Imperiul Bizantin

Civilizatia si cultura bizantina s-au constituit ca o "sinteza a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice in declin: traditia latina, elenism, crestinism, cultura orientala". De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, in timp ce Occidentul traia o epoca de dezagregare, construindu-si apoi cu greu o noua cultura si civilizatie, Imperiul Bizantin si-a creat o monarhie absoluta si o administratie puternic centralizata, a conservat traditiile clasice - cultura greaca si dreptul roman - carora le-a integrat elemente orientale si si-a extins actiunea civilizatoare si culturala in tarile Europei sud-estice si rasaritene devenind in felul acesta o componenta importanta a culturii medievale europene in totalitatea ei si singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu. n prima perioada a istoriei sale (330-610) caracterul civilizatiei si culturii bizantine este prevalent latin. Este perioada asa numitei diglosii greco-latine: latina era limba statului, a civilizatiei, in timp ce greaca era limba culturii. Este o perioada tipic de tranzitie: in primele sale secole istoria Bizantului este de fapt istoria jumatatii rasaritene (Pars Orientalis) a Imperiului roman, dupa impartirea hotarata de Teodosius I, in 395. n 330, Constantin cel Mare inaugurase noua capitala a Imperiului, mutata pe malul Bosforului, un oras nou construit pe locul anticului Byzantion - fondat de colonistii greci din Megara in secolul al VIlea i.e.n. - caruia, in cinstea imparatului fondator i se va spune Constantinopol, dar al carui nume oficial era Noua Roma. Alegerea locului era geniala; prin pozitia sa geografica, situata in centrul Imperiului roman, noua capitala prezenta cele mai mari avantaje economice si strategice, - controland drumurile comerciale cu Orientul, dispunand eficient granitele Imperiului contra atacurilor persilor, ale popoarelor migratoare din stepele Rusiei si, mai tarziu, ale arabilor. n succesiunea lor cronologica, evenimentele cele mai importante pe plan politic si militar au fost: primirea gotilor (332) si a vizigotilor (382) ca federalisti, invaziile persane in Siria si Mesopotamia (337-363), aparitia la granite a hunilor (cca. 375),

domnia lui Arcadius ca imparat al Imperiului de Rasarit (393), construirea zidului lui Theodosius II care va apara capitala dinspre uscat (413). Dupa caderea Imperiului Roman de Apus (476) imparatii bizantini raman singurii sai succesori legitimi; in Italia se constituie regatul ostrogot al lui Theoderic (493); in timp ce in Imperiul de Rasarit au loc repetate rascoale populare (491-518), iar slavii ajung amenintator pana sub zidurile Constantinopolului (517). Cu anul 518 incepe asa numita "epoca a lui Iustinian", - unul din cei mai culti oameni ai vremii sale, - a carui domnie (527-565) a insemnat perioada de apogeu a Imperiului, atat pe plan economic, cat mai ales pe plan cultural, politic si militar. mparatul patroneaza marea opera legislativa, care ii va purta numele, si intervine direct in problemele Bisericii, pe care o va dirija efectiv. Generalii sai, Belizarie si Narses, recuceresc teritoriile pierdute din Occident - din nordul Africii de la vandali (534), din Italia de la ostrogoti (555), din Spania de la vizigoti (554) - realizand pentru ultima oara (desi pentru scurt timp) unitatea mediteraneana a Imperiului roman, razboaie care insa au costat sacrificii umane, financiare si militare imense, epuizand catastrofal resursele si forta Bizantului. La aceasta au mai contribuit, dupa domnia lui Iustinian: pierderea treptata a regiunilor occidentale recent recucerite (incepand din 568), un indelungat conflict cu persii (572-591), invazia avaro-slavilor coalizati (586-587) si respectivele razboaie de aparare a granitelor (592-602), patrunderea si stabilirea slavilor la sud de Dunare (602), invaziile avarilor (604) si persilor (605-609). n domeniul culturii si al vietii religioase s-au inregistrat, de asemenea, fapte si opere care, inca din aceasta perioada istorica de tranzitie, vor conferi un profil original noii culturi a Bizantului. Seria dezbaterilor teologice - intim legate de ideologia politica a Imperiului- incepe cu primele doua Concilii ecumenice (din Niceea, 325, si Constantinolpol, 381), in care arianismul este condamnat ca erezie. Aici se stabilesc dogme si canoane ale ortodoxiei crestine, sistematizate in a doua jumatate a secolul al IV-lea de primii Parinti ai Bisericii orientale: Vasile cel Mare din Cezareea (cca. 329-379), Grigorie din Nysa (cca. 335-395), Grigorie din Nazianz (cca. 329-391) si Ioan Crysostomul. n 381 crestinismul este proclamat, prin edict imperial, religie oficiala de stat - pentru ca, zece ani mai tarziu, toate cultele pagane din Imperiu sa fie intezise. ntre 330-360 se construieste marea biserica Sf. Sofia din constantinopol - distrusa in timpul marei rascoale populare Nika si reconstruita de Iustinian (532-537). n 425 se fondeaza universitatea din Constantinopol, cu 31 de catedre, in care limba greaca are acum preeminenta

asupra celei latine. Al treilea Conciliu ecumenic (din Efes, 431) condamna nestorianismul. n anul 438, cei doi imparati romani (din Constantinopol si din Ravenna) promulga si publica Codul Theodosian. A doua perioada a istoriei bizantine (610-1081) este epoca clasica a acestei civilizatii - care isi castiga acum pe deplin un caracter grecesc (incluzand importante contributii orientale), un caracter original propriu-zis "bizantin". Perioada incepe cu domnia lui Heraselios (610-641); in cele cinci secole care au urmat au avut loc transformari profunde in toate domeniile vietii statului. n timp ce politica externa a Imperiului i-a sporit prestigiul, victoriile sale militare indeosebi asupra arabilor - au contribuit considerabil la apararea civilizatiei europene, iar influenta sa asupra vietii culturale - din spatiul rasaritean, sud-est european si chiar occidental a fost substantiala. Acum se pun si se consolideaza bazele statului bizantin feudal cu accentuate tendinte de dezvoltare in sens feudal. Este promovata mica proprietate a unei taranimi libere, care, insa, incepand din secolul al IX-lea va fi progresiv aservita marilor proprietari funciari. Apare noua structura administrativa a themei, care va dura pana la sfarsitul Imperiului; in organizarea armatei, locul mercenarilor va fi luat de taranii-soldati din theme. Dupa pierderea teritoriilor din Occident, baza vitala a Imperiului ramane Asia Mica - de unde vin si impulsurile iconoclasmului care a agitat viata Imperiului timp de peste un secol (726-843). Herakleios invinge definitiv redutabilele forte persane (622-628), expeditiile arabilor contra Constantinopolului sunt respinse (674-678, 717-718), in timp ce, la nord, granitele sunt mereu atacate de slavoavari, rusi si indeosebi de bulgari (incepand din anul 679, cand patrund in Dobrogea bizantina). Suprematia arabilor in Mediterana provoaca o decadere economica de moment a oraselor bizantine, care in secolele al IX-lea si al X-lea vor inflori din nou. n aceste secole, pe plan politico-militar, Imperiul trece la o politica expansionista indreptata, in special, spre regiunea Balcanilor, si la recucerirea Siriei, Armeniei si Mesopotamiei. Spre sfarsitul acestei perioade (1025-1081) Imperiul trece printr-o grava criza. Luptele pentru domnie aduc pe tron imparati care se dovedesc foarte slabi, taranimea libera este ruinata, statul inceteaza de a mai fi o putere mondiala. n schimb, creatia culturala marcheaza momente importante - cu marele poet profan Georgios Pisides (secolul al VII-lea) si cu patriarhul Photios (820-cca.891),

cel mai mare invatat al vremii, autorul unei deosebit de pretioase opere enciclopedice. Apar acum (726) Edoga, Codul de legi al lui Leon al III-lea si Basilicele (887-893), cel mai mare monument juridic bizantin. n secolul al VII-lea traieste marele teolog al secolului, Maximos Marturisitorul, iar cel urmator, Ioan Damaschinul (cca.650 - cca.750), autorul unei imense opere teologice, care include si poezii. Este epoca unei adevarate renasteri artistice, in arhitectura, mozaic si in pictura monumentala, cand se elaboreaza (secolul X-XII) capodopera literaturii bizantine, romanul in versuri Dighenis Akritas si cand viata intelectuala atinge momentul sau de culme prin reorganizarea Universitatii din Constantinopol, avand in fruntea ei marea personalitate a istoricului si omului de stiinta Mihail Psellos (1081-1078). Ultima perioada, de aproape patru secole (1081-1453), a insemnat o epoca de declin progresiv si general. ncepand cu dinastia Comnenilor, inaugurata de domnia reprezentantului aristocrat Alexios (1081-1118), structurile centralizate ale statului sunt continuu subminate de procesul rapid de feudalizare, care va duce la disparitia micii proprietatii a taranilor liberi si la cresterea puterii economice si politice a nobilimii si a militarilor. Noua dinastie se sprijina pe aristocratia feudala. Concesiile si privilegiile acordate de Imperiu negustorilor venetieni si genovezi diminueaza considerabil resursele financiare ale statului. Dominatia bizantina in Peninsula Balcanica primeste acum o serioasa lovitura prin infiintarea statelor bulgar si sarb. Cruciadele occidentalilor - si in primul rand planurile regilor normanzi din Sicilia, precum si ale imparatilor romano-germani - vizau, in fond, cucerirea teritoriilor Imperiului, amenintandu-i greu existenta politica. n 1204, Constantinopolul este pentru prima oara in decursul indelungatei sale istorii - cucerit si jefuit cumplit de crestinii cruciadei a IV-a. Ia fiinta "Imperiul latin al Constantinopolului"; Bandonin, conte de Flandra, este ales si incoronat ca imparat; venetienii impun ca patriarh latin al Constantinopolului un protejat al lor, Morosini, asigurandu-si astfel controlul asupra unei institutii insemnate, fundamentala in viata Imperiului, cum era Biserica. Din teritoriile cucerite de la bizantini, un sfert ii revine lui Bandonin, o parte - cea mai consistenta si mai importanta - Venetiei, iar restul este impartit si dat ca feude cavalerilor latini. Pe teritoriul ramas in afara sferei de autoritate directa a imparatului latin au luat fiinta cateva formatii politice grecesti - dintre care mai importante au fost "imperiile" din Niceea (1205-1261), Thesalonic (12281241) si Trapezunt (1204-1465).

n anul 1261, imparatul Niceei, Mihail al VIII-lea Paleologos recucereste Constantinopolul, fondand dinastia care va domni pana in 1453. n secolele care au urmat cuceririi din 1204 agonia Imperiului a fost agravata de razboaie civile, de pauperizarea populatiei in profitul aristocratiei funciare, de ocuparea majoritatii posesiunilor din Peninsula Balcanica de catre Serbia (sub Stefan Dusan), de pierderea Asiei Mici in fata otomanilor (care in 1365 isi vor muta capitala de la Brussa la Adrianopol), precum si de grava criza economica provocata de controlul exercitat de republicile marinare italiene. Turcii, dupa ce distrug statul bulgar si pe cel sarb (in 1389) si ii inving pe cruciatii occidentali la Nicopole (1386) si Varna (1444), dupa ce in 1397 asediaza Constantinopolul, iar in 1430 cucerisera Thesalonicul, se pregatesc acum sa dea ultima lovitura Imperiului bizantin (care la acea data se reducea la teritoriul capitalei si al imprejurimilor ei). mparatii fac apel la ajutorul puterilor din Occident - ale caror interese comerciale, insa, le faceau sa doreasca tocmai sfarsitul Bizantului. n 1453, dupa o aparare disperata de sapte saptamani, Constantinopolul este ocupat si jefuit de uriasa armata a lui Mohamed al II lea. Aceasta perioada de declin a istoriei si civilizatiei bizantine a cunoscut, insa, momente de prestigioasa afirmare pe plan cultural.

SURSA 02 Imperiul Roman de Rasarit sau Imperiul Bizantin sunt termeni folositi, n mod conventional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu avnd capitala la Constantinopol. Nu exista un consens n ceea ce priveste data de nceput a perioadei bizantine. Unii o plaseaza n timpul domniei lui Diocletian (284-305), datorita reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, mpartind imperiul n pars Orientis si pars Occidentis. Altii plaseaza evenimentul n timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) si a victoriei crestinismului mpotriva pagnismului, sau, dupa moartea sa din 395, n momentul divizarii Imperiului n jumatatile de vest si de est. Altii plaseaza aceasta data mai trziu, n 476, cnd ultimul mparat vestic, Romulus Augustus, a fost fortat sa abdice, astfel lasndu-l pe mparatul din estul elenizat ca singur mparat roman. n orice caz, schimbarea a fost graduala si, pna n 330, cnd mparatul Constantin I si-a inaugurat noua capitala, procesul de

elenizare si crestinare erau deja n curs. Originea denumirii "Imperiul Bizantin" Numele Imperiul Bizantin este un termen modern, care era necunoscut celor care au trait n vremurile de glorie ale imperiului. Numele original al imperiului n limba greaca era ??a??a Romana sau ?as??e?a P?a??? Basilea Romaon, o traducere din limba latina a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat n 1557, la aproximativ un secol dupa caderea Constantinopolului, de catre istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantina n lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, n scopul de a deosebi istoria antica romana de istoria medievala greaca, fara a atrage atentia asupra predecesorilor lor antici. Standardizarea termenului a aparut n secolul al XVII-lea, cnd autorii francezi, precum Montesquieu, au nceput sa-l popularizeze. Hieronymus a fost si el influentat de disputa aparuta n secolul al IX-lea ntre romei, (bizantini, asa cum i numim azi), si franci. Sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), francii fondasera un imperiu n vestul Europei si, avnd sprijinul Papei, ncercau sa-si legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscnd vecinilor de la rasarit dreptul de a se numi romani. Donatia lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de capati n aceasta. Din acel moment a devenit o regula, n vest, ca mparatul din Constantinopol sa nu mai fie numit "Imperator Romanorum" (mparat al Romanilor), titlu care a fost rezervat mparatilor franci, ci "Imperator Graecorum" (mparatul grecilor), iar tara condusa de acesta din urma ca "Imperium Graecorum", "Graecia", "Terra Graecorum" sau chiar "Imperium Constantinopolitanus". Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel putin partial, sa reinterpreteze istoria romana n termeni diferiti. Mai trziu, a aparut folosirea peiorativa a cuvntului bizantin. Identitatea Imperiul Bizantin poate fi definit ca un stat, initial, roman pe un substrat multietnic si multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu crestin, elenistic si si-a ncheiat istoria ca un stat greco-ortodox. Unii autori, ndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Nasturel), analizeaza Imperiul tardiv ca o natiune elenica, aproape de ntelesul modern al acestui termen, si vad n el matca Greciei moderne. n secolele care au urmat cuceririlor arabe si lombarde din secolul al VII-lea,

natura multietnica a imperiului (dar nu multinationala n sensul actual al cuvntului) a ramas prezenta, n timp ce regiunile lui litorale si orasele din Balcani si din Asia Mica aveau o populatie preponderent elenizata. Minoritatile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de alta religie (bogomili n Balcani, monofiziti n Orient) si traiau, n special, n apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanti printre aceste minoritati. n Balcani, o numeroasa populatie de traci romanizati, mentionata de Theofilact din Simocatta n secolul al VI-lea constituie, dupa analiza istoricilor romni (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol si Nicolae Iorga), pandantul meridional al populatiei de Daci romanizati din nordul fluviului si stramosii actualilor Aromni. Tot n Balcani, o alta populatie: Ilirii ne-romanizati, sta la baza etnogenezei poporului albanez. La aceste populatii autohtone, se adaugara popoare migratoare ca Slavii, ncepnd cu secolul al VI-lea, sau proto-Bulgarii (un popor, initial, turcofon), ncepnd cu secolul al VIII-lea. Bizantinii se numeau pe ei nsisi ??a??? Romaioi, prin care se deosebeau de vechii ?????e? - Elini, care, n Evul mediu, nsemna "greci antici pagni". Unii istorici au vorbit de o constiinta nationala, ca cetateni ai "??a??a" ("Romania", asa cum se numea Imperiul Bizantin), dar se pare ca mndria de a apartine Imperiului era mpartasita mai ales de intelectualii si de militarii elenizati de la orase si din zonele frontaliere, fiindca, n provincie, rascoalele, uneori pe baza etnica (de exemplu, rascoala "Vlahilor" Asan, Deleanu si Caloian, n Balcani (1181), ncheiata n 1186, prin independenta statului numit atunci Regnum Valachorum, pe care istoricii moderni l numesc "Imperiul Romno-Bulgar" sau "Al doilea Imperiu Bulgar"), arata ca populatii ntregi nu se simteau nicidecum credincioase puterii bizantine. Acesta mndrie, mai ales elenica, este reflectata n literatura, n special n cntecele acritice, unde "a???te?akrites", cetatenii-soldati ai zonelor marginase, de granita sunt slaviti pentru luptele de aparare a tarii mpotriva invadatorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cntece fiind poemul epic Digenis Acritas. Desfiintarea oficiala a statului bizantin n secolul al XV-lea nu a nsemnat si disparitia societatii bizantine. Sub stapnirea otomana, grecii au continuat sa se defineasca ca ??a??? (Romaioi, n turceste, Rum), apoi treptat, odata cu dezvoltarea nationalismelor moderne si cu regasirea istoriei antice, din ce n ce mai frecvent, ?????e? (Elines, n turceste, Yunan), o identitate care s-a impus la nceputul secolului al XX-lea si n Grecia zilelor noastre, n timp ce ??a??? este folosit mai mult ca nume istoric si nu ca n trecut, ca un sinonim national.

Etapele istorice Origini Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetatenia romana si la locuitorii din afara Italiei pentru toti barbatii adulti din ntregul Imperiu Roman, ridicnd, astfel, populatia din provincii la un statut egal cu cel al Romei. Importanta acestui decret este una mai degraba istorica dect politica. A pus bazele integrarii, astfel nct mecanismele juridice si economice ale statului sa poata fi aplicate de jur mprejurul zonei mediteraneene, asa cum se ntmplase odinioara cu ntreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societatile deja integrate cu Roma, asa cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la departare, prea sarace sau doar prea diferite, asa cum erau Brittania, Palestina sau Egiptul. Divizarea imperiului a nceput cu institutia tetrarhilor, la sfrsitul secolului al IIIlea, prin reforma mparatului Diocletian, ca o institutie care sa asigure un control mult mai eficient al ntinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul n doua parti, cu doi mparati domnind n Italia si Grecia, fiecare fiind comparat pentru celalalt. Aceasta divizare a continuat pna n secolul al IV-lea, cnd Constantin cel Mare a reusit sa devina singurul mparat al Imperiului Roman. Constantin a decis sa gaseasca o noua capitala imperiala si a ales Bizantul pentru acest scop. Constantin a redenumit orasul Noua Roma, dar capitala a fost denumita popular Constantinopol (???sta?t????p????, Constantinopolis, adica Orasul lui Constantin). Noua capitala a devenit centrul administrativ al imperiului. Constantin a fost, de asemenea, primul mparat crestin. Desi imperiul nu era nca bizantin pe vremea lui Constantin, crestinismul avea sa devina una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opozitie cu pagnismul Imperiului Roman. Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost batalia de la Adrianopol din 378. nfrngerea de la Adrianopol si moartea mparatului Valens este o data posibila pentru mpartirea lumilor n antica si medievala. Imperiul Roman a fost mpartit, mai trziu, de succesorul lui Valens, Teodosiu I, care a unit Imperiul n 392. n 395 el a rempartit imperiul ntre fiii sai, Arcadius, n est, si Honorius, n vest. Din acest moment, se obisnuieste identificarea celor doua imperii sub nume diferite: "Imperiul Roman de Rasarit" si "Imperiul Roman de Apus". Istoria timpurie "Imperiul Roman de Rasarit" a fost, n cea mai mare parte, scutit de dificultatile

celui din vest n secolele al III-lea si al IV-lea, ("vezi si Criza secolului al III-lea "), n parte datorita unui simplu fapt: civilizatia urbana era mai dezvoltata n Occident, si invadatorii erau mai atrasi de bogatia Romei. De-a lungul secolului al V-lea, diversi invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar n rasarit au reusit,, cel mult sa obtina un tribut. Teodosius II a extins zidurile orasului Constantinopol, transformnd orasul ntr-o fortareata inexpugnabila. mparatul Zenon a fost conducatorul partii rasaritene a imperiului n momentul n care vestul s-a prabusit (476). Zenon a negociat cu gotii, reusind sa ndeparteze pericolul unei invazii, lasndu-le nsa controlul asupra jumatatii de vest. Harta Imperiului Bizantin n jurul anului 550. Zonele colorate n verde indica cuceririle pe durata domniei Iustinian I. n secolul al VI-lea, au nceput conflictele cu Imperiul Persan, slavii si avarii. Crizele teologice, precum chestiunea monofizismului, dominau, de asemenea, imperiul. Totusi, Imperiul Roman de Rasarit nu si-a uitat radacinile occidentale. n timpul mparatului Iustinian I si a genialului sau general Belisarius, imperiul a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii si sudul Spaniei. Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dnd noul Corpus Juris Civilis, desi este de notat ca aceste legi erau nca scrise n limba latina, o limba care devenise nvechita si putin nteleasa chiar si de cei care scrisesera noul cod de legi. n timpul domniei lui Iustinian, a fost construita Catedrala Sfnta Sofia, n 537. Aceasta catedrala avea sa devina centrul vietii religiose bizantine si centrul crestinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost si o perioada de nflorire culturala, (desi Iustinian a nchis Universitatea din Atena), n care au creat artisti precum poetul epic Nonnus, poetul liric Paul Taciturnul, istoricul Procopius din Cezareea si filosoful Ioan Philoponos. Iustinian le-a lasat urmasilor o visterie goala, n plus acestia nu au fost n stare sa faca fata atacurilor noilor valuri de invadatori. Lombarzii au invadat si au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii si, mai trziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor iar la nceputul secolului al VII-lea, persii au invadat si au cucerit Egiptul, Palestina, Siria si Armenia. Persii au fost nvinsi si teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de mparatul Heraclius cel Tnar n 627. Dar aparitia neasteptata a triburilor unite de arabi, proaspat convertiti la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizati de eforturile uriase facute n razboaiele cu persii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea mai

grea nfrngere a bizantinilor a fost la Yarmuk, n Siria. Heraclius si guvernatorul militar al Siriei au raspuns greoi noii amenintari, astfel Mesopotamia bizantina, Siria, Egiptul si Exarhatul Africa au fost ncorporate definitiv n posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei n 698. Lombarzii au continuat sa se extinda n Italia, cucerind Liguria, n 640, cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, n 751, lasndu-le bizantinilor sa controleze doar doua regiuni restrnse n tocul si n vrful cizmei italiene. Epoca elenistica Ceea ce a pierdut imperiul n ntindere teritoriala a cstigat n uniformitate. Heraclius a elenizat si mai mult imperiul, prin adoptarea limbii grecesti ca limba oficiala (limba latina mai fiind nsa folosita o vreme in ceremonialuri ca o traditie). Multi istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptura cu trecutul roman al Bizantului si obisnuiesc sa numeasca imperiul ca "Bizantin", n loc de "Roman de Rasarit", dupa aceasta data. Imperiul era, de asemenea, n mod clar diferit din punct de vedere religios fata de fostele teritorii imperiale din vestul Europei, desi provinciile sudice bizantine practicau crestinismul monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de catre arabi a provinciilor sudice a facut ortodoxia mai puternica n restul posesiunilor bizantine. Constans II Barbosul (641 - 668) a mpartit imperiul ntr-un sistem de provincii militare numite thme pentru a face fata permanentelor atacuri, n conditiile n care viata urbana a intrat n declin, iar populatia Constantinopolului a nceput sa creasca, transformnd capitala n cel mai mare oras din lumea crestina. ncercarile arabilor de a cuceri Constantinopolul au esuat, n principal datorita superioritatii navale bizantine, dar si datorita monopolului detinut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a zidurilor de aparare solide si a priceperii unor mparati, precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741) sau Isaurienii (717 - 802). Dupa respingerea atacurilor arabilor, imperiul a nceput sa se refaca. n ciuda faptului ca imperiul a fost descris ca subred de istoricul Edward Gibbon, n secolul al XVIII-lea, Imperiul Bizantin ar putea sa fie caracterizat mai corect ca o supraputere militara n Evul Mediu timpuriu, datorita cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei taranilor liberi ca baza de recrutare pentru cavalerie, formidabilului sistem de aparare n adncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor pentru nvrajbirea inamicilor unii mpotriva altora, dibaciei de a culege informatii, dezvoltarii sistemului de baze logistice aprovizionate cu convoaie

tranportate de catri, marinei sale (deseori insuficient finantata), ct si doctrinelor militare rationale, care puneau accentul pe actiunile secrete, efectul surpriza, manevre de nvaluire si deplasarea rapida a unor forte superioare numeric n momentul si locul ales de comandantii bizantini Dupa asediul din 717, n care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat niciodata o amenintare serioasa pentru interiorul tarii. A fost nevoie de aparitia unei alte civilizatii, cea a turcilor selgiucizi, pentru a alunga n mod definitiv fortele imperiale din Anatolia estica si centrala. Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclasta. Icoanele au fost interzise de mparatul Leon al III-lea Isauricul, provocnd revolte ale iconofililor/iconodulilor pe ntreg cuprinsul imperiului. Multumita eforturilor mparatesei Irina, n 787, a fost convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci s-a afirmat ca icoanele pot fi venerate, dar nu si idolatrizate. Irina a ncercat si o alianta prin casatorie cu Charlemagne al Francilor, care ar fi dus la unirea celor doua imperii, dar planul ei a esuat. Controversa iconoclasta a reaparut la nceputul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvata odata pentru totdeauna n 843. Aceste controverse nu au ajutat, n nici un fel, la mbunatatirea relatiilor cu biserica romano-catolica si Sfntul Imperiu Roman, care ncepeau sa cstige tot mai multa putere. Renasterea macedoneana Dupa criza iconoclasta, Imperiul Bizantin a trecut printr-o noua perioada, una de nflorire, cnd familia domnitoare a fost o familie de origine macedoneana. n aceasta perioada, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru ndepartarea Patriarhului Fotios I al Constantinopolelui, a obtinut controlul asupra Marii Adriatice, parti din Italia si asupra celei mai mari parti a teritoriilor stapnite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv nvinsi de Vasile II Bulgaroctonul, n 1014, imperiul reajungnd la Dunare. Imperiul a capatat un nou aliat si, cteodata, inamic - noul stat vareg din Kiev, de la care mparatul a primit o unitate de mercenari importanta, Garda Varega. n 1054, relatiile dintre bisericile ortodoxa si catolica au ajuns n faza crizei finale. Nu a existat niciodata o declaratie formala de separare institutionala, iar asa numita Marea Schisma (care a culminat cu excomunicarea reciproca) a fost, de fapt, rezultatul a secole de ndepartare graduala ntre cele doua biserici. Din aceasta separare s-au nascut bisericile moderne Romano-Catolica si Ortodoxa Rasariteana. La fel ca n cazul Imperiului Roman de Apus cu mult timp nainte, Imperiul

Bizantin a intrat ntr-o perioada de dificultati generate de extinderea numarului marilor latifundii si cresterea numerica a aristocratiei agricole, care submina sistemul de aparare al themelor. Imperiul a trebuit sa faca fata nu numai inamicilor mai vechi, Sfntul Imperiu Roman si Califatul Abbasid, dar si unora mai noi. Normanzii au ncheiat expulzarea bizantinilor din Italia n 1071, datorita unei lipse aparente de interes a bizantinilor de a trimite ntariri n zona si datorita atacurilor turcilor selgiucizi n Asia Mica, principala zona de recrutare a soldatilor pentru armata imperiala. Dupa surprinzatoarea nfrngere a bizantinilor condusi de mparatul Romanos IV Diogenes de catre sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, n batalia de la Manzikert, din 1071, cea mai mare parte a provinciei Asia Mica a fost pierduta. n urmatorii zece ani, Imperiul a scazut considerabil, fiind cuprins de revolte interne si atacuri externe. Dinastia Comnen si sfrsitul Imperiului Bizantin Dupa nfrngerea de la Manzikert o refacere partiala a puterii imperiului a fost posibila n timpul domniei mparatilor din dinastia Comnen. Primul mparat al dinastiei a fost Alexios Comnen, viata si realizarile lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, n lucrarea Alexiad. mparatul a nceput sa refaca armata baznduse pe sistemul donatiilor feudale (pronoia) si a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui pentru formarea unei aliante cu Occidentul s-au materializat n declansarea primei Cruciade, care i-au permis sa recapete controlul asupra Niceii. Urmatoarele cruciade au dovedit un caracter din ce n ce mai controversat. Desi nepotul lui Alexios, Manuel I Comnen, a fost un prieten al cruciatilor, nici una dintre parti nu a putut uita excomunicarea reciproca, iar bizantinii au nceput sa devina din ce n ce mai suspiciosi cu privire la intentiile cruciatilor romano-catolici, care traversau nencetat teritoriul imperial. Desi cei trei mparati ai dinastiei Comnen ar fi putut alunga turcii depasiti numeric, nu a fost niciodata n interesul lor sa faca asa ceva, deoarece recucerirea Anatoliei ar fi nsemnat mpartirea puterii imperiale ntr-o mai mare masura cu aristocratii latifundiari, ceea ce ar fi micsorat puterea centrala. Pe termen lung, ar fi salvat imperiul, dar recucerirea ntregii Anatolii nu a fost n interesul familiei Comnen. Germanii din Sfntul Imperiu Roman si normanzii din Sicilia si Italia au continuat sa atace imperiul n secolele al XI-lea si al XII-lea. Orasele-stat italiene, carora Alexios le acordase privilegii comerciale n Constantinopol, au devenit tinta sentimentelor antioccidentale. Venetienii erau cei mai putini iubiti, desi corabiile lor erau baza flotei bizantine. Turcii selgiucizi au ramas o amenintare continua,

bizantinii condusi de mparatul Manuel fiind nfrnti n batalia de la Myriokephalon, n 1176. Dupa moartea lui Manuel I, imperiul a reintrat n declin. La cinci ani de la moartea sa, Isaac II Anghelos, un stranepot al lui Alexios I, a preluat tronul. nsa imperiul era prea slabit: Regatul Maghiar ocupa Croatia si Dalmatia, Serbia se declara independenta, iar n 1186, doi frati, Asan si Petru, se rascoala mpotriva imperiului si creeaza Al Doilea Tarat Bulgar. n Cipru, Isaac Comnen, stranepotul lui Ioan II, se declara, de asemenea, independent, iar n Orient, imperiul cade sub loviturile turcilor selgiucizi. Nici la Constantinopol situatia nu era mai roz. n 1195, fratele lui Isaac II preia tronul. nsa Isaac cere ajutorul venetienilor, care, mai nti, i nscauneaza fiul, iar apoi cuceresc Constantinopolul. Frederic Barbarossa a ncercat sa cucereasca Imperiul Bizantin n timpul celei de-a treia Cruciade, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciada. Desi scopul declarat a acestei cruciade era cucerirea Egiptului, venetienii au preluat controlul expeditiei si, datorita influentei lor, cruciatii au cucerit Constantinopolul, n 1204. Unul din conducatorii cruciadei, Baldovin de Flandra, a fost numit mparat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar care a slabit grav Imperiul Bizantin. n tot acest timp, Regatul Srb a devenit din ce n ce mai puternic, reusind sa cucereasca noi teritorii si formnd Imperiul Srb n 1346. Dupa 1204, unele familii au reusit sa se refugieze n diferite parti ale imperiului:Familia Comnen, care nca pretindea tronul, s-a refugiat n Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit mai toata coasta Marii Negre din Anatolia; familia Ducas a ajuns n Epir, unde a creat Despotatul Epirului, care, n timp, va fi cucerit de srbi, bizantini, influentat de latini si, n cele din urma, ocupat de otomani; familia Lascaris a ajuns la Niceea, recupernd ce mai ramasese din Asia Mica, si, n 1261, a reocupat Imperiul Latin, redevenit Bizant. nsa noul imperiu, dnd prea multa importanta provinciilor europene, n conditiile n care provinciile asiatice ar fi trebuit sa fie principala preocupare, a pierdut, n timp, toate provinciile: cele asiatice n favoarea otomanilor, iar cele europene n favoarea srbilor, bulgarilor si cruciatilor. Pentru o perioada, imperiul a supravietuit numai datorita faptului ca musulmanii erau prea divizati pentru a organiza un atac cu sorti de izbnda. Atunci nsa cnd acest lucru s-a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu exceptia unui numar de orase portuare. Pe lnga coloniile din Creta, Naxos si Eubeea, venetienii au creat si unele state latine, la nceput dependente de Imperiul Latin, precum Principatul de Ahaia sau

Ducatul Atenei. Aceste state nu au fost recucerite de Imperiul Bizantin, chiar daca a ncercat de mai multe ori. Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acest lucru a fost acordat numai n schimbul reunificarii bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferata, dar simplii cetateni ortodocsi nu au fost de acord cu acceptarea romano-catolicismului. Au sosit n ajutor un numar de mercenari, dar multe puteri occidentale au preferat sa lase Bizantul sa moara si nu au facut nimic sa-i mpiedice pe otomani sa cucereasca ultimele teritorii independente. Constantinopolul a fost considerat, la nceput, un obiectiv prea greu de cucerit, dar, odata cu aparitia tunurilor, zidurile, care fusesera scutul inexpugnabil al orasului timp de 1000 de ani, nu au mai oferit o aparare corespunzatoare mpotriva atacatorilor otomani. Sultanul Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul n 29 mai 1453, dupa un asediu de doua luni. Ultimul mparat bizantin, Constantin al XIlea Paleologul, a fost ultima oara vazut n viata intrnd n lupta alaturi de civilii care aparau meterezele orasului. Mehmed al II-lea a cucerit, de asemenea, Despotatul Moreii, fosta colonie bizantina, n 1460 si Imperiul din Trapezunt (1461). Mehmed si mostenitorii lui au continuat sa se considere adevaratii mostenitori ai Imperiului Bizantin, pna la disparitia Imperiului Otoman de la inceputul secolului al XX-lea. ntre timp, rolul mparatului ca patron al bisericii ortodoxe a fost asumat de Marele Duce al Moscovei, Ivan al III-lea. Nepotul sau, Ivan al IV-lea, a devenit primul tar. Succesorii lor au acreditat ideea ca Moscova era mostenitorea de drept a Romei si Constantinopolului, ca A Treia Roma. Aceasta a fost o idee calauzitoare n toata politica externa si n actiunile militare ale Imperiului Rus, pna la disparitia sa la nceputul secolului al XX-lea. Organizarea politica Imperiul Bizantin s-a mentinut timp de unsprezece secole aproape numai gratie virtutilor constitutiei sale imperiale si ale administratiei sale. Derivate din institutiile latine, institutiile bizantine au evoluat adaptndu-se mereu unor noi conditii. Primul mare stat care (asemenea Armeniei, naintea lui) si-a fondat existenta politica pe principii crestine, Bizantul a sustinut totdeauna ideea misiunii sale providentiale: Imperiul este o emanatie a vointei divine iar mparatul este alesul lui Dumnezeu si omologul sau pe pamnt; ca atare, puterea sa este (de drept) absoluta, ntruct are un caracter divin.

Religia crestina a fost o componenta fundamentala a Imperiului Roman de Rasarit. Numai sinteza culturii elenistice si a religiei crestine cu structura statala romana a permis formarea acelui fenomen istoric care se numeste Imperiul Bizantin. nca n sec. III Aurelian adusese din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre si instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al Imperiului.Acest teism solar a fost religia casei lui Constantin si a pregatit calea acceptarii crestinismului. Sfntul Imperiu Roman, Sancta Respublica Romana, n-a fost creatia lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin si Teodosiu. Odata cu sec. V el devine o adevarata teocratie, iar mparatul, un fel de rege-sacerdot. mparatul n sec. III, n timpul lui Diocletian, care a dus pna la ultimele consecinte principiul absolutismului monarhic, cultul imperial facuse din mparat un personaj sacru, adorat dupa riturile curtilor orientale. Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, crestinat si botezat n cultul arian abia n ultimele zile ale vietii, a dat, n 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar cunoscuse si aprobase, n 313, ordonanta data n Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), de mparatul Licinius, n 312, care, la rndul ei, repeta edictul de toleranta dat de Galerius (succesorul lui Diocletian, n Occident) (311). Edictele de toleranta a crestinilor, apoi adoptarea crestinismului ca religie de stat (de catre Teodosiu I, n 392), au fost masuri dictate de ratiuni politice precise: n multitudinea eteroclita de popoare din Imperiu religia era un eficient factor unificator. La nceput, aceasta religie fusese cea a zeului Soare; dar cnd majoritatea populatiei din cele mai importante si mai bogate regiuni - Asia Mica, Siria, Egiptul - trecuse la crestinism, era firesc ca aceasta noua religie sa devina religie de stat, iar mparatul sa fie, n acelasi timp, seful politic si religios al Imperiului. Ca atare, resedinta sa va fi Palatul Sacru, cnd va deceda va fi nmormntat ntr-o biserica crestina, iar el si mparateasa vor fi declarati, uneori, sfinti crestini, cum s-a ntmplat cu Constantin si mama sa Elena. ncoronarea mparatului era forma religioasa prin care se consfintea autoritatea sa de loctiitor pe pamnt al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el ramne legislator si comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar n calitatea sa de sef al unui imperiu crestin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost nvestit Constantin de Conciliul din Niceea), adica egal n rang cu apostolii. Juristii bizantini au recunoscut autoritatea absoluta a vointei mparatului. n conformitate cu aceasta doctrina, orice jignire

adusa mparatului era considerata un sacrilegiu; iar o razvratire mpotriva autoritatii sale era pedepsita si cu excomunicarea. n consecinta, o lege care sa reglementeze succesiunea la tron nu exista si nici nu ar fi putut sa existe, caci nsasi vointa Providentei, necesara si suficienta, o facea absolut de prisos. Nici o familie regala n snul careia sa fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni mparati si candidatii de cea mai umila conditie sociala. mparatii Iustin I si Vasile I fusesera simpli tarani; Leon V si Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meserias. Si chiar daca era vorba de un uzurpator printr-un act de violenta, singura conditie era ca un pretendent la tron sa fie aclamat de Senat, de armata si de populatia Constantinopolului; n care caz, si un uzurpator devenea "alesul lui Dumnezeu", caci vointa divinitatii se exprima tocmai prin aceasta alegere, prin aceste aclamatii. Din cei 109 mparati pe care i-a avut Bizantul, numai 42 au sfrsit cu bine; 12 au fost fortati sa abdice, 20 au murit de moarte violenta, 12 au fost ntemnitati sau nchisi ntr-o manastire, 3 au fost lasati sa moara de foame, iar 18 au fost mutilati (dupa Louis Brhier, 65 de mparati bizantini au fost detronati, dintre care 41 asasinati, 8 au cazut pe cmpul de lupta si numai 39 au murit de moarte naturala). mparatul putea sa-si asocieze la domnie pe unul din fiii sai, caruia i dadea titlul de co-imperator si succesor al sau, ncoronndu-l cu coroana imperiala, cum procedase Leon II, care si ncoronase fiul (viitorul mparat Constantin V) cnd acesta avea vrsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie ca, la cteva zile dupa ce s-a nascut, "parintii mei m-au onorat si pe mine cu coroana si diadema imperiala". Gratie acestui mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizantul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar si cinci asociati la domnie: n sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea mpreuna cu Constantin VII Porphyrogenetul, i proclama mparati pe trei din fiii sai (iar pe al patrulea, uzurpnd autoritatea Bisericii n favorul puterii statului, l numeste patriarh al Constantinopolului). De notat nsa ca, totdeauna, predomina autoritatea unui mparat principal. Si o fiica, sau o sora, sau vaduva unui mparat puteau sa succeada decedatului si chiar sa transmita dreptul la domnie sotilor lor. n sec. XI, mparateasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, dupa moartea tatalui ei, acorda coroana imperiala fiecaruia din cei trei barbati cu care se va casatori. n secolul VIII si n secolul IX, dupa moartea parintilor lor, doua printese, Irena si Theodora, au ocupat tronul Imperiului fara sa se mai casatoreasca. Ceremonia nvestiturii era primul act de recunoastere oficiala a noului mparat;

consta n naltarea celui ales pe scut (tinut, ntr-o perioada trzie, nu de soldati, ci de patriarh si de naltii demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militara a institutiei imperiale. Dar ceremonia esentiala, care punea n evidenta si proclama caracterul fundamental religios al autoritatii imperiale, era ncoronarea religioasa: n catedrala Sf. Sofia, patriarhul Constantinopolului i binecuvnta hlamida si ncaltarile de purpura, nsemnele demnitatii imperiale, l miruia, i punea pe cap coroana si i da sfnta cuminecatura. Sotia mparatului era ncoronata si ea, dar n cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, n prezenta patriarhului si a naltilor demnitari. mparateasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii si procesiuni (dar numai ncepnd din sec. XI), primea, alaturi de mparat, juramntul ierarhilor, al senatorilor si guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii si senatorii, tinea si ea o corespondenta oficiala. n calitate de regenta a fiului sau minor, mparateasa si exercita efectiv si autocrat puterea. ncepnd din sec. X, din motive politice, casatoriile cu printese straine sunt tot mai frecvente. Din aceleasi motive sunt frecvente si casatoriile unor printese bizantine cu mparati, regi sau printi straini. Cultul imperial a devenit n Bizant o adevarata religie: cu un sanctuar propriu, n Palatul Sacru, resedinta principala a mparatilor bizantini, cuprinznd si un ansamblu de capele si oratorii, si cu ceremonii avnd caracter de solemnitati religioase. O tacere profunda, gesturi rituale, rugaciuni, aclamatii ritmate, prosternare obligatorie, sarutarea minii si ncaltarii mparatului, care nu calca dect pe un covor de purpura, mna lui nu putea fi profanata prin contactul cu mna unui muritor de rnd, si n fata caruia cel primit n audienta era condus si sustinut de doi demnitari ai curtii. Ceremoniile de la Palat, codificate n tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportnd vesminte somptuoase de diferite culori (variind dupa natura ceremoniei), miscari si gesturi solemne, muzica si cntari, lumnari, cadelnite, fum de tamie, aclamatii ritmate si dialogate al caror text glorifica victoriile si exalta maretia cvasi-divina a mparatului: un ritual care a transmis numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientala a introdus n serviciul divin lumnarile si fumul de tamie abia n sec. IV; iar vesmintele liturgice, imitnd hlamida imperiala, au fost introduse tot sub influenta ceremoniilor de la Palat, n secolele V si VI. Exista si un calendar al sarbatorilor imperiale, analog calendarului religios, care nsa nu se confundau cu sarbatorile stabilite de Biserica. Chiar sarbatorile religioase erau celebrate la Palat independent si nainte de a fi sarbatorite n biserici. Audientele

imperiale, primirea ambasadorilor straini, procesiunile cu ntreg cortegiul de nalti demnitari, banchetele care se ncheiau cu sarbatorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmarind apoteozarea mparatului. Adoratia imperiala se referea si la efigiile mparatului, la portretele, busturile si statuile lui. n sec. XIV, printre icoanele sfintilor purtate n procesiuni figura si portretul basileului. Acesta avea si o semnificatie juridica de autoritate: prezenta portetului mparatului dadea valoare legala actelor publice care trebuiau ndeplinite n mod obligatoriu n fata lor: prestari de juraminte, decizii administrative, hotarri ale tribunalelor. Obligatia de venerare a imaginilor mparatului impunea norme precise de reprezentare portretistica a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasa, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curtii imperiale cu fastul ei, simbolurile crestine, semnul crucii n primul rnd, figurnd n portretele mparatului si n scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale iconografiei religioase. Si n iconografie, Biserica orientala s-a inspirat din modelele fastului imperial. Doctrina politica bizantina l prezenta deci pe mparat ca pe o divinitate terestra; ca atare, prerogativele lui se extind si n viata Bisericii. Dar functia cea mai importanta a mparatului era cea administrativa, legislativa si judecatoreasca. Legislator si judecator suprem, vointa sa avea valoare de lege. n exercitarea acestei functii suveranul nu era limitat dect de o forta: constiinta traditiei, a respectarii traditiilor juridice, a dreptului roman. Efectiv, ncepnd chiar cu Constantin cel Mare mparatul guverna prin intermediul unui aparat politico-administrativ avnd competente precise. n cadrul acestuia, personajul cel mai important dupa mparat era praefectus praetori, care avea facultatea de a controla si dispune n toate domeniile vietii economice. Comanda suprema a armatei o avea mparatul, n subordinea caruia era (pna la nceputul sec. VII) un magister militum pentru trupele din Occident, si un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea mparatului, patru ministri conduceau politica interna si externa. Pozitia preeminenta o detinea magister officiorum, seful protocolului, al relatiilor externe, al politiei politice si comandant al garzii palatului. Ministrul justitiei, quaestor sacri palatii, se ocupa de pregatirea legilor si ordonantelor imperiale; un ministru de finante (comes sacrarum largitionum) administra tributurile n bani si regla ndatoririle Imperiului (plata soldei trupelor si a salariilor functionarilor, varsaminte externe pe baza acordurilor stipulate). Un al doilea ministru de finante (comes rerum privatarum) administra enormele venituri

primite de mparat din bunurile si fondurile imperiale, din care platea trupele private ale mparatului, activitatea edilitara, jocurile oferite poporului, primirile ambasadorilor straini, ntretinerea personalului curtii, etc.; fonduri imense, pentru ca fiecare mparat era mostenitorul bunurilor private ale predecesorului sau. O institutie de mare importanta era consistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de vechiul consilium principis, acesta tinea sedinte regulat, iar membrii sai (comites) ramneau aceiasi, fiecare ocupndu-se de un anumit fel de probleme bine precizate. Propunerile aduse n fata consistorium-ului erau pregatite n prealabil de anumite comisii, care le studiau. Foarte curnd aceste comisii s-au transformat n Casa civila, n cancelaria personala a mparatului, numita cubiculum, pentru ca lucra ntr-un cabinet privat (n latina cubiculum) din palatul imperial (membrii ei se numeau cubicularii). Cancelaria privata a devenit un organ mai important dect consistorum. Sedintele consistorium-ului se tineau de membrii sai, chiar si de cei mai nalti demnitari, stnd n picioare (n latina consistere nseamna a sta n picioare); caci mparatul pretindea veneratie din partea tuturor. Senatul Senatul, n schimb, n-a avut niciodata autoritatea si prestigiul celui din Roma; atributiile sale ramasesera n principiu aceleasi, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregatea proiectele de legi si putea fi invitat de mparat sa se pronunte asupra unor probleme importante de stat; ca adunare politica, ratifica alegerea noului mparat de catre armata si popor; se ocupa si de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind n acest caz de prefect, si de nvatamntul public. n jurul anului 900 atributiile legislative si administrative i-au fost abolite. Numarul membrilor Senatului a fost n continua crestere. Cum dupa fondarea noii capitale putini senatori parasisera Roma, mparatul Constantin a numit peste 300 de senatori din rasaritul Imperiului; succesorul sau a ridicat numarul la 2 000. Dupa rascoala Nika din 532, n care fusesera amestecati si senatori (carora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toti cei ce detineau nalte demnitati n stat au devenit automat membri, precum si bogati proprietari funciari. n sec. XI au intrat n Senat si negustori si mestesugari, nct n timpul domniei lui Alexios I numarul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile si gratificatiile le erau acordate o data pe an. mparatii promiteau sa tina seama de hotarrile Senatului, dar aceasta promisiune n-a fost respectata niciodata. Devenita n curnd anacronica, aceasta institutie a supravietuit totusi pna la sfrsitul Imperiului.

Organizarea administrativa Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativa, fiind primul stat centralizat si singurul pna n sec. XIII. Administratia depindea direct de mparat, la fel ca justitia, finantele, armata si Biserica. Toti functionarii statului i erau subordonati, ntreaga activitate a Imperiului era propulsata de Palatul Sacru. naltii functionari civili si militari erau distinsi de mparat cu titluri onorifice (care implicau si anumite privilegii), pe lnga cele ale respectivelor lor functii si precedndu-le. n unele cazuri titlurile acordate nu comportau si sarcini efective; chiar si n acest caz titlul onorific dadea drept (cel putin dupa sec. IX) la o pensie. Dar nici functiile efective nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de mparat ad personam. Functiile erau retribuite cu salarii anuale si cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. ndatorirea principala a oricarui functionar era sa execute hotarrile mparatului sau sa vegheze ca acestea sa fie executate. ncepnd din sec. VI, n unele provincii naltii demnitari detineau n acelasi timp si autoritatea suprema civila si cea militara. Aceasta era situatia strategului, n sistemul themelor instaurat n sec. VII; sau a exarhului, loctiitor cu depline puteri al mparatului, dupa nfiintarea (la sfrsitul sec. VI) a celor doua exarhate, din Italia (cu sediul la Ravenna) si Africa (la Cartagina). n Palatul Sacru mparatul ncredintase guvernarea Imperiului unor nalti functionari, un fel de ministri, n frunte cu cei patru logotheti. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drmou), seful postei, devenit (din sec. IX) seful politiei, ministru de interne si totodata de externe; iar din sec. XII, cu titlu de mare logothet, seful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finante; logothetul militarilor, care se ocupa de administratia armatei; n fine, logothetul turmelor, administratorul domeniilor, turmelor si hergheliilor Imperiului. Alti demnitari se ocupau de birourile administratiei centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al mparatului (sakelion), de administratia financiara (chartularios), de manufacturi si arsenale (eidikos). Comandantul-sef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul garzii personale a mparatului, al carui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mgas domstikos). Amiralul-prim al marinei era, pna n sec. XII, Drongarul flotei (nlocuit apoi de megadux). Ceilalti nalti demnitari erau: protospatharios, care la ceremonii purta spada mparatului; protovestiarios, administratorul garderobei

personale si al tezaurului privat al mparatului; protostratorios, administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, seful eunucilor, paznicul nocturn si adeseori confidentul mparatului; eparchul, prefectul capitalei, n sarcina caruia ramnea alimentarea populatiei, conducerea politiei, supravegherea asociatiilor de mestesugari, etc. n mod cu totul deosebit erau favorizati, n viata Palatului, n administratie si n general n functii de conducere, eunucii. Foarte putine asemenea functii le erau interzise, de pilda, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari comandanti ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) si ai marinei au fost eunuci; multi logotheti si un numar de patriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului si, fireste, n-avea nici cum sa transmita drepturi ereditare. n realitate, folosirea eunucilor si functiile de conducere care li se ncredintau a fost principala arma a Bizantului mpotriva tendintei feudale de a concentra puterea n minile unei nobilimi ereditare, tendinta care a cauzat attea tulburari n Occident. Pe de alta parte, eunucii nu s-au dovedit niciodata a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual colegilor lor necastrati. Iar castrarea nu era socotita o rusine; parintii apartinnd familiilor celor mai nobile si mutilau copiii, stiind ca prin aceasta i ajuta sa faca o cariera stralucita; si chiar unii mparati au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat si totusi a ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I si-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Sambelan, a condus Imperiul timp de cteva decenii, ci si pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: caci, n situatii egale, eunucii aveau prioritatea. n clasele mijlocii mutilarile erau mai rare; dar un medic castrat putea sa-si faca o clientela mai mare, caci putea profesa si pe lnga manastirile de calugarite si n spitalele de femei. Toti functionarii, de toate gradele, erau amovibili, numiti sau revocati de mparat, caruia trebuiau sa i depuna juramntul de credinta. Aceasta obligatie era impusa si patriarhului si naltilor prelati. Sistemul de recrutare a functionarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidatilor li se cerea, nu att o pregatire de specialitate, ct cunostinte generale de epistolografie, de retorica, de istorie, de literatura si filosofie si mai ales de drept. Pregatirea lor era asigurata de scolile medii si superioare, de stat sau particulare. n principiu, oricine avea acces la cariera administrativa; n practica nsa, nca din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat si functiile cele mai nalte; iar ncepnd din sec. XII, posturile administrative nalte erau detinute de

prietenii mparatilor sau de membrii familiilor lor. Functiile puteau fi si cumparate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reusit sa le suprime. Pentru a le ngradi, Leon VI a fixat un tarif n acest sens; venalitatea a devenit nfloritoare ndeosebi sub Paleologi. De altfel raul nici nu putea fi extirpat: incompetenta devenise o norma, din moment ce o pregatire de specialitate nu li se cerea dect juristilor, medicilor si profesorilor. Mostenirea si importanta Imperiului Bizantin Se spune ca istoria este scrisa de nvingatori, si cel mai bun exemplu este modul n care a fost tratat Imperiul Bizantin n istorie: un imperiu urt de Europa Occidentala, asa cum a fost aratat de jefuirea Constantinopolului n timpul celei dea patra Cruciade. Secolul al XX-lea marcheaza o crestere semnificativa a interesului istoricilor pentru ntelegerea imperiului si a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizatiei europene. Contributiile la dezvoltarea culturii, stiintei si vietii sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu si doar n ultima perioada. Orasul Constantinopol, numit pe drept cuvnt "Orasul-Rege", a fost o metropola cu o importanta majora n Evul Mediu, pe masura importantei pe care au avut-o Roma si Atena n antichitate. Cultura bizantina reprezinta, fara nici o ndoiala, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorita pozitiei sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, exista tendinta de a fi ignorata de clasicisti dar si de medievalistii occidentali. Si totusi, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave si islamice nu poate fi nteleasa fara ntelegerea uriasei influente bizantine. Studiul istoriei medievale nu se poate face fara ntelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, n mod traditional, delimitat n timp de caderea Romei, n 476, si caderea Constantinopolului, n 1453. Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievala. Capacitatea militara si puterea diplomatica au asigurat vestului Europei securitatea n fata invaziilor devastatoare dinspre rasarit, ntr-un timp n care regatele crestine vesteuropene erau profund instabile si incapabile sa faca fata unor provocari militare majore. Bizantinii au aparat Europa de atacurile persilor, arabilor, turcilor selgiucizi si, pentru o perioada, de cele ale turcilor otomani. n comert, Bizantul a fost punctul terminus al Drumului Matasii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, daca nu cumva pentru toata perioada Evului Mediu. Caderea Constantinopolului, n 1453, a nchis ruta terestra catre Asia Mica si a determinat ruinarea Drumului Matasii. Aceasta a determinat o

schimbare a rutelor comerciale, cautarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de catre Cristofor Columb. Bizantul a fost calea prin care cunostintele antichitatii au fost transmise lumii islamice si celei renascentiste. Renasterea nu ar fi nflorit fara multimea de nvatati greci care au fugit n Vest dupa caderea imperiului si fara pretioasele lor cunostinte. Influenta teologica asupra Vestului, n special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profunda. Imperiul Bizantin a fost cel care a raspndit crestinismul n Europa, chiar daca se ncearca, uneori, sa i se limiteze influenta doar la lumea ortodoxa. Misionarii bizantini ortodocsi au crestinat diferitele popoare slave si alte popoare din Europa rasariteana. Influenta bizantina se simte si n religia milioanelor de crestini din Etiopia, Egipt si din Georgia si Armenia Bizantul ca entitate "mentala" a lasat o adevarata mostenire n Europa, veritabila ordine, tolerata de Imperiul otoman. Spatiul acesta spiritual care i-a supravietuit, n special n Europa de Sud-Est, a fost numit de catre Nicolae Iorga "Bizant dupa Bizant". Bizant dupa Bizant Conceptul istoric introdus de Iorga Bizant dupa Bizant defineste continuitatea unitatii spirituale, sub umbrela crestinismului ortodox, a domnitorilor romni, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la caderea Bizantului (1453) pna n prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitori romni, precum Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brncoveanu, au contribuit decisiv la pastrarea unitatii spatiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent si constant de tip financiar, politic si cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol si mnastirilor de pe cuprinderea spatiului Mediteranei orientale (de la Athos pna la Ierusalim si Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat ca nationalitatea fiecareia dintre popoarele sud-Dunarene datoreaza foarte mult dreptului de a-si marturisi credinta ortodoxa sub obladuirea Patriarhiei de la Constantinopol, n perioada otomana. Spatiul acesta al "Bizantului dupa Bizant" este, nsa, "colonizat" de imperialismul rus, ncepnd cu sfrsitul secolului al XVIII-lea, cnd Imperiul Tarist, sub doctrina panslavismului, cauta o naintare ct se poate de profana n spatiul balcanic, pentru controlul Strmtorilor si al spatiului adiacent.

SURSA 03 Imperiul Bizantin a luat nastere dupa criza din secilul al III-lea cand sunt slabite bazele lumii romane. Roma ajunge sa devina un asa zis oras mort. Acum are loc divizarea lumii romane in doua parti importante: Imperiul roman de apus si Imperiul roman de rasarit. Din momentul acesta Imperul de rasarit isi accentueaza individualitatea avand pe urma sa devina Imperiu Bizantin. Imperiul Bizantin - Aceasta noua Roma ajunge sa fie influentata de o cultura greaca. Urmeaza apoi un pas important cel al intemeierii Constantinopolului pe malurile Bosforului. Constantinopolul s-a nascut la 330 cand imparatul Constantin cel Mare l-a fondat, pe ruinele anticului oras grec Byzantion. Orasul avea o pozitie strategica deosebit de buna, datorita celor trei zone de apa, in nord, est si sud, avand astfel asigurata izolarea. Noua capitala a fost inpodobita cu cladiri,monumente si piete centrale, cu un palat imperial, o cladire a senatului si hipodromul. Planul orasului grupa cladirile oficiale in jurul pietei centrale. Axul care tranversa median orasul, artera importanta de circulatie, era marginit de o coloana acoperita, de ziduri puternice, avea bastioane si porti. Numite curtine, zidurile foarte inalte, cu o grosime de cativa metri, erau precedate de santuri, care formau obstacole in calea eventualelor atacatori ale cetatii. Printre importantele porti ale incintei, Poarta de aur era cea prin care patrundeau in oras cortegiile militare si triumfale. Caracteristicile arhitecturii laice bizantine pastreaza atat reperele traditionale ale confortului locuintelor particulare romane evoluate si adaptate conditiilor momentului respectiv. Domus, casa demnitarilor si negustorilor, se caracteriza prin vastitatea dimensiunilor, a curtilor interioare si a gradinilor, a fastului si elegantei. Insula, casa in care locuiau chiriasii, era casa de raport, compusa din numeroase apartamente si dispuse in etaje scunde, cu scari si plansee din lemn. Referitor la arhitectura bisericilor bizantine ele era foarte deosebite. Din sec VI dateaza faimoasa capodopera a arhitecturii bizantine Sf. Sofia din Constantinopol.Ca toate cladirile religioase bizantine, exteriorul este simplu, sever, chiar monoton, lipsit fiind de fatade ornamentale. Interiorul e luminat de 40 ferestre de la baza cupolei. Cupola reprezinta bolta cerului, iar partea centrala spatiul terestru. In acelasi sec. se realizeaza alte tipuri de arhitectura sacra: biserica ale carei arce se

prelungesc n forma de bolta; planul de cruce greaca si cu cinci cupole, cte una pe fiecare brat al crucii si una centrala. n sec. IX, dupa perioada iconoclasta, n arhitectura bizantina devine tot mai frecventa biserica pe plan de cruce greaca. Apare si ornamentatia exterioara a bisericilor. ncepnd cu sec. X, decoratia este mai bogata. Din sec. XV, exteriorul e ornat si cu sculpturi si fresce.