Credinţe şi cultură cretană şi greacă antică

Schiţa abordării:
Populaţile şi credinţele cretane se constitue într-o condiţie sine qua non a înţelegerii
credinţelor şi culturii greceşti clasice.
Spre mijlocul mileniului II î. Hr. şi până la sfârşitul acestui mileniu, triburile nomade de limbă
indo-europeană ale grecilor: ahei, ionieni, eolieni şi dorieni, coboară din Asia Septentrională înspre
Miazăzi şi se stabilesc în Tracia, Pelopones, Marea Egee şi Asia Mică, dislocând sau asimilând
populaţiile preexistente în acele teritorii.
Cele mai importante izvoare ale credinţelor religioase sunt Iliada şi Odiseea de Homer şi
lucrările sistematice, în formă literară, ale lui Hesiod.
Theogonia greacă are un aspect panteist materialist, în bază având haosul primordial, prin
care se înţelegea spaţiul infinit, întunecat, dar nu un spaţiu gol, ci plin cu materia neorganizată care a
existat înaintea tuturor lucrurilor, ca potenţialitate a tuturor.
Scenariul antropologic hesiodian prezintă teoria raselor succesive, oamenii se nasc, generaţii
după generaţii, din Geea, Mama Pământ. Zeii se implică în viaţa şi moartea oamenilor.
Cultele de mistere greceşti sunt legate de zeii: Demeter, Persefone, Dionysos, Orfeu.
Prin Pytagoras şi Platon se întrevăd elemente ale unei religii adevărate care reduce divinul la
Binele Absolut şi se conturează conceptul nemuririi omului.

Keywords: Creta, Grecia, minoic, teogonia, Prometeu, mistere, Eleusis, orfism, pitagorism,
platonism.

Disertaţia:
Perimetrul ocupat, în antichitate, de populaţiile indo-europene ale grecilor a fost sudul
Peninsulei Balcanice, insulele Mării Egee, ţărmurile apusene şi sudice ale Asiei Mici, o parte din
insulele Mării Mediterane şi ţărmul vestic al Pntului Euxin. Din aceste spaţii, cele mai timpurii dovezi
le avem în Creta şi aplecarea în cercetare asupra ei este condiţie sine qua non a înţelegerii religiei
greceşti clasice. În Insula Creta a înflorit în mileniul al III-lea î. Hr. o civilizaţie pe care astăzi o
cunoaştem sub numele de civilizaţia minoică, iar acest nume care i se trage de la un rege legendar
Minos. Civilizaţiea cretană a fost contemporană cu cea egipteană a piramidelor şi în strânsă legătură
cu ea pe plan comercial, cultural şi religios, poate chiar şi etnic, căci se presupune că prin a doua
jumătate a mileniului II, î. Hr., Creta a fost colonizată prin migraţii dinspre Est şi Sud 1. Din răsărit
puteau migra protocananienii împinşi de migraţia cananienilor propriu-zişi, iar din sud, libienii şi
egiptenii.
Centrele urbane marcante până azi şi de referinţă ale civilizaţiei minoice sunt: Cnossos,
Phaistos şi Mallia. Dezvoltarea lor facilitează delimitarea civilizaţiei minoice în trei epoci:
Minoicul vechi, al cărui început n-a fost stabilit, dar sfârşitul lui a fost pus pe la finele
mileniului al III-lea, î. Hr. Despre această epocă sunt mai multe vorbele decât datele concrete.
Minoicul mijlociu care a început în jurul anilor 2000 î. Hr., şi a ţinut până în 1580, î. Hr. El s-
a evidenţiat prin ridicarea Palatului şi Labirintului din Cnossos şi a Palatului din Mallia. În această
epocă, cretanii foloseau scrierea hieroglifică, mult răspândită în zonă. Tot probabil că la confluenţa cu
fenicienii, cretanii au reuşit să inventeze o scriere liniară proprie, cunoscută sub numele de “Liniarul
A”. Aceste două tipuri de scriere nu au fost încă descifrate.
Minoicul târziu (recent) cuprins între 1580-1150. Această epocă se caracterizează prin
începutul pătrunderii primilor greci aheii, dinspre Elada. Aheii au clădit în Pelopones oraşul Mycene
care întreţinea relaţii cu oraşele Cretane. Ca urmare se întroduce în Creta o nouă scriere liniară
“Liniarul B”, care a fost descifrat. Din această cauză Minoicul târziu se va numi şi “Perioada
myceniană”. Minoicul târziu se sfârşeşte prin anul 1150 când dorienii distrug definitiv civilizaţia
cretană.
În Creta, ca dealtfel în toate insulele mediteranene, peşterile au fost primele adăposturi
umane. Aici sunt urmele celor mai vechi locuinţe cretane. Odată cu înflorirea civilizaţiei minoice, în
timpul căreea s-au construit oraşe întărite şi înzestrate cu case impunătoare şi chiar palate, peşterile au
1 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p
ag. 135.
devenit sanctuare şi cimitire. Acest rol al lor s-a prelungit până în timpurile noastre. O bună parte din
zeităţile greceşti de mai târziu, a căror existenţă este legată de peşteri sau grote, s-au născut aici, în
Creta. Dintre grotele cretane mai celebre amintim: Grota lui Zeus, din Muntele Dicte, Grota din
Anunissos, din apropierea oraşului capitală, Cnossos, consacrată zeiţei prehelenice Eileithya, a
naşterilor.
Tăbliţele eshumate la Cnossos, Phylos, Mallia, Mycene, îi menţionează pe zeii homerici:
Zeus, care se naşte în Creta în Peştera Muntelui Dicte, Hera, Atena, Poseidon şi Dionysos. Alături de
aceştia îşi petrec copilăria în Creta: Dionysos, Apollon, Herakles; tot în Creta Demeter l-a iubit pe
Iason, iar Minos primise legile şi împreună cu Rhadamanthys a devenit judecător în Infern.
Minos este regele legendar al Cretei, fiul lui Zeus şi al Europei, care, pentru echitatea lui în
legislaţie, a devenit judecător în Infern. A avut de soţie pe Pasifae şi, cu ea, drept fii pe: Deucalion,
Glaucos, Androgeu, Ariadna şi Flora. Mâniind pe Poseidon, fiindcă nu i-a jertfit un taur alb, care i-a
fost oferit chiar de către zeu, acesta s-a răzbunat, făcând pe soţia lui, Pasifae, să dea naştere unui
monstru, Minotaurul. Minos, indignat, a închis acest monstru cu trup de om şi cap de taur în labirintul
pe care i l-a construit arhitectul Dedal. Când fiul lui, Androgeu, a fost ucis de atenieni, Minos i-a
atacat şi i-a învins, obligându-i apoi să dea la fiecare şapte ani, pentru Minotaur, şapte tineri şi şapte
tinere. Teseu, fiul lui Egeu şi al Etrei, din Atica, fiind unul dintre cei şapte tineri consacraţi
Minotaurului, a reuşit, ajutat fiind de către Ariadna, să ucidă monstru şi să scape pe atenieni de
groaznicul tribut. Dedal, împreună cu fiul său Icar, după ce au terminat de ridicat labirintul au fost
închişi de Minos înlăuntru, dar ei ş-au confecţionat aripi şi lansându-se de pe peretele labirintului au
planat până în Sicilia (mai puţin Icar, care s-a apropiat prea mult de soare şi arzându-şi aripile s-a
prăbuşit în mare). Minos i-a urmărit pe cei doi, cu barca, dar a fost ucis de regele Siciliei Cocal. Ajuns
în Infern, Minos a devenit judecătorul tuturor damnaţilor. El a reprezentat pentru Creta o personalitate
care a definit o epocă de cel puţin două secole (1600-1400, î. Hr.) 2.
Deucalion, fiu al lui Minos şi Pasifae, este considerat şi fiu al lui Prometeu, soţ al Pirrei.
Aflând că Zeus vrea să dezlănţuie un potop, prin care să distrugă omenirea, şi-a făurit o corabie prin
care a reuşit să se salveze. După nouă zile şi nouă nopţi el s-a oprit pe muntele Parnas. Când apele s-
au retras cu totul a consultat un oracol care l-a sfătuit să se arunce în mare, el şi soţia lui, oasele
mamei lor. Înţelegând prin oasele mamei pietrele Mamei Terra, ei au aruncat în urma lor, din corabie,
pietre. Din ele au ieşit tot atâţia oameni şi femei şi astfel pământul s-a repopulat 3.
Glaucos, este fiul lui Poseidon şi al nimfei Naide, în calitate de pescar din Beoţia4.
Androgeu a fost un atlet victorios la toate jocurile Panatene5de aceea a şi fost pizmuit şi în
cele din urmă ucis, de un grup de rivali atenieni, împinşi la acest act de însuşi regele Atici, Egeu.
Pentru a-l răzbuna pe Androgeu, Minos a pornit un război împotriva atenienilor, pe care i-a învins şi
de la care a pretins tribut, la fiecare şapte ani un număr de şapte tineri şi şapte tinere drept hrană
pentru Minotaur6.
Ariadna, fiica lui Minos şi a lui Pasifae, când Teseu a fost condamnat să fie devorat de
Minotaur, i-a dăruit un ghem cu aţă care i-a servit să iasă din Labirint, după ce l-a ucis pe Minotaur. A
fugit apoi cu Teseu care, după un timp, a părăsit-o pe o stâncă din insula Naxon. Aici ea a devenit
credincioasă lui Dionysos, căruia i-a fost pe urmă soţie. Din partea lui a primit o cunună de aur,
lucrată de Hefaistos, şi astfel a intrat în rândul stelelor 7.
Flora, a devenit în cele din urmă zeiţă romană a florilor şi a grădinilor. Zefirul, (personificare
la greci a vântului de Est, iar la romani mesagerul primăverii, de unde şi numele de binefăcătorul) a
făcut-o să de-a naştere Primăverii, cu toată tinereţea şi mireasma florilor. Sărbătorile organizate în

2 Virgiliu, Eneida, VI, 432; Dante, Infernul, c. III; George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1979, p
ag. 251.

3 Ovidiu, Metamorfoze, I, 313 şi u

rmătoarele.
4 Ibidem, XIII, 898 şi u
rmătoarele.
5 Panatene
le erau serbări fastuoase organizate la trei ani după Olimpiade, în cinstea zeiţei Atena. În timpul procesiunilor zeiţa era purtată în triumf, pe străzile oraşului, apoi era aşezată în
“Partenon”, sanctuarul ei de pe “Acropolă”
; Olimpiadele erau jocuri de atletism care se organizau - în cinstea lui Zeus, care avea aici statuia uriaşă, oprera făurarului Fidias, una din cele şapte
minuni ale lumii: piramida lui Keops; grădinile Semiramidei, din Babilon; statuia lui Zeus; farul din Alexandria; templul zeiţei Artemis din Efes şi mormântul lui Mausol -la patru ani, în timpul
solstiţiului de vară, la Olimpia, oraş în Peloponez.

6 Virgiliu, Op. cit. VI, 20.

7 Ovidiu, Op. cit. VIII, 168 şi u
rmătoarele.
cinstea ei se numeau Floralia. Aşa se face că pentru Grecia antică Creta reprezenta miracolele
originilor şi ale autohtoniei, fiind astfel investită cu prestigiile fabuloaselor începuturi.
Cultul se celebra pe vârfurile munţilor unde existau sanctuare, cel puţin în perioada anilor
2100-1900, î. Hr., în peşteri, iar mai târziu în capelele palatelor şi în incinta caselor particulare. În
cadrul sanctuarelor de pe înălţimi, arborii jucau un rol deosebit. Cel puţin aceasta o sugerează
imaginile ajunse până la noi care reprezintă: personaje pe punctul de a atinge arborele; o femeie
goală îmbrăţişând un arbore; dans împrejurul arborelui; un oficiant smulge un arbore privind la
însoţitoarea lui, care jeleşte un mort;
Obiecte de cult: secure cu aripi, purtată în mâini de femei; colaoane care poartă în vârfuri
păsări.
Animale sacre sau avataruri: taurul sacru.
În centrul cultului era misterul vieţii şi a morţii. Acest mister avea să includă în el şi
sacrificiile umane, a celor 7 băieţi şi 7 fete, pe care regele Minos era nevoit să le de-a drept hrană
Minotaurului. Minotaurul era un monstru cu trup de om, dar cu grumaz şi cap de taur fioros. Pentru
a-l putea stăpâni, Minos a construit Labirintul, cu ajutorul arhitectului atenian, Dedal care, tocmai era
exilat din Atena din cauza unor construcţii, şi a naufragiat în Creta. Aici l-a închis pe Minotaur, dar
cum acesta era zgomotos din cauza foamei, i se jertfeau anual câte un tânăr şi o tânară, care erau
închişi înlăuntrul labirintului şi sfârşeau ca hrană monstrului. Victoria asupra Atenei, în urma
războiului răzbunător, pricinuit de uciderea lui Androgeu, i-a adus hrană Minotaurului pentru şapte
ani, după care întâmplându-se între tinerii care constituiau tributul însuşi Teseu, fiul lui Egeu,
Minotaurul a fost ucis, cu concursul Ariadnei, sora Minotaurului, şi prin urmare, Minos şi toţi
locuitorii Cretei şi Aticii dezlegaţi de blestemul lui Poseidon.
În ceea ce priveşte cultul morţilor, repausaţii erau întroduşi în osuare (morminte impunătoare)
prin tavan. mormântul unui rege-preot, din Cnossos, tăiat în stâncă, comporta o criptă cu coloane, al
cărei tavan, vopsit în albastru deschis, semnifica cerul. La Hagia-Triad s-a exhumat un sarcofag. Pe
unul din panourile sale era zugrăvit sacrificiul unui taur spre care înaintează în procesiune trei
preotese. De cealaltă parte a victimei este reprezentat un sacrificiu sângeros, în faţa unui arbore sacru.
Pe al doilea panou se afla desfăşurarea unei libaţii funerare: o preoteasă răstoarnă lichidul sacru, roşu,
dintr-un crater într-o mare urnă. Ultima scenă este şi cea mai misterioasă: în faţa mormântului său, un
mort în haină lungă asistă la ofranda funerară: trei sacrificatori bărbaţi îi aduc o mică barcă şi doi
viţei. Se pare că mortul este zeificat.”8
În mileniile III-II, î. Hr., pe când în Creta înflorea civilizaţia minoică, reprezentată de centrele
mari ca: Cnossos, Phaistos, Mallia, în Grecia peninsulară înflorea civilizaţia heladică. Aceste două
civilizaţii: minoică şi heladică sunt considerate ca cele mai strălucite din Europa epocii bronzului 9.
Populaţia căreia i se datorează această civilizaţie a fost numită pelasgi sau mediteraneeni de către
Prof. Emilian Vasilescu, în Istoria religiilor, anilor «70». 10 Peste această populaţia au migrat spre
mijlocul mileniului II, î. Hr. triburile nomade, de limbă indo-europeană, ale grecilor: ahei, ionieni,
eolieni şi dorieni. Aceste triburi porniseră la începutul mileniului II, î. Hr, în migraţie, din zona de
Nord-Vest a Mării Caspice şi se aşezaseră în câmpiile din Nordul Balcanilor, de unde au coborât în
Pelopones. Cei dintâi, aheii, s-au stabilit în Elada şi au creat o civilizaţie cunoscută, după numele
oraşului mai important (Mycene), sub numele de miceniană.
Aheii, au întreţinut relaţii comerciale şi culturale cu cretanii reuşind influenţarea lor, cel puţin
în dezvoltarea scrierii lineare B. La rându-le şi cretanii au avut partea lor de contribuţie în civilizaţia
greacă miceniană, concretizată în polisurile: Mycene, Tirynth, Pylos.
Al doilea val de migratori greci a fost cel al ionienilor. Aceştia s-au stabilit pentru o vreme în
Atica, dar cu vremea (înspre anul 1000 î. Hr.) au colonizat insulele Mării Egee şi ţărmurile vestice ale
Anatoliei. După numele lor Marea Egee se va numi şi Ionică. Cel de-al treilea val migrator grec a fost
al eolienilor, care după un scurt popas în Pelopones au colonizat Lidia, inclusiv Troia. Ultimul val al
migraţiilor greceşti, cel al dorienilor, a fost ca un tăvălug, dărâmând totul în cale. Dorienii au cucerit
Peloponesul, stabilindu-se în special acolo şi dislocând triburile greceşti aşezate aici mai înainte şi

8 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Universitas, Chişinău, 1992, vol. I, p
ag. 141.
9 Marcel D. Popa-Horia C. Matei, Mică enciclopedie de Istorie Universală, Editura Politică, Bucureşti, 1988, p
ag. 150.
10 Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B
isericii rtodoxe Române, Bucureşti, 1975, pag. 267.
O
împingându-i în mare. Se declanşează al doilea val, cel al coloniilor din Asia Mică, Creta, Cipru şi
Pontul Euxin. Civilizaţiile: miceniană şi minoică se prăbuşesc.
Deşi delimitaţi în patru valuri de migraţii, statorniciţi într-un vast teritoriu, în mare parte
insular, cu individualităţi care s-au concretizat adesea la instituţia unui polis, adică, oraş-stat, grecii au
ajuns cu vremea la conştiinţa unităţii lor etnice şi au definit cea mai de seamă civilizaţie pe care a
cunoscut-o antichitatea şi care a influenţat cea mai mare parte a lumii cunoscute, la vremea aceea,
precum şi cultura erei noastre.
Cele mai timpurii mărturii care vorbesc despre religia greacă sunt inscripţiile liniarului B,
descoperite la Mycene şi Pylos. Acestea au fost traduse de către savanţii englezi M. Ventris şi J.
Chadwick. Aceste inscripţii poartă unele nume de zei cinstiţi de către ahei în perioada minoicului
târziu şi în perioada miceniană, aşa cum s-a văzut în parte şi în cadrul religiei prehelenice cretane.
Mărturii mai complete ne oferă literatura greacă antică, în cadrul căreia delimităm trei categorii:
poetică, istorică şi de erudiţie.
Literatura poetică este reprezentată de poemele homerice: Iliada şi Odiseea compuse de către
poetul Homer11(sec. VIII, î. Hr.) a cărei paternitate a fost stabilită de Zenodot din Efes şi Aristofan din
Bizanţ (445-380, î. Hr.), care au eliminat adausurile şi interpolările târzii şi au făcut primele
comentarii temeinice asupra operei.
Literatura istorică reprezentativă aparţine lui Hesiod (sec. VIII-VII, î. Hr)12, de la care au
ajuns până la noi două din lucrările sale: Theogonia şi Munci şi zile. În Theogonia povesteşte naşterea
universului, succesiunea şi lupta generaţiilor divine. Theogonia are 1022 de hexametri şi reprezintă
unica cosmogonie mitică păstrată integral. În Munci şi zile se cuprinde, în prima parte, o istorie a
omenirii, concepută ca o decădere continuă, de la vârsta de aur la cea de fier a epocii scriitorului, iar
cea de-a doua parte conţine sfaturi concrete despre munca câmpului, navigaţia pe mare,
comportamentul oamenilor faţă de semeni şi divinităţi, conturând două teme: dreptatea şi munca.
Autorul este pesimist aşa cum a ieşit el dintr-o experienţă amară de viaţă. Opera lui Hesiod este mai
degrabă o operă literară poetică decât istorică, din cauza prezentării sistematice a celor 300 de zei şi a
felului în care a fost elaborată.
Herodot (484-425 î. Hr.), istoric grec, născut într-o familie aristocrată din Halicarnas, în Sud-
Vestul Asiei Mici (Caria), face călătorii de studiu şi se stabileşte la Atena, ne-a lăsat, în dialect ionic,
în cărţile 1-4 istoria principalelor cetăţi greceşti. Opera sa Istorii, trece însă peste perioada mitică şi-şi
propune tratarea ascensiunii puterii persane şi istoria unor popoare implicate în confruntarea dintre
Orient şi lumea europeană: lidieni, babilonieni, egipteni, sciţi, libieni, ş. a. Din această cauză opera lui
Herodot este mai ales de erudiţie.
Filosoful grec Platon (427-347, î. Hr.), născut într-o familie aristocrată, la Atena, în lucrarea
sa Politeia sau Republica defineşte conceptul de divinitate.
Tot în cadrul izvoarelor istorice şi de erudiţie se încadrează şi Descrierea Eladei sau
Călătorie în Grecia, a lui Pausanias (115-180, d. Hr.), care oferă informaţii ample despre geografia şi
istoria cetăţilor greceşti, a locaşurilor de cult şi a monumentelor artistice; lucrările lui Plutarh (46-127,
d. Hr.), îndeosebi în Moralia sau Ethika tratează cu precădere probleme de religie, filosofie şi ştiinţă.
Era de fapt adept al cultului lui Apollo, din al cărui colegiu sacerdotal, de la Delfi, a făcut parte;
părinţii Bisericii: Clement Alexandrinul (150-215), născut la Atena, de formaţie filosof, convertit la
creştinism, ajuns succesor al lui Pantainos, la şcola catehetică din Alexandria Egiptului, încearcă să
unească filosofia greacă cu doctrina creştină şi să determine raporturile dintre credinţă şi raţiune. De
la el reprezentative sunt lucrările: Protrepticul, Pedagogul şi Sromatele, Sfântul Ipolit, Sfântul
Arnobiu; în fine scrierile neoplatonicilor Plotin (204-270), filosof grec, născut în Egipt, la Lycopolis,
se stabileşte la Roma (244), unde deschide o şcoală filosofică. Prelegerile sale au fost prelucrate de
către discipolul său Porfiriu (234-305), în lucrarea Enneiade.
11 Homer pe numele adevarat Melesigenes a trăit în sec.VIII î. Hr. într-una din cele şapte cetăţi care-şi disputau cinstea de-a fi patria natală a vestitului bard. Dintre acele cetăţi, preferinţele
, ,
istoricilor s-au îndreptat spre: Smirna şi Chios. Se ştie cu certitudine doar că în epoca lui Pisistrates (600-527, î. Hr.) “Iliada” şi “Odiseea” încep a fi recitate la sărbătorile “Panatene”, de la
Atena şi consemnate în scris. Faima de care s-au bucurat le-a constituit în manuale şcolare până în epoca bizantină şi în model al creaţiei poetice. Cf. H. C. Matei, Lumea antică, Edit. Danubius,
1991, p. 127.

12 Hesiod este cea dintâi personalitate din literatura europeană despre a cărei existenţă istorică avem date concrete, deşi puţine, în chiar opera sa. Tatăl său s-a mutat din Kyme (Asia Mică) în
Beoţia, la Askra, cetate în care s-a născut. Fratele său “Perses” avea să fie un păstor şi agricultor de condiţie medie. Hesiod a părăsit Beotia, zice-se, o singură dată, când s-a dus în Eubeea, la

Calchis, la un concurs, la care a şi primit un premiu, ca rapsod. Acest premiu a fost stimulativ. Opera lui a fost studiată în şcoli cu începere din sec. VI, î. Hr.şi a găsit admiratori în epoca
elenistică, romană şi bizantină, chiar şi în Renaştere.
 Izvoare epigrafice. Ele sunt mărturii scrise, dar şi mărturii arheologice şi sunt constituite din:
texte gravate pe piatră sau obiecte din metal; legi sacre; dedicaţii; scene ritualice; formule funerare;
inventare de ofrande; calendare sacre; oracole, etc.
Izvoare arheologice constituite din: ruine de temple, altare, construcţii destinate cultelor de
mistere, morminte şi monumente funerare, statui, ornamente şi bazoreliefuri, frize, picturi pe vase
reprezentând scene rituale sau mitologice, etc.