, a devenit arhiepiscop al Tessalonicului.
Lucrările sale antilatine sunt: 1)Trei tratate despre purcederea Sfântului Duh, împotriva lui
Filioque (lucrări impregnate de isihasm). Despre purcederea Duhului numai de la Tatăl învaţă
Scriptura şi Sfinţii Părinţi. Se prezintă cele 49 de argumente ale latinilor, la care se dau răspunsuri,
arătându-se că latinii nu se sprijină nici pe Scriptură, nici pe Sfinţii Părinţi. Aplică o critică
filosofico-teologică utilizării silogismelor în teologie, împotriva lui Toma d’Aquino, pe a cărui
operă Summa contra Gentiles tocmai o tradusese ucenicul lui Nil, Dimitrios Kydones; 2)Tratatul
despre deosebirile de credinţă dintre Răsărit şi Apus (P.G. 149); 3)Despre primatul papal (spune
despre papă că este succesorul lui Petru doar fiind ierarh al Romei, dar primatul său este onorific,
căci Roma a fost capitala imperiului); 4)Despre focul purgatoriului; 5) Contra latinilor (o sinteză,
pe care cititorul, folosind-o, să poată răspunde latinilor).
Lucrări din disputa isihastă: 1)Scurt cuvânt despre ereticii akindini; 2)Tomusul sinodal
contra lui Varlam şi Akindin din 1351.
Epistole: 1)Către Nicolae Cabasila (scrie nepotului său despre înţelesul tratatelor sale, două
epistole); 2)Către Dimitrie şi Prohor Kydones (ucenicii săi). Lucrările lui Nil Cabasila au fost
folosite de greci la Sinodul unionist de la Ferara-Florenţa. Între cele mai cunoscute lucrări antilatine
sunt cele ale lui Nil Cabasila, Teofan al Niceei, Grigorie II al Ciprului şi Sf. Grigorie Palama. Dacă
Visarion al Niceei, devenit cardinal, scrie contra lui Nil, în schimb Ghenadie II Scolarios se referă
la el cu admiraţie.

Teodor de Andida
Informaţiile sunt, ca şi în cazul altor autori din această perioadă, puţine. A trăit pe la anul
1200. Opera sa se află în P.G. 140. Este unul dintre ierarhii din Andida. Nu ştim cât a păstorit acolo.
Localitatea aceasta era în sudul Asiei Mici, în provincia Pamfilia, unde Sfântul Apostol Pavel a
propovăduit, încă din prima sa călătorie misionară (Fapte XIII).
Lucrarea sa are titlul: Un scurt comentariu despre simbolurile care există în Dumnezeiasca
Liturghie, alcătuit din îndemnul şi la cererea iubitorului de Dumnezeu Vasilie, episcop de Phitia.
Localitatea Phitia era în centrul Asiei Mici, în Frigia. De aici deducem că episcopul Teodor era o
personalitate teologică a vremii.
Comentariul liturgic al lui Teodor de Andida are patruzeci de capitole şi explică momentele
şi actele Sfintei Liturghii, începând de la proscomidie şi până la rugăciunea amvonului. Din cuprins:
I)Cele ce se săvârşesc în Sfânta Liturghie sunt simboluri ale tuturor actelor iconomiei mântuirii
neamului omenesc; II)Sfânta Euharistie ne dă sănătate atât sufletească, cât şi trupească; III)Tainele
iconomiei divine se pot desluşi în mod intuitiv prin cercetarea sfintelor icoane de pe pereţii şi
coloanele bisericii; IV)Pluralitatea de înţelesuri a obiectelor şi actelor liturgice; V)Introducere în
erminia propriu-zisă a Sfintei Liturghii; VI)Sfânta Fecioară a făcut începutul mântuirii noastre;
VII)Jertfa de pe Sfânta Masă este superioară jertfelor V.T.; VIII) Dovezi din Scriptură despre
înlocuirea cultului V.T. cu cel al N.T.; IX-X)Explicarea proscomidiei; XIII)Tâlcuirea
Trisaghionului; XVI)Citirea din Faptele Apostolilor şi din Epistole; XVII)Înţelesul citirii cu voce
tare a Sfintei Evanghelii, al cântării Aliluia şi al căditului; XVIII)Ducerea Sfintelor de la
proscomidie pe sfânta masă; XXI)Închiderea uşilor împărăteşti, tragerea perdelei şi acoperirea
Sfintelor Daruri cu „aerul”; XXIII)Diaconii, când apără Sfintele Daruri cu ripidele, simbolizează
puterile cereşti; XXIV)Ecfonisul „Cântarea de biruinţă, cântând, strigând...”, care se rosteşte înainte
 2
de rugăciunile pentru sfinţirea Darurilor, este imnul triumfal al puterilor cereşti; XXV)Cele ce
urmează după „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”; XXVI)Îndatorirea creştinilor de a fi vrednici
pentru primirea Sfintei Împărtăşanii; XXVII)Epicleza. Deosebirea dintre textul Sfântului Vasile cel
Mare şi cel al Sfântului Ioan Gură de Aur; XXIX)Domnul Hristos este în Sfânta Liturghie, în
acelaşi timp, „şi Miel, şi victimă, şi Arhiereu”; XXXII)Sfinţii Apostoli, sub inspiraţia Duhului
Sfânt, au alcătuit rugăciuni pentru Sfânta Liturghie; XXXIII)Alte detalii despre rânduiala Sfintei
Liturghii; XXXIV)Despre Rugăciunea Domnească; XXXVII)Înălţarea cinstitului Trup de pe sfântul
disc închipuie înălţarea Domnului pe cruce şi învierea din morţi, iar împărtăşirea liturghisitorilor
închipuie împărtăşirea Apostolilor la Cina cea de Taină; XXXIX)Nu este îngăduită săvârşirea mai
multor liturghii în aceeaşi biserică şi în aceeaşi zi; XL)Încheiere.
Bibliografie: P.G. 140; Teodor de Andida, Comentariu liturgic, Editura Mitropolia Olteniei,
2006.

Nicolae Cabasila
A fost o personalitate a culturii bizantine din secolul al XIV-lea. S-a născut la Tessalonic,
din părinţi nobili, pe la anul 1300. Era nepotul polemistului antilatin Nil Cabasila. A învăţat în
Bizanţ în vremea când cultura bizantină era în renaştere, sub dinastia Paleologilor. A studiat
retorica, ştiinţele şi teologia. A scris un Cuvânt de laudă pentru Sfântul Dumitru şi un Comentariu
la cartea a treia din Syntaxa lui Ptolemeu, cu conţinut ştiinţific-astronomic.
Nicolae Cabasila a fost admirat de contemporani şi a jucat un rol important în viaţa
Tessalonicului. În controversa isihasmului, a fost partizanul partidei ortodoxe, alături de Sfântul
Grigorie Palama, contra lui Varlam şi Akindin.
Când s-au produs tulburări sociale, Nicoale Cabasila a intervenit în favoarea populaţiei
sărace a oraşelor, asuprite crunt, adresând un protest violent împărătesei. A fost prieten al
împăratului Ioan Cantacuzino. A fost propus pentru scaunul de patriarh al Constantinopolului, deşi
era laic. A fost o “personalitate de impunătoare cultură şi virtute”. Arhiepiscopul Simeon al
Tessalonicului l-a numit “fericitul Nicolae Cabasila, care a făcut buna biruinţă la dreapta slăvitoare
credinţă şi la curăţia vieţii”. Spre sfârşitul vieţii s-a retras la o mănăstire. Nicolae Cabasila a fost
proclamat sfânt de Biserica Greacă.
Opera sa arată că a fost un scriitor original. A asimilat toate curentele tradiţiei creştine,
începând cu Părinţii Apostolici. Iată pe scurt prezentarea a două dintre cele mai importante lucrări
ale sale:
Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii (Erminia tis Thias Liturghias). Nicolae Cabasila este
considerat “cel mai autorizat interpret al Liturghiei bizantine”. Face o tâlcuire dogmatică şi mistică,
completă şi profundă. Lucrarea este împărţită în 53 de capitole, fiecare cu câte un titlu. Urmăreşte
ordinea firească a Liturghiei, ale cărei părţi sunt dezvoltate.
Capitolul I vorbeşte despre scopul Liturghiei în general.
“Săvârşirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup şi
Sânge, iar ca scop sfinţirea credincioşilor”.
La primirea Tainelor, creştinii să fie “pregătiţi şi cu vrednicie”, iar mijloacele de pregătire
din slujba Liturghiei sunt rugăciunile, cântările şi tot ce se săvârşeşte sau se rosteşte într-însa “după
rânduiala sfântă”. De fapt, spune Nicolae Cabasila:
“întreaga slujbă este ca o icoană, care înfăţişează un singur trup al lucrării Mântuitorului în
lume, făcând să se perinde pe dinaintea privirilor noastre toate părţile ei, de la început până la
sfârşit, după rânduiala şi urmarea lor firească”.
Cele ce se săvârşesc la Liturghie ne duc cu gândul la lucrarea mântuitoare a lui Hristos,
“pentru ca priveliştea ei fiind în faţa ochilor noştri, să ne sfinţească sufletele şi astfel să devenim
vrednici de primirea Sfintelor Daruri”.
Cuprinsul altor capitole ale lucrării: pentru ce Cinstitele Daruri nu se pun de la început pe
Sfânta Masă (cap. 2); Darurile sunt închinate lui Dumnezeu ca o pârgă a vieţii omeneşti (cap. 3); de
ce nu se afieroseşte o pâine întreagă, ci numai o parte (cap. 5); ce înţelegem prin “pomenirea
Domnului” (cap. 7); despre cele ce se săvârşesc în pâinea de la proscomidie (cap. 8); pentru ce a
22
poruncit Domnul să facem acestea întru pomenirea Lui (cap. 9); pentru ce se acoperă darurile şi
despre cele ce se rostesc atunci (cap. 11); despre începutul Liturghiei şi ectenia mare (cap. 12); ce
înseamnă Doamne miluieşte (cap. 13); despre îndemnul “toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu
să o dăm” (cap. 14); despre antifoane şi rugăciunile din timpul lor (cap. 15); tâlcuirea antifoanelor
(cap. 17-19); ieşirea cu Sfânta Evanghelie şi imnul Trisaghion (cap. 20); citirile din Sfânta Scriptură
(cap. 22); rugăciunile de după intrarea cu Cinstitele Daruri (cap. 25); mărturisirea credinţei (cap.
26); despre rugăciunea de mulţumire şi despre sfinţirea darurilor (cap. 27); despre cele ce ne
obiectează unii latini şi răspuns la obiecţia lor (cap. 29); despre jertfa însăşi şi ce se jertfeşte (cap.
32); pentru ce pomenim pe sfinţi şi mai ales pe Maica Domnului (cap. 33); despre înălţarea
Sfântului Trup şi despre cântarea “Unul sfânt…” (cap. 36); ce înseamnă căldura (cap. 37); despre
chemarea credincioşilor la împărtăşanie (cap. 39); despre mijlocirea lui Hristos (cap. 44); de ce prin
aceste Daruri cinstim şi venerăm şi pe sfinţi (cap. 48); pentru ce sfânta jertfă se numeşte euharistie
(cap. 52); despre rugăciunile de la sfârşitul Liturghiei (cap. 53).
Se trece peste aspectele legate de rânduială sau gesturi liturgice. Importanţă mai mare are
sensul rugăciunilor. Tâlcuirea are 3 aspecte: dogmatic, spiritual şi simbolic. Cel mai pronunţat este
caracterul dogmatic. Nicolae Cabasila arată că Liturghia nu este doar Jertfă de cerere, ci şi de
mulţumire. Vorbeşte şi despre participarea celor morţi la Jertfa euharistică, ori despre epicleză, temă
de discuţii între greci şi latini. Nicolae Cabasila îmbină caracterul spiritual cu cel simbolic al
erminiei. Sfânta Liturghie reprezintă mijlocul şi mediul de progres spiritual şi de sfinţire a omului,
dar şi de actualizare a iconomiei divine.
Dacă isihaştii cereau o trăire spirituală duhovnicească pură, contemplativă şi ţinteau spre
unirea cu Dumnezeu “prin meditaţie şi contemplaţie”, ei vorbeau de 3 trepte: purificare (katharsis),
iluminare (fotisma) şi desăvârşire (enosis sau teliosis). Nicolae Cabasila nu combate metodele
isihaste şi nu este adeptul lor. El vrea să arate partizanilor exclusivişti ai isihasmului că mai există în
Ortodoxie şi o cale mai uşoară, la îndemâna mulţimii. Nu în pustie, ci în mijlocul lumii, lângă
semeni şi în comuniune cu ei. Calea sa este cea a “trăirii spirituale liturgice, cultuale sau
sacramentale”. Este calea ce duce la unirea cu Dumnezeu sub forma cultului şi a slujbelor Bisericii.
Şi Pseudo-Dionisie mergea pe această cale, ca şi Sfântul Maxim Măsturisitorul.
Meritul lui Nicolae Cabasila este că a ştiut să readucă pietatea creştină la adevăratul ei izvor,
la unirea cu Hristos. Tâlcuitorul Sfintei Liturghii nu şi-a propus să ţintească unirea cu “Divinitatea
supraipostatică, nediferenţiată în Treimea Persoanelor şi manifestată sub forma luminii taborice”, ca
isihaştii. Calea mistică, deschisă tuturor creştinilor, este cea a harului Sfintelor Taine. Treptele sunt
cele 3 Sfinte Taine de iniţiere: Botezul, Mirungerea, Euharistia, corespunzând purificării, iluminării
şi unirii depline.
Izvoarele de inspiraţie. Nicolae Cabasila este un mare scriitor şi un teolog desăvârşit. Izvorul
său principal rămâne Sfânta Scriptură. Argumentele cele mai multe sunt luate din aceasta. Aproape
toate afirmaţiile sale se referă la autoritatea dumnezeiască a cuvântului revelat. Autorul citează sau
parafrazează versete din Scriptură, mai ales din Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel.
Nicolae Cabasila cunoaşte profund atât Liturghiile ortodoxe, cât şi pe cea romană. Dar multe
argumente sunt luate din operele Sfinţilor Părinţi. La loc de frunte stau Sfântul Ioan Gură de Aur,
Sfântul Ioan Damaschin, sau Sfântul Grigorie Palama. Sunt întrebuinţate şi comentarii liturgice
anterioare, pe care uneori le corectează. Aşa este cel al episcopului Teodor de Andida. Se resimte
influenţa lui Pseudo-Dionisie Areopagitul şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Şi Catehezele
mistagogice ale Sfântului Chiril al Ierusalimului sunt întrebuinţate de către Nicolae Cabasila.
Lucrarea Despre viaţa în Hristos (Peri tis en Hristo zois) adună peste 100 de referiri
patristice şi 500 de trimiteri scripturistice, sau din filosofi. În cartea I, spune Nicolae Cabasila,
aflăm că viaţa în Hristos se dobândeşte prin Sfintele Taine. Ea “începe şi se dezvoltă cât timp trăim
pe pământ, însă desăvârşirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la ziua aceea”, adică în perspectiva
ei eshatologică. Aici pe pământ se naşte “omul lăuntric”, omul cel nou, zidit după chipul lui
Dumnezeu. Autorul exprimă în imagini plastice unirea dintre Dumnezeu şi sufletul omenesc. În
viaţa sufletească a celor ce petrec în Domnul, Acesta le vine totdeauna în ajutor.
 2
Viaţa adevărată, spune Cabasila, se câştigă prin dar de sus, dar şi prin strădania noastră. În
lucrarea aceasta, care porneşte de la Dumnezeu, nouă ni se cere bunăvoinţă şi dorinţă de împreună-
lucrare.
Botezul ne dă “însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Hristos, căci până nu primesc Taina
aceasta, oamenii sunt morţi şi plini de stricăciune şi abia prin ea păşesc la viaţă”. Ungerea cu
Sfântul Mir “desăvârşeşte pe noul născut la viaţa Duhului, întărindu-i puterile de care are nevoie
aici pe pământ”. Dumnezeiasca Euharistie “susţine această viaţă, păstrând-o într-o stare înfloritoare,
pentru că Pâinea vieţii de aici este cea care susţine puterile sufletului… Sufletul trăieşte din această
Pâine a vieţii, după ce şi-a primit fiinţa în baia Botezului şi întărirea prin Ungerea cu Sfântul Mir”.
Creştinul trăieşte în lumea văzută, având gândul la cea nevăzută. Nu noi suntem cei ce ne
ridicăm mai aproape de Dumnezeu, ci El este Cel ce coboară, ce vine la noi. “Prin lucrarea acestor
Sfinte Taine, Soarele Dreptăţii intră, ca printr-o mare deschizătură a firii, în această lume”.
Cartea a doua prezintă rolul Sfântului Botez în viaţa
duhovnicească. Sunt amintite şi explicate numirile ce se dau acestei
taine.
Botezul dă omului putere. Astfel, “sufletul celor ce s-au botezat ajunge să înfrunte răutăţi
atât de mari”. Pilda noastră este cea a sfinţilor, care “se duceau bucuroşi la moartea cea dorită”.
Nicolae Cabasila explică apoi în ce chip lucrează Botezul asupra noastră. Mai ales, Botezul
ne face să înţelegem ce înseamnă să iubim pe Dumnezeu. Căci El, pentru toate bunătăţile pe care ni
le dă, nu cere în schimb de la noi decât dragostea.
În cartea a treia, Nicolae Cabasila prezintă roadele Sfântului Mir în viaţa duhovnicească.
Cartea a patra prezintă roadele Sfintei Împărtăşanii în viaţa duhovnicească. Ea este “piscul
cel mai înalt al vieţii duhovniceşti”. Ajungând aici, “nimic nu ne mai lipseşte ca să dobândim
fericirea cea dorită”. Acum nu mai primim darurile Duhului, “ci pe Însuşi Vistiernicul acestor
daruri, comoara întru care încape toată bogăţia darurilor”. Desigur, Hristos este prezent în toate
Tainele. Dar în Euharistie, “Mântuitorul schimbă întru totul lăuntrul primitorului, împrumutându-i
însăşi personalitatea Sa”. Iar ceva mai fericit decât aceasta nu se poate. Euharistia este “Taina cea
mai mare”.
În toate privinţele, această Taină este desăvârşită. Ea ne face fii ai lui Dumnezeu. Sunt
expuse şi cerinţele unei bune împărtăşanii. Mai întâi de toate, trebuie să dorim fierbinte să ne
apropiem de Sfintele Daruri şi să ne curăţim sufletele “în chip deosebit”. Sfânta Euharistie este
“doctoria cea mai bună”.
Cartea a cincea învaţă despre roadele pe care târnosirea sfântului altar le aduce în viaţa
duhovnicească. Cartea a şasea ne reaminteşte cum putem păstra noi roadele vieţii duhovniceşti,
roade dobândite prin Sfintele Taine.
În fine, în cartea a şaptea se explică felul cum se schimbă sufletul creştinului, dacă pe lângă
harul Sfintelor Taine, se adaugă şi strădania proprie. Păcătuind, noi mâhnim pe Dumnezeu. Din
contră, dragostea de Dumnezeu ne revarsă în suflet o negrăită bucurie şi îl face pe omul
duhovnicesc să dorească ceea ce doreşte şi Dumnezeu.
Dacă Nicolae Cabasila vorbeşte doar despre primele trei Sfinte Taine, acest fapt se datorează
unor motive care ţin de metodă. În alte pasaje aminteşte şi de celelalte Sfinte Taine, fără a le
dezvolta semnificaţia în viaţa creştină. Nu uită însă ca să reamintească faptul că “una şi aceeaşi
putere lucrează în toate, de aceea să nu dispreţuim pe niciuna din ele”.
Alte lucrări: 1)Cuvânt de laudă la cuvioasa Maică Teodora; 2)Cuvânt de laudă la Sfântul
Dimitrie Izvorâtorul de Mir; 3)Omilii la: Bunavestire, Naşterea Maicii Domnului şi Adormirea
Maicii Domnului; 4)Cuvânt de laudă la Sfinţii Trei Ierarhi; 5)Rugăciune către Domnul nostru Iisus
Hristos.
Nicolae Cabasila a lăsat şi opere neteologice: 1)Cuvânt împotriva cămătarilor; 2)Despre
camătă, Preacuvioasei împărătese Ana de Savoia; 3)Elogiu împăratului Matei Cantacuzino;
4)Elogiu împărătesei Ana de Savoia; 5)Despre criteriul adevărului, dacă există; 6)Comentarii la
cartea a III-a a Sintaxei lui Ptolemeu; 7)Scrisori.
Opera lui Nicolae Cabasila este vastă, dar a fost numai în parte editată. Menţionăm şi alte
lucrări: 1)Despre veşmintele liturgice; 2)Împotriva aiurelilor lui Nikifor Gregoras; 3)Trei omilii la
24
viziunea lui Iezechiel; 4)Omilii la Patimi şi Înălţare; 5)Panegirice la Sfinţii Mercurie, Andrei şi
Dimitrie.
Bibliografie: Nicolae Cabasila, Scrieri, Edit. Arhiepiscopiei Bucureşti, 1989, trad., introd. şi
note de Pr. Prof. Ene Branişte şi Pr. Prof. Teodor Bodogae; Idem, Cuvântările teologice: la
Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria. Scrieri I, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr,
Edit. Deisis, Sibiu, 2010 (nouă Discursuri teologice: 1)O trilogie exegetică profetic-hristologică,
alcătuită din trei discursuri de explicare a sensului a două viziuni ale profetului Iezechiel, tipologic-
hristologică; 2)O trilogie hristologic-soteriologică, alcătuită din două discursuri la Pătimirile lui
Hristos şi la Înălţarea Lui; 3)O trilogie mariologic-antropologică la Naşterea Maicii Domnului, la
Buna Vestire şi la Adormirea Maicii Domnului).

Simeon al Tessalonicului
Se cunosc puţine detalii despre viaţa sa. S-a născut pe la mijlocul sec. XIV la
Constantinopol. A trăit mult timp la patriarhia din Constantinopol şi a avut o cultură ce arată că a
frecventat şcolile vremii şi bibliotecile. De la Constantinopol a mers la Tessalonic înainte de 1425
când era episcop. A păstorit între 1410 şi 1429, când a murit. Este dintre cei mai virtuoşi bărbaţi ai
Bisericii lui Hristos. A fost dogmatist şi polemist neîntrecut. A murit înainte ca Tessalonicul să cadă
sub stăpânirea turcească. A fost ultimul ucenic al Sfântului Grigorie Palama.
S-a păstrat aproape toată opera sa. Este autorul unor lucrări dogmatice, liturgice şi antilatine.
Patriarhul Dositei al Ierusalimului a tipărit la Iaşi în 1683 opera lui completă (şi în P.G. 155). În
1765 a fost tradusă în limba română lucrarea Voroavnă de întrebări şi răspunsuri.
Lucrări: 1)Dialog împotriva tuturor ereziilor (inclusiv schisma din 1054 şi cele şapte
sinoade ecumenice); 2)Despre sfintele slujbe şi Taine (mai ales Botezul); 3)Despre Sfântul Mir;
4)Despre Sfânta Liturghie (explică Liturghia, proscomidia, vorbeşte despre veşminte, vase şi
anaforă); 5)Despre lăcaşul sfânt şi târnosirea lui; 6)Despre hirotonii şi hirotesii; 7)Despre Taina
Pocăinţei; 8)Despre nuntă; 9)Despre Maslu; 10)Despre rugăciune; 11)Despre înmormântare;
12)Despre simbolul credinţei (două lucrări, din care prima tâlcuieşte articolele Crezului, iar a doua
vorbeşte despre izvoarele scripturistice ale Crezului); 13)Despre preoţie; 14)Slujbă în cinstea
Sfântului Dumitru; 15)Două cuvinte de laudă Arhiepiscopilor Tessalonicului Isidor şi Gavriil.
O frumoasă scriere Despre preoţie a fost alcătuită de Sfântul Simeon şi adresată unui monah
evlavios ce fusese hirotonit diacon.
Preoţii sunt “ziditori de suflet, povăţuitori spre cele cereşti, lumină şi viaţă credincioşilor,
părinţi, păstori şi păzitori”.
Preoţii sunt slujitori ai lui Dumnezeu şi slujitorii Lui trebuie să rămână. Hristos “săvârşeşte
pururea cele bune prin mijlocirea preoţilor”. “Prin preoţi, Hristos a unit cele de sus cu cele de jos şi
a risipit toată vrajba”.
Lucrarea pastorală a preotului înseamnă în primul rând “rugăciune şi laudă adresată lui
Dumnezeu”. Iar Liturghia “sintetizează toată rugăciunea şi evlavia”.
În lucrarea Tratat asupra tuturor dogmelor, se arată care sunt metodele de apărare şi
păstrare a dreptei credinţe: 1)Propovăduirea întemeiată, prima şi cea mai importantă metodă;
2)Evitarea discuţiilor religioase tulburătoare ale păcii între credinţe; 3)Excluderea constrângerii sau
forţei în Biserică; 4)Doar în cazuri excepţionale se pot admite lămuriri cu alte credinţe în duhul
păcii şi dragostei creştine; 5)Combaterea necruţătoare a superstiţiilor păgubitoare.
În lucrarea 12 capitole despre credinţa creştinilor, se face un scurt rezumat al principalelor
12 adevăruri ale credinţei creştine. Primele 3 sunt despre Sfânta Treime, ultimele 3 despre viaţa
viitoare. Se vorbeşte şi despre 7 virtuţi şi 7 vicii, cele 3 virtuţi teologice şi cele 4 cardinale, sau
generale. Alte lucrări: 1)Rânduiala cădirii; 2)Rânduiala cântării; 3)Formularea sinoptică a
rânduielii sărbătorilor de peste an; 4)Psaltirea melodică; 5)Octoihul; 6)Rânduiala slujbelor de
peste an în Biserica Tessalonicului; 7)Tipic şi molitfelnic; 8)Tropare şi canoane; 9)Epistole
diverse, inclusiv cu conţinut dogmatic.
Doctrina. Simeon al Tessalonicului se opune primatului papal şi infaibilităţii papei,
recunoscând doar un primat de onoare. Vorbeşte despre rolul împăratului în biserică. El convoacă
 2
sinoadele, dar nu are jurisdicţie asupra bisericii şi asupra temelor bisericeşti. Prin urmare, împăratul
devine apărător al bisericii, ca delegat şi slujitor al ei.
Simeon consideră sinodul din Constantinopol 879-880, ţinut de Fotie, ca al VIII-lea
ecumenic. Este susţinător al învăţăturii Sfântului Grigorie Palama. Refuză Filioque. Susţine
creaţionismul, în privinţa învăţăturii despre originea sufletului omenesc.
Importantă este doctrina sa despre Sfintele Taine. Vorbeşte despre cele 7 Sfinte Taine.
Adaugă şi monahismul, socotindu-l instituit de Hristos. Compară cele 7 Taine cu cele 7 daruri ale
Duhului Sfânt. Condamnă rebotezarea şi rehirotonirea. Cere aplicarea din nou a Mirungerii, pentru
cei care au apostaziat, dar s-au întors la biserică. Critică pe apuseni, fiindcă nu administrau copiilor
Mirungerea după Botez, lăsându-i într-o stare de imperfecţiune morală.
Vorbeşte despre prezenţa reală euharistică. Această Taină este o jertfă reală, reînnoită
continuu. Cere folosirea pâinii dospite. Consideră împărtăşirea ca absolut necesară pentru mântuire.
Cere împărtăşirea copiilor mici imediat după Botez. Nu leagă valabilitatea tainelor de vrednicia
morală a preotului. Insistă asupra caracterului de taină al Nunţii. Cere ca maslul să nu se
administreze doar celor muribunzi, grav bolnavi, ci şi altor bolnavi, spre iertarea păcatelor.
După moarte, spune Simeon, drepţii, respectiv păcătoşii, primesc doar o parte din răsplată
sau pedeapsă. De aici necesitatea şi folosul rugăciunii pentru cei adormiţi, pentru ca starea lor să se
îmbunătăţească, până la judecata finală.
Bibliografie: Simeon, arhiepiscopul Tessalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor
credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, trad.
rom. Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, reed. în ediţia îngrijită de Protos. Grichentie Natu, Edit.
Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, vol. I, 2001; vol. II, 2003; Idem, Erminia dumnezeiescului
Simbol al credinţei ortodoxe, Bucureşti 2010.

Calist Catafygiotul
Se pare că a trăit la începutul secolului al XV-lea. S-ar putea să fie acelaşi cu patriarhul
Calist II. Lucrarea sa Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă pare să fi fost scrisă de
Calist II în timpul retragerii sale la viaţa monahală. Se tratează aici tema “Unului”. Lucrarea arată
profunzimea teologică şi înflăcărarea autorului. Descrie întâlnirea minţii omeneşti cu “Unul”
dumnezeiesc. Se subliniază rolul absolut necesar al Duhului în unirea sufletului cu Dumnezeu şi în
simţirea iubirii faţă de Dumnezeu. Duhul devine punte între sufletul creat şi Dumnezeu trancendent.
Părintele Dumitru Stăniloae spune despre această scriere că este “nu numai o sinteză magnifică a
întregului scris duhovnicesc de mai înainte, ci şi o culme a subtilităţii de gândire şi a simţirii de
intensă spiritualitate a Bizanţului”.
Bibliografie: Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, trad.
de Pr. Dtru Stăniloae, Filocalia 8, p. 397-528.

Marcu Eugenicul
S-a născut la 1391-1392 la Constantinopol. A studiat retorica şi filosofia. Va fi profesor al
lui Ghenadie Scholarios. S-a călugărit la 26 de ani. S-a retras la mănăstire, alcătuind operele sale.
Acum au început discuţiile dintre latini şi greci privind unirea bisericilor.
În anul 1437 a fost ales mitropolit al Efesului. A fost delegat pentru Sinodul de la Ferrara,
început la 9 aprilie 1438. A alcătuit 3 discursuri despre primele dezbateri ale Sinodului, privind
tema purgatoriului. S-a opus acceptării adaosului Filioque. În anul 1439, sinodul s-a mutat la
Florenţa. Marcu Eugenicul a răspuns teologilor catolici, argumentând învăţătura răsăritenilor. A
rostit un scurt discurs despre doctrina ortodoxă. A refuzat să semneze actul de unire. S-a întors la
Constantinopol în anul 1440, apoi la Efes. Datorită turcilor, a mers la mănăstirea athonită Vatoped.
Pe drum a fost prins şi exilat. A continuat lupta până la moarte, în anul 1444.
Opera lui Marcu Eugenicul este vastă. A scris lucrări exegetice, ascetice, epistole, cuvântări
şi imne liturgice. A compus 8 canoane în cinstea Maici Domnului. A tâlcuit în parte Sfânta
Liturghie în lucrarea Explicatio ecclesiastici officii. De la el au rămas şi: o slujbă a Sfântului Ioan
Damaschin; canoane în cinstea patriarhului Eftimie; un canon la Iacov Persul; o viaţă a Sfântului
26
Simeon Metafrastul; alte slujbe la dreptul Marcu (5 martie), sau la Alexie omul lui Dumnezeu, la
Sfânta Muceniţă Teodosia şi la Sfântul Ilie. A compus idiomele la Sfântul Andrei, sau la Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena. De la Marcu Eugenicul au rămas stihire la Simeon Metafrastul, la
Ioachim şi Ana şi la Sfânta Ecaterina, dar şi tropare la Sfântul Ilie.
Dintre cuvântări, una este la Profetul Ilie, iar alta la Macarie, un egumen al timpului său. A
alcătuit o epistolă Către Monahul Teodosie cel căzut, care renunţase la viaţa călugărească. Altă
lucrare tâlcuieşte rugăciuni ale călugărilor răsăriteni. A scris şi un canon pe 8 glasuri, câte unul
pentru fiecare păcat capital. A explicat locuri mai greu de tâlcuit din Scriptură. A scris şi Despre
adăugirea făcută în Simbolul credinţei şi Mărturisirea dreptei credinţe expusă în Florenţa, la
Sinodul ce a avut loc cu latinii.
Destinatari ai epistolelor sale sunt: credincioşii din Efes şi papa; egumenul mănăstirii
Vatoped; ieromonahul Teofan din Evripos; creştinii ortodocşi de pretutindeni; patriarhul ecumenic;
preotul Gheorghe din Methoni; Isidor din Kiev; Ioachim Sinaitul; Arsenie; împăratul Ioan
Paleologul.
Alte lucrări ale sale: 1)De angelis contra Argyropuli sententiae (îngerii, cu toţii, au
participat la început la lumină, dar Lucifer a căzut datorită neglijenţei şi laşităţii); 2)De
resurrectione (vorbeşte păgânilor şi ereticilor despre înviere); 3)Întrebări şi răspunsuri despre
sufletul animalelor (la om, sufletul este o parte distinctă, pe când la animale este o activitate a
corpului lor); 4)Contra latinilor (a alcătuit 3 discursuri despre purgatoriu, rostite la Ferrara-
Florenţa; argumentează falsitatea acestei învăţături apusene); 5)Oratio ad Eugenicum papam IV (îl
roagă pe papa să accepte învăţătura despre purcederea Duhului, cu argumente din părinţii bisericeşti
anteriori şi din hotărârile Sinoadelor ecumenice); 6)Contra achindiniştilor (lucrarea în două părţi
expune doctrina Sfântului Grigorie Palama despre esenţa divină, despre lumina divină şi darurile
Sfântului Duh; lumina taborică este necreată, aparţinând Treimii, ca şi aureola sfinţilor; “lumina
necreată” lucrează în Sfintele Taine). Cele două capete antiretice poartă titlul: Despre deosebirea
dintre fiinţă şi lucrarea dumnezeiască; Despre necompunerea (în deosebirea lor) a Dumnezeieştii
fiinţe cu (Dumnezeiasca) lucrare.
Să adăugăm şi Capete silogistice împotriva ereziei achindiniştilor, despre deosebirea dintre
fiinţă şi lucrarea dumnezeiască.
Marcu Eugenicul a scris Zece silogisme care arată că nu este un foc curăţitor.
În fine, să adăugăm: Dovedire a arhiepiscopului Marcu al Efesului că nu numai din rostirea
cuvintelor Stăpânului se sfinţesc dumnezeieştile daruri, ci din rugăciunea de după acestea şi din
binecuvântarea preotului cu puterea Sfântului Duh.
În concluzie, Marcu Eugenicul este un urmaş fidel al Sfântului Grigorie Palama şi al tradiţiei
patristice. El exprimă adevărul mântuitor al bisericii.
Bibliografie: Opere, Introducere, note, traducere de Marcel Hancheş, Cristian Chivu şi alţii,
vol. I, Edit. Pateres, Bucureşti 2009; Idem, Opere, Introducere, note, traducere de Marcel Hancheş,
Cristian Chivu şi alţii, vol. II (Cuvintele Antiretice (I şi II), Capete silogistice), Edit. Pateres,
Bucureşti 2014.

Ghenadie II Scholarios
Viața. A fost primul păstor al creștinilor din Constantinopol, după ce turcii au ocupat
capitala bizantină. Prin eforturile sale, Biserica Ortodoxă și-a păstrat identitatea de credință și
obiceiurile. A reorganizat și condus Biserica Ortodoxă în noile condiții.
Ghenadie (Gheorghe) s-a născut la Constantinopol pe la anul l405. A primit o educație
aleasă. Marcu Eugenicul i-a fost dascăl. Și-a însușit filosofia și teologia. Cunoștea bine latinește,
studiind teologia apuseană. A citit scrierile autorilor: Fericitul Augustin, Anselm de Canterbury,
Toma d′Aquino. La început, a fost admirator al tomismului. A cunoscut operele lui Platon, Aristotel
și Porfiriu. A studiat pe Dionisie al Alexandriei, pe Sfântul Chiril al Alexandriei (în ale căror opere
apusenii căutau argumente pentru Filioque), pe Părinții Capadocieni și pe Sfântul Ioan Gură de Aur,
pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe Sfântul Ioan Damaschin, Fotie, Mihail Psellos, Nicolae
Cabasila și Sfântul Grigorie Palama.
 2
Pentru cultura sa, a câștigat admirația împăratului Ioan VIII Paleologul (1425-1448). A fost
predicator al curţii și secretar imperial. În anul 1445 a început polemica sa cu cei ce susțineau unirea
de la Ferrara-Florența. A căzut în dizgrația împăratului. A plecat de la palat.
Se știe că Ghenadie s-a reîntors de la Florența fără să fi semnat actul de unire. După moartea
lui Marcu Eugenicul, Ghenadie devine cel mai aprig adversar al unirii. Aceasta după ce în tinerețe
fusese unionist.
Deși Ghenadie a luat parte la Sinod din poziția de consilier al împăratului și deși era cel mai
avizat în teologia latină, totuși, laic fiind, el nu a luat parte direct la dezbateri. Din delegația
bizantină făceau parte personalități: Marcu Eugenicul și Visarion al Niceei.
Pe patul de moarte, Marcu Eugenicul l-a lăsat urmaș la conducerea antiunioniștilor pe
Ghenadie. Dezgustat de atitudinea împăratului, s-a retras la mănăstire, intrând în monahism. La 1
noiembrie 1452, Ghenadie scria locuitorilor din Constantinopol: „O, sărmani cetățeni, ați pierdut
toate, iar acum vă depărtați și de credință!”. La 12 decembrie 1452, s-a proclamat oficial unirea cu
latinii la Sfânta Sofia și papa a fost pomenit la Sfânta Liturghie. Ducele Luca Notaras (al doilea
după împărat) spunea: „Mai bine să vedem domnind în mijlocul orașului turbanul turcesc decât tiara
latină”.
Iar Ghenadie a ajuns patriarh „sub turbanul turcesc”. La 29 mai 1453, Constantinopolul a
căzut. Ghenadie a fost luat ostatic și vândut ca sclav. A fost cumpărat de un turc bogat din
Adrianopol.
Mohamed al II-lea a transformat Sfânta Sofia în moschee. Scaunul patriarhal era vacant. A
fost chemat Ghenadie. Sultanul l-a acceptat pe Ghenadie, care era simplu monah, fiind antiunionist.
A fost înscăunat la 6 ianuarie 1454, la Biserica Sfinților Apostoli.
Ghenadie a fost patriarh în trei rânduri: ianuarie 1454 – vara 1456; vara 1462 – vara 1463;
august 1464 – iulie 1465. Au exista discuții teologice între Mohamed II și Ghenadie II. Sultanul era
curios să cunoască învățătura creștină. Sultanul știa grecește. Ghenadie i-a adresat Mărturisirea de
credință, în 12 articole. Așa-zisa simpatie a sultanului față de Biserică a fost doar o strategie
politică. Ghenadie a murit la sfârșitul anului 1472.
Opera. A fost un mare teolog al secolului al XV-lea. Influența operei sale asupra teologiei
ortodoxe a fost limitată. Doar o mică parte din ea a fost publicată. Se află în P.G. 160 și 161. Are
476 de lucrări originale și 24 de traduceri.
Opere oratorice. Ghenadie II a lăsat 16 cuvântări, omilii și panegirice. Sunt 7 omilii la
Postul Paștelui și una la Bunavestire. De fapt, 3 omilii sunt mariologice. Omilia la Bunavestire a
fost rostită la anul 1437 și este un adevărat tratat de teologie. Omilia la Intrarea în Biserică a Maicii
Domnului este de la anul 1449 (Ghenadie II cerea împăratului să renunțe la unirea de la Florența,
din anul 1439). Omilia la Adormirea Maicii Domnului este de la anul 1464 (în al treilea patriarhat al
său). Dintre cele 7 omilii la Postul Paștelui, mai importante sunt cele „La sărbătoarea Ortodoxiei” și
„La Sfânta Euharistie”. „Panegiricul Sfinților Apostoli Petru și Pavel” a fost rostit în anul 1456 la o
mănăstire din Muntele Athos. Autorul descrie consecințele grave ale ocupației turcești. „Despre
regretele Sfântului Petru după lepădarea sa” este o lucrare cu caracter retoric. „Omilia la Tăierea
capului Sfântului Ioan Botezătorul” este o cuvântare de laudă. „Omilia la Nașterea Domnului” are
caracter dogmatic. „Panegiricul Sfântului Dimitrie” a fost rostit la Tessalonic, mustrându-i pe
ascultători pentru lipsa lor de râvnă.
Cuvântări funebre: 1)La moartea lui Marcu Eugenicul al Efesului; 2)La moartea despotului
Teodor Paleologul; 3)La moartea împărătesei Elena Dragases; 4)La moartea Elenei, fiica despotului
Dimitrie; 5)La moartea lui Teodor Sophianus; 6)Plângerea lui Scholarios asupra nenorocirii vieții
sale.
Cuvântări rostite la Sinodul de la Florența (7): 1)Bilet de trimitere la adunarea orientalilor;
2)Întâia cuvântare; 3-4)Alte cuvântări, despre unire; 5)Declarația lui Scholarios în favoarea unirii;
6)Formula de conciliere; 7)Discurs justificativ împotriva acuzației de latinism.
A alcătuit cinci “Tratate despre providență și predestinație”. Sunt capodopera autorului.
Explică învățăturile acestea în raport cu latinii. Ghenadie II a scris și cinci „Tratate despre suflet”.
Susține creaționismul. Învață și despre soarta sufletelor după moarte (în afară de cei curați, care
28
merg în ceruri și de cei răi, care merg în rai, Ghenadie II vorbește și despre cei cu păcate ușoare, ce
nu au făcut suficientă pocăință, ce așteaptă intrarea în rai după o perioadă de ispășire, iar rugăciunile
Bisericii ajută la scurtarea acestui timp; despre locul unde merg sufletele, Ghenadie II nu spune
nimic; acolo sufletele suferă pedepse de ordin moral; în ultimul dintre cele 5 tratate abordează și
tema purgatoriului, spunând că răsăritenii nu admit focul purificator, ci doar pedepse temporare de
ordin moral; așadar, Ghenadie II admite trecerea în rai a celor condamnați, prin rugăciunile Bisericii
și ale celor vii).
Au rămas de la Ghenadie II și trei „Tratate polemice despre purcederea Sfântului Duh”,
adică despre Filioque. Primul a fost alcătuit la anul 1444 și este compus din șase cărți (în care
tratează: cauzele schismei; doctrina și autoritatea Fericitului Augustin; teologia imaginilor Treimii
în creaturi; argumentele latinilor; formula grecilor „a Pater per Filium”; acordul Părinților răsăriteni
și apuseni). Prezintă argumentele adversarilor săi. Nu îl amintește pe Fotie.
Opere polemice: 1)Polemica antilatină (20 tratate; primul se numește Dialoguri despre
purcederea Duhului Sfânt, din anul 1446; face cunoscute detaliile controverselor pro-contra
unioniștilor; recunoaște că, pentru un timp, a acceptat primatul papal, fără infaibilitate, dar acum îl
combate; în tratatul al șaptelea arată că, dacă Duhul ar purcede și de la Tatăl și de la Fiul, atunci
există două principii în Sfânta Treime; în tratatul al nouălea, numit „Scurtă apologie a
antiunioniștilor”, dă detalii despre Sinodul de la Florența, justificându-și opoziția sa; tratatele 11-17
se referă la activitatea antiunionistă a lui Ghenadie II, cuprinzând și multe informații istorice;
tratatul al XIX-lea este „Plângerea lui Scholarios față de unirea de la Florența”, nădăjduind ca grecii
să revină la credința lor); 2)Polemică antitrinitară (în 2 tratate); 3)Ghenadie II a scris și o „Epistolă
contra simoniei”; 4)Polemică împotriva evreilor (2 tratate); 5)„Contra lui Marcu al Efesului.
Respingerea capitolelor silogistice despre purcederea Sfântului Duh”; 6)„Întrebări scripturistice și
teologice”; 7)„Apologie către musulmani”; 8)„Despre singura cale de mântuire a oamenilor”
(Ghenadie II îl informează pe Mohamed II despre credința creștinilor); 9)„Mărturisirea de credință”
(tradusă în turcă și trimisă sultanului; în 12 articole, cu principalele puncte teologice); 10)„Întrebări
și răspunsuri despre divinitatea lui Iisus Hristos”; 11)„Cu privire la Aristotel”.
Opere pastorale și ascetice: 1)Ce trebuie să știe și să predice un episcop; 2)Scrisoare către
monahul Maxim și toți monahii din mănăstirea Sinai; 3)Răspunsuri la întrebările lui George, despot
de Serbia; 4)Scrisoare pastorală despre cucerirea Constantinopolului; 5)Scrisoare pastorală despre
demisia sa din demnitatea de patriarh; 6)Apologie pentru tăcerea sa; 7)Despre diferența dintre
păcatele ușoare și cele de moarte.
Opere liturgice și poetice: 1)Rugăciuni la mătănii; 2)13 scurte compoziții poetice. A lăsat și
o corespondență bogată. A alcătuit și un „Rezumat contra nobililor și a primei părți a Summei
Theologice a Sfântului Toma d′Aquino”. Și în alte lucrări studiază opera lui Toma d′Aquino. A
alcătuit și comentarii și rezumate ale operelor lui Aristotel.
O problemă controversată este cea a autenticității scrierilor sale unioniste. Multe alte lucrări
ale lui Ghenadie II sunt cunoscute doar după nume, textul lor fiind pierdut.
Cuprinsul, pe scurt al articolelor Mărturisirii lui Ghenadie II este: 1)învățătura despre
Dumnezeu, Creatorul lumii; 2)dogma Sfintei Treimi; 3)raporturile dintre Persoanele treimice;
4)providența divină; 5)Logosul divin ca Persoană istorică; 6-7)raporturile dintre cele două firi ale
lui Iisus Hristos, în cer și în lume; 8)Dumnezeu nu se micșorează cu nimic dăruind bunătatea și
harul său, spre desăvârșirea creaturilor și spre mărirea Sa; 9)Hristos a fost răstignit și a murit pe
Cruce ca om, dar a înviat ca Dumnezeu cu trupul și îi va învia și pe cei morți; 10)Hristos s-a înălțat
la cer și va veni să judece lumea; 11)sufletul omului este nemuritor; 12)dogma Întrupării, cu
argumente. Traducerea în limba turcă a Mărturisirii este socotită un monument de valoare al limbii
turce din secolul al XV-lea.
Doctrina. Teme doctrinare, dezvoltate în opera sa: teodicee; Sfânta Treime și relațiile între
Persoanele treimice, purcederea Duhului; providență și predestinație; Logosul divin; îngerii;
originea sufletului; Maica Domnului; Sfintele Taine, mai ales Sfânta Euharistie; eshatologie.
Ghenadie II spune că Maica Domnului s-a ridicat cu trupul și cu sufletul la cer, după ce a
trecut prin moarte.