Magda Francu-Anul I master

ZEUL BACHUS/DIONISOS-ORIGINILE TEATRULUI

Se stie ca teatrul grec s-a nascut din imnurile - cantate in cor - in cinstea lui Dionisos,
venerat de tarani ca divinitate ocrotitoare a viilor, livezilor si ogoarelor roditoare. La
sarbatorile lui Dionisos, dupa ritualurile ceremoniale menite sa obtina din partea zeului
recolte bogate, urmau petreceri cu cantece si dansuri. Cantaretii, purtand masti de tap
(care in limba greaca se numeste "tragos", de unde cuvantul "tragedie" - "cantecul
tapilor", infatisau fapturile legendare de sileni si satiri, prietenii lui Dionisos.
Dionis (n greac Dionysos) era n mitologia greac zeul vegetaiei, al
pomiculturii, al vinului, al extazului i fertilitii, denumit la romani i Bacchus sau
Liber. Era de asemenea poreclit Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele
mai importante diviniti cunoscute n vechime, al crei cult era rspndit n ntreaga
lume.

Legenda i cultul
Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus i a
Harmoniei. Se numra deci din cea de-a doua generaie de zei olimpieni. Semele i gsi
sfritul datorit geloasei Hera, care o determinase s-i cear lui Zeus s i se arate n
ipostaza sa zeiasc. Zeus i-a aprut ntr-adevr, nconjurat de fulgere i tunete, i i-a
cauzat astfel moartea. Zeus a reuit totui s-i salveze copilul nc nenscut i l-a cusut
n propria lui coaps, de unde l zmisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept
zeul "care s-a nscut de dou ori". Ca s-i fereasc copilul de Hera, Zeus l-a ascuns n
casa regelui Athamas i a soiei acestuia, Ino. Acolo Dionis a trit mbrcat n haine
femeieti pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit de Hera i, drept rzbunare,
minile lui Ino i lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus l ncredineaz pe Dionis prin
intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa (vezi i Hyades), mai trziu lui Silen. Ajuns
adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganii, n care l-a ucis pe Eurytus cu tirsul su, un
toiag ncununat de conuri de pin. Conform legendelor, i-a propagat el nsui cultul,
ducndu-l din Tracia n ntreaga lume, ajungnd n Egipt, Siria, Frigia i, n sfrit, n
India. Pe muritori, zeul i nva s cultive via de vie. n plus, el avea darul de a face s
neasc din rn lapte, miere i vin, spulbernd cu acestea grijile oamenilor. Fa de
cei care i s-au mpotrivit s-a artat crud, lundu-le minile (ca n cazul regilor Lycurg i
Pentheus), sau transformndu-i n delfini (ca, de exemplu, pe piraii tirenieni care
doriser s-l ia ostatic n drumul lui spre India). Pe insula Naxos Dionis a gsit-o pe
Ariadne, abandonat de ctre Tezeu, i a luat-o de soie. Se spune despre Dionis c a
cobort pn la urm i n Infern ca s-i salveze mama. Hades s-a lsat nduplecat, astfel
nct Dionis a putut s o aduc pe Semele n Olimp. Dionis a reuit s-l aduc n Olimp

i pe Hefaistos, fiul infirm cu care se ruina Hera. nsoitorii lui Dionis erau silenii,
satirii i nimfele. Menadele, tiadele i bacantele formau cortegiul adoratoarelor sale,
ncununate precum zeul nsui cu ieder sau frunze de vi de vie i purtnd tirsuri
mpodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o via slbatic, vna animalele
pdurii i le devora crude. Chiar i Dionis lua cteodat nfiarea unui animal, de cele
mai multe ori cea a unui ap sau a unui taur. Eliade l identific de aceea pe zeu cu
"Strinul din noi nine, temutele fore antisociale pe care le dezlnuie patima divin"[1].
Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se rspndise n ntreaga lume
veche (vezi i originile tracice ale orfismului). Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de
greci fiului zeiei trace Bendis, era venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece.
Cu armatele lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns i n India. Numele de
Bacchus, sub care era cunoscut la romani, este de origine lydian. Romanii l-au numit pe
Dionis ns i Liber, probabil n conformitate cu originea sa tracic. Ca eliberator al vieii
odat cu venirea primverii, Dionis era srbtorit alturi de Demetra n misterele din
Eleusis, ceea ce a dus n epoca roman la comemorarea nunii lui Liber cu Libera,
aceasta fiind reprezentat de Persefona, cea eliberat primvara din lumea umbrelor.
Att educaia acordat de nimfele din Nisa ct i miturile regilor Lycurgus i Pentheus
denot originea strin a zeului. Serbrile date n cinstea lui (dionysia sau bacchanalia)
erau foarte populare. n luna februarie se srbtoreau n Atena Anthesteriile, care durau
trei zile i marcau att fermentarea vinului nou ct i deschiderea sezonului de navigaie.
ntr-o "Nunt Sfnt" ("Hieros Gamos"), soia lui arhon basileus se druia zeului, care
era srbtorit ca Anthios (Zeul Florilor). Anthesteriile se ineau cu ocazia ntoarcerii
zeului din Infern i aveau funcia de a alunga spiritele morilor din cetate. Leneele din
decembrie i ianuarie erau caracterizate de reprezentaii teatrale de tip cultic, asemenea
micilor i marilor Dionisii, care erau influenate probabil de orfism. Atunci zeul era
srbtorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) n cntece i dansuri, adesea cu caracter
orgiastic. Din obiceiurile de deghizare i de recitare a ditirambilor a luat fiin tragedia,
din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau fertilitatea, comedia greac. Sanctuarul
templului de la Delphi era consacrat n timpul iernii lui Dionis i doar vara lui Apollo.
Misterele zeului, iniiate de orfici, s-au celebrat n Italia pn trziu n epoca imperial.
Cea mai completa lucrare pe care o cunosc asupra lui Orfeu ramne Orphee et la religion
grecque (Orfeu si religia greaca). Trebuie totusi sa reamintim ca, n definitiv, nu trebuie
confundat Orfeu cu orfismul.
Caracterul esential al mitului lui Orfeu este patimirea. Prin aceasta, el se apropie de zeii
care sufera si mor, att de raspnditi n Orientul Apropiat, asa cum ar fi Osiris la egipteni,
Adonis la fenicieni, Tammuz la babilonieni, Attis la frigieni. Aceasta patimire se
regaseste si n cazul lui Zagreus, personajul central al mitologiei orfice. Divinitate
probabil de origine cretana asimilat cu Zeus de pe muntele Ida, a fost apoi identificat cu
Diol-nysos. Era, conform teogoniei orfice, fiul lui Zeus si al Persefonei, stapna
Infernului. Titanii, trimisi de catre geloasa Hera, ll-ar fi furat pe copilul Zagreus, ll-ar fi
sfsiat si devorat ; doar inima ar fi fost salvata de Atena care a dusl-o lui Zeus ; regele
zeilor a nghititl-o si din aceasta inima sl-a nascut noul Dionysos", fiul lui Zeus si al
Semelei. Este adevarat ca acest mit ne este cunoscut doar din relatarile epocilor trzii ; cu

toate acestea, Paul-sanias afirma ca Onomacritos care ar fi trait n sec. VI .e.n., povestise
ntrl-un poem sfsierea lui Dionysos de catre Titani. Cea mai veche mentiune cunoscuta a
numelui lui Zagreus se gaseste ntr-un vers, fragment dintr-o epopee din sec. VI .e.n.
Epigoniile sau Alcmeonida; este desemnat aici, alaturi de Geea, Pamntul, drept o
divinitate suprema. Eschil, fara ndoiala n drama lui satirica Sisif fugarul, mentioneaza
un Zagreus ospitalier".
Relatiile exacte ntre Zagreus si Dionysos snt greu de stabilit si ramn de un interes
secundar pentru studiul nostru. S-a stabilit acum faptul ca Dionysos nu era n Grecia
arhaica un zeu recent introdus si admirabile demonstratii, asa cum ar fi cea a lui Rhode n
excelentul sau Psyche, asupra unui Dionysos trac, au trebuit sa fie abandonate odata cu
descoperirea la Pylos a unei duble mentiuni a numelui sau pe tablete sub forma de Di-wonu-so-io . Este deci stabilit faptul ca Dionysos era deja cunoscut n Grecia miceniana n
sec. XIII .e.n. : asemenea descoperiri ar trebui sa ndemne la prudenta pe cei care vor salsi argumenteze tezele pe baza misiunilor din textele care sl-au pastrat, caci pe baza unor
asemenea argumente se situase n jurul sec. VII introducerea cultului dionysiac n Grecia.
Iar aceasta teza fusese n asa masura acceptata ca dogma nct se considerau ca interpolari
toate textele din Homer care faceau aluzie la aceste fapte. Povestirile narnd patimirea lui
Dionysos, zeul sfsiat de Titani si pus la fiert ntr-un cazan pentru a fi apoi mncat, apartin
toate epocii tardive, astfel nct Wilamowitz-Moellendorf a putut sa nege pateticul considerat drept caracter primitiv al tragediei si sa sustina ca suferintele lui Dionysos,
interpolate la acea epoca, nu erau dect niste creatii ale unor epoci posterioare. Desigur,
existenta unei asemenea patimiri" n sec. VI nu poate fi demonstrata cu siguranta, iar
marturia lui Paul-sanas cu privire la poemul lui Onomacritos nu este concludenta caci ar
putea fi vorba despre unul dintre numeroasele falsuri atribuite unor personaje din
antichitate : acesta este cazul numeroaselor scrieri adunate sub numele lui Orfeu sau al lui
Pitagora. Totusi povestirea patimirii" lui Adrast n sec. VI .e.n. despre care vom vorbi n
capitolul dedicat originii tragediei, ritul numit diasl-paragmos, sfsierea victimei n cultul
dionisiac, al carui erou l gasim n Bacantele lui Euripide, ne permit sa conchidem ca a
existat un mit al patimirii lui Dionysos n epoca nasterii tragediei. Este posibil asa cum
sustine H. Jeanmaire ca mitul fierberii lui Dionysos sa se fi referit, la origine, la un
ritual de initiere a tinerilor si se stie ca riturile de fierbere ntrl-un cazan sau n foc snt
legate de ritualurile de nemurire si de ntinerire ; cu toate acestea, chiar si anticii, fie ca
pierdusera sensul primitiv al ritului, fie ca exegeza noastra moderna nu este corecta n
aceasta privinta, legau sacrificiul dionisiac diasparagmos cu patimirea" zeului.In
vremurile vechi, Dionysos a fost asociat Misterelor eleusiene. Remarcabil n aceasta
privinta este ca tragedia s-a nascut n vremea lui Pisistrate, n epoca n care genialul tiran
al Atenei si manifesta interesul att fata de Misterele din Eleusis ct si fata de cultul
dionisiac pentru care a creat Marile Dionisii : totusi, aceasta sl-a produs cu siguranta
nainte ca Dionysos-Iacchos sa se fi integrat n Misterele n cadrul carora a luat desigur
locul unei divinitati mai vechi, importata din Creta odata cu cele doua zeite.
Orfeu, Zagreus si orfismul, Dionysos si Misterele de la Eleusis, cu miturile lor tragice, au
fost bine cunoscute de cei trei mari autori tragici. Orfismul este att de evident la Eschil
nct Bock a vrut sa-l considere drept un poet orficol-pitagoreic. Tragedia eschiliana a
Bassaridelor punea n scena conflictul ntre cultul lui Apolo si cel al lui Dionysos si se

putea vedea Orfeu de partea lui Apolo. Orfeu nsusi este mentionat n Agamemnon ,s-a
considerat ca ideile eschiliene de Ananke, Necesitatea si Dike, Dreptatea, prin care pune
problema libertatii individuale si a justitiei fata de vechea credinta n Destin, snt de
origine orfica sau pitagoreica. Tetralogia eschiliana Licurgia avea drept subiect persecutia
lui Dionysos de catre Licurg si pedepsirea finala a acestuia. Se pare ca Eschil nu era
initiat n misterele eleusinice lucru ce pare ciudat pentru un atenian nascut la Eleusis. ntradevar, el ar fi fost acuzat ca a revelat ntr-una din piesele sale un element specific
misterelor, nu se stie exact care anume. Dupa Aristotel, poetul ar fi facut-o din nestiinta,
iar Clement Alexandrinul precizeaza ca, adus n fata Areopagului, sl-ar fi dezvinovatit
afirmnd ca nu era un initiatu. Aceste influente imediate snt mai putin sensibile la Sofocle
care apare drept cel mai independent. Este posibil ca atunci cnd vorbeste despre
stravechea Dike (Dreptatea) care mparte tronul cu Zeus sau de acea Dike care si are
locul printre zeii subpamnteni, Sofocle sa se refere la una dintre conceptiile orfice, dar
nu este sigur. Dimpotriva, trebuia sa fi fost initiat n Mistere pentru a exclama : De trei
ori fericiti snt acei muritori care nainte de a pleca n Hades au contemplat Misterele !
caci doar aceia vor avea acolo adevarata viata, pe cnd ceilalti nu vor gasi dect
nenorocire". Colonos, patria lui, se afla nu departe de Eleusis si n celebra descoperire din
Edip la Colonos, evocnd orasul natal, poetul spune prin intermediul corului : Acolo, n
mijlocul zeiestilor sale orgii, cu dragoste se plimba Dionysos n mijlocul nimfelor care llau harazit. In fiecare zi, sub roua divina, creste narcisa cu frumoase flori, de asemenea si
sofranul". si corul din Antigona nalta lui Dionysos un imn plin de o adevarata fervoare :
Tu, care fel si chip de nume porti, I Tu, fala fiicei Iu Cadmos, Vlastar din Zeus
atotstapnitor I Pe tunetul-nfricosator 1 / Tu carel-i esti Italiei cea mult I vestita veghetor,
tu ce I Domnesti la sarbatori pe vaile I Demetrei din Eleusis I O ! Bac'hus, tu ce-n Teba
ai lacas, I Ce-i de bacante ndragit, / Pe tarmul apei Ismenos, ce-a fost I De-un rau
balaur semanat ? I ...O .' Tu, ce carul astrilor aprinsi / 11 crmuiesti si esti stapn / Pe-a
noptilor chemari, o ! tinere I Vlastar din Zeus, o ! rege, tu, I Hai! vino cu fecioarele si cu
I Bacantele din Naxos care I In preajma-ti stau si-n danturi nebunesti, I Cit noaptea-i
noapte, slava-aduc I Lui Iachos, ce fostu-le-a. stapn!"
Inca din anul 1903, Jane Harrison, n remarcabilele sale Prolegomene la studiul religiei
grecesti" subliniase caracterul agrar al cultului dionisiac si vazuse n tral-goidia un
cntec de nsamntare" (sau de recolta) si nu un cntec al tapului. Ea se baza pe faptul ca
anticii puneau n legatura fructele si cerealele salbatice cu tapul sau cu capra ; astfel,
messenienii denumeau smochinul salbatic tragos. Relund pe larg aceasta problema ntrlun alt studiu, Themis, aparut n 1911, ea a ncercat sa demonstreze existenta unei
sarbatori elene a primaverii dominata de cultul unui demon al fertilitatii, eniautos
daimdn, prototip al lui Dionysos, sarbatoare n cursul careia ar fi avut loc si initieri
de tineri marcate de rituri ndeplinite de personaje mascate. Ca apendice la acest studiu,
Gilbert Murray si fundamenta teoria dupa care tragedia sl-ar fi ivit din reprezentarea
dramatica a mortii si renvierii demonului vegetatiei incarnat n Dionysos care a fost
inclus n aceasta sarbatoare ; aceasta moarte si renviere alcatuiesc, desigur, patimirea"
lui Dionysos. In acelasi sens este si studiul lui George Thomson (1932) pentru care
tragedia, inventie ateniana, este reflexul evolutiei spirituale a poporului atenian ;
influentata de mituri stravechi, ea si gaseste originea n cultul unui Dionysos,
model al unui rit agrar si sezonier. La nceput, tragedia se rezuma la un mim dramatic

apartinnd ritualului tiasilor, grupuri de spectatori ai lui Dionysos ; acesti mimi erau
reprezentati de trupe de actori care, pusi n slujba" zeului, strabateau satele.
Dupa Nilsson, am avea aici un mit agrar reprezentnd lupta dintre iarna si vara, sau dintre
Vechiul si Noul An, care ar fi ocazionat o lupta rituala. Infrngerea lui Xanthos ar
comemora moartea lui Dionysos urmata de renvierea sa precum si de epifania zeului.
Acest Dionysos eleutherian, adus la Atena, ar fi introdus odata cu el si reprezentatiile
dramatice legate de cultul sau, prime forme ale tragediei. Ditirambul era o compozitie
lirica interpretata de un cor compus, n concursurile ce au avut loc n Atena clasica, din
cincizeci de oameni. Coreutii erau asezati n cerc, de unde si numele de cor ciclic" dat n
antichitate acestui tip de cor care executa un dans rapid n cerc n sunet de flaut, pe modul
frigian deosebit de viu si de pasionat; vioiciunea miscarii cerea niste ritmuri rapide, n trei
timpi, eretice sau coriambi ; acest dans dinamic purta numele de turbasia. Ritmul era
scandat de strigate si diverse instrumente asa cum ar fi fost castal-gnetele, tamburina sau
timpanele.
stim ca n epoca lui Simonide, sec. V .e.n., poetul nvingator n concursurile ditirambice
primea un trepied si un taur destinat sacrificiului ; astfel, asa cum subliniaza H.
Jeanmaire, ditirambul nsotea la nceput un sacrificiu, mai ales sacrificiul unui bou. O
scolie la Republica lui Platon precizeaza ca poetului clasat pe locul doi i se dadea o
amfora, desigur plina cu vin, iar aceluia situat pe locul trei, un tap. Primul si al treilea
premiu necesita uri scurt comentariu ale carui elemente le vom mprumuta din capitolul
pe care, n al sau Dionysos, H. Jeanmaire l-a consacrat ditirambului. In Olimpica a XIIIla, Pindar vorbeste despre boelates dithyrambos; conform notitei n dreptul termenului
boelates, acesta s-ar traduce prin bou dat drept premiu" sau cireada de boi" ; Jeanmaire
prefera sa faca o legatura cu un ritual atestat de Pausanias, ritual n cursul caruia se vna
un taur ales dintr-o cireada, la ndemnul lui Dionysos ; pe de alta parte, el aminteste
episodul homeric unde este descris Dionysos si doicile sale urmarit de Licurg narmat cu
un bouplex. Bouplex este batul bouarului dar si securea folosita n sacrificii si se pare ca
acest ultim sens trebuie sal-l acordam armei lui Licurg ucigatorul de oameni", dupa cum
l caracterizeaza Homer ; acest mit exprima desigur un rit de urmarire si poate de
sacrificare a unui bou, ritualurile ce se regasesc n cultul dionysiac : asimilarea zeului cu
victima sacrificata este un fenomen frecvent n gndirea religioasa.
DIONYSOS si TRAGEDIA
Se rezumam nti cteva caracteristici ale lui Dionysos. El nu este, asa cum s-a crezut
multa vreme, o divinitate noua, de vreme ce numele lui apare n tabletele miceniene, nca
din secolul XIII. Cu toate ca, prin originea lui mitica, apartine celei de a doua generatii de
zei oliml-pieni, el a sintetizat aspectele de : geniu al vegetatiei, zeu al naturii salbatice, al
copacilor si al pomilor fructiferi, aspectul lui de zeu al vinului ivindul-se doar ca o
transformare de data relativ recenta.
Webster (n Pickard-Cambridge, Dithyramb...) este de acord n a vedea n Arion pe
autorul tuturor acestor inovatii, dar multi autori ramn sceptici, F. Robert crel-znd chiar

ca originea ditirambului, ca si cea a tragediei, nu are nimic comun cu miturile referitoare

la Dionysos.

Dionis n artele plastice

Dionis navignd, tava lui Exekias, ca. 550-530 . e. n.

Primele reprezentri ale zeului Dionis n mijlocul cortegiului su, adesea nsoit i de
Ariadne, se ntlnesc pe vazele greceti din secolul VI . e. n. Celebre sunt scena
"ntoarcerii lui Hefaistos n Olimp" de pe aa-numita vaz a lui Franois, cea cu menade
a pictorilor olarilor Kleophrades (Mnchen), Amasis (Wrzburg i Louvre) i Kleophon,
i n fine cea a cltoriei zeului pe mare, spre Naxos, de pe tava lui Exechias (Mnchen,
Staatliche Antikensammlung).

Detaliu cu Dionis (mijloc) de pe frontonul de est al Parthenonului, ca. 440-432 . e. n.,

British Museum London, imagine Urban 2006.
La jumtatea secolului V . e. n. se produce o schimbare n iconografie; zeul care fusese
pn atunci brbos, ncununat cu ieder i purtnd veminte lungi, ia de acum ncolo o
nfiare adolescentin. Atributele i sunt pe lng tirs, toiagul su ornat cu conuri de pin
i frunze de vi de vie, un kantharos (vas pentru vin), pantera i arpele. Cu aceste
atribute e reprezentat de Lydos, pe craterul lui Pronomos (Napoli 3240) i n scena
gigantomahiei de pe friza de est a Parthenonului, metopa "Est 2" (in situ Atena). Pe
aceeai friz de est a Parthenonului figura Dionis i n sfatul olimpienilor naintea luptei
cu giganii, ca ideal al nudului grecesc mpodobea frontonul de est al templului[2]. Din
secolul al IV-lea reprezentarea ca tnr imberb devine canonic, dup cum se poate

observa pe vasele din Panticapaion (Kerci, Ucraina) i din regiunea Puglia sau n
reliefurile monumentului lui Lisicrate din Atena, care descriu lupta cu piraii tirenieni.
Paralel supravieuiete n operele elenistice arhaizante i tipul zeului brbos, prin aazisul tip "Louvre-Freiburg". Dionis mai poate fi reprezentat, ncepnd cu sec. IV . e. n.,
i prin mti, datorit originii teatrului din cultul su.

Iniierea n cultul dionisiac, scene din anii 50 . e. n. din Pompei, "Vila Misterelor",
imagine Martin Herbst 2003.
Reprezentri ale zeului se ntlnesc des n pictura mural din Pompeii, de pild ca patron
al misterelor ntr-un ciclu scenic influenat de cultul orfic n "Vila Misterelor" sau,
mpreun cu Ariadne pe insula Naxos, ntr-o scen din "Casa del Citarista" (azi n Museo
Archeologico Nazionale, Napoli). Nunta cu Ariadne i cortegiul dionisiac sunt i temele
preferate de sarcofagele i mozaicurile romane.

Dyonisos reprezentat pe un sarcofag

Arta medieval nu i acord mult atenie zeului. Dac este totui nfiat, de exemplu
n ilustraii ale manuscriselor lui Hrabanus Maurus i Fulgentius-Metaforalis, atunci n
postura de zeu al vinului, cu o cunun din via de vie i cu o cup n mn.

Diego Velzquez: "Los Borrachos", 1628/29, Prado, Madrid

Johann Heinrich von Dannecker: "Ariadne pe panter", 1814, stadiu din 1889
Astfel l reprezint, mult mai des, i artitii renascentiti. Bacchanalele sunt de exemplu
o tem a gravurilor lui Andrea Mantegna, care l influeneaz i pe Albrecht Drer.
Dionis-Bacchus apare la ambii artiti ca satir durduliu i ameit de butur. Acest tip se
regsete mai trziu la Tiian ("Il Baccanale degli Andrii", ca. 1518, Prado, Madrid) i la
Peter Paul Rubens ("Bacchus", 1638-40 , 191 x 161.3 cm, Ermitaj, St. Petersburg]) [1].

Michelangelo di Merisi, numit Caravaggio: Bacchus, ca. 1596, 95 85 cm, Galleria degli
Uffizi, Florena
Michelangelo Buonarroti l sculpteaz n tinereea lui chiar pe zeul Dionis cltinndu-se
i avnd nfiarea unui adolescent molatic (sculptur din marmur, 1497/98, Galleria
degli Uffizi Florena)[2], ocndu-i puternic contemporanii, care cutau n imitarea
artei antice idealul bunei msuri. n felul acesta neconformist, ca ntruchipare a
senzualitii i a vanitii n figura unui tinerel stricat, l picteaz i Caravaggio. Acesta

s-a identificat chiar cu zeul n autoportretul n postura de "Bacchus bolnav" (ca. 1593,
Galleria Borghese, Roma) [3]. n baroc tipul acesta iconografic se transform, subordonat
tematicii vanitii, ntr-un copilandru bnd vin, de exemplu la Guido Reni
(Gemldegalerie Dresda).
Pictura flamand i consacr lui Bacchus n secolele XVI i XVII un loc n festivitile
campestre, n mijlocul ranilor, de pild n "Nunta rneasc" a lui Johann Liss
(Szpmvszeti Mzeum, Budapesta). Acest motiv e preluat i de Velzquez (imaginea
din stnga).
Educaia lui Dionis de ctre nimfe i legtura lui amoroas cu Ariadne devin teme ale
protoclasicismului francez din epoca raionalismului, de exemplu la Nicholas Poussin, n
"Mercur l ncredineaz pe Bacchus nimfelor", ca. 1625-27, Muse du Louvre, dar i n
diverse reprezentri ale Bacchanalelor cu accentul pus pe exercitarea cultic a dansului i
a muzicii.
Arta rococoului nu a mai fost att de interesat de tem, ea tinznd spre aplanarea
pasiunilor n viziunile ei graioase. Artitii l-au citat pe Dionis doar ca personificare a
toamnei sau a lunii octombrie. Ca o concluzie a atitudinii secolului XVIII fa de zeu
pare interpretarea cu un iz uor sentimental dat salvrii Ariadnei de ctre clasicistul
german Johann Heinrich von Dannecker; n celebrul su grup statuar "Ariadne pe
panter" (1814, Liebieg-Museum, Frankfurt) este exemplificat puterea femeii asupra
pasiunilor masculine.
De-abia naturalismul l redescoper cu adevrat pe Dionis, la cumpna dintre secolele
XIX i XX, de pild n autoportretul n care Lovis Corinth se reprezint ca un Bacchus
cherchelit, exponent al vitalitii triumfnd asupra morii (1908, colecie particular).
Bacchus corespunde n acest rol lui Pan n literatura naturalismului (Knut Hamsun) i
Dionis-ului nietzschean din "Naterea tragediei".

Note
Abordnd un demers de antropologie teatral, ntorcndu-ne la naterea acelui
hypocrits thespian i la fabulosul carrus navalia al legendarului poet, capitolul
acesta parcurge filiera nietzscheean a histrionismului dionisiac. ntoarcerea la
originile teatrului i la miturile lui Dionysos Zagreus, evideniaz ambiguitatea ca
motenire dionisiac
Masca, deghizarea, metamorfoza ca repetabil ,,mbuctire sunt manifestrile eseniale ale
divinitii tutelare a teatrului Dionysos , zeu vital i funebru totodat. Interpretnd
Naterea tragediei ca ncercare poetic de explicare a apariiei comediantului, Ernst Bertram
insist i subliniaz n lucrarea sa Nietzsche. Versuch einer Mythologie (1918) importana pe
care o are n viziunea nitzscheean fora dionisiac a vrajei, freamtul i clocotul dionisiac ca
principiu transfigurator, fundament al artei dramatice. Conceptul central al acestui capitol
este cel de ,,dilatare a fiinei. Manifestare a extazului dionisiac, starea de ,,dilatare a fiinei
descris de Erwin Rohde n Psyche. Seelenkult und Unsterblichkeitsglaube der Griechen

(1893), nseamn dezintegrarea n straturile profunde i primitive ale sinelui i saltul spre
divin, semnific o coborre i o nlare, o dilatare pe vertical ce elibereaz o ,,for vital
infinit. Omului dionisiac, cu variantele extreme de bakchant i poet (n nelesul larg de
artist), i este proprie ,,dilatarea fiinei. ,,Ieirea din sine a poetului amintit de Platon i
starea de tensiune i supraexcitare pe care Rohde o numete ,,dilatare a fiinei, prezent la
bakchante sau la ali dansatori extatici n vechi rituri, n care anumite micri ale corpului
sunt chemate s introduc starea de extaz, trans, posesie, pierdere de sine i regsire n altul,
trimite la ,,actorul dilatat al lui Eugenio Barba. Caracteristic actorului dilatat al lui Barba
este potenarea disponibilitilor, a energiei, a vitalitii, a prezenei, a biosului, ceea ce ne
permite s-l apropiem de psihologia strii dionisiace, aa cum o nelegea Nietzsche, ca
,,nimicire a limitei. Pentru Nietzsche, ultim discipol al zeului cu dou nateri, Dionysos
ntruchipa un ,,exces de putere.
Orgia dionisiac este natur pulsnd, dar vrjit, transformat, metamorfozat de marele
maestru al practicilor extatice, Dionysos. Ieirea din sine (Platon), voina dilatat (Nietzsche),
dilatarea fiinei (Rohde), actorul dilatat (Barba) semnaleaz instaurarea acelui ,,nucleu de
absen (Paul Ricoeur), att de necesar i tehnicii impersonalitii la Flaubert, semnific
uciderea ego-ului. Estomparea, alungarea, anularea, vidarea eului, creeaz n acelai timp,
ntr-o stare de ateptare activ, posibiliti infinite de transfigurare. ntr-un al doilea timp se
anun prezena zeului n aceast ,,absen. Suprema dilatare a actorului are loc atunci cnd
fiina sa ajunge entheos, plena deo, cnd ncorporeaz fantoma, personajul. Atunci zeul a
pogort!
Dac tragedia i drama satiric sunt creaii dionisiace, putem spune c i histrionul este
creaia lui Dionysos, de la el a nvat transfigurarea, febra i frenezia
metamorfozei. Iar dac ambiguitatea este una dintre caracteristicile particulare
ale comediantului, ea este semnul cu care Dionysos i-a amprentat adoratorii. Este
o motenire arhaic din timpurile cnd, n cortegiile srbtoreti, adoratorii
zeului se travesteau, mnjindu-i faa cu drojdie de vin. Dup dou mii de ani,
feele adoratorilor vor fi mnjite de fin, iar ,,feele de fin les enfarins
vor juca n jurul unui Molire, numindu-se comediani. Dionysos simbolizeaz
viaa n totalitatea ei, cu sfierile i pierderile ei, cu contradiciile i luptele ei, cu
vraja i iluziile ei i mai ales cu transformrile ei. Nscut din nevoia exprimrii
unei relaii individuale cu divinul, dincolo de limitele i ordinea social
statornicit, celebrat n rituri slbatice, extatice i eliberatoare, Dionysos este zeul
care ne poart la frontierele propriului eu. Pe Dionysos, zeul ,,smintit i sltre,
l regsim, l pstrm, l celebrm n memoria unei origini i mitologii teatrale.
Rebel, strin, eretic, comediantul are faim de ispititor, el submineaz, la fel ca
patronul su Dionysos, ordinea statornicit, n prejma lui lucrurile nu sunt ce par
a fi. Motenirea dionisiac marcheaz destinul actorului, care va fi pentru
totdeauna legat de patimile
,,mbuctirii, de metamorfozele Unului n Multiplu, de rebusul identificrii cu
Cellalt, de actul repetrii creaii, nscndu-se i murind de nesfrite ori.