Sunteți pe pagina 1din 14

Cultura si civilizatia europeana in evul mediu

Izvoarele artei bizantine


1. Arta creştină veche = Arta paleo-creştină (secolele I-III d. Cr.)
Avea un caracter funerar, dezvoltându-se mai ales în incinta catacombelor şi
bazându-se pe obiceiuri funerare romane. S-a dezvoltat, astfel, pictura din jurul
mormintelor, care făcea apel la vechi simboluri (porumbelul ce reprezenta sufletul,
păunul, peştele). Cu timpul s-au formulat şi primele teme creştine: tema bunului
păstor, a orantei1, a mântuirii prin învăţătură. Iisus Învăţătorul a fost reprezentat
dăruind un rotulus, un manuscris, ca răsplată pentru fapta bunei samaritence ce îi
oferise apă pentru a-şi potoli setea2. Iisus Pantocrator se înfăţişa binecuvântând cu o
mână iar în cealaltă prezentând Evanghelia.
2. Arta egipteană antică şi arta coptă
a. Numărul mare de refugiaţi creştini de pe cuprinsul imperiului Roman, încă din
perioada când erau prigoniţi creştinii, au transformat Egiptul în “ţară a pustnicilor şi a
monahilor”, unde s-au înfiinţat, deci, şi multe mănăstiri creştine (lavre). Aici şi-a avut
originea ideea că frumosul este origine a păcatului şi că, în schimb, cunoaşterea,
învăţătura creştină pot fi calea spre mântuire. De asemenea de aici sunt preluate
motive decorative şi simboluri îndelung utilizate în arta bizantină: viţa de vie, care în
creştinismul egiptean simboliza biserica, era un motiv decorativ utilizat pentru
chenarele sculptate în piatră ale uşilor şi ferestrelor la mănăstiri, peştele, crucea
ansată (vechiul simbol egiptean la vieţii), porumbelul.
b. Influenţa egipteană s-a manifestat în pictură prin frontalizarea imaginilor şi prin
reducerea gamei cromatice la 3-4 culori importante, adesea cu caracter simbolic.
c. Modul cum erau pictate portretele funerare descoperite în morminte copte3, mai
ales în localitatea Fayum, a influenţat şi portretele romane dar, prin ele, şi arta
icoanelor creştine: ochi nefiresc de mari, bărbie rotunjită, figuri frontalizate, culori
puţine, lumină uniformă....
3. Arta orientală
Influenţa artei Orientului asupra celei bizantine se poate recunoaşte în:
a. Relieful decorativ mărunt, asemănător unei dantele din piatră, aplatizat, cu motive
decorative mai ales geometrice.
b. Picturi, în care este caracteristică precizia descrierii şi explicării scenei, precizia
liniei, chiar dacă personajele sunt convenţional reprezentate.
4. Arhitectura din peninsula Asia Mică, cu o tradiţie îndelungată a artei
construcţiilor având originile în soluţiile tehnice mesopotamiene, continuată de
arhitectura helenistică (Pergam). Aici îşi au originea cupolele susţinute pe pandantivi
şi cele pe trompe de zidărie.
1
Personaj reprezentat frontal, cu braţele deschise pe laterală, cu palmele îndreptate în sus. Considerată poziţie arhaică
de rugăciune, reprezentarea este considerată simbol al mântuirii prin credinţă.
2
Virgil VĂTĂŞIANU, Istoria artei europene, vol. I, Epoca Medie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967,
p. 25.
3
Arta coptă este arta creştinilor din Egipt din secolele III-IV. atţ

1
Periodizare
În evoluţia artei bizantine pot fi caracterizate unele etape cronologice:
1. Arta bizantină timpurie, secolele IV-V
2. Epoca împăratului Iustinian, secolul al VI-lea, “secolul de aur” al
civilizaţiei bizantine.
3. Perioada iconoclastă, secolele VII-IX
4. Perioada dinastiilor Macedonenilor şi Comnenilor, secolele IX-XII
5. Renaşterea artistică din epoca dinastiei Paleologilor, secolele XIII-XV.
Totuşi, tabloul evolutiv al acestui stil artistic nu poate fi complet caracterizat
fără două epoci artistice care ies în afara istoriei Bizanţului:
1. Arta paleo-creştină, respectiv arta creştină a secolelor II-IV, care se află la
originea stilului,
2. arta post-bizantină, arta creştinismului ortodox de după căderea
Constantinopolului, din secolele XV-XVIII, care continuă, în condiţii total diferite,
tradiţia artei bizantine îmbogăţind-o cu noi caracteristici, în funcţie de zonele în care
ea s-a dezvoltat: arta rusească, arta românească, arta sârbească arta grecească.
Pictura bizantină
În diversele epoci ale istoriei bizantine, în funcţie de evoluţia concepţiei
despre artă şi rolul ei, în funcţie şi de situaţia socială şi economică, s-au dezvoltat mai
multe genuri ale picturii.
• Mozaicul, considerat “pictură durabilă”a fost utilizat pentru
împodobirea bisericilor bizantine din epocile bogate, prospere, de glorie ale
imperiului (mai ales în epoca lui Iustinian). El provoca mari cheltuieli (foiţă de aur,
pietre semipreţioase, marmură, sticlă special prelucrată), execuţia lui era mai
laborioasă, mai îndelungată – dar efectul era impresionant. Ca atare mozaicul s-a
folosit în arta aulică4, înainte de începerea atacurilor turceşti, înainte ca tendinţele
spre autonomie ale diverselor teritorii bizantine să slăbească imperiul. Mozaicul avea
şi puterea de a demonstra, ca şi arhitectura romană, ca şi cea bizantină, strălucirea
gloriei Bizanţului, superioritatea civilizaţiei lui, dar şi prestigiul Bisericii creştine.
Cele mai reprezentative mozaicuri din arta bizantină sunt cele realizate în Ravenna, la
bisericile San Vitale, Sant’Apollinare Nuovo şi Sant’Apollinare in Classe.
• Pictura murală, fresca, a înlocuit treptat mozaicurile începând imediat de
după perioada iconoclastă, fiind o tehnică mai rapidă şi mult mai puţin costisitoare,
deci accesibilă şi unor ctitori mai puţin bogaţi, inclusiv comunităţii unor sate sau a
unor orăşele/târguri care doreau să îşi picteze biserica. Dacă mozaicul avea un
caracter simbolic şi demonstrativ şi uneori decora pereţii marilor biserici pe suprafeţe
mai restrânse, pictura murală avea un caracter narativ5 şi a ajuns să împodobească în
întregime biserica, de la vârful cupolei până la pardoseală.
• Icoanele erau realizate pe panouri de lemn, utilizându-se procedee
tehnice şi artistice asemănătoare celor din pictura murală6. Ele s-au răspândit, mai
4
Arta aulică este arta creată la comanda vârfurilor ierarhiei feudale: împărat, rege, voievod, membrii importanţi ai curţii
suveranului, ierarhi ai bisericii.
5
Caracterul narativ al unei imagini artistice este imprimat de capacitatea ei de a “povesti” scene, întâmplări, istorii, de
regulă din Biblie sau din vieţile sfinţilor.
6
Paul EVDOCHIMOV, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, passim

2
ales după perioada iconoclastă, în toate celelalte epoci şi au evoluat şi după căderea
Constantinopolului.
• Miniaturile, picturi sau decoraţii simbolice şi florale (frontispicii,
chenare, vignete) pentru împodobirea manuscriselor, păstrau aceleaşi caracteristici ca
şi pictura murală sau cea de icoane. Ele se realizau în ateliere mănăstireşti, mai cu
seamă în perioada post-bizantină, când cărţile de cult erau foarte solicitate, dând
unitate lumii ortodoxe.
Caracteristici generale ale picturii:
1. Ostilitatea pentru redarea realităţii pământeşti. Pictura bizantină nu se
adresează ochiului ce caută în imagine ceva“frumos”, asemănător cu “frumosul”
formelor naturale, ci se adresează inteligenţei coordonată de textul religios (pilde,
exemple, întâmplări pe care omul trebuie să le înţeleagă prin cunoaşterea Bibliei şi
vieţii sfinţilor). Pictura bizantină şi post-bizantină era “Biblia săracilor”, a celor ce nu
ştiau să citească. Astfel pictura bizantină are un caracter convenţional, simbolic,
menit să ajute pătrunderea sensului ei religios şi nu să fie contemplată, admirată ca un
“tablou”. Meşterii, zugravii, miniaturiştii se ajutau de caiete de modele, herminii7, în
care erau scrise reţete pentru prepararea culorilor, era precizat locul şi încăperea în
care trebuie amplasate scenele, dar cuprindeau şi descrieri, desene cu scene
complexe, cu chipurile sfinţilor.
2. Personajele sunt aliniate într-un plan frontal (paralel cu planul peretelui pe
care e pictată imaginea), de cele mai multe ori sunt în poziţie perfect verticală, cu
efect de izocefalie8.
3. Unele compoziţii sunt strict simetrice, rigide, schematice
4. Lumina este difuză, nu creează umbre adânci, este uniformă. Chipurile
sfinţilor de pe icoane sunt frontalizate, au ochii mari, privirea directă, fixă, bărbia
rotunjită, sunt parcă realizate după un şablon. Sfinţii pot fi recunoscuţi doar după
detalii sau accesorii ştiute, învăţate (lungimea părului, veşmintele, vârsta)
5. Desenul este foarte clar, apăsat, ceea ce dă imaginii un caracter grafic,
decorativ. Faldurile veşmintelor sunt tot desenate peste pata de culoare aplatizată iar
locurile ce ar trebui să fie luminoase, pe chip şi pe veşminte, sunt indicate cu linii sau
cu haşuri9 albe (blicuri).
6. Perspectiva e cea psihologică, fundalul e tratat convenţional. Dacă nu este
plat (auriu ca lumina divină a aureolelor sau azuriu ca bolta cerului), el precizează
sumar ideea unei ambianţe ce ţine tot de explicarea cadrului în care se desfăşoară
acţiunea (construcţii, stânci, ziduri de cetate), având caracter pur simbolic şi nu
naturalist.
7. Numărul culorilor este redus, culoarea poate avea şi ea semnificaţii
simbolice.
Arhitectura

7
Vezi DIONISIE DIN FURNA, Carte de pictură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 8.
8
Izocefalia este un procedeu compoziţional caracterizat prin dispunerea capului fiecărui personaj din scenă la aceiaşi
înălţime cu ale celorlalte.
9
Haşurile sunt linii subţiri şi paralele.

3
În arhitectura bizantină programul cel mai important este cel al bisericilor,
căruia i se adaugă, în cadrul arhitecturii civile, programul rezidenţial (Palatul sacru
din Constantinopol, început de Constantin cel Mare şi extins de Iustinian) şi cel al
construcţiilor edilitare (marile cisterne subterane, susţinute de sute de coloane, în care
se asigurau rezervele de apă).
În arhitectura ecleziastică se continuă utilizarea planului bazilical (Santa
Maria Maggiore din Roma, şi, din epoca lui Iustinian, Sant’Apollinare Nuovo şi
Sant’Apollinare in Classe, ambele în Ravenna) dar, sub influenţa tehnicilor de
construcţie orientale (arce, bolţi) au loc sinteze complexe ce conduc la o arhitectură
plină de originalitate. Apar astfel bisericile de tip central (mausoleul Santa Costanza
din Roma, San Vitale din Ravenna), bisericile cu plan treflat/trilobat, bisericile cu
plan în formă de cruce greacă (Sfinţii Apostoli din Salonic, San Marco din Veneţia)–
toate având mai multe variante transmise artei post-bizantine şi utilizate, în
arhitectura românească de pildă, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Capodopera
arhitecturii bizantine este biserica Sf. Sofia din Constantinopol, realizată în epoca de
aur a artei bizantine, epoca lui Iustinian (527-565).
1. STILUL ROMANIC
În Occident, tradiţia culturii romane a fost difuzată şi în teritoriile limitrofe
fostului imperiu. S-au adăugat influenţe artistice din partea popoarelor migratoare
stabilite în zonă. Totuşi, nivelul inferior de civilizaţie al ocupanţilor a provocat un
însemnat regres al vieţii culturale şi sociale. Spiritual, superioritatea creştinismului
faţă de credinţele religioase aduse cu ei de ocupanţi s-a manifestat tot mai puternic,
astfel încât biserica creştină a ajuns treptat să ocupe rol politic de prim rang în noile
organisme statale.
Romanicul şi goticul sunt primele stiluri de anvergură europeană prin
întinderea teritorială (din actualele teritorii ale Angliei, Franţei, Spaniei, Italiei,
Germaniei, Poloniei, până în teritoriile româneşti) şi prin asemănările formelor
artistice adoptate în zonele amintite.
Periodizare
a. Renaşterea carolingiană, sec. al IX-lea. Lui Carol cel Mare (742-814) i se
datorează un sprijin amplu acordat culturii, artei, religiei, prin care urmărea
dezvoltarea civilizaţiei şi implicit a bazei economice a imperiului său. Influenţa artei
romane (arta cu program, planul central şi cel bazilical), germanice (manuscrisele cu
miniaturi, fildeşuri, orfevrărie), bizantine (biserica palatină din Aachen preia tipul de
plan central, octogonal, cu deambulatoriu, de la San Vitale din Ravenna)
b. Arta ottoniană. După prăbuşirea Imperiului carolingian şi stăvilirea noilor
invazii (maghiari, sarazini, vikingi) se restabileşte un echilibru generând o societate
ruralizată, profund religioasă, divizată geo-politic, a cărei unitate culturală se
încheagă totuşi prin circulaţia modelelor şi influenţelor artistice pe drumurile
comercianţilor, pelerinilor şi prin ordinele mânăstireşti
c. Arta romanică propriu zisă, sec. X – XII. Apogeul ei a fost în sec. al XII-lea,
iar în prima parte a sec. al XIII-lea a coexistat cu cea gotică. Este epoca în care au
renăscut marile formule constructive ale antichităţii (planul bazilical, arce şi bolţi,

4
amenajări edilitare), la care s-au adăugat influenţele bizantine, musulmane şi cele ale
popoarelor germanice migratoare.
Forme artistice caracteristice romanicului
Instabilitatea politică şi întoarcerea populaţiei spre protecţia oferită de mica
nobilime duc la o mare dezvoltare a programului arhitecturii militare:
• Castele fortificate au amplasamente ridicate (pe vârfuri de coline), şanţuri
de apărare, ziduri foarte groase (Loches, Chauvigny, în Franţa).
Cultul relicvelor, intensificarea circulaţiei pelerinilor şi întărirea ordinelor
religioase (Cluny şi cistercienii în mod cu totul excepţional) au provocat o mare
activitate constructivă, multe mănăstiri şi abaţii fiind izolate, fapt ce impunea
fortificarea lor:
• Mănăstiri fortificate. Rolul lor şi complexitatea planului lor, care reunea
biserică, locuinţe pentru abate, călugări, pelerini, servitori, oaspeţi; ateliere, bolniţă,
depozite, biblioteci, camere pentru tezaur etc. (Cluny, Franţa, Conques, Franţa)
• Biserici. Marile biserici romanice au plan bazilical de tipul celei din Cluny
TRANSEPT

NAVE
COR LATERALE
NAVA CENTRALĂ

NAVE LATERALE

Fig. Planul bisericii din Cluny.


Cele mai răspândite sisteme de acoperire a navei centrale erau: bolta în
leagăn, întărită de arce-dublou (St.Madeleine, Véselay, Franţa) şi şarpanta aparentă
din lemn (St. Etienne din Vignory).
Exemple reprezentative de biserici romanice.
Franţa: St. Benoit sur Loire, St. Trophine din Arles, Notre Dame la Grande
din Poitiers, Autun, Vignory.
Anglia: Durham, Wincester, Peterborrough.
Germania: Sf. Michael din Hildesheim, catedralele din Mainz, Worms,
Speyer.
Italia: San Miniato al Monte din Florenţa, ansamblul din Pisa, format din
Baptisteriu, catedrală şi campanilă10.
Spania: nenumărate biserici în mediul rural.
2. STILUL GOTIC

10
Campanila catedralei din Pisa este cunoscută sub numele de Turnul din Pisa.

5
• Condiţii istorice
Arta gotică a apărut în condiţiile unui puternic avânt demografic, ale
dezvoltării economice generale şi, mai ales, ale înfloririi vieţii urbane. Arta gotică
este o artă care reflectă puterea economică a oraşelor, noile relaţii între oameni în
cadrul civilizat, educat, elegant al vieţii de la oraş. Tot în mediul urban se înregistrau
o puternică emulaţie intelectuală şi înfiinţarea primelor universităţi.
Stilul gotic apare în sec. al XII-lea, în Franţa, răspândit, cu multe caracteristici
locale, în sec. al XIV-lea (Anglia, Italia, Spania, Sf. Imperiu Romano-German
ş.a.m.d.), continuă în sec. al XV-lea sub forma “goticului internaţional” sau
“goticului de curte”.
• Arhitectura
Arhitectura gotică e rezultatul perfecţionării tehnicilor de construcţie de către
echipele de meşteri care ajung să înlocuiască zidăria masivă, grea, a construcţiilor
romanice cu o structură elastică, uşoară, deschisă formată din nervuri de piatră
(ogive) ce continuă traseele coloanelor până la cheia arcelor, ridicându-se foarte mult
pe înălţime. Arcele semicirculare au fost înlocuite cu cele frânte (ogivale), mult mai
înalte dar şi mai elegante. Zidul masiv de cărămidă, nemaifiind cel care dădea
rezistenţă construcţiei, poate fi străpuns de multe goluri: ferestre mari , uşi, logii,
balcoane, nişe.

Fig. a. Planul catedralei St. Denis. b. Secţiune transversală prin catedrala din
Reims.

COR

Cheie de boltă
TRANSEPT

Arce
NAVĂ LATERALĂ

NAVĂ LATERALĂ
NAVA CENTRALĂ

butante

Nava centrală

Arce ogivale

Nave laterale

6
Caracteristicile esenţiale ale stilului gotic în arhitectură:
- ridicarea puternică construcţiilor pe verticală,
- suprafaţa neobişnuit de mare ocupată de goluri în compoziţiile da faţadă
- frângerea arcelor din partea de sus a uşilor, ferestrelor, balcoanelor şi la
nervurile de piatră ale bolţilor.
Deşi de mici dimensiuni faţă de restul catedralelor gotice, La Sainte Chapelle
din Paris, (1248, arh. Pierre de Montreuil) poate fi considerată în mod special
reprezentativă pentru structurile constructive ale Goticului.
Catedralele gotice dezvoltă planul de tip bazilical al Romanicului în
compoziţii planimetrice şi spaţiale complexe. Ele reprezentau, prin dimensiunile şi
calităţile lor artistice, solidaritatea economică şi religioasă a cetăţenilor oraşului, forţa
şi mândria comunităţii urbane, motiv pentru care edificarea lor era o operaţiune de
durată: decenii sau chiar secole. Exemplele cele mai cunoscute sunt marile catedrale
din:
Franţa: Chartres, St. Denis ş. a. (gotic lanceolat11); Notre Dame din Paris ş. a.
(gotic radiant), Reims, Amiens ş. a. (gotic flamboyant)
Germania: Strassbourg, Naumburg, Magdeburg, Bamberg ş. a.
Anglia: Wells, Lincoln ş. a.
Arhitectura civilă: primării (Palatul Dogilor, Veneţia), universităţi, palate de
justiţie (Rouen), locuinţe/palate (Ca d’Oro, Veneţia).
Arhitectura militară: cetăţi şi fortificaţii urbane (Carcassone, Franţa)
11
Goticul lanceolat, radiant şi flamboaiant sunt categorii tipologice (uneori admise şi ca etape cronologice sau faze) ale
goticului francez, care se diferenţiază îndeosebi prin compoziţiile faţadei de vest sau prin structurile decorative.

7
• Sculptura
Caracteristici generale
• Concepţia unitară a repartizării decoraţiei sculptate în interiorul şi exteriorul
construcţiei
• Tematica eliberată de spaime, ameninţări, se orientează spre imnuri de slavă
dedicate lui Iisus şi Fecioarei Maria, protectoarea cruciaţilor.
• Sculptura câştigă mult în expresivitate (chipuri şi siluete senine, elegante,
curtenitoare: Le Beau Dieu – la Amiens, Împărtăşania cavalerului – la Reims,
Sinagoga – la Strassbourg, etc.
• Sculptura începe să se desprindă de arhitectură, să coboare de pe faţade,
împodobind forul public (Statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe, Praga, autori Martin
şi Gheorghe din Cluj) sau ansamblurile funerare (gisanţii şi portretele funerare ale
principilor germani: principesa Uta şi prinţul Eckhart, la catedrala din Naumburg)
3. RENAŞTEREA ÎN ITALIA

ŞCOLILE ARTISTICE ITALIENE DIN DUECENTO ÎN QUATTROCENTO


• Umanismul; • renunţarea la pasivitate; • modelul
omului antic;
• descătuşarea forţei de creaţie invenţii, instrucţie, personalităţi enciclopedice,
dezvoltarea artelor, având la bază convingerea că legile ce le guvernează sunt în
concordanţă cu cele ce ordonează întreg universul
Arhitectura şi urbanismul
• construcţii laice; • echilibru; • raţiune;
• scară umană; • ordine; • geometrizare
• Arnolfo di Cambio( Palatul Signoriei-Florenţa, Santa Maria del Fiore) •
Brunelleschi (cupola Santa Maria del Fiore, capela Pazzi) Michelozzi (palatul
Medici-Ricardi), • L. B. Alberti (palatul Rucellai inspirat de Coloseum)
Sculptura
• Independenţă faţă de arhitectură; • Laicizare & modelul antic;
• Portret, nuduri, statui ecvestre
Fam. Pisano (cantorii), Ghiberti (Porţile paradisului), Donatello (David,
Gattamelata, Niccolo da Uzzano), Verrocchio (David, Colleone), fam. della Robbia,
Jacopo della Quercia
Pictura
• Eliberare treptată de • Echilibru
influenţele gotice şi compoziţional; • Portret;
bizantine; • Descoperirea legilor • Generalizarea
• Armonie; perspectivei; tehnicii picturii în
• Studierea antomiei; ulei
Duecento şi Trecento:
Cimabue (Crucifixul), Simone di Martini(Buna vestire), Duccio di Buoninsegna
(Glorificarea Fecioarei Maria) Giotto (Capela Sf. Francisc-Assisi, Capela

8
Scrovegni-Padova - asemănat cu Dante în gama sentimentelor şi trăirilor pe care le
surprinde)
Şcoala florentină
Prima jumătate din Quattrocento
Fra Angelico, Masaccio (capela Brancacci-Florenţa), Ucello (Bătălia de
la San Romano)
A doua jumătate din Quattrocento
Ghirlandajo (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul), Benozzo Gozzoli (Cortegiul
regilor magi),
Botticelli, Alessandro di Mariano Filipepi (1445-1510), ucenic al lui Filippo Lippi şi
colaborator al pictorului şi gravorului Antonio del Pollaiuolo, influenţat şi de Andrea
del Verrocchio.
Ca parte a cercului de intelectuali şi artişti din jurul familiei Medici, a fost
influenţat de filozofia neoplatoniciană, care încerca o reconciliere a filozofiei clasice
cu cea creştină, ilustrând ideile desprinse din ea în panourile comandate de Medici
pentru vila lor, Primăvara (1478) şi Naşterea zeiţei Venus (după 1482). Alături de
gravurile sale ilustrând Divina comedie, acestea sunt şi printre primele imagini ale
Renaşterii din gravură/pictură care reiau direct teme din mitologia antică, devenite
deja frecvente în alte domenii artistice.
Temele religioase le abordează în lucrări precum Glorificarea Fecioarei
Maria, Încoronarea Fecioarei Maria, în frescele din capela Sixtină de la Vatican,
printre care Tinereţe lui Moise, Ispitirea lui Isus precum şi în urma crizei religioase
prin care trece ca efect al predicilor lui Savonarola, începând din 1490 (Pietà,
Naşterea mistică, Răstignirea Mistică). Tot în această perioadă de criză spirituală
pictează alegoriile Abandonata şi Calomnia
Botticelli - tema mitologică – Naşterea Venerei, Primăvara, ilustaţii la Divina
Comedia
- portrete – Simonetta Vespucci, Tânăr cu medalia
- simţ poetic, originalit, lirism, observarea naturii umane, eleganţă,
linie, culoare
- criza picturii florentine: literaturizare, deturnarea mesaj artistic
filozofic, super-intelectualizare, linii, culori, priviri, dispare încrederea în om–
Savonarola- teme moralizatoare

Şcoala veneţiană

9
• Dezvoltare economică
• Conducere oligarhică
• Securitatea vieţii
• Apa şi lumina
• Influenţă bizantină şi orientală
Renaşterea este un fenomen cultural, artistic, social, politic complex,
ce a cuprins, începând din peninsula italică, întreg Occidentul european, în
secolele XIV-XVI. Originile ei au fost în centre italiene ca Siena, Florenţa,
în secolele XII-XIV.
Ea se referă la renaşterea vieţii culturale pe baza modelului antic, dar
fenomenul implică două aspecte majore: refacerea strălucirii vieţii artistice a
Antichităţii clasice care este luată ca model, reper, sursă de inspiraţie şi
refacerea sistemelor de referinţă din filozofia antică, prin intermediul
Umanismului renascentist, care propune ca modele ale modului de viaţă, de
gândire şi de creaţie artistică textele antichităţii clasice greco-romane:
dialogurile lui Platon, operele istorice ale lui Herodot şi Thucydide, creaţiile
dramatice şi poetice ale grecilor şi romanilor. De la Francesco Petrarca şi
Giovanni Boccaccio la Pico della Mirandola şi Marsilio Ficino, scriitori,
filozofi, poeţi florentini îşi concentrează atenţia asupra omului şi
problemelor lui, propunând o viziune antropocentrică în locul celei
teocentrice a secolelor anterioare. Renaşterea l-a coborât pe Dumnezeu
printre oameni, a descătuşat forţa omului de creaţie, făcând posibile apariţia
personalităţilor enciclopedice şi numeroase invenţii, a impulsionat
dezvoltarea artelor şi a dat oamenilor, artiştilor mai ales, conştiinţa propriei
lor valori. Negustor, condotier, meseriaş sau artist, omul ajunge a îşi stăpâni
destinul, a se realiza prin propriile merite.

Şcoala romană
LEONARDO DA VINCI (1452-1519)
Pictor, arhitect, muzician, bijutier, gravor, sculptor ş.a.m.d; Studii:
botanică, mecanică, psihologie, filosofie, astronomie = peste 700 studii în
manuscris; viziune artistică asupra lumii=memorie vizuală + spirit de
observaţie + strădania de a-şi explica
• Madona printre stânci -compoziţia, clar-obscurul, sfumatto, armonia
interioară, perspectiva
• Cina cea de taină – la Milano, bis. Santa Maria delle Grazie –
compoziţie, perspectivă, psihologie
• Mona Lisa del Giocondo – clar-obscurul, peisaj, monumentalitate
RAFAEL SANZIO (1483-1520)
Claritate compoziţii, fineţe desen, colorit sobru şi armonios
• madonele=calm, tandreţe, seninătate (Madona Sixtină, Madonna del
Granduca, etc.)
•compoziţii în frescă – Stanza della Signatura (Şcoala din Atena,
Parnasul, Disputa, Jurisprudenţa), Incendiul din Borgo
• portretele – Leon al X--lea, La donna velata, Baldassare
Castiglione…
MICHELANGELO (1475-1564)
Sculptor, arhitect, pictor, poet – rolul familiei Medici
• Sculptura: Pietà de la Roma, David, Sclavii, Moise, ansamblul
sculptural din capela Medici, Pieta Rondanini, Pieta din Florenţa
• Pictura: tondo-ul Sfânta Familie, Capela Sixtină (bolta şi peretele)
• Arhitectura: piaţa Capitoliului, cupola şi reorganizarea planului
catedralei San Pietro, Roma

Şcoala veneţiană
GIORGIONE (1477-1510)
Pictura lui, ca şi muzica, e emoţionantă dar nu se poate reda în cuvinte, nu
are întotdeauna subiecte inteligibile, clar formulate – treceri fine,
inedite, de la o nuanţă la alta (albastruverde, galbenroz); integrarea
figurilor în peisaj: Furtuna, Venus dormind, ?Concert câmpenesc
TIZIAN (1485-1576)
Elev al lui Giovani Bellini, colaborator al lui Giorgione  sinteză a
caracteristicilor şcolii veneţiene, colorist de excepţie.
Etape de creaţie:
1 calm, voioşie: bachanale, madone senzuale, alegorii: Amorul sacru şi
amorul profan, Flora
2. valoarea umană şi socială, libertate interioară de creaţie = Venus din
Urbino; portrete: Francisc I, Carol Quintul, Filip al II-lea, La Bella
3. Maturitatea deplină = înţelegere mai profundă a vieţii, culoare mai
bogată: Răpirea Europei, Martiriul sf. Laurenţiu etc.
4. Viziune mai sumbră, atmosferă întunecată: Pieta, Încoronarea cu
spini, Supliciul lui Marsyas
VERONESE (1528-1588)
Colorist, monumentalist, pictează pe suprafeţe mari, lucrări parţial istorice
(cu personaje reale, contemporane artistului, cu scene din viaţa reală,
banchete veneţiene), parţial religioase, parţial decorative: Nunta din
Caana, Cina cea de Taină (devenită, la presiunea Inchiziţiei, Cina din
casa lui Levi)
BIBLIOGRAFIE
Mihail ALPATOV , Istoria artei, vol II, Editura Meridiane, Bucureşti,
1967
Constantin SUTER, Istoria artelor plastice, Ed.Didactică şi pedag.,
Bucureşti, 1967
Virgil VĂTĂŞIANU, Istoria artei europene, vol.II, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1972
Monografii (albume) prezentând opera artiştilor menţionaţi
ARTA SPANIOLĂ

Stăpânirea arabă, cuceririle sau dominaţiile asupra unor teritorii europene,


descoperirea Americii şi întemeierea imperiului colonial au deschis arta
spaniola influenţelor arabe, franceze, flamande, germane. S-a produs astfel o
sinteză originală pe care se inserează influenţa Renaşterii italiene, la început
la nivelul decoraţiei arhitecturale (Universitatea din Salamanca) apoi şi în
exprimarea clară a volumelor şi formelor de arhitectură – bolţi, cupole
asemănotoare celei concepute de Michelangelo la San Pietro (palatul
Escorial, lângă Madrid, construit pentru Filip al II-lea, arhitect Juan di
Herrera).

El Greco, (1541-1614) – originar din insula Creta (numele adevărat


Domenico Theotokopoulos) unde cunoaşte pictura bizantină, poposeşte la
Veneţia, unde lucrează, probabil, în atelierul lui Tizian şi apoi la Roma, unde
îl cunoaşte pe Tintoretto. Din 1577 se stabileşte definitiv în Spania, la
Toledo, unde devine cunoscut cu porecla lui spaniolă „Grecul”=El Greco.
Opera sa este, deci, influenţată de pictura bizantină (vezi Logodna Fecioarei,
aflată la Muzeul Naţional de Artă al României), de renaşterea veneţiană
(Sfânta Familie cu Sf. Ana), manierism, ca şi de misticismul şi austeritatea
barocului spaniol, dar este o operă plină de origialitate, realizată de un artist
cu personalitate deosebit de puternică (Prinderea lui Iisus=El Espolio,
Înmormântarea contelui de Orgaz).
Figurile alungite, dinamice, sugerând nelinişte interioară, ochii mari, mâinile
cu degete ascuţite, (caracteristici ale manierismului, vezi: Sf. Ieronim ca un
cardinal, Mater Dolorosa), lumina nefirească, şocantă, culorile cu aspect
fosforescent, prelinse ca limbi de flacără pe suprafaţa compoziţiilor,
utilizarea negrului şi albului ca în pictura bizantină (fundaluri şi blicuri)
compoziţiile laborioase, cu multe personaje sunt elemente caracteristice
pentru pictura lui (Înmormântarea contelui de Orgaz, Laocoon, Alungarea
negustorilor din templu etc)
BAROCUL ITALIAN

BARROCO (lb. portugheză) = perlă neregulată, asimetricăformă


unică, bizară, capricioasă
Estetic = exagerare frumosului sublim, grandios, declamativ,
covârşitor, demonstrativ, cu scopul de a impresiona puternic şi rapid.
Apărut: sfârşitul sec. al XVI-lea în Italia, în plin avânt al
Contrareformei; răspândit, sub influenţa combinată a Barocului italian şi a
marilor maeştri ai Renaşterii, în sec. al XVII-lea, în Europa, America, în
anumite teritorii orientale, atât în artele plastice cât şi în literatură,
arhitectură şi urbanism, teatru şi muzică.
Spre deosebire de Renaştere şi Manierism, care se adresau cu
prioritate burgheziei, aristocraţiei, intelectualităţii şi implicau o cultură
formată anterior contactului cu opera de artă, arta Barocului se adresează
maselor, ce trebuie impresionate, covârşite.
Cheltuielile mari ce s-au făcut pentru artă de către biserica catolică şi
de casele regale/princiare au avut ca surse: exploatarea colonială, comerţul la
mari distanţe, producţia meşteşugărească.
Caracteristici:
După Conciliul de la Trento exagerarea sentimentului religios, în
general exagerarea sentimentelor exprimate prin artă (pictură, muzică,
sculptură, literatură): expresie şi mişcare generând aspecte teatrale, agitaţie a
formelor care se vor transmite şi artei laice. Sentimentul înlocuieşte raţiunea
şi stăpânirea de sine ce caracterizau arta clasică. Îngerii sunt omniprezenţi în
pictura, sculptura şi decoraţia Barocului, iar norii sugerează levitaţia,
simbolizează spaţiul sacru.
În artele vizualeîncărcătură decorativă, renunţarea la armonie şi
echilibru, lipsă de sobrietate.
În arhitectură, sculptură, picturăilusionism (trompe l’oeil) = decor,
spaţii şi materiale iluzorii (imitate, falsificate): marmură colorată, aur, bronz,
imitate prin stucaturi poleite sau prin pictarea peretelui, perspective
ascendente ce creează iluzia deschiderii plafoanelor, scenografii fantastice la
ansamblurile sculpturale (fântâni şi altare ce imită stânci, raze de lumină
divină, nori) ş. a. m. d.
Arhitectură: Papii iniţiază transformarea Romei într-un oraş
grandios, monumental, prin
- biserici cu forme inedite, încărcate de ornamente (Bernini, Sant’
Andeea al Quirinale, Roma, Borromini, San Carlo alle Quattro Fontane,
Roma);
- faţade monumentale (Maderna: faţada principală a Catedralei San
Pietro, Roma, transformată în bazilică prin prelungirea planului central
realizat de Bramante şi Michelangelo)
- “obiecte” de arhitectură interioară spectaculoase (Baldachinul din
centrul catedralei Sf. Petru din Roma realizat de Bernini:, Tronul Sfântului
Petru);
- pieţe spectaculoase datorită scărilor monumentale (Piaţa Spaniei),
colonadelor (Bernini: Piaţa catedralei San Pietro), monumentelor
sculpturale (Piazza Navona – Fântâna celor patru fluvii, Piazza Tritonului,
Piazza Barcaccia realizate toate de Bernini)
- bulevarde drepte şi largi care să lege catedrala San Pietro de
intrările în oraş
Modelele arhitecturale şi urbanistice din Roma se răspândesc în Italia
(Veneţia-Santa Maria della Salute – arh. Baldassare Longhena, la Torino
-edificii proiectate de arh. Guarino Guarini)
Cel mai reprezentativ pictor al Barocului e Peter Paul RUBENS:
scenografia complexă a com-poziţiilor, retorism al gesturilor, al poziţiilor
personajelor, dominaţia liniilor şi traseelor curbe, dinamica accentuată a
formelor, fastul culorilor, costumelor (Autoportretul cu Isabela Brant,
numeroase portrete aristocratice), ceremoniilor (ciclul dedicat lui Henric al
II-lea şi Mariei de Medici pentru palatul Luxembourg), scene patetice de
inspiraţie mitologică (Răpirea fiicelor lui Leucip, Lupta lui Hercule cu leul
din Nemeea) se înscriu în caracteristicile epocii Barocului, lor adăugându-li-
se forţa de mare colorist, senzualismul iubirii de viaţă (Grădina dragostei,
Portretele Helenei Fourment).
Ucenic al lui Rubens, Van Dyck creează o operă denotând valori
foarte apropiate celor ale maestrului lui: strălucire cromatică şi capacitate de
invenţie, har de mare portretist. Umbrit, în epocă, de faima lui Rubens,
acceptă invitaţiile curţii engleze, executând acolo numeroase portrete, care
vor impulsiona formarea, în secolul următor, a unei puternice şcoli
portretistice, prima afirmare notabilă a picturii engleze în peisajul cultural
European (Autoportret, Carol I al Angliei).