RELIGIILE LUMII Egiptul Antic

Religia vechilor egipteni era politeist, iar numrul zeitilor de ordinul sutelor. Religiile egiptene au fost o succesiune de credine ale poporului egiptean ncepnd din perioada predinastic pn la apariia cretinismului i islamismului n perioada greco-roman. Ritualurile se fceau sub conducerea preoilor sau vracilor. Toate animalele infiate i venerate n art, scrierile i religiile Egiptului Antic sunt originare din Africa. Templele erau centrul aezrilor egiptene, servind ca centre administrative, coli, biblioteci i folosite i n scopuri religioase.

ZEII
Panteonul egiptean era format din foarte multi zei; cercetatorii intampinand dificultati nu numai din cauza numarului de divinitati egiptene, ci si din cauza ca, in timp, zeii locali au fuzionat necontenit intre ei. Apoi, este greu de deosebit zeitatile cultivate realmente de poporul egiptean de creatiile artificiale ale teologiei egiptene. Primul loc intre zeii egipteni il ocupau zeii solari. Cel mai vechi si mai cunoscut zeu solar era Ra, adorat in special la Heliopolis. Acest zeu, credeau egiptenii, se plimba cu barca pe oceanul cerului intr-o nesfarsita calatorie cereasca, insotit de suita zeilor, a zeitelor si a sufletelor celor morti. Calatoria sa de la rasarit la apus era socotita ca plina de peripetii si lupte totdeauna victorioase impotriva puterilor intunericului, reprezentate uneori printr-un sarpe. Tot un zeu solar era si Horus, unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt. Fiind pus in legatura cu Ra, zeul principal al soarelui, a fost considerat ca sufletul sau copilul acestuia si luptand ca si Ra impotriva puterilor intunericului. Era reprezentat cu cap de uliu. Grecii au facut din Horus un zeu al tacerii, din pricina gresitei interpretari date de ei reprezentarii egiptene a lui Horus ca un copil care duce degetul la gura. Un alt zeu solar era Turn, reprezentat totdeauna sub forma omeneasca. Cu vremea, aceste trei personificari ale soarelui Ra, Horus si Turn, au primit semnificatii deosebite din partea teologiei egiptene, Horus simbolizand soarele rasarind, Ra soarele la amiaza si Turn soarele apunand. Un alt zeu principal al egiptenilor, adorat in special la Memfis, era Ptah. Acesta a fost la inceput un zeu al pamantului. Apoi a fost asociat cu alti zei ai mortii, luand forma unui om mumificat. Forma sa vie era reprezentata prin faimosul taur Apis. In credinta populara egipteana si in doctrinele privitoare la morti, ocupa un loc foarte important Osiris, marele si puternicul prieten al mortilor, reprezentat printr-un om infasurat in panglicile mumiei. Legenda perechii divine Osiris si Isis ne-a fost transmisa de Plutarh si confirmata de textele egiptene. Aceasta legenda, foarte populara in Egiptul antic, arata pe Osiris ca fiu al cerului si al pamantului. El era rege al Egiptului, intreprinzand o mare opera civilizatoare si invatand pe oameni practicarea binelui si a virtutii. Seth, fratele sau, gelos pe popularitatea acestuia, l-a ademenit la un banchet sa intre intr-o lada, pe care inchizand-o a dus-o si a aruncat-o in mare. Isis, indurerata, si-a cautat sotul pana cand l-a gasit in sfarsit, dus de apa in orasul fenician

Byblos. Aducandu-l inapoi si lipsind un moment de acasa, Seth da peste lada cu cadavrul lui Osiris, taie cadavrul in bucati si le risipeste in delta Nilului. Isis cauta indurerata aceste bucati, le aduna si, cu ajutorul zeului Anubis, imbalsameaza pe Osiris si-i da o noua viata, divina. Acum Osiris devine stapan si judecator al mortilor. Horus, fiul lui Osiris si al Isidei, animat de dragoste filiala, isi razbuna tatal, izbutind sa detroneze pe Seth si sa ia el tronul Egiptului. S-au dat diferite interpretari acestui mit. Unii vad in el o incercare de a se explica intrarea mortii in lume, deoarece Osiris era primul om si in acelasi timp si primul mort. Altii considera lupta dintre Osiris, Isis si Horus, de o parte, si Seth, de alta parte, ca o reprezentare a vesnicei lupte dintre Nil, impreuna cu tinuturile fertilizate de el, si desert. Seth, personajul care intruchipeaza ideea de rau in acest mit si caruia grecii ii vor spune Typhon, va fi fost probabil la origine un zeu al pamantului, un demon al desertului nisipos si sterp. Era reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari si cu coada despicata, sau sub forma unui om cu capul acestui animal. Un zeu de mai mica importanta, dar cu atributii interesante, este Toth, zeu al lunii, adorat sub forma unui ibis sau a unui babuin. Adesea era reprezentat cu cap de ibis. Era scribul si consilierul zeilor. I se zicea "inima si limba lui Ra". I se atribuia inventia scrisului si compunerea cartilor sacre. Sotia sa era zeita istoriei. Grecii l-au confundat cu Hermes al lor si neoplatonicii l-au numit Ilennes Trismegistul (,,cel de trei ori foarte mare"). Asociata Iui Toth era zeita Maat, zeita dreptatii si a adevarului, numita in Textele din piramide "pazitoarea cerului". O zeita dintre cele mai populare era Hathor, in care probabil ca au fuzionat mai multe zeite. Amon, zeul local al Tebei, a carui semnificatie prima nu se cunoaste, a devenit cu vremea zeu solar, combinandu-se cu Ra si, sub numirea Amon-Ra, a fost cel mai puternic zeu egiptean la inceputul Regatului nou. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al Egiptului.

Temple, preoti, rituri si sarbatori

Locurile de cult. Templul era la egipteni "locuinta zeului". In el se pastra
statuia zeului si era instalat animalul sau sfant. La inceput egiptenii faceau locuinte modeste pentru zei. Acestea nu erau uneori decat simple colibe impletite din nuiele de rachita si inchise cu un gard de pari. La intrare, erau puse insignele tribului si emblema zeului, sculptata in lemn. Mai tarziu s-au construit temple din piatra, de forma patrata si cu doua usi, una in fata celeilalte, servind preotilor pentru a intra pe una si a iesi pe cealalta cand purtau idolul in procesiuni. Cel mai impunator din monumentele de piatra este celebrul templu imperial al lui Amon-Ra de la Karnak. Celelalte temple care s-au pastrat, cel de la Denderah, inchinat zeitei Hathor, cel de la Edfu, inchinat zeului Horus, cel de la Luxor, Ramesseum-ul, aveau toate cam aceeasi impartire. In apropierea fiecarui templu era de obicei un templu mai mic, numit

mammisi ("camera nasterii"), in care se presupunea ca se nascuse fiul marelui zeu al templului principal. Drumul care ducea la templu era strajuit de o parte si de alta de sfincsi, iar inaintea intrarii erau doua obeliscuri monolitice, uneori foarte inalte si acoperite cu inscriptii. Pe peretii interiori ai templului erau reprezentate ceremonii in legatura cu cultul zeului, iar pe peretii exteriori erau zugravite scene din luptele victorioase ale regelui.

Preotii. Singurul preot in intelesul strict al cuvantului era la egipteni regele, in

calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalti preoti isi implineau functia ca inlocuitori, ca imputerniciti ai regelui. Preotii egipteni se bucurau de o mare cinstire din partea poporului si aveau uneori o putere politica extraordinara, cum a fost aceea care a provocat reactiunea regelui Amenofis al IV-lea. Ei n-au format totusi o casta inchisa. Cu vremea insa s-a constituit un sacerdotiu propriu-zis, care mai ales in epoca de decadenta a religiei egiptene devenise extrem de numeros.

Riturile. Cultul egiptean era de doua feluri: zilnic si festiv. Riturile cultului
zilnic erau randuite cu amanuntime si erau foarte complicate. Astfel, la templul din Abydos, cultul zilnic comporta 35 de ceremonii distincte, iar la cel din Teba aproape 60 de ceremonii. Zeul era tratat ca un rege caruia nu trebuia sa-i lipseasca nimic. I se facea toaleta zilnica, i se ofereau mancaruri alese, i se aduceau flori din abundenta ca sa-i incinte privirea etc. Riturile principale aveau ca scop sa aplice idolului cultul osirian al reinvierii. Adica se credea ca prin implinirea ritualului secret, care se practica pentru chemarea in viata a unei statui, zeul reinvia, asa cum reinviase Osiris.

Sarbatorile. Cele mai importante sarbatori anuale erau cele legate de

inundatiilor produse de Nill. Schimbarea anotimpurilor, zilele aniversare ale nasterii si ale urcarii pe tron a regelui erau de asemenea prilejuri de sarbatori. Fiecare templu isi avea zilele sale proprii de sarbatoare, care se raportau la evenimente mitice din viata zeului respectiv, incit fiecare templu isi avea calendarul sau.

Riturile de inmormantare. Unor astfel de credinte cu privire la viata

viitoare le corespundea desigur un ansamblu de rituri de inmormantare. In epoca preistorica, egiptenii isi ingropau mortii la fel cu toate popoarele cu o civilizatie inferioara. Cadavrul era strans legat in pozitia chircita si culcat pe partea stanga, cu capul cel mai adesea spre sud si cu fata spre vest. Uneori cadavrul era taiat in bucati si capul pus deoparte, pentru ca mortul sa nu devina primejdios pentru cei vii, venind printre ei ca strigoi. In aceasta perioada nu exista practica mumificarii. Mai tarziu insa, ideea de ka, a dus la conservarea cadavrelor prin imbalsamare, operatie in care egiptenii au excelat.

Mormintele. In timpurile cele mai vechi si chiar si mai tarziu pentru oamenii
simpli, locuinta" de veci a mortului era o simpla groapa, nu prea adanca, sapata in nisip, sau in stinca, astupata apoi cu o piatra pentru ca sa nu intre acolo sacalii. Mormintele regale si ale nobililor au luat insa, inca din vechime, infatisarea unor fortarete cu peretii oblici spre centru si avand inauntru cinci camere, una mai mare in centru, in care se depunea mortul, si alte patru mai mici laterale, care serveau pentru pastrarea proviziilor si uneltelor necesare mortului. Aceasta casa mortuara poarta

astazi numirea araba mastaba. Cu vremea au intervenit unele modificari in interiorul acestor cladiri, camera din mijloc devenind o capela, in care rudele si preotii indeplineau la anumite zile cultul mortilor. Mumia era pusa in pamant, dedesubtul capelei, unde era coborata printr-o gaura facuta in acoperisul cladirii. Indata insa dupa coborarea mumiei in aceasta ascunzatoare, gaura era astupata cu moloz, pentru a face imposibila profanarea mormantului. Alaturi de capela era o celula mica in care se tinea statuia mortului. Celula corespundea cu capela printr-un mic orificiu, permitand sufletului mortului (ka), intrupat in statuie, sa se bucure de ofrandele si parfumurile arse in camera funerara alaturata. Orientarea cladirii era cu fata spre rasarit, incat cei care aduceau sacrificii inauntru sedeau cu fata spre apus, directie in care se credea ca merg sufletele spre imparatia lui Osiris.

Notiunea de suflet si trup in Egiptul antic

Gandirea religioasa egipteana nu s-a preocupat in mod deosebit de originea omului. Unele mituri il prezinta pe zeul soarelui, Ra ca fiind creator al omului, deoarece el este considerat creator pentru tot ceea ce exista. In teologia memfitica, creatorul omului este Ptah si apoi Khunm, acesta din urma fiind creatorul doar al individului ce se naste, nu al rasei umane. Impreuna cu Heket, zeita nasterilor, Khnum ajuta sa se nasca copilul din pantecele mamei. In evaluarea naturii umane, nu exista o distinctie clara intre parte spirituala si cea materiala a omului; prin urmare centrul personalitatii sale nu se gaseste nici in suflet si nici in trup. Fiinta umana este o sinteza a mai multor potente spirituale carora omul le este dator cu viata dupa moarte. Aceste potente au semnificatia unor dimensiuni ale fiintei umane care depind insa de integritatea trupeasca a omului. De aici vine si ideea imbalsamarii cadavrelor si punerea in mormant a unor obiecte folositoare trupului. In ceea ce priveste sufletul, egiptenii credeau despre acesta ca salasluieste in trup si ca este o entitate invizibila dar concreta in timpul vietii de pe pamant. Aceasta entitate avea numele de ba, dar ea nu seminifica viata. Pentru viata egiptenii intrebuintau un alt cuvant: ankh. Nu avem detalii despre natura lui ba, dar stim ca aceasta parasea trupul o data cu moartea individului. Egiptenii vorbesc si despre Ka, care reprezinta o entitate invizibila, practic o dublura a lui ba. Ka insoteste in viata omul, ca un fel de pazitor, de inger si intra in trup la moarte. Este imposibil sa spunem in mod exact care a fost elementul preponderent in conceptia egipteana despre om. Acest lucru este posibil din cauza lipsei unei prezentari unitare a conceptiei religioase egiptene; insa nu putem nega ca aceasta religie a constituit de-a lungul timpului o adevarata forta a unei traditii si civilizatii care rezista peste veacuri. Este incontestabil ca pentru egipteni ceva din fiinta omului continua sa existe si dupa moarte. Altfel n-am mai intelege nimic din giganticele piramide si din faimoasele mumii egiptene. Dar cum isi reprezentau egiptenii sufletul ? Lucrul acesta este aproape imposibil de spus. Din cercetarile care s-au facut ar reiesi ca, pentru egipteni, sufletul n-ar fi avut unitatea si personalitatea pe care noi obisnuim sa le atribuim sufletului nemuritor. Pentru ei sufletul ar fi fost scindat, specificat intr-o serie de

suflete, care n-ar fi fost altceva decat diferite aspecte sau subdiviziuni ale activitatii spirituale. Ba ar fi fost sufletul propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul iar dupa moarte trece intr-o alta viata. Era reprezentat printr-un cocor, caruia mai tarziu i s-a dat un cap de om. Reprezentarea sufletului sub forma de pasare ar putea fi un indiciu asupra destinului acestuia. Sufletul urma sa-si ia zborul dupa moartea trupului si sa traiasca sus in cer printre zei. Sufletul putea sa ia si forma unei lacuste, care dupa conceptia egiptenilor era tot o pasare. In concluzie, putem afirma ca egiptenii n-au conceput sufletul ca o realitate pur spirituala. Proiect realizat de:

Boghian Lucian Ciobanu Sabina Cram Bianca Dumitrachie Elena Giuborunc Eliza Harasim Iulia Iosub Andreea Pricop Alexandru Simion Tudor adurschi Andra Turcu Lucian Zaharia Sebastian