Recenzie Filocalia I

Profesor Coordonator: Student:

Arhim. Dr. Macarie Motogna Rusu Alexandru
Baia Mare
2021
 Introducere

Filocalia este o colecție de scrieri, majoritatea centrate pe practicarea virtuților și a

vieții spirituale din mănăstiri. Titlul complet al Filocaliei este: „Filocalia, sau culegere din
scrierile Sfinților Părinți care ne arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși".
Ascetica și mistica filocalică pun în centrul vieții duhovnicești curățirea inimii, prin
practicarea „Rugăciunii lui Iisus” și a virtuților. „Rugăciunea inimii”, care va deveni
disciplina centrală a isihasmului, este una din căile privilegiate ale monahilor de a ține
conștiința în stare de priveghere, sau trezvie.
Filocalia a fost prima data alcătuită la Muntele Athos de către Sfinții Nicodim
Aghioritul și Macarie din Corint. Prima ediție a fost publicată la Veneția în 1782, a doua
ediție a fost realizată la atena în 1893, incluzând și o rugăciune a Patriarhului Kallistos, iar a
treia ediție a apărut la Atena între 1857 și 1963. Toate scrierile originale din Filocalie au fost
scrise în greacă, cu excepția a două texte care, initial, au fost scrise în latină și au fost traduse
în greacă în timpul Imperiului "Bizantin".
În scurt timp, Filocalia a fost tradusă și în alte limbi. În 1793, a fost publicată la
Moscova o traducere în slavonă realizată de Sf. Paisie Velicicovski (1722-1794), cu titlul
Dobrotolubiye, care a circulat mai întâi în manuscrise, apoi a fost tipărită la St-Petersburg în
1793, fiind reeditată ulterior, în 1822. Această versiune a fost folosită de personajul principal
anonim din Calea pelerinului și a dus la o reînviere spirituală în Rusia secolului al XIX-lea, cu
un puternic impact asupra a numeroși oameni, printre care și Fodor Dostoevsky. O a doua
traducere a fost publicată în 1857, fiind realizată de Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-
1867). A treia traducere a fost realizată de Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), dar el a
inclus și alte texte care nu se regăsesc în originalul grec alături de parafraze sau omisiuni în
alte capitole. Această traducere a fost publicată sub auspiciile Mănăstirii ruse a sfântului
Pantelimon de la Muntele Athos în 1877.
O primă ediţie a Filocaliei româneşti a fost tradusă de ucenicii stareţului Paisie
(Velicicovschi) de la Neamţ şi a circulat în manuscris. În secolul XX, o colecţie „Filocalia” în
12 volume a fost publicată, în traducerea şi cu notele Părintelui Dumitru Stăniloae, începând
cu anul 1946 (primul volum).
Volumul I al filocalie este alcatuită din viețile și scrierile a 7 Sfinți Părinți:
1. Sfântul Antonie cel Mare,
2. Evagrie Ponticul,
3. Ioan Casian,
4. Nil Ascetul,
5. Marcu Ascetul,
6. Diadoch al Foticeei,
7. Isaia Pustnicul.
 1. Sfântul Antonie ccl Mare.
Avem regăsite în filocalie viața și opera lui, și Învățături espre viața monahală.
A fost călugăr, ascet și eremit egiptean, întemeietor al monahismului, alături de Pahomie
cel Mare. Este considerat părintele călugărilor. Canonizat, este prăznuit de toate bisericile
creștine pe data de 17 ianuarie.
Viața lui a fost scrisă de Atanasie din Alexandria (298-373), arhiepiscop de Alexandria,
Egipt, într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr), Vita Antonii - Viața lui
Antonie , scrisă la puțină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 și 359.
Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Sus în anul
251 ca fiul unor țărani creștini înstăriți. După moartea părinților săi - Antonie avea pe atunci
vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viață, a auzit în biserică cuvântul
Evangheliei: "Dacă vrei să fii desăvârșit" i-a zis Isus " du-te de vinde ce ai dă la săraci și vei
avea o comoară în cer! Apoi vino și urmează-Mă", (Matei 19: 21). Antonie a primit acest
cuvânt ca și cum îi era adresat lui direct și după ce și-a împărțit averea la săraci, s-a retras în
singurătate. A viețuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt
ascet din regiune, mai vârstnic și mai experimentat, apoi succesiv într-un mormânt idolesc
părăsit, o fortăreață părăsită la marginea deșertului, în locul numit Pispir, unde a și rămas timp
de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl conving să părăsească acest loc de asceză. În
acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele "colonii monastice"
din deșerturile Egiptului.
Către anul 310 întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să-i îmbărbăteze pe
martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximin.
În anul 312 se instalează în deșertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum,
nu departe de malul Mării Roșii, unde se găsește azi mănăstirea care-i poartă numele). Aici
trăiește până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și
vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe
Atanasie, persecutat de partidul pro-arian.
2. Evagrie Ponticul.
Întâlnim viața și opera lui alături de niște scrieri însemnate, precum:
- Schiță monahicească,
- Capete despre deosebirea gândurilor,
- Capete despre trezvie,
- Cuvânt despre rugaciune.
Evagrie, de origine din Pont, a fost ucenic al Sfântului Vasile cel Mare, care l-a făcut citeţ,
şi al Sfântului Grigore de Nazianz, care l-a sfinţit întru diacon. La anul 379 pare să fi venit cu
Sfântul Grigore de Nazianz la Constantinopol, unde a rămas câtăva vreme şi după plecarea
aceluia, pe lângă patriarhul Nectarie. Bun cuvântător şi temeinic instruit în ale teologiei, ţinea
predici foarte apreciate în legătură cu controversele dogmatice ale vremii. Diferite motive l-au
îndemnat totuşi să plece de la Constantinopol la Ierusalim, iar după o scurtă şedere acolo, la
anul 382 se duse în Egipt, închinându-se vieţii de pustnic, în care a avut ca îndrumător pe
Macarie cel Mare.
 3. Ioan Casian.
Sunt prezentate viața și opera sa alături de două lucrari ale sale:
- Despre cele opt gânduri ale răutății,
- Cuvânt despre Sf. Părinți din Skit.
Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii
prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce-i păstrează din
vechime până azi numele "podişul Casian" şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din
judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la
şcolile timpului. Dar însufleţit de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească renunţă de
tânăr la atracţiile deşarte şi înşelătoare ale vieţii lumeşti şi pleacă la Locurile Sfinte însoţit de
prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Aşa au ajuns amândoi călugări într-o
mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviinţă în rânduielile vieţii chinoviale, adică de
obşte, după modelul de viaţă al călugărilor din Palestina, Mesopotamia şi Capadocia şi
simţind în ei dorul de o mai mare desăvârşire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la
anahoreţii despre a căror îmbunătăţită viaţă duhovnicească auziseră. Aşa au ajuns la
comunităţile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni
pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinţii însinguraţi, ca să cinstească în ei strălucirea harului
şi bogăţia roadelor lor şi pentru a le cere sfaturi duhovniceşti pentru mântuirea sufletului.
Aceste întrebări şi răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moştenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu
care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

4. Nil Ascetul.
Găsim prezentate viața și scrierile lui alături de un Cuvânt ascetic.
Originar din Ancira, în Galatia (Asia Mică), sfântul Nil a fost în lume prefect (eparh) al
Constantinopolului în timpul domniei împăratului Teodosie al II-lea (401-450). S-a căsătorit
cu o creștină binecredincioasă, și a avut doi copii, un băiat și o fată. După câțiva ani, când
copiii au crescut, cei doi soți s-au hotărât de comun acord să plece la pustie într-o viață de
isihie. Au trăit ca pustnici în regiunea Muntelui Sinai, mergând la priveghere și la Sfânta
Liturghie de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai doar în duminici și sărbători, după cum
era obiceiul vieții pustnicești.
Când barbarii au atacat și jefuit mănăstirea, mulți monahi au fost omorâți, dar fiul
sfântului Nil, Teodul, a fost cruțat din cauza tinereții lui și luat în sclavie. După aceasta,
sfântul Nil s-a stabilit la mănăstire, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Aici și-a continuat
ostenelile și luptele duhovnicești, dar a și scris mai multe tratate de ascetică, printre care
"Filosofia Duhului Sfânt". Din scrierile sale se desprind și unele aspecte ale vieții lui și a
familiei sale. De asemenea, prin scrierile sale a fost un apărător al Sfântului Ioan Gură de Aur,
al cărui ucenic a și fost. Dumnezeu i-a dat bucuria să-și revadă fiul spre sfârșitul vieții.
A fost cleric și stareț al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai.
Potrivit tradiției, moaștele sfântului Nil, dimpreună cu ale fiului său Teodul și dimpreună
cu moaștele altor pustnici au fost aduse de împăratul Iustin al II-lea (565-578) sub masa
altarului din biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel a marelui orfelinat (Orfanotrofion) întemeiat
de acesta la Constantinopol, în zona Acropolei orașului.
5. Marcu Ascetul.
 Volumul I al filocaliei prezintă viața și scrierile sale alături de 4 scrieri ale sale:
- Despre legea duhovnicească,
- Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte,
- Despre botez,
- Epistola către Nicolae Monahul.
Biografia sfântului Marcu este puțin cunoscută și a făcut de-a lungul timpului obiectul
numeroase ipoteze. Sinaxarele îl confundă în general cu Marcu din pustia Chiliilor (Egipt), cel
care cunoștea Scripturile pe de rost și căruia un înger venea să-i aducă Sfânta Împărtășanie, și
care este pomenit și de Paladie în Istoria lausiacă (18, 25). Alții îl identifică cu Marcu din
Penthucla în Palestina, pomenit de Ioan Moshu în cartea sa "Limonariu" (cap. 13), sau cu
Marcu al Aretuselor (prăznuit la 29 martie) sau cu Marcu Atenianul (prăznuit și el la 5
martie). Autori mai recenți îl identifică cu superiorul unei mănăstiri din Asia Mică (poate
apropiată de Tars) în secolul al V-lea.
Se cunosc puține lucruri despre viața acestui mare Părinte al Bisericii. Cuviosul Marcu a
trăit în jurul anilor 430. A fost, se pare, ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur și s-a distins prin
faptul că a avut o perfectă cunoaștere a Vechiului și a Noului Testament. Mai apoi deveni
călugăr în apropiere de Ancira, în Asia Mică, și este stareț până când, dorind viață
pustnicească mai intensă în lupte duhovnicești, se retrage în pustie[3], unde rămâne până la
moartea sa, către vârsta de o sută de ani.

6. Diadoh al Foticeei.
Sunt prezentate viața și scrierile sale, precum:
- Definiții,
- Cuvânt ascetic în 100 de capete.
Sfântul Diadoh s-a născut în jurul anului 400. A devenit episcop de Photiki (Foticeea), o
mică localitate provincia Vechiul Epir din nordul Greciei de azi. Pare să fi participat la
Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451, unde numele lui apare sub forma Didachus din
Phocas. Se crede că a făcut parte din grupul de notabili din provincia Epir care au fost
capturați în raidurile vandalilor între anii 467 și 474. Prizonierii au fost eliberați mai târziu în
Africa de Nord, aproape de Cartagina, de unde li se pierde urma. Nu se cunoaște locul și data
exactă a morții lui (de unde probabil și absența lui din sinaxare).

7. Isaia Pustnicul.
 Despre acest Sfânt părinte avem prezentate viața și opera sa Despre păzirea minții în 27
de capete.
Cuviosul Isaia a trait in pustiul Egiptului, in a doua jumatate a secolului al IV-lea, si a
fost contemporan cu Sfantul Cuvios Macarie Egipteanul. Mare nevoitor si parinte mistic,
Cuviosul Isaia se inscrie cu dreptate în ceata sfânta a Parintilor niptici.
Luand calea manastirii, cuviosul Isaia s-a retras intr-un schit cu viata de obste, fiind
ascultator sub duhovnicul locului. Dupa o vreme, lucrand deja toata fapta cea buna a vietii de
obste, cuviosul ia calea pustiei, in dorinta sa de a dobandi si cunostinta tainelor vietii
pustnicesti. Ani de zile, nevoitorul Isaia se va ascunde complet de oameni, petrecand in
neincetata rugaiune si osteneala.