1.

Introducere:

Ceea ce ce numim astazi ,,Imperiul Bizantin,, este de fapt un termen ce nu a existat in

perioada antichitatii. Termenul de ,,Bizantin,, provine din perioada Renasterii, secolul al XIV-
lea, de la vechea colonie megariana, Byzantio, deasupra careia, s-a construit
Constantinopolul. Despre aceasta colonie, nu exista foarte multe in formatii, singurul lucru
ce este cert tottusi in privinta ei fiind acela al confirmarii incendierii Byzantionului.

Scindarea Imperiului Roman in doua parti, de Apus si Rasarit, reprezinta un punct de

polemica pe seama caruia istoricii inca dezbat. In ceea ce priveste primii conducatori ai
Imperiului Bizantin, ca de exemplu Iustinian , acestia au marcat istoria timpurie a regiunii, pe
langa acesta mai numarandu-se si Heraklus, care este cunoscut pentru grecizarea Bizantului
sau Leon al III-lea, care s-a facut cunoscut pentru demararea luptelor iconoclaste.

Un alt conducator important pentru dezvoltarea Constantinopoleului, este Diocletian

si ale sale reforme. Reformele acestea sunt vazute ca o urmare a crizei politice, economice si
sociale din timpul secolului al III-lea. Diocletian intareste puterea imperiala, scade rolul
senatului iar imparatul incepe sa fie vazut ca un Dominus Deus, raportul dintre supusi si
suverani accentuandu-se. Tot Diocletian este acela care imparte teritoriul in unitati
administrative sau provincii, care adunate la un loc creeaza asa-nimitele dioceze, care, la fel,
adunate si acestea la randul lor, redau prefecturile. Astfel distingem patru prefecturi
importante precum cea a Orientului, a Italiei,a Africii sau a Gallicai.

In timpul lui Diocletian, puterea militara se separa de cea civila. Tot acum se distinge
si o tendinta de centralizare administrativa, palatul conducatorului devenind Palatul Sacru,
devenind sediul central de administratie. O alta masura este reorganizarea armatei si
acordarea unei atentii sporite armatei de frontiere, care apara practic granitele statului, pe
langa aceasta mai distingem si armata centrala, dar care nu juca un rol asa important fata de
cea deja mentionata.

Diocletian organizeaza si o reforma monetara, incercand sa introduca in uz moneda

de aur. Proiectul a fost insa reluat in timpul lui Constantin cel Mare, el fiind in cele din urma
cel care a batut mondeda de aur, denumita nomisma, existand pe langa aceasta si moneda
de argint. In ceea ce priveste moneda de aur, nomisma, in ciuda unor perioade de criza, se
mentine puternica pana in secolul al XIII-lea cand deja apare moneda de aur venetiana.

Principiul diarhiei, din timpul lui Diocletian, era o alta caracteristica a masurilor luate
de catre acesta. Diarhia, arhia insemnand putere, se definea prin faptul ca imperiul era
condus de doi Augusti( unul in Orient iar celalalt in Occident). Mai avem pe langa aceasta, si
prezenta terarhiei, cu un Cezar ce devenea imediat August, daca acesta murea neasteptat.

In ceea ce priveste ideologia Imperiului Bizantin, aceasta se leaga mult de domeniul

religiosului, o dovada in acest sens fiind chiar ,,Edictul de la Milan,, din 313. Trebuie sa
mentionam, totusi, faptul ca nu Constantin cel Mare este primul care a emis un document
oficial ce oferea o serie de privilegii crestinilor, ulterior transformand crestinismul in religie
oficiala de stat, ci primul a fost regele Gallerius, care emite un document asemanator
Edictului de la Milan. Documentul lui Gallerius, oferea o serie de privilegii crestinilor in
schimbul realizarii unor rugaciuni indreptate si catre zeul pagan al lui Gallerius. Practic,
acesta ii ruga pe crestini sa se roage pentru el. Totusi imaginea exacerbata de rege-crestin,
acordata lui Constantin cel Mare, a fost posibila prin intermediul Bisericii, care a refuzat pur
si simplu sa faca din Gallerius, un rege pagan si persecutor de crestini, brusc un rege crestin,
astfel Constantin devenind mult mai fiabil contextului.

Emiterea ,,Edictului de la Milan, i-a permis lui Constantin sa realizeze o oarecare

apropiere de lumea orientala, precum Antiopia, deoarece lumea aceasta era detinatoare a
unor bogate resurse.

Un lucru este cert, Constantin este fondatorul Constantinopolelui. Astfel, in

noiembrie 324, incepe construirea propriu-zisa a Constantinpolelui, avand sa tina pana in
336. Orasul era situat pe malul stramtorii Bosfor si pe doua axe maritime majore, facandu-se
legatura cu Marea Neagra si cu cea Mediterana. Se mai facea legatura cu Golful Persic sau cu
vechiul drum al matesii, astfel intelegandu-se ca orasul avea contact cu cele mai mari
drumuri comerciale ale vremii. Astfel, se pot intelege dimensiunile colosale ale orasului si
intretinerea lui prin prezenta taxelor si prin realizarea comertului.

Din punct de veder militar, Constantinopolul se situa foarte bine. Acesta trebuie sa
contracareze atacurile succesive ale unor populatii precum persanii sau gotii. Astfel, se putea
reactiona mai eficient in fata atacurilor prin aceasta pozitie strategica. Fiind inconjurat de
apa, apararea Constantinopolelui era una usoara, ridicandu-se pana si ziduri de aparare
foarte pragmatic pozitionate( precum Zidul lui Constantin sau Zidul lui Theodosius) impotriva
barbarilor. Prin prezenta acestei pozitii, bine alese, si de asemenea prin prezenta zidurilor,
securitatea Constantinolpolelului a fost asigurata pana in secolul al XV-lea.

Constantinopolul, trebuia sa reprezinte un avant-post al Romei si o copie a acestuia.

Constantinopolul era situat pe sapte coline, precum era si Roma, edificii precum Forumul lui
Constantin, Hipodromul sau Palatul imperial erau menite sa aduca aminte de statutul vechii
Rome. Trebuie mentionat si faptul ca rolul Constantinopolelui era in continua ascensiune,
ajungand chiar in secolul al IV-lea sa fie resedinta imperiala.

Apoi, in cadrul Celui de-al II-lea Conciliu ecumenic, se adopta canonul de devansare a
vechii Rome iar din 395, Constantinopolul devine capitala imperiului Rasaritean. La al IV-lea
Conciliu s-a mers, in cele din urma, pe principiul egalitatii dintre cele doua orase. Dupa
caderea Romei, in 476, prin cucerirea de catre Odoacru, imparatii bizantini revendica
mostenirea asupra Imperiului astfel intarindu-se ideea ca imparatul bizantin este unicul
imparat al Imperiului Roman.
 Conform istoricilor pagani ai vremii, creearea Constantinopolelui, in secolul V, de
catre Constantin cel Mare, a insemnat schisma imperiului, istoriografia pagana afirmand si
faptul ca istoria de inceput a marelui oras, imprumuta variate influente din istoria de inceput
a Romei. Astfel, distingem prezenta a doi frati, care sunt considerati intemeietorii si mai
avem notificata de asemenea si prezenta celor sapte strategi precum celor sapte regi
romani.

In ceea ce priveste ideologia religioasa, trebuie spus in primul rand ca

Constantinopolul prezenta un mozaic religios, acest fiind considerat orasul religios prin
excelenta, prin prezenta principiului ,,Pax Crestina,, desi crestinii erau minoritari. Astfel rolul
imparatului bizantin se afla sub influenta acestui principiu religios. Un prim argument in
acest sens este faptul ca Imperiul Roman era, teoretic, copia ordinii ierarhicii celeste,
imparatul, dupa spusele lui Eusebiu in cadrul discursului sau funebru la funeraliile lui
Constantin, fiind ales de Dumnezeu. Astfel, mai apare si ideea ca imparatul este cel de-al XIII-
lea Apostol, toate actiunile sale, inclusiv cele militare, fiind ispirate din vointa lui Dumnezeu.
In viziunea lui Eusebiu, Constantin era vazut ca un soi de Moise pentru poporul sau. Dar
caracterul acesta absolut al imparatului este valabil numai in planul teoretic.

In practica, puterea imparatului era una limitata, gruparile politice reusind sa isi
impuna candidatul la tron, imparatul, desi avea voie sa modifice legea, nu avea voie sa o
incalce, in guvernarea sa, imparatul trebuia sa tina cont si de pozitia bisericii ce incepuse sa
devina din ce in ce mai pronuntata( la incoronare, de exemplu, semnand actul de aparare a
Bisericii, primul care il semneaza fiind Anastasius I).

Cat despre incoronarea imparatului, in perioadele agitate, rolul de incoronare

revenea Armatei, imparatul fiind ridicat pe scut, dupa care i se punea diadema, apoi era
ratificat si aclamat de catre popor. In perioadele de liniste, precum secolul VI, rolul important
de incoronare ii revenea Senatului. Astfel, imparatul se lega de Senat, Armata si Poporul
imperial( din interiorul orasului capitala). Cei trei indicatori reprezentau si ei de asemenea
trei factori de inspiratie celesta.

Incepand cu secolul V, la incoronare incepe si Biserica sa joace un rol major, Leon I

fiind primul incoronat in prezenta Bisericii. Acum, imparatul primea insemnele puterii
imeriale, care erau coroana- ce era asezata pe masa din altar iar imparatul avea dreptul de a
si-o pune pe cap, tot acolo erau prezente si mantia de purpura, imparatul fiind singurul care
putea folosi pupura, un alt semn regal era cerneala rosie cu care iscalea documentele iar pe
langa toate acestea se mai numara globul crucier, care simboliza puterea crestinismului
asupra intregii lumi, poate fi de altfel revazut si in tabloul incoronarii lui Napoleon
Bonaparte, de catre Jacques-Louis David. Copiii familiei imperiale erau, de altfel, nascuti in
camera de pupura, tocmai pentru a demonstra caracterul regal al familiei conducatoare.
2. A) Marile Migratii:

O mare problema a imperiului Bizantin, au fost migratiile si luptele cristologice, ce erau

menite sa defineasca caracterul lui Hristos. Revenind la migratii, acest fenomen ce a bantuit
Bizantul pentru o lunga perioada de vreme, se imparte in doua mari etape: primul val de
migratii realizat de vizigoti, huni si ostrogoti in timp ce cel de-al doilea val( secolul VII) se
refera la slavi, avari si bulgari.

Primii care preseaza sunt vizigotii pe care imparatul Constantin ii obliga sa ramana
asezati la nord de Dunare. Astfel, in perioada aceasta se leaga o stransa relatie comerciala
intre vizigoti si romanii din Imperiul Bizantin, ajungandu-se in cele din urma chiar la
crestinarea unei parti a vizigotilor in ritm arian. Cu prilejul acestei crestinizari, apar deja
tensiuni ce ii fac pe unii vizigoti sa se retraga in Tracia, la sud de Dunare. Mutarea
nemultumilor s-a realizat si datorita faptului ca Bizantul le-a impus niste taxe fiscale care
ulterior vor conduce la lupta de la Adrianopol, care se va termina cu moartea lui Valens,
conducatorul Bizantului. Apoi, imparatul Teodosius incheie un tratat cu vizigotii de la sud de
Dunare, acestia avand obligatia de a furniza statului bizantin materiale armate. Teodosiu
acorda, de asemenea, functii militare sau civile aristocratiei vizigotilor, ajungandu-se pana la
realitatea in care vizigotii ajunsesera foarte puternici, intorcandu-se ulterior impotriva
Constantinopolelului. Revolta vizigotilor a fost pana la urma inabusita iar conducatorul
acesteia, Gainas, executat. In ceea ce ii priveste pe vizigotii de la nord de Dunare, atentia
acestora asupra Constantinopolelui a fost recentrata de catre bizantini asupra peninsula
Italica, acest fapt de reorientere a dusmanilor fiind o tehnica foarte intalnita la bizantini,
pentru evitarea luptelor.

Un alt popor ce a cauzat diferite probleme Imperiului Bizantin, au fost hunii. Acestia au
aparut in 337 i.Hr. Prima lor victima a fost regatul ostrogot, Adrianus Marcelinius, relatand ca
hunii aplicau principiul bulgarului de zapada, prin cuceririle lor succesive alcatuind un mare
imperiu, intins de la Urali pana la Europa Centrala. Resedinta fiind stabilita undeva in zona
Panoniei. Hunii au provocat panica datorita salbaticiei lor, facandu-se remarcati pentru
faptul ca nu respectau legile romane, scopul lor principal fiind numai obtinerea unor bogatii.
Dupa instalarea lor in Panonia, devin aliati ai Imeperiului Bizantin si incep sa intre in legatura
cu Roma si Constantinopol, preluand pe plan estetic anumite principii si motive ce s-au putu
regasi pe palatele lor din lemn, mai tarziu.

Dupa ce si-a inlaturat fratele, Atila, devine noul lider al hunilor. Odata cu venirea acestuia
pe tron, relatiile cu Constantinopolul au fost tensionate deoarece imparatul bizantin platea
tribut anual pentru huni, denumit subsidie anuala. Pana la venirea lui Marcian pe tronul
Bizantului, atitudinea fata de ideea tributului catre huni nu a putut fi pusa in problema
datorita maririi sumei de tribut catre Teodorius, in urma ultimelor conflicte armate de la
Viniaci, unde bizantinii au pierdut.
 Marcian, refuza plata oricarei forme de subsidii fata de huni, asteptandu-se astfel la
replica lui Atila. Totusi, Atila era ocupat cu cucerirea Occidentului, unde de altfel primeste si
o infrangere neasteptata la Cholons, unde generalul armatei adverse hunilor, il cunostea
foarte bine pe Atila si ii cunostea tehnica de lupta, doarece traise cativa ani la curtea
acestuia. In 452, Atila organizeaza imediat o noua expeditie pentru cucerirea Italiei, in acest
moment fiind cunoscut evenimentul care a avut loc intre Atila si Papa Leon I, care se crede
ca in schimbul unei sume considerabile de bani, l-a convins sa nu cucereasca Roma,
impiedicand astfel cucerirea Romei. Din fericire, Atila moare in 453, imensul sau imperiu
destramandu-se. Se crede ca acesta fie a facut un atac cerebral datorita personalitatii sale
vulcanice si temperate sau ca pur si simplu a fost otravit. Astfel, hunii incep sa fie infranti de
populatiile satelit ale fostului imperiu, noua putere fiind acum de partea gepizilor.

Si odata cu ostrogotii se incheie primul val de migratii aspura Bizantului. Astfel,

urmeaza cel de-al doilea val, ce a fost inceput de catre slavi. Patria de origine a slavilor
ramane si pana astazi necunoscuta. Incepand cu anul 511, slavii demareaza valul de atacuri
succesiva care adesea se terminau cu luarea de prizonieri bizantini si balcanici pe care ii
duceau la nordul Dunarii. Odata cu aparitia avarilor, care apar in zona gurilor Dunarii, acestia
cer lui Iustinian cedarea Dobrogei pentru a se stabili acolo dar sunt, evident, refuzati. In cele
din urma, se stabiliesc, in 522, in Panonia si ii subjuga pe slavi. Avarii sunt aceea care i-au pus
in miscare pe slavi, atacurile celor doua populatii devenind din ce in ce mai lungi. O prima
invazie a celor doua populatii migratoare are loc in 588, cand ajung pana la Zidul cel lung al
lui Anastasius( care fusese construit la sfarsitul secolului V pentru impiedicarea patrunderii
barbarilor, acest zid avand o lungime de 78 km). Pana la urma Iustinian reuseste sa ii
respinga pe avari, prin operatiunile militare ale generalului Belizarie. In cele din urma, avarii
dispar cu timpul din cadrul istoriei, ultima lor mentionare facandu-se in secolul VIII.

Slavii raman, in schimb, pe pozitile initiale, in peninsula balcanica, incepand sa se

organizeze. Nu este atestata totusi o solidaritate a slavilor, situatia complicandu-se din ce in
mai mult cu venirea bulgarilor, condusi de Asparuc. Acestia forteaza granita dunareana,
stabilizandu-se in tr-un final in zona Varnei. Astfel, bulgarii au ajuns sa controleze zona
cuprinsa intre muntii Carpati si Dunare, reusind in acelasi timp cucerirea unei serii intregi de
teritorii.

De asemenea, acest al doilea val al migratorilor inseamna pentru Bizant pierderea

unor teritorii din Balcani, manastirile fiind printre primele victime ce cadeau in fata
barbarilor, fiind atacate si jefuite. Astfel, in urma cuceririlor barbare au fost dislocate toate
formele de organizare bizantine si ulterior chiar desfintate. Bizantul mai ajunge sa pastreze
puncte in Tracia, Atena si in general in zone cu orase fortificate.

B) Luptele Cristologice:
 Luptele Cristologice constituie o problema foarte delicata, care era menita in primul
rand sa clarifice natura, fie ea duala sau nu, a Mantuitorului. Acestea, la fel ca migratiile, se
impart in doua mari etape. Prima etapa s-a desfasurat in secolul IV, si se leaga de cei trei
membrii ai Trinitatii iar cea de-a doua se desfasoara in secolul V-VII si se refera la natura
umana si cea divina a lui Hristos.

Prima etapa: desfasurata intre 320-381, secolul IV, este strans legata de cele doua erezii
denumite Arianism si Erezia lui Macedoniu.

Arianismul , formulata in 318, de catre parintele Arius, sustine ideea ca numai Dumnezeu
Tatal este cel necreeat iar Fiul este un element creeat, fiind socotit un intermediar intre Tata
si materia impura adica lumea pamanteana. Doctrina lui Arius a fost dezbatuta intre anii
320-321 la un sinod local in cadrul caruia arianismul este acuzat. In urma acestei decizii,
Arius este fortat sa paraseasca Alexandria si sa se duca in Nicomedia. In urma acestui sinod,
lucrurile incepusera deja sa se pipereze, astfel ca in aceasta problema intervine chiar si
Constantin cel Mare, ce convoaca Primul Sinod/ Conciliu ecumenic la Niceea, in 325.
Traditia sustine ca in cadrul acestui sinod, organizat de catre imaparatul bizantin, s-au
adunat 300 de membrii, conciliul fiind prezidat de catre Constantin. Principalul adversar al lui
Arius, din cadrul acestei intalniri oficiale, este Atanasie care sustine ca Fiul nu este creeat de
Tata, ci nascut din Tata, proclamandu-se in mod oficial acuzarea arianismului, punctul de
vedere al lui Atanasie constituind primele fraze din ,,Crezul crestin,,( ,,Nascut intr-un
Dumnezeu, ci nu facut).

Primul sinod de la Niceea a mai insemnat de asemenea remarcarea relatiei dintre stat
si Biserica si s-a mai remarcat, de asemenea, puterea imparatului de a convoca acest
conciliu, dogma imbratisata de imparat fiind si cea impusa fata de supusii sai.

Condamnarea arianismului nu a insemnat neaparat dispartia lui totala deoarece

acesta a fost imbratisat de catre popoarele barbare, in afara de francii lui Clovis, care se
crestinizara direct.

Intr-un final, Constantin, sesizand ca doctrina arianismului se aseamana foarte mult

cu doctrina de stat a Imperiului Bizantin, il recheama pe Arius la curtea romana. Astfel, se
hotareste reabilitarea acestuia dar intre timp influenta lui este taiata prin organizarea unei
asasinari. Constantin avea sa se boteze in stil arianist, la fel procedand si fiul sau, acest
principiu fiind valabil pana la imparatul Valens.

Odata cu venirea la tronul imperiului, lui Teodosius, acesta manifesta o atitudine

ferma fata de arianism. In acest sens, convoaca Cel de-al II-lea Conciliu Ecumenic tinut la
Constantinopol, aici fiind combatuta si erezia lui Macedon. Astfel, in cadrul acestui nou
conciliu, sun condamnate si arianismul cat si erezia lui Macedon.
 Astfel, se incheie prima etapa ale disputelor cristologice, ele reizbucnind la Antiohia,
care sustinea arianismul si ratiunea. Adeversrul polemic al Antiohiei, era Scoala de la
Alexandria.

Scoala de la Alexandria sustinea ideea ca dupa intrupare, Hristos a avut o natura

umana ce s-a pierdut in caracterul sau divin. Astfel, se nasc doua noi erezii, una emisa de
Antiohia si denumita nestorianism si cea emisa de Alexadria, denumita monofizism.
Nestorianismul sustinea natura umana a lui Hristos in timp ce monofizitii insistau pe natura
divina a acestuia.

Astfel, se convoaca un al III-lea Conciliu, tinut la Efea, unde nestorianismul este

condamnat si se emite ideea ca Fecioara Maria este nascatoare de Dumnezeu.
Nestorianismul se refugiaza dar continua sa aiba o larga raza de raspandire, ajungand si pana
in China. Intretimp, monofizitii ajung din ce in ce mai puternici pana cand patriarhul Flavian
alaturi de Papa Leon I i-au pozitie fata de aceasta ideologie religioasa. In urma reactiei lor, se
convoaca Brigandajul de la Efes sau Conciliu de la Efes , care nu este recunoscut de catre
Biserica.

Un alt conciliu este cel de la Calghedon unde se adopta principiul diofizismului si un

de de asemenea se condamna cele doua noi erezii. Diofizismul accepta atat natura divina cat
si cea umana a Mantuitorului. Tot acum se pun bazele bisericii monofizite, care avea sa se
pastreze pana in ziua de astazi , dar pastrand totusi un caracter moderat.

Intr-un final, aceasta perioada confuza se va incheia prin cel de-al VI-lea Conciliu
ecumenic de la Constantinopol in care s-au pus sub acuzare toate ereziile, atat cele din prima
perioada a disputelor cristologice cat si cele din a doua.

C) Iustinian, a reprezentat un important imparat pentru Imperiu Bizantin, in timpul

antichitatii. Politica lui se remarca printr-o activitate militara extraordinara si prin refacerea
unor institutii din cadrul imperiului.

In acest sens, al refacerii institutionale, trebuie remarcate cele patru volume ce

constituiau ,, Codul lui Iustinian,, . Astfel, primul volum, intitulat chiar,, Codul lui Iustinian,,
incearca sa reactualizeze codul lui Hadrian si sa il adepteze la noile realiatati. Volumul
doi, ,,Pandetele,, includ texte juridic, al III-lea volum se accentua pe studiile de drept, scopul
acestuia fiind de a forma functionari publici foarte bine pregatiti pentru administrarea
statului, si intr-un final, ultimul volum, intitulat ,, Novele,, reprezinta noile legi imperiale,
fiind si singura publicatie, din cele patru, publicata in greaca. Aceste lucrari practic, prin
redescoperirea dreptului roman, fac decat sa il revitalizeze si, asa cum s-a mai spus, sa il
adapteze la noile realitati.

Pe plan extern, avem parte de recucerirea unei serii de teritorii, ce au fost ocupate de
barbari, precum cele din nordul Africii, care au fost recucerite prin expeditiile militare ale
generalului Belizarie. Un alt factor care l-a ajutat pe Iustinian sa se lanseze in aceste lupte
costisitoare au fost banii, adica detinerea unei sume considerabile de bani in trezoria
statului, ce a fost posibila administrarii pragmatice a predecesorului lui Iustinian, Anastasie.

In ceea ce priveste regatele barbare, si in randul lor s-au format doua tabere, si
anume tabara pro-bizantina si contra-bizantina. Astfel, in acest context se plaseaza si lupta
pentru cucerirea Italiei, care se imparte in doua valuri, si anume primul definit de ofensiva
bizantinilor si valul al doilea redat de contraofensiva ostrogotilor ce redobandesc controlul
asupra Italiei. Ulterior, o armata enorma bizantina cucereste peninsula italica. Iustinian
actioneaza si asupra vizigotilor din Peninsula Iberica,avand ulterior chiar contact si cu
Britania. Astfel se reuseste sa restabileasca intreg controlul asupra Marii Mediteraniene.
Totusi consecintele acestor expeditii militare au fost nefaste, cheltuindu-se surse financiare
uriase, resurse umane, la fel, fortificatiile au fost afectate nu mai existau bani pentru
intretinerea acestora. O alta consecinta majora este pierderea partii de nord a Italiei dupa
instaurarea regatului longobard, imediat dupa moartea lui Iustinian, Bizantul pierde si
Peninsula Iberica. Astfel, rezultatele acestei politici exapansioniste, conduse de Iustinian, se
vor simti foarte mul in secolul urmator, avand sa fie parte componenta a crizei secolului al
VII-lea.

3 a) Criza secolului al VII-lea:

Perioada imediat urmatoare domniei beligerante a lui Iustinian, a reflectat intr-un fel
urmarile expeditilor miltare, organizate in timpul acestuia. Astfel, Constantinopolul este
cuprins de o revolta ce, in anul 602, il inlatura pe imaratul Mauricius, venind la tronul
domniei, Centurionul Phocas. Mauricius este ucis alaturi de toti fiii sai, inclusiv cel mai mic,
dupa care a urmat o perioada de teroare, concentrata in mod special asupra aristocratiei.
Apoi, in 610, se porneste o revolta din nordul Africii, condusa de Heraklius, care, alaturi de
flota africana, porneste inspre Constantinopol. Pe plan extern , domnia lui Phocas se
remarca prin pierderi teritoriale masive, fiind de asemenea atacat de persani, care
pretindeau ca il razbuna pe imparatul Mauricius, detronat de Phocas.

Pe de alta parte, slavii si avarii continua sa fie o putere amenintatoare, atacurile lor
culminand cu atacul slavo-avaro-persan. Astfel, ataca Constantinopolul, imparatul bizantin
afladu-se, in timpul atacului, in Persia. Totusi, armata persana a ramas inactiva in timpul
derularii atacului, slavii si avarii fiind cei activi. In cele din urma, atacul a fost ridicat datorita
faptului ca vasele slavilor au fost distruse prin intermediul unei furtuni naprasnice
neaasteptate, multi locuitori ai Bizantului crezand ca aceasta distrugere importanta, ce a
permis supravietuirea Constantinopolului, a fost mana Fecioarei Maria, aceasta fiind de altfel
si protectoarea orasului.

Apoi, o noua forta militara incepe sa apara, fiind intruchipata sub forma arabilor.
Acestia cuceresc Imperul Persan, deja foarte slabit, dupa care numai dupa sase ani, ocupa
Egiptul. Ajung sa aiba satapaniri in nordul Africii, in Cartagina, in Asia Mica, in timp ce
longobarzii cuceresc Italia, creeand aici ixirhatul Ravennei, in Banat se constituie primul
hanat bulgaresc cu tendinte expansioniste, totul fiind in detrimentul Imperiului Bizantin.

Arabii, incearca asedieze Constantinopolul, in 674, bizantinii aflandu-se in pozitie

inferioara datorita resurselor restranse. Salvarea avea sa vina totusi prin intermediul unui
sirian, care a descoperit asa-numitul ,,foc grecesc,, care prin intermediul unor tevi foarte
lungi, improsca flacari pe vasele adversare, reusind sa incendieze inclusiv imprejurimile
vasului. Focul grecesc era denumit si focul care mergea pe apa.

QA Desi a fost o perioada de criza, secolul al VII-lea a permis si reorganizarea imperiului,

facilitand existenta administrativa. Se constituie, in acest sens, o noua institutie, Thema,
creeata se crede chiar de Heraklius. Thema se afla in consducerea unui strateg, avand o
armata de stratioti( tarani strategi) care primeau un lot de pamant in schimbul serviciului
militar. Mai exista si o tendinta de descentralizare, strategii devenind noii conducatori
regionali sau locali.

Pe plan social, marile proprietati dispar, constituindu-se taranimea libera ce platea

impozite statului, se schimba protocolul imperial, aparand titlul de ,,Basileus,, , care inainte
era detinut numai de regele persan dar ca o dovada a infrangerii acestuia in lupta, imparatul
bizantin isi ia supranumele de Basileu.

B) Lupta iconoclastica:

Cauzele luptei inconoclaste sunt diverse si diversificate. Unul dintre acestea este lipsa
unei opinii ferme din partea Bisericii, existand, chiar din secolul VI, pozitii care adorau
icoanele nefacute de mana umana, ci considerate divine, devenind ulterior stindarde in
lupte. In orice caz, icoanele se bucurau de idolotrizarea poporului bizantin. Teoretic, se
mergea pe principiul ca nu icoana, ca meterial papabil si bine-determinat, trebuie adorat, ci
sfantul care se afla reprezentat in cadrul acesteia. Papa Grigore mai sustinea si ideea ca
icoanele aveau un rol educativ in viata credinciosului de rand, avand in vedere si faptul ca
acesta era analfabet. Credinta poporului in Biserica este atat de mare incat oamenii ajung sa
isi predea averile acestora ori fie sa intre in viata monhala, retragandu-se automat din
scoietatea.

Influentele monofizite, care se impusesera in constinta colectiva a Orientului, nu

percepea ca natura divina a Mantuitorului sa fie reprezentata prin aceste icoane. Astfel, nu
neaparat influentat de credintele orientale, imparatul Leon al III-lea, adopta o lege in 626,
care interzicea adorarea si fabricarea icoanelor, declansand astfel lupta iconoclasta.

Constantin al V-lea, urmasul lui Leon al III-lea, este unul dintre imparatii care au luat,
totusi, masuri drastice impotriva iconoclasmului. In acest sens, a convocat un conciliu, in
care a secularizat averile bisericii, a desfintat manastirile, scotandu-i astfel din serviciul vietii
monahale pe calugari si maicute. Scosi si refacuti cetateni activi ai imperiului, acestia au fost
fortati sa se casatoreasca, la intamplare, la Hipodrom. Tot din ordinul imparatului, au fost
distruse icoanele din biserici si manastiri, distrugirile din domeniul artei, in aceasta perioada
fiind foarte mari si irecuperabile, toate ce informatiile ce ne sustin arta provenind din regiuni
ale Italiei.

Masurile au fost continuate de Leon al IV-lea, dar la un nivel mai putin intensificat.
Prezenta elemenutului de slabire a itensificarii acestei miscari este redata de sotia lui Leon al
IV-lea, Irina, care pana la urma avea sa devina regenta Bizantului, fiind regenta in timpul
minoratului lui Constantin al VI-lea. Prima miscare a Irinei a fost accea de schimbare a
patriarhului iconoclast si inlocuirea lui cu un patriarh iconodul, apoi convoaca un conciliu,
unde teoretic se dorea acuzarea iconoclasmului dar care ulterior a fost boicotat de armata
iconoclasta. In cele din urma, la Niceea se restabileste cultul icoanelor, ca avea sa dureze pan
in 815. Dupa aceasta isprava, Irina retrocedeaza averile confiscate, Bisericii si intre timp se
declara ,, Basileu,, , inlaturandu-l pe fiul ei de la putere, prin orbire. Dupa ce a impus
impozite dure pentru popor, Irina a fost inlaturata de la putere, retragandu-se la o
manastire, locul ei fiind ocupat de Nechifor I, care s-a ocupat mai mult pe restabilirea
finantelor.

Leon al V-lea Armeanul, reia politica iconoclasta in 815, prin organizarea unui nou
conciliu. Aceasta a doua etapa a iconoclasmului arata cum deja nivelul acestei probleme
scazuse in importanta, astfel incat atunci cand imparateasa Theodora a redeclarat cult
icoanelor un cult oficial, nimeni nu s-a mai hazardat sa zica nimic.

Problema iconoclasmului, a dus o imagine clara in privinta relatiei dintre Biserica si

Stat. Astfel, Biserica devine o institutie supusa statului. Urmarile pe plan social s-au remarcat
prin castigarea unor stratioti si contribuabili in favoarea statului. Procesul de decorare a
icoanelor a fost reluat in cele din urma dar in schimb dispare sculptura de mari dimensiuni,
aplicandu-se de acum pe obiecte mai mici( ca exemplu statuetele ce reprezentau imparatii
disparand).
 In Occident, lupta iconoclasta a permis papalitatii o perioada de emancipare si de
scindare a apartenentei fata de Constantinopol. Aceasta miscare de emancipare este
realizata prin intermediul majordomului Pepin cel Scund, care la rugamintile Papei Stefan al
II-lea, ii alunga pe longobarzi de pe teritoriile cizmei italice, si reda teritoriile cucerite
papalitatii, constituindu-se astfel statul papal, ce avea sa isi duca existenta pana in secolul al
XIX-lea.

C) Politica externa a imparatilor izaurieni:

Politica externa a imparatilor izaurieni, ce a inceput cu Leon al III-lea, se remarca in

mod special prin stoparea arabilor, mentinandu-se astfel un status-quo continuu. Succesele
militare ale lui Constantin al V-lea, impotriva bulgarilor, au fost repede lasate in urma, odata
cu venirea la tron a Irinei, care prin preocuparea sa speciala acordata conflictului
iconoclastic, a permis bulgarilor sa se refaca si sa culmineze cu asediul lor ce s-a terminat cu
infrangerea imparatului bizantin , Nechifor I. Intr-un final, moartea hanului bulgar a permis o
perioada de liniste in Balcani si in Bizant.

In ceea ce priveste reactia Constantinopolului la formarea statului papal, prin

cuceririle lui Pepin cel Scund in Peninsula Italica, aceasta a fost de o intensitate redusa pana
in momentul incoronarii lui Carol cel Mare, la 25 decembrie, anul 800. Astfel, au inceput
realizarea unor tratative intre Bizant si Carol cel Mare, legandu-se chiar niste aliante
matrimoniale intre fiul Irinei si una dintre fiicele lui Carol. Aceasta alianta avea, pana la urma,
sa se desfaca datorita lipsei lui Carol de pe lista monrahilor alacatuita pentru conciliul de la
Niceea, prin care iconoclasmul era supus condamnarii. Dupa inlaturarea Irinei de la putere,
atitudinea succesorului ei, Nechifor I, este mult mai ferma in fata suveranului apusean. Pana
la urma, succesorul lui Nechifor I, Mihail I il recunoaste pe Carol ca imparat al francilor, dar
totusi trebuie remarcat faptul ca nu il recunoaste ca imparat roman, aici fiind de fapt vorba
despre un conflict de concepte, fie ele religioase sau politice( a se vedea sinteza ,, Ev Mediu
Universal-partea I, sem I, pagina 7)

D) Dinastia Macedoniana:

Odata cu mijlocul secolului al IX-lea, in cadrul succsesiunii, principiul ereditar, devine

cel mai aplicat principiu, prin venirea la domnie a lui Vasile Macedonianul, ce era sustinut de
imparatul bizantin aflat in exercitiu, Mihail al III-lea, dar care este ulterior asasinat de acesta.
Desi a fost o persoana foarte capabila pentru rolul de guvernare a imperiului, Vasile
Macedonianul incepe incet, incet sa se retraga din viata publica datorita mortii fiului sau mai
mare, lasand domnia fiului sau, pote chiar vitreg, Leon al IV-lea. Acesta, din urma intra in
conflict cu patriarhul Nicolae Misticul, datorita celor 3 casatorii pe care deja le avusese
imparatul. In cele din urma copilul rezultat din aceasta a patra casatorie este recunoscut de
Nicolae Misticul, aparand astfel institutia Porsphyrogentului , care demonstreaza
apartanenta regala a copiilor imparatilor bizantini, aceasta apartenenta fiind demonstrata de
prezenta Camerei de purpura.

Apoi, in aceasta perioada, la Constantinopol se va instaura o perioada in care orasul

va fi condus de gatre generali, asta neinsemnand ca imaparatul sau basileul era cumva
detronat, acest general fiind interpretat ca un soi de co-imparat. Unul dintre primii generali
care a guvernat Constantinopolul a fost Roman I Lecapenos, un general ce s-a facut
remarcat prin expeditiile sale militare victorioase. In timp ce guvernatorul conducea
imperiul, imaparatul Constantin al VII-lea, avea mai mult preocupari catre domeniul
cercetarii, inconjurandu-se astfel de o serie de carturari, ce asigurau de altfel prezenta vietii
culturale la curtea imperiala. In privinta succesiunii, greseala mare a lui Roman I Lecapenos a
fost aceea de asociere a celor trei fii ai sai la domnie, primul dintre ei murind in timp ce
ceilalti doi complotau detronarea tatalui lor si chiar a imparatului legitim, Constantin al VII-
lea. In cele din urma, asasinearea esueaza iar cei doi fii ai lui Roman I sunt ucisi de multime,
acest fapt demonstrand puterea pe care o juca cultul imparatului in memeoria colectiva a
societatii. Imparatul, si-a invatat lectia, si a inceput sa guverneze tara fara intermediul unui
general, asociindu-si la succesiunea domniei pe fiul sau, Roman al II-lea, care era epileptic.
Astfel, iar se ajunge la optarea unui co-imparat, de data aceasta fiind generalul Nechifor al II-
lea Phocas. Acesta din urma mentionat, este asasinat de sotia lui impreuna cu amantul
sau( un alt general vestit) acesta declarandu-se imparat,ulterior, dar acceptand totodata
conditiile Bisericii, adica sa faca penitenta datorita crimei pe care a facut-o si sa o inlature de
la putere pe amanta sa, sotia raposatului Nechifor al II-lea. Pana la urma si acesta moare in
conditii misterioase, venind acum la tronul Bizantului Vasile al II-lea Macedonianul si fratele
sau, dar care avea sa guverneze propriu-zis mult mai tarziu, dupa ce Vasile moare. Vasile
este descris ca fiind o persoana austera, ce nu s-a maritat niciodata( in acest sens, multi
spunand ca de fapt ii era frica sa nu pateasca ce au patit si predecesorii lui, asasinati de
amante sau de sotii), si-a petrecut viata numai in campanii militare. Se confrunta cu doua
revolte de uzurpare a puterii, apeland astfel la cneazul rus Vladimir, care ii cere in schimb ca
sotie pe sora lui. Vasile accepta, in cele din urma, cu conditia ca Vladimir sa se crestinizeze
alaturi de populatia sa. Moare, in cele din urma, in 1025, dupa o mare victorie militara
obtinuta in 1022.

Dupa moartea lui Vasile al II-lea Macedonianul, urmeaza criza secolului al XI-lea,
unde avem conflicte intre aristocratia militara si cea civila, schimbandu-se foarte des
imparatii in aceasta perioada. Resursele statului bizantin, dupa ce pierde teritorii in Orient,
devin din ce in ce mai restranse, rentele platite catre dregatori fac sa creasca aparatul
birocratic, subsidiile pentru barbari cresc la fel de mult, armata incepe sa devina din ce in ce
mai prost platita, intrand in declin si desfintindu-se 50 de proprietati stratiote in timp ce
stratiotii deveneau contribuabili. Urmeaza criza nomismei, moneda prabusindu-se rapid in
primii ani ai secolului al XI-lea, revoltele populatiei si ale aristocratiei militare se intetesc.
 Dinastia macedoniana se stinge in 1028, pe cale masculina, iar pe cale feminina se
stinge in 1056, odata cu moartea printesei Theodora, sora imparatesei Zoe. Dupa o intreaga
serie de uzurpari si dispute ce, adeseori, degenerau in violenta, conflictul este castigat de
aristocratia militara, venind la putere Alexios I Comnenul, astfel incepand dominatia dinastei
Comnenilor.

In momentul stapanirii lui Alexios I comnenul, acesta stapanea numai

Constantinopolul si Tracia, Asia Mica fiind intretimp cotropita de turcii seleucizi. Tot in
aceasta perioada, avem si prima invazie normanda, in anul1081. Coducatorul normand,
Robert Guiscard, isi declara obiectivul cuceririi teritoriilor din Balcani, ajungand astfel pana
la Cosntantinopol. Pentru a face fata atacului organizat de normanzi si lipsit de resurse,
Alexios recurge la ajutorul flotul venetienei, venetienii fiind la randul lor amenintati de
normanzi. In cele din urma, lupta se temina cu infrangerea normanzilor. Astfel, bizantinii se
reorganizeaza dar incep sa fie atacati mai apoi de pecenegi.

Dupa infrangerea pecenigilor, seleucizii devin o adevarata amenintare pentru

bizantni. Astfel se adreseaza mai multe scrisori din partea Bizantului catre papalitatea
occidentala in vederea sustinerii armate. Raspunsu oferit de papalitate avea sa fie sub forma
primei cruciade.

Prima etapa a cruciadei, dintre 1096-1099, este una dezorganizata. Este condusa,
intr-o prima instanta, de Petre Pustnicul, fiind denumita cruciada saraca. Aceasta miscare
intra in atentia Bizantului datorita dezorganizarii. Bizantul se astepta la o miscare bine-
organizata si cu niste obiective bine trasate pe cand aceasta in cauza era comparata mai
degraba cu ,, un val de lacuste,, , daca este sa luam in seama spusele Anei Comneana.
Realizand ca aceasta grupare haotica nu ii va aduce nici un beneficiu, Imperiul Bizantin a
propus anularea atacului impotriva seleucizilor. Singura problema majora era ca deja aceasta
adunare incepuse sa creeze probleme in Constantinopol, printr-o serie de violente, creeind
astfel agitatie. Imparatul, intr-un final, se hotareste sa ii treaca in Bosfor, unde sunt
macelariti pur si simplu de seleucizi.

A doua etapa a cruciadei, este constituita din cavaleri francezi si italieni. Odata cu
venirea acestora in Constantinopol, atitudinea imparatului a fost una mai deschisa. Acest
eveniment militar mai trebuie interpretat, de asemenea, si prin prisma primei intalniri
oficiale dintre occidentali si bizantini. De altfel, relatarile Anei Comneana, ne descriu
indignarea acesteia la vederea agorantei si mirosului occidentarilor. Au existat si cavaleri
occidentali, care s-au apropiat imediat de lumea Bizantului, mai ales atunci cand imparatul
le-a cerut un juramant de fidelitatel. Referitor la acest juramant de fidelitate, una dintre cele
mai importante prevederi ale acestuia prevedea retrocedarea teritoriilor cucerite Bizantului.
Dupa toate acestea, are loc, intr-un final, asediul asupra Niceei, aici producandu-se si prima
neintelegere dintre cruciati deoarece emirul Niceei spunea ca prefera retrocedarea cetatii
imparatului bizantin. Astfel, Alexios I Comnenul primeste cetatea.
 Tot in cadrul acestei a doua etape, sunt atestate si acte de canibalism cu trupurile
prizonierilor musulmani, din cauza lipsei de hrana deoarece Bizantul nu asigurase hrana in
cadrul acestei expeditii militare.

O alta neintelegere intre cruciati, avea sa se produca la Antiohia, unde asediul a durat
sase luni. Neintelegerea a constat in faptul ca europenii, dupa cucerirea cetatii, au refuzat sa
mai retrocedeze cetatea imparatului bizantin. Astfel, dupa cucerirea Ierusalimului, se vor
constituii niste state latine orientale.

Dupa sfarsitul primei cruciade, apar din nou probleme asupra stapanirii Antiohiei,
Bohemme de Tarren, propunandu-si sa porneasca o campanie de denigrare a imparatului
bizantin, in occident. Pentru a ajunge in Occident, acesta se declara mort astfel incat se
imbarca intr-un vas, punandu-se intr-un sicriu, in care a asezat alaturi de el un cocos mort si
putrezit, care putea sa emane un miros neplacut, confirmand multimii ca el era mort. Astfel,
prin acest truc, ajunge in Occident, traversand si teritoriul imparatului bizantin. Totusi,
razboiul pe care l-a declansat s-a terminat cu un tratat de vasalitate, dar care nu a fost
respectat niciodata, Manuel I Comnenul reusind cucerirea Antiohei, pana la urma.

In ceea ce priveste relatia Bizantului cu Venetia, aceasta, pana in secolul al XIX-lea a

apartinut Bizantului. Relatia dintre cele doua state s-a axat in primul rand pe flota venetiana.
In semn de multumire pentru fidelitatea arata, Alexios I Comnenul acorda un privilegiu
comercial Venetiei. Astfel, negustorii detin dreptul de a face comert in tot imperiul fara a
plati nici un fel de taxa, primind de asemenea si un debarcader propriu. Pentru serviciul
gratuit acordat acestora, Bizantul avea sa piarda sume considerabile la trezoreria statului. In
ceea ce priveste situatia negustorilor bizantini, acestia erau obligati sa plateasca taxe,
provocand acestora sentimente anti-latine puternice.

Urmasul lui Alexios I Comnenul, Ioan I Comnenul practic mostenise o mare problema
nerezolvata de parintele sau. Acesta incearca sa scape de tributul platit Venetiei,
declansandu-se un intreg razboi. O caracteristica importanta a politicii duse de Ioan I
Comnenul, este caracterul realist pe care l-a avut, concentrandu-si mai mult atentia asupra
Asiei Mici. In ceea ce o priveste pe sora acestuia, Ana Comneana, aceasta a fost trimisa la o
manastire dupa ce a fost deranjata de faptul ca fratele ei a ajuns imparat, ci nu ea, cum era
de asteptat.

Cruciada a II-a: s-a facut remarcata prin prezenta capetelor incoronate europene, ce
au fost implicate mult mai direct, de data aceasta. Armatele participante sunt cele franceze
si germane. Fiecare dintre ele ajung in Bizant pe o ruta distincta, prima armat care ajunge
fiind armate germana, condusa de Corad al III-lea si nepotul sau, Frederic Barbarossa.
Nemultumirile apara destul de repede, acestea venind de la francezi, papa pronandu-i
imparatului francez chiar cucerirea Constantinopolului. Corad al III-lea semneaza un tratat cu
Manuel I Comnenul, cei doi facand o alianta impotriva normanzilor din Sicilia. Intretimp,
Manuel I Comnenul reinnnoieste si privilegiile venetienilor, dupa care intra in contact cu
Papa Alexandru al III-lea, redeschizandu-se, in acest sens, problema imparatilor romani.
Corad al III-lea moare, iar Frederic Barbarossa devine noul lider al germanilor, Papa
Alexandru al III-lea declarandu-se impotriva ideilor politice ale lui Barbarossa. Bizantul, pe de
alta parte, iar revine la politica universalista, neglijand provinciile din Asia Mica, pierzand
astfel noi teritorii. In 1169, vin si genovezii in Bizant, beneficiind de niste reduceri la taxele
comerciale si mutandu-se astfel in niste cartiere din apropierea celor venetiene. Venetienii,
deranjati de privilegiile acordate genovezilor, ataca cartierele acestora, declansandu-se astfel
un razboi intre cele doua popoare. In urma incidentelor, imparatul bizantin aresteaza toti
venetienii din regiunea Bizantului, inchizandu-i chiar si in manastiri, aceasta actiune starnind
reactia Venetiei. Astfel, dogele trimite o intreaga flota spre Bizant, dar aceasta este crunt
lovita de o ciuma care decimeaza intreg echipajul, dogele fiind executat prin urmare pentru
decizia luata. Intr-un final, odata cu moartea lui Manuel I Comnenul, Bizantul era cam
compromis, pierzand teritorii foarte importante si facandu-si noi dusmani prin existenta
diferitelor aliante anti-bizantine, formate in Occident. Dupa moartea acestuia, sotia sa preia
regenta imperiului. In timpul domniei acesteia se creeaza o puternica revolta anti-
latina( fiind profanate mormintele, spitalele si manastirile latine) dupa care sotia regenta,
provenita din Antiohia, este inlaturata de la putere de varul lui Manuel I Comnenul, Andronic
Comnenul , care il omoara si pe nepotul sau, Alexios al II-lea Comnenul. Acesta domneste
putin, perioada in care a domnit fiin do perioada caracterizata prin teroare.

Acum la conducerea Bizantului, va fi Isac al II-lea Anghelos , care este fortat sa

recunoasca existenta unui nou stat format la granitele imperiului, si anume statul vlaho-
bulgar. In ceea ce priveste cruciada a III-a , Frederic Barbarossa declanseaza o cruciada anti-
bizantina, dupa ce Isac al II-lea i-a retinut pe solii germani la curtea imperiului. Pana la urma
solii sunt eliberati si se semneaza un tratat defavorizant pentru Bizant. Cruciada a III-a a fost,
in general, caracterizata de prezenta neintelegilor dintre Richard Inima de Leu si Francisc a V-
lea si moartea subita prin inecare accidentala a lui Frederic Barbarossa si retragerea armatei
germane din ecuatie. Isac al II-lea, apoi, are un conflict de intelegere cu fiul lui Barbarossa,
Henric al VI-lea, dupa care Isac al II-lea este orbit si inlaturat de la putere de fratele sau, care
accepta tributul lui Henric al VI-lea.

Apoi, incepe ce-a de-a a IV-a Cruciada, care nu mai este organizata de marile capete
incornoate, ci de nobilii occidentali, care nu erau multumiti fenomenul centralizarii, si care
erau condusi de Marchizul de Montfera. Cruciatii si-au propus sa cucereasca Egiptul. Pentru
sprijin militar au apelat la Dogele venetian, Dangello, dar care le impune acestora cucerirea
cetatii Zara, ce apartinea regelui Ungariei. Zara este astfel cucerita dupa care in timpul iernii,
cand cruciatii isi stabilisera tabara la Zara, Alexios al III-lea este inlaturat si fuge cu tezaurul
dupa care este scos din temnita vechiul imparat detronat, Isac al II-lea Anghelos si repus pe
tron, fiul sau ce devine co-imparat. Pe fondul unor neintelegeri, cei doi imparati bizantini
sunt inlaturati de la putere, noul imparat fiind dintr-o familie de aristocrati, si fiind denumit
Alexios V Duca. Constantinopolul este mai apoi pradat cumplit de cruciati, jaful care s-a
desfasurat acolo avand si un caracter sacru, furandu-se relicvele sacre ale
Constantinopolelui, precum crucea Mantuitorului. De altfel, si biserica Sfanta Sofia a fost
pradata, fiind profanata de latini iar masa din altar a fost luata de venetieni. Dupa cucerirea
cruciatilor, Balduin de Flandra devine liderul Imperiului Latin de la Constantinopol. Astfel, in
Constantinopol se constituie o patriarhie latina cu un patriarh latin, in forma unui venetian,
de asemenea se mai constituie si Regatul Tesalonicului, Imperiul de la Trabizand, si Imperiul
de la Niceea.

Cea mai importanta ascensiune din cadrul acestor regiuni, este Imperiul de la Niceea,
imparatii de aici detinand teritoriile din Asia Mica. Conducatorul de aici, Theodor I Vasarit ,
elaboreaza un plan de stabilire a unor legaturi cu papa si reinnoirea tratatului cu Venetia. In
ceea ce priveste atitudinea Niceei fata de Imperiul Latin de la Constantinopol, aceasta avea
sa fie mult mai ferma. Urmasul lui Theodor I Vasarit incearca chiar construirea unei flote
proprii, formeaza o noua clasa sociala denumita pronoiari( adica cei care primeau un lot de
pamant din partea statului in schimbul unor servicii militare).Intretimp, aristocratia decade
foarte mult in timp ce vasele miceene hartuiesc flota venetiana. Dupa aceasta, Niceea incepe
o serie de cuceriri in peninsula Balcanica, bizantinii ajungand sa detina din nou controlul
asupra teritoriilor din Asia Mica si Balcani. Ioan al V-lea Vasarit continua politica
predecesorilor sai de a izola aristocratia si de a o tine departe de scena politica. Astfel, in
acest sens, are loc o revolta a familiei aristocrate a Paleologilor, Mihail al VIII-lea Paleologul
devenind noul conducator, intr-un final.

Obiectivul principal al acestuia era recucerirea Constantinopolelui, dorindu-se

inlaturarea latinilor de acolo si asedierea orasului. Asedierea nu era posibila datorita
prezentei flotei venetiene in porturile Constantinopolelui. Astfel, Mihail al VIII-lea se aliaza cu
genovezii, oferindu-le in schimb diferite privilegii foarte importante. Unul dintre privilegii era
cedarea orasului Smirna, tratatul incheiat, oricum, fiind conceput ca fiind unul anti-venetian.
Recucerirea Constantinopolelui are loc, intr-un final, dar intr-o conjunctura, mai degraba
accidentala decat una programata. Astfel, intra in cetate o armata bizantina ce a reusit sa
cucereasca orasul fara mari probleme datorita faptului ca flota venetiana lipsea sin port la
data aceea. Imperiul Latin isi inchide astfel existenta, regele Balduind de Flandra fugind in
Italia si incepand sa actioneze de acolo impotriva Bizantului.

Apoi, Imperiul Bizantin reintra in negocieri cu Venetia pentru un trata favorabil

ambelor parti implicate, dupa care se incepe negocierea unirii Bisericii si recunoasterea
suprematiei pontificale. In 1274, in numele Bizantului, s-au acceptat conditiile papalitatii si se
obtine promisiunea papei in privinta securitatii. Clerul bizantin, se declara impotriva unirii
Bisericii, Mihail al VIII-lea fiind astfel excomunicat pentru acceptarea acestei idei. Acesta, din
urma, il depune, la randul lui, pe patriarh, luand, de altfel, masuri dure impotriva celor care
se delclarau impotriva unirii cu Biserica Catolica. Totusi, nu s-a proclamat oficial unirea
Bisericii, in cadrul Bizantului. Mihai al VIII-lea avea sa moara, fiind excominicat, si de
patriarhul occidental( pentru nedeclararea oficiala a unirii Bisericii) cat si de patriarhul
bizantin. Astfel, pericolul occidental parea departe de Bizant.
 Urmasul lui Mihail al VIII-lea, Andronic al II-lea, a avut o domnie foarte lunga. Una
dintre reusitele sale, este preluarea drepturilor asupra Tesalonicului, prin casatoria cu fiica
marchizului de MontFerra. In privinta alimentarii, acum aceasta se realiza prin intermediul
flotelor venetiene si genoveze, ajungandu-se astfel la o competitie acerba intre cele doua.
Competitia avea sa fie denumita ,,Razboiul Sfantului Sava,, si avea sa se termine cu victoria
Venetiei.

O alta problema majora, in timpul lui Andronic al II-lea, este din nou unirea
bisericilor. Astfel, unirea cu Biserica Catolica a provocat multe probleme lui Mihail al VIII-lea,
acesta fiind chiar si excomunicat datorita nehotararii sale, in schimb atitudinea lui Andronic
al II-lea avea sa fie una ferma, acesta denuntand ideea unirii celor doua institutii
confesionale. Tot acum, in cadrul acestui conflict, s-a putut observa si scaderea influentei
imparatului in raport cu poporul sau in favoarea cresterii gradului de incredere pe care il
furniza biserica.

In ceea ce priveste problema turcilor otomani, ce reprezentau un pericol crescendo,

bizantinii nu au acordat o importanta deosebita de la bun inceput, acest fapt fiind explicat si
de faptul ca lipsa resurselor isi spunea deja cuvantul. O prima masura, a fost luat de urmasul
lui Andronic al II-lea, care a convocat o solda catalana de mercenari, meniti sa lupte
impotriva turcilor otomani, ce deja ii invinsesera si pe seleucizi. In cele din urma, aceasta
solda catalana s-a dovedit a fi de neincredere, intorcandu-se impotriva Bizantului, datorita
faptului ca nu erau platiti.

Tot in aceasta perioada, se plaseaza si primul conflict civil din cadrul Bizantului.
Conflictul s-a declansat intre Andronic al II-lea si nepotul sau, viitorul Andronic al III-lea.
Motivul demararii acestui conflcit a fost explicat de uciderea din greseala a unei rude a lui
Andronic al II-lea. Pana la urma, intreg conflictul s-a terminat cu abdicarea si calugarirea lui
Andronic al II-lea.

Cat despre domnia lui Andronic al II-lea, acesta a fost un om destul de capabil sa
guverneze Bizantul in perioada aceea de criza profunda. Acesta a incercat sa creeze o
cruciada anti-otomana dar pe care nu a mai reusit sa o puna in practica. Astfel, ca Asia Mica
a devenit o cucerire otomana, Bizantul pierzand din nou controlul total asupra acelor
teritoriii. Andronic al III-lea moare neasteptat, lasand regenta sotiei sale si sfetnicului sau de
incredere, Ioan al VI-lea Cantacuzino, cu care sotia nu se intelegea de loc.

In acest context, se declanseaza cel de-al doilea conflict civil, intre Ioan Cantacuzino
si sotia regenta. Acesta, in cele din urma, a facut apel la otomani, Constantinopolul fiind
crunt asediat. In cele din urma Ioan Cantacuzino ajunge la intelegere cu noul imparat
bizantin, Ioan al V-lea Paleologul. Totusi, Ioan al V-lea era tinut departe de deciziile statale
pe care le lua Ioan Cantacuzino, in calitatea sa de co-imparat, asfel incat il forteaza pe Ioan
Cantacuzino sa renunte la putere, toate acestea fiind posibile si prin intermediul flotelor
venetiene si genoveze. Astfel, se poate observa cum ultima perioada de existenta a
Imperiului Bizantin, a fost i perioada plina de conflicte civile ce aveau sa demonstreze
caracterul slabit al imperiului.

In cele din urma, in anul 1354, otomanii intra in Europa. Ioan al V-lea Paleologul,
intelegand ca nu ar putea face fata militar in fata otomanilor, incearca sa se apropie mai
mult de papa, acesta din urma promitandu-i ca ii odera sprijjn militar numai daca se
converteste. La un moment dat, Ioan al V-lea este chiar si intemnitat de bulgari, si eliberat
ulterior de varul sau, din Occident, Amadeo de Savoia. La insistentele acestuia si constrans
de intreaga situatie, Ioan al V-lea trece, personal, la catolicism fara sa implice Biserica din
Constantinopol sau poporul sau. Astfel, se duce personal la Roma sa se inchine papei si sa ii
recunoasca suprematia. Pe drumul de intoarcere in Bizant, este prins de venetieni, datorita
unor datorii mai vechi ce erau neplatite, fiul sau cel mare, Andronic al IV-lea nederanjandu-
se sa isi rascumpere parintele. In cele din urma, celalalt fiul al sau, Emanuel al II-lea , prin
cedarea unei insule venetienilor, reuseste sa il rascumpere pe tatal sau. La intoarcerea lui
Ioan al V-lea in Constantinopol, remarca cum otomanii au infrant deja forta ortodoxa,
Bizantul devenind, de acum, vasal al Imperiului Otoman.

In acest context, se amplaseaza si cel de-al III-lea conflict civil, intre Andronic al IV-
lea si parintele sau. In cele din urma, dupa o intreaga serie de conflicte si interese, noul
conducator al Imperiului Bizantin, devine Emaneul al II-lea Paleologul.

Dupa moartea lui Baiazid, Emanuel al II-lea se implica in jocurile de alegere al

urmatorului sultan, pentru tronul Imperiului Otoman. Apoi, dupa cucerirea Tesalonicului,
Emanuel transfera puterea lui Ioan al VIII-lea Paleologul. Acesta, accepta desfasurarea unui
conciliu oficial, desfasurat la Ferrara, prin care se oficializa unirea bisericilor, in speranta ca
bizantinii vor obtine si ei un ajutor militar in fata otomanilor. In cele din urma, conciliul avea
sa fie desfasurat in Florenta, datorita unei epidemii de ciume aparute brusc. Astfel, s-a cazut
de comun de acord in respectarea propriilor traditii bisericesti. Intretimp, la Constantinopol,
Constantin, fratele mai mic al lui Ioan al VIII-lea, preluase puterea. Cand ajunge in
Constantinopol, Ioan al VIII-lea afla vestea mortii cele de-a treia sotii a sale, in acelasi timp
incep niste tensiuni puternice intre delegatia trimisa la Florenta si poporul revoltat de
acceptarea ideii de unire a bisericii. Desi, indurerat de pierderea sotiei sale, imparatul
proclama primul patriarh unionist din Bizant. Dupa ce moare si Ioan al VIII-lea, la conducerea
imperiului vine Constantin, fratele sau mai mic.

Incoronarea lui Constantin nu a mai avut loc la Constantinopol, datorita revoltelor

prezente in oras. Una dintre masurile luate de acesta a fost de reinnoire a tratului cu
venetienii, incercarea de aliante cu Iancu de Hunedoara( colaborarea lor terminandu-se cu
dezastrul de la Varna), iar ultimul moment important, din cadrul domniei lui Constantin, a
fost organizarea unei slujbe in Sfanta Sofia, prin care se oficializa din nou unirea bisericilor.

Dupa aceasta, otomanii, condusi de Mahomed al II-lea, patrund in Constantinopol,

avand loc atacul desfasurat intre aprilie-mai 1435. Armata otomana numara 200.000 de
soldati. Tot aici se mai vorbeste si de construirea unui tun de dimensiuni mari, care permitea
otomanilor sa darame zidurile de aparare ale Constantinopolelui. Luptele cele mai grele s-au
dat la Poarta Sfantului Roman. Astfel, pe data de 29 mai 1435, Constantinopolul este infrant
definitiv, batranii si copiii, refugiati in Sfanta Sofia, au fost luati pe sus de otomani in timp ce
sultanul isi face rugaciunea de seara, pentru prima oara in Sfanta Sofia. Astfel,
Constantinopolul se transforma in actualul Instanbul iar istoria Bizantului se incheie in acest
punct.
Istoria Imperiului Bizantin

Sinteza

2012