Dionis

Zeul Dionis.Statuie de marmură din sec. II, Musée du Louvre

Dionis (în greacă Διόνυσος Dionysos) era în mitologia greacă zeul vegetaţiei, al pomiculturii,
al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus sau Liber. Era de asemenea
poreclit Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele mai importante divinităţi
cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.

Legenda şi cultul
Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a Harmoniei. Se
număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi sfârşitul datorită
geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza sa zeiască. Zeus
i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel moartea. Zeus a reuşit
totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui coapsă, de unde îl zămisli
apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a născut de două ori". Ca să-şi
ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas şi a soţiei acestuia, Ino.
Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeieşti pentru a nu fi recunoscut, dar a fost descoperit
de Hera şi, drept răzbunare, minţile lui Ino şi lui Athamas au fost luate. Atunci Zeus îl
încredinţează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa (vezi şi Hyades), mai
târziu lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganţii, în care l-a ucis pe
Eurytus cu tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin. Conform legendelor, şi-a propagat
el însuşi cultul, ducându-l din Tracia în întreaga lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia şi, în
sfârşit, în India. Pe muritori, zeul îi învaţă să cultive viţa de vie. În plus, el avea darul de a
face să ţâşnească din ţărână lapte, miere şi vin, spulberând cu acestea grijile oamenilor. Faţă
de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud, luându-le minţile (ca în cazul regilor Lycurg şi
Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca, de exemplu, pe piraţii tirenieni care doriseră să-l
ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula Naxos Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată
de către Tezeu, şi a luat-o de soţie. Se spune despre Dionis că a coborât până la urmă şi în
Infern ca să-şi salveze mama. Hades s-a lăsat înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă
pe Semele în Olimp. Dionis a reuşit să-l aducă în Olimp şi pe Hefaistos, fiul infirm cu care se
ruşina Hera. Însoţitorii lui Dionis erau silenii, satirii şi nimfele. Menadele, tiadele şi bacantele
formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuşi cu iederă sau frunze de
viţă de vie şi purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viaţă
sălbatică, vâna animalele pădurii şi le devora crude. Chiar şi Dionis lua câteodată înfăţişarea
unui animal, de cele mai multe ori cea a unui ţap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea
pe zeu cu "Străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima
divină"[1].

Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga lume veche
(vezi şi originile tracice ale orfismului). Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci
fiului zeiţei trace Bendis, era venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele
lui Alexandru Macedon cultul acestui zeu a ajuns şi în India. Numele de Bacchus, sub care era
cunoscut la romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă şi Liber,
probabil în conformitate cu originea sa tracică. Ca eliberator al vieţii odată cu venirea
primăverii, Dionis era sărbătorit alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în
epoca romană la comemorarea nunţii lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de
Persefona, cea eliberată primăvara din lumea umbrelor.

Atât educaţia acordată de nimfele din Nisa cât şi miturile regilor Lycurgus şi Pentheus denotă
originea străină a zeului. Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte
populare. În luna februarie se sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile şi marcau
atăt fermentarea vinului nou căt şi deschiderea sezonului de navigaţie. Într-o "Nuntă Sfântă"
("Hieros Gamos"), soţia lui arhon basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios
(Zeul Florilor). Anthesteriile se ţineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern şi aveau funcţia
de a alunga spiritele morţilor din cetate. Leneele din decembrie şi ianuarie erau caracterizate
de reprezentaţii teatrale de tip cultic, asemenea micilor şi marilor Dionisii, care erau
influenţate probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul)
în cântece şi dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare şi de recitare a
ditirambilor a luat fiinţă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau
fertilitatea, comedia greacă. Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii
lui Dionis şi doar vara lui Apollo. Misterele zeului, iniţiate de orfici, s-au celebrat în Italia
până târziu în epoca imperială.

Dionis în artele plastice

Dionis navigând, tava lui Exekias, ca. 550-530 î. e. n.

Primele reprezentări ale zeului Dionis în mijlocul cortegiului său, adesea însoţit şi de Ariadne,
se întălnesc pe vazele greceşti din secolul VI î. e. n. Celebre sunt scena "Întoarcerii lui
Hefaistos în Olimp" de pe aşa-numita vază a lui François, cea cu menade a pictorilor olarilor
Kleophrades (München), Amasis (Würzburg şi Louvre) şi Kleophon, şi în fine cea a călătoriei
zeului pe mare, spre Naxos, de pe tava lui Exechias (München, Staatliche Antikensammlung).

Detaliu cu Dionis (mijloc) de pe frontonul de est al Parthenonului, ca. 440-432 î. e. n., British
Museum London, imagine Urban 2006.

La jumătatea secolului V î. e. n. se produce o schimbare în iconografie; zeul care fusese până

atunci bărbos, încununat cu iederă şi purtând veşminte lungi, ia de acum încolo o înfăţişare
adolescentină. Atributele îi sunt pe lângă tirs, toiagul său ornat cu conuri de pin şi frunze de
viţă de vie, un kantharos (vas pentru vin), pantera şi şarpele. Cu aceste atribute e reprezentat
de Lydos, pe craterul lui Pronomos (Napoli 3240) şi în scena gigantomahiei de pe friza de est
a Parthenonului, metopa "Est 2" (in situ Atena). Pe aceeaşi friză de est a Parthenonului figura
Dionis şi în sfatul olimpienilor înaintea luptei cu giganţii, ca ideal al nudului grecesc
împodobea frontonul de est al templului[2]. Din secolul al IV-lea reprezentarea ca tânăr imberb
devine canonică, după cum se poate observa pe vasele din Panticapaion (Kerci, Ucraina) şi
din regiunea Puglia sau în reliefurile monumentului lui Lisicrate din Atena, care descriu lupta
cu piraţii tirenieni. Paralel supravieţuieşte în operele elenistice arhaizante şi tipul zeului
bărbos, prin aşa-zisul tip "Louvre-Freiburg". Dionis mai poate fi reprezentat, începănd cu sec.
IV î. e. n., şi prin măşti, datorită originii teatrului din cultul său.

Iniţierea în cultul dionisiac, scene din anii 50 î. e. n. din Pompei, "Vila Misterelor", imagine
Martin Herbst 2003.

Reprezentări ale zeului se întâlnesc des în pictura murală din Pompeii, de pildă ca patron al
misterelor într-un ciclu scenic influenţat de cultul orfic în "Vila Misterelor" sau, împreună cu
Ariadne pe insula Naxos, într-o scenă din "Casa del Citarista" (azi în Museo Archeologico
Nazionale, Napoli). Nunta cu Ariadne şi cortegiul dionisiac sunt şi temele preferate de
sarcofagele şi mozaicurile romane.

Arta medievală nu îi acordă multă atenţie zeului. Dacă este totuşi înfăţişat, de exemplu în
ilustraţii ale manuscriselor lui Hrabanus Maurus şi Fulgentius-Metaforalis, atunci în postura
de zeu al vinului, cu o cunună din viţa de vie şi cu o cupă în mână.
Diego Velázquez: "Los Borrachos", 1628/29, Prado, Madrid

Johann Heinrich von Dannecker: "Ariadne pe panteră", 1814, stadiu din 1889

Astfel îl reprezintă, mult mai des, şi artiştii renascentişti. Bacchanalele sunt de exemplu o
temă a gravurilor lui Andrea Mantegna, care îl influenţează şi pe Albrecht Dürer. Dionis-
Bacchus apare la ambii artişti ca satir durduliu şi ameţit de băutură. Acest tip se regăseşte mai
târziu la Tiţian ("Il Baccanale degli Andrii", ca. 1518, Prado, Madrid) şi la Peter Paul Rubens
("Bacchus", 1638-40 , 191 x 161.3 cm, Ermitaj, St. Petersburg]) [1].

Michelangelo di Merisi, numit Caravaggio: Bacchus, ca. 1596, 95 × 85 cm, Galleria degli
Uffizi, Florenţa

Michelangelo Buonarroti îl sculptează în tinereţea lui chiar pe zeul Dionis clătinându-se şi

având înfăţişarea unui adolescent molatic (sculptură din marmură, 1497/98, Galleria degli
Uffizi Florenţa)[2], şocându-şi puternic contemporanii, care căutau în imitarea artei antice
idealul bunei măsuri. În felul acesta neconformist, ca întruchipare a senzualităţii şi a vanităţii
în figura unui tinerel stricat, îl pictează şi Caravaggio. Acesta s-a identificat chiar cu zeul în
autoportretul în postura de "Bacchus bolnav" (ca. 1593, Galleria Borghese, Roma) [3]. În
baroc tipul acesta iconografic se transformă, subordonat tematicii vanităţii, într-un copilandru
bând vin, de exemplu la Guido Reni (Gemäldegalerie Dresda).

Pictura flamandă îi consacră lui Bacchus în secolele XVI şi XVII un loc în festivităţile
campestre, în mijlocul ţăranilor, de pildă în "Nunta ţărănească" a lui Johann Liss
(Szépmüvészeti Múzeum, Budapesta). Acest motiv e preluat şi de Velázquez (imaginea din
stânga).

Educaţia lui Dionis de către nimfe şi legătura lui amoroasă cu Ariadne devin teme ale
protoclasicismului francez din epoca raţionalismului, de exemplu la Nicholas Poussin, în
"Mercur îl încredinţează pe Bacchus nimfelor", ca. 1625-27, Musée du Louvre, dar şi în
diverse reprezentări ale Bacchanalelor cu accentul pus pe exercitarea cultică a dansului şi a
muzicii.

Arta rococoului nu a mai fost atât de interesată de temă, ea tinzând spre aplanarea pasiunilor
în viziunile ei graţioase. Artiştii l-au citat pe Dionis doar ca personificare a toamnei sau a lunii
octombrie. Ca o concluzie a atitudinii secolului XVIII faţă de zeu pare interpretarea cu un iz
uşor sentimental dată salvării Ariadnei de către clasicistul german Johann Heinrich von
Dannecker; în celebrul său grup statuar "Ariadne pe panteră" (1814, Liebieg-Museum,
Frankfurt) este exemplificată puterea femeii asupra pasiunilor masculine.

De-abia naturalismul îl redescoperă cu adevărat pe Dionis, la cumpăna dintre secolele XIX şi

XX, de pildă în autoportretul în care Lovis Corinth se reprezintă ca un Bacchus cherchelit,
exponent al vitalităţii triumfând asupra morţii (1908, colecţie particulară). Bacchus
corespunde în acest rol lui Pan în literatura naturalismului (Knut Hamsun) şi Dionis-ului
nietzschean din "Naşterea tragediei".