Sunteți pe pagina 1din 16

Istoria religiilor

I - Religia egiptului antic - i


Anul III, Sem I – 2020
V.I.P.
Vechii egipteni au adoptat alfabetul grecesc în veacul III d.Hr. Cel care a
descifrat scrierile hieroglifice a fost filologul francez Jean François
Champollion (1790-1832) în 1822. Descifrarea a fost facilitată de inscripția în
piatră de la Rosetta, descoperită de soldații lui Napoleon în timpul campaniei din
1799 din Delta Nilului. Piatra a fost ridicată în cinstea lui Ptolemeu V Epifanes.
După moartea lui Champollion, cercetările au fost continuate de germanul
Richard Lepsius (1884), considerat întemeietorul propriu-zis al egiptologiei
moderne.
• Preliminarii Istorico-Religioase
Teorii privind originea: (1) ar fi venit din Etiopia, (2) ar fi de rasă semită;
(3) ar fi aparținut sferei de cultură a raselor ariene nordice. Poporul egiptean s-a
născut din amestecul unui șir de triburi diferite, care făceau parte dintre
populațiile indigene ale Africii de nord și est. Potrivit preotului egiptean Maneto
(sec. III î.Hr.), Egiptul a avut un regim patriarhal, populația fiind împărțită în
ginți; ulterior s-a împărțit în comunități teritoriale numite de greci nome (în
număr de 42). Conducătorii nomelor se luptau între ei, ducând la formarea a două
state la mijlocul mileniului IV î.Hr: (1) Egiptul de Sus (izvoarele Nilului,
capitala la Teba) și (2) Egiptul de Jos (Delta Nilului, capitala la Memfis). Istoria
Egiptului a cunoscut 30 de dinastii faraonice.
• Izvoare
Piramidele de la El Giseh și Sakkara, templul lui Horus din Edfu, templele
din Luxor și Karnak, mormintele faraonilor din Valea Regilor. Poezia liturgico-
magică, utilizată în ceremoniile funerare, constând în Textele din piramide,
sarcofage și Cartea morților.
Textele din piramide sunt inscripții cu care faraonii din dinastia a VI-a
împodobeau pereții interiori ai piramidelor, cuprinzând versuri cu privire la
purificare, tămâiere, ungere și sacrificii, pe care preoții trebuiau să le recite la
înmormântarea faraonului. Textele din sarcofage pot fi găsite ca inscripții pe
sarcofage în perioada Regatului Mediu. Au fost descoperite în regiunea Tebei, la

1
Assiut și Sakkara. Aceste texte sunt citate din Textele din piramide, fiind în parte
un material literar nou, cu un caracter similar. Scopul ceremonialului de
înmormântare rămâne același - de a-l conduce pe răposat spre lumea zeilor.
Cartea morților egipteni - publicată în 1842 de Richard Lepsius, fiind
adoptată de egiptologia oficială. Cartea se compune din 192 de texte. Cărțile
morților însoțeau pe răposat în lumea de dincolo. Ele erau așezate fie în interiorul
unei statui de lemn a lui Osiris, fie în cutele bandajelor mumiei, pe pieptul mumiei
sau sub braț. Alteori, textul era scris pe o fâșie de pânză care înfășura mortul.
Textele reprezintă formule magice rezervate faraonilor pentru a-i face nemuritori.
Textele Cărții Morților au fost reunite în sec. XVI î.Hr., cuprinzând modul prin
care se poate scăpa de primejdiile ce îl amenință pe răposat în lumea de dincolo.
Viața veșnică poate fi câștigată prin cunoașterea unor formule magice.
Cărți speciale: Cartea despre cele două drumuri și Cartea despre ceea ce
este în lumea subpământeană. Ele cuprind hărți ale lumii subpământene,
reprezentări ale ușilor prin care trebuie să treacă răposatul, sau ale monștrilor pe
care îi întâlnește în drumul său. O categorie importantă de izvoare o reprezintă
lucrările teologice elaborate de marile temple prin reprezentanții lor. Între acestea
menționăm Teologia Memfitică (Memfisul reprezintă centrul firesc pentru viața
religioasă). Lucrarea a fost scrisă în timpul faraonului Șabaka (nubian) în 700
î.Hr. Imnurile și rugăciunile erau recitate de preoți și însoțite de muzică la harpă
și flaut.
În ceea ce privește viața socială, morala și relația dintre morală și religie,
cel mai important izvor îl reprezintă literatura sapiențală. Există 7 colecții de acest
gen. Ele prezintă sfaturi ale părinţilor către fii, conţinând în acelaşi timp norme
de viaţă şi reguli de comportament faţă de cele sfinte. Pot fi amintite Învățăturile
pentru regele Merikare – faraonul își recunoaște cu umilință păcatele în fața
fiului său; Învățătura lui Amenemope, scrisă în perioada Regatului Nou –
culegere de texte în genul Proverbelor lui Solomon; literatura magică (provenind
din perioada elenistică, scrisă în limba greacă). Herodot a vizitat Egiptul în 450
î.Hr. Preotul egiptean Maneto a scris o istorie a Egiptului (sec. III î.Hr.), păstrată
fragmentar în scrierile lui Iosif Flaviu. Clement Alexandrinul, Origen și Fericitul
Augustin au înserat în lucrări informații cu privire la vechea religie egipteană.

🔺 Divinități și semnificații 🔺
Zeu = ntr -> unii cercetători au asociat acest cuvânt cu cel folosit pentru
sodă/natriu/pur/curat sau pentru a reprezenta puterea în forma unui topor. Semnul
hieroglific reprezintă un steag, folosit pentru a delimita un loc sacru, putând
desemna zeul ca sfânt. Ntr are o semnificație comună cu forța/puterea. La vechii
egipteni, zeii erau muritori și primeau o nouă viață. Divinitatea egipteană era în
același timp individualitate și putere impersonală. Divinitatea făcea parte dintr-
un complex de ființe vii, în care puterea de viață se revarsă de la una spre cealaltă.
Zeii fuzionează, preluând sau împrumutându-și reciproc însușirile proprii. Zeii

2
sunt simultan personali și impersonali. Lumea zeilor este pestriță și diversă.
Majoritatea zeilor sunt reprezentați ca oameni cu cap de animale. Apar și
reprezentări exclusiv zoomorfice sau antropomorfice.
În opinia lui H. Kees, animalul era conceput ca un simbol, întruchipând o
anumită însușire esențială a unui zeu. De exemplu, taurul simbolizează forța și
puterea de procreație, leul sălbăticia și necunoscutul, șoimul este cerul/soarele și
vaca reprezintă zeița mamă care dă viață. În Buto era adorată o divinitate cu chip
de șarpe, în Mendes una cu chip de berbec, iar în Heliopolis, Atum avea chip
uman.
• Divinități Uraniene
Horus – zeul-șoim, divinitate a cerului, cerul însuși, zeu războinic
(reprezentat în templul din Edfu), soarele și luna sunt ochii săi, în Letopolis era
socotit divinitatea a cărei față nu are ochi. Apărându-l pe Re (regele zeilor) de
Seth (a cărui armată era alcătuită din creaturi cu chip de crocodil/hipopotam,
etc.), Horus reușește să biruie de fiecare dată forțele răului care amenințau
stăpânirea zeilor, așadar devine protectorul regelui și al regalității. El a fost
ultimul dintre zei care a domnit peste Egipt. Simbolul său (un șoim pe stativ) se
găsește ca semn determinativ și după numele regelui (așadar regele este numit
“Horus în palat”).
Seth – una dintre cele mai misterioase figuri, reprezentat sub forma unui
animal a cărui specie zoologică nu poate fi determinată. În perioada târzie este
reprezentat cu chip de asin. Unii conducători războinici se comparau cu Seth când
“el este furios”. El este stăpânul ruperii norilor din timpul furtunii, fiind corelat
cu furtuna/vijelia. Seth reprezenta cerul întunecat, iar Horus pe cel senin.
Totodată, Seth reprezintă zeul deșertului și stăpânul catastrofelor. În același timp
are și o funcție pozitivă, apărând alături de Horus (fiind împăcați) laolaltă cu
regele -> scenă din perioada Regatului Nou cu prilejul încoronării, scenă în care
Amenofis III este purificat de ambii zei. Cultul lui a cunoscut o mare înflorire în
perioada hicsoșilor din Egipt, devenind zeul național, identificat cu Baal al
vechilor sirieni sau Teșub al vechilor hitiți. Xenofobia a contribuit la
devalorizarea sa. Vechii greci îl identificau cu Typhon.
Re – două componente ale religiei egiptene: 1) adorarea Soarelui și 2) mitul
osirian. Cultul Soarelui se întemeiază pe mersul regulat și pe puterea dătătoare de
viață. Re reprezintă divinitatea primordială, zeul creator apărut din și prin sine
însuși, simbolizat de un gândac care învârte soarele pe cer înaintea sa. Deseori
poartă numele de Atum. Numele are două semnificații contradictorii: nimic și
totul, el este simultan “nimicul” de la începutul creației și “totul” cosmosul care
a fost creat de el însuși. El s-a născut din Nun (oceanul primordial) și a apărut pe
movila primordială. În Heliopolis, movila primordială era adorată sub chipul unei
stânci sacre. Mai târziu, vârful unui obelisc era privit ca movilă primordială. Re
este reprezentat mergând pe cer într-o barcă. Noaptea călătorește într-o barcă prin
lumea subterană. Dimineața îl biruie pe șarpele Apophis (întunericul), reînnoind
și regenerând întreaga creație. Fiica sa este Ma’at, ordinea cosmică. Re este și

3
protectorul și proniatorul regalității, garanție a ordinii sociale și religioase. În
Textele din piramide, el apare ca o divinitate dominantă a Egiptului în întreaga
sa istorie. În timpul dinastiei a V-a, faraonii din Heliopolis se numeau fiii
Soarelui și ridicau mari temple. Mai mulți zei erau concepuți ca forme de
manifestare a zeului Soarelui. Amenemhet I (a ajuns pe tron în 2000 î.Hr.) a
promovat cultul protectorului său special, Amon, încercând să facă din el
principala divinitate. El era convins că Amon l-a ajutat să obțină tronul și se
simțea obligat să-i arate recunoștința sa. Consecința a fost apariția unei divinități
solare, Amon-Re, care este caracterizat în Imnul lui Amon din Cairo, provenind
din jurul anului 1300 î.Hr. Amon-Re a devenit zeul care eliberase Egiptul de
stăpânirea străină. Ieremia îl amintește la 46, 25: “Domnul Savaot, Dumnezeul
lui Israel, zice: “Iată, eu voi pedepsi pe Amon, care se află în No, pe faraon și
Egiptul, pe dumnezeii și pe regii lui, pe faraon și pe cei ce-și pun nădejdea în
el”. Poziția zeului a fost amenințată în timpul dinastiei a XVIII-a, fiind înlocuit
temporar cu Aton, discul solar.
Chonsu și Thoth erau asociați cu luna. Zeul Pământului se numea Geb
(soț al zeiței cerului, au fost separați de zeul atmosferic Șu). Nilul se numește
Hapi și este sărbătorit ca aducător al hranei, fiind corelat cu apa primordială,
Nun, ca izvor de viață.
• Divinități locale și local-naționale
În Elefantine și Esne este adorat zeul-berbec, Khnum, care plămădește
oamenii la roata olarului. În Ombos zeul-crocodil Șobek (sbk), identificat cu zeul
Soarelui. Neith din Sais, zeiță războinică, reprezentată prin două săgeți
încrucișate. Ea cheamă lumea (cosmosul) la existență prin șapte cuvinte
creatoare.
Hathor – (casa lui Horus) vacă uraniană, mama zeului-șoim sau a soarelui,
strâns corelată cu sicomorul. În Edfu este soția lui Horus, pe când în Denderah
stăpânește singură. În mitul despre ochiul Soarelui, Hathor, respectiv Tefnut,
este fiica regelui Soarelui, care se mânie pe oameni și se retrage în deșertul
nubian. Ea ajută la nașterea copilului regelui și îl alăptează, sprijinind toate
activitățile feminine. Ca vacă ce vine din munții dinspre apus, ea este protectoare
a morților, întâmpinându-l pe răposat, iar ca zeiță-copac dăruiește umbră și apă.
Thoth – zeu din Hermopolis, reprezentat sub chipul păsării ibis și ca
parian. El vindecă ochiul lunii, rănit de Horus. Împreună cu Horus, el reprezintă
împăciuitorul care reunifică cele două părți ale Egiptului. Totodată era scribul și
consilierul zeilor. I se spunea “inima și limba lui Re”. Grecii l-au confundat cu
Hermes, iar neoplatonicii l-au numit Hermes Trismegistul (“cel de trei ori
foarte mare”).
Ptah – reprezentare antropomorfică, mumie. Posibil să fie o creație a
teologiei egiptene (originea sa fiind neclară). Textul Șabaka relatează cum Ptah
a creat lumea prin gândul și cuvântul său. El a devenit protectorul tuturor celor
care creează, al meșteșugurilor și artiștilor. A fost reprezentat în perioada
Regatului Nou cu discul solar pe cap. Un imn îl preamărește ca pe cel ce

4
luminează lumea cu ochii săi. Ptah este corelat cu un taur sacru, sub numele de
Apis, care era socotit mesagerul lui Ptah sau Ba (sufletul înălțat al lui Ptah).
Anubis – zeul-șacal din Kynopolis, stăpânul necropolei, apare ca ajutor la
îmbălsămări și alte rituri de înmormântare. În scenele despre judecata morților
apare ca fiind alături de Thoth. În scena nașterii fiului regelui apare legat de lună
(simbolizând reînnoirea vieții).
Osiris – zeul morților, reprezentat antropomorfic, bun rege, puterea lui se
manifestă în cerealele care cresc, în apele revărsate ale Nilului și în pământul din
care răsar plantele. Orașul lui sfânt era Abydos, unde se afla mormântul său. După
cum reiese din Mitul lui Osiris (consemnat de Plutarh în lucrarea Despre Isis și
Osiris), alte orașe pretindeau că au relicvele lui Osiris, care a fost tăiat în bucăți
de fratele său, Seth, fiind ulterior readus la viață de soția sa, Isis. Fiecare egiptean
spera să devină un Osiris, împărtășindu-se din puterile naturii. Osiris era
judecătorul lumii subpământene, orice mort trebuia să apară în fața lui pentru a fi
judecat. Orice rege decedat devenea un Osiris, iar succesorul era un Horus.
Bocetele lui Isis și Nephthys (sora lui Isis și soția lui Seth) după cadavrul lui
Osiris erau reprezentate cultic. Învierea zeului era sărbătorită la cele 14 morminte
ale lui Osiris. Isis și Horus apar în Textele piramidelor ca soție și fiu ai lui
Osiris.
Isis – marea magiciană în cercul zeilor, îi redă viața lui Osiris după ce
adună părțile împrăștiate din trupul său. Uneori este reprezentată cu aripile
desfăcute deasupra și în jurul lui Osiris, ca și cum ar vrea să-i aducă viața înapoi,
sau așezată peste cadavrul lui (încălzindu-i trupul). Isis este totodată zeiță a
cerului, ea apare ieșind pe jumătate din lună. Din templul de pe insula Philae,
construit de regele Nektanebos lângă prima cataractă a Nilului de lângă Asuan,
în veacul IV î.Hr., cultul ei s-a răspândit spre sud până în Nubia, în nord până în
porturile de la Marea Mediterană și până departe în Europa. În timp a devenit
protectoarea călătoriilor pe mare, fiind identificată cu cele două divinități ale
iubirii, Afrodita (a grecilor) și Astarte (a asiro-babilonienilor).
• Zoolatria
Unii susțin că la temelia religiei Egiptului s-ar afla totemismul. Animalele
erau socotite ca întrupări ale zeilor sau ca divinități în sine. Fiecare familie își
avea propriul animal sacru, care la moarte era îmbălsămat și îngropat într-o
necropolă. Cel mai cunoscut animal adorat este taurul sacru Apis, socotit ca
întrupare a lui Ptah. El simboliza fecunditatea, bucurându-se de mare cinstire în
Memfis. La Heliopolis era adorat taurul Mnevis. În orașe: berbecul (întrupare a
lui Amon), pisica (animalul sfânt al lui Re), pasărea ibis (întruparea lui Thoth).
• Monoteism atonian sau simplă reformă politică?
Marele Preot al lui Amon-Re se situa imediat după faraon. Egiptul se afla
în situația de a deveni teocrație. Se instaurase o stare conflictuală pentru putere
între Marele Preot și rege. În timpul lui Amenhotep III (1400-1362 î.Hr.,
dinastia XVIII) a fost întemeiat la Teba cultul lui Aton, zeul discului solar.
Urmașul lui Amenhotep, Amenofis IV (1361-1340 î.Hr.) i-a întors spatele

5
regelui Soare (Amon-Re), întorcându-se la Aton. Regele și-a schimbat numele
în Akh-en-aton (“cel care îl slujește pe Aton”) și a clădit capitala Akhenaton
(Tell-el-Amarna), unde a ridicat palatele și templele lui Aton. Sanctuarele nu erau
acoperite pentru ca soarele să fie văzut. Se renunțase la reprezentarea
antropomorfică tradițională a divinității Soarelui cu cap de șoim sau la cea sub
chip de disc înaripat. Aton era considerat a fi sursa universală a vieții, din care
coborau spre pământ raze ce se terminau ca niște mâini, aducând credincioșilor
simbolul vieții.
Prin reforma lui Akhenaton, numele tuturor zeilor au fost șterse
pretutindeni în țară de pe inscripțiile publice. În mormântul vizirului Ramoses
din afara Luxorului a fost șters cuvântul zei (netjeru). Regele nu mai suporta să
vadă scris vechiul său nume (Amenhotep – “Amon este mulțumit”). Numele
poseda și purta în sine aptitudinile, puterea de viață și onoarea unei persoane.
Copiii primeau nume pe care anterior le purtaseră marii bărbați ai țării. Ștergerea
unui nume reprezenta dispariția persoanei, după cum adoptarea unui nou nume
semnifica nașterea unei noi persoanei. Akhenaton nu a lăsat un moștenitor de
sex bărbătesc. A fost aruncată anatema asupra acestui îndrăzneț reformator, iar al
doilea urmaș al său, Tutankhaton, și-a schimbat numele în Tutankhamon
(“imagine vie a lui Amon”). Succesorii acestuia au distrus toate templele lui
Aton, făcând să dispară numele regelui eretic.
H. Ludin Jansen susține că Akhenaton a introdus un monoteism conștient
și că el ar fi fost “primul monoteist conștient din istorie” (după cum afirma și H.
Breasted). În acest monoteism nu se vorbește despre alți zei sau puteri
supranaturale, ființe divine inferioare. Totul este opera lui Aton, el singur a creat
lumea, el singur o conservă cu razele sale pline de căldură. Moise ar fi fost inspirat
de învățătura monoteistă a lui Akhenaton. Psihiatrul Sigmund Freud (+1939) a
încercat să dovedească faptul că Moise ar fi fost egiptean. Akhenaton avea doar
15 ani când a fost încoronat rege al imperiului. După 33 de secole, rugăciunea
descoperită în sarcofagul său, în 1925, păstrează aceeași forță emoțională,
vibrează de aceeași sensibilitate, încărcătură și credință profundă.
După cum arată John Wilson existau cel puțin doi zei în Imnul Soarelui
atribuit lui Akhenaton, întrucât el, în calitate de rege, era adorat ca divinitate.
Rugăciunile credincioșilor de la curte erau adresate lui. Faraonul declară că Aton
este zeul său personal. Mircea Eliade afirmă că atonismul a dispărut instantaneu
după moartea lui Akhenaton. Tot Eliade confirmă că reforma lui considerată a
fi religioasă a fost în realitate una politică, ca reacție împotriva sacerdoțiului lui
Amon-Re, a cărui putere politică devenise greu de tolerat pentru monarhul
egiptean.

6
🔺 Regele – Semnificația divino-umană 🔺
Regele egiptean este fiul, urmașul și moștenitorul zeului. Re a fost primul
rege, faraonul este fiul lui în care se întrupează Horus. La urcarea pe tron,
faraonul primește 5 nume care constituie protocolul regal (nhb), desemnat ca
Horus, protejat al ambelor zeițe ale coroanei (Isis și Hathor), “Horus cel de
aur”, rege al Egiptului de Jos și de Sus și ca fiu al lui Re. Referitor la procrearea
și nașterea sa divină există diferite reprezentări în imagini, însoțite de texte, cum
ar fi cele din Deir el-Bahri pentru regina Hatșepsut (dinastia XVIII) și cele din
Luxor pentru Amenofis III (dinastia XVIII). Amun (Re) primește chipul regelui
aflat pe tron și merge la regină, având loc procrearea, se dă numele copilului și
este prezis viitorul ca nou rege. În textele din piramide este arătată divinitatea
regelui: “Părinții tăi nu sunt oameni, mamele tale nu sunt oameni” (Pir. 809).
Regele din perioada Regatului Vechi era înconjurat de o sferă de putere
magică inaccesibilă şi dăunătoare pentru omul obişnuit: atunci când, de exemplu,
cu prilejul vreunei sărbători, cineva dintre demnitari atingea cu piciorul din
greşeală sceptrul regelui, regele însuşi trebuia să-i exprime imediat dorinţa sa de
însănătoşire, pentru ca astfel să înlăture pericolul magic pe care-1 reprezenta
sceptrul (simbol al puterii care asigura moartea). După moartea naturală, membrii
familiei și Curții regale erau înmormântați în jurul mormântului regelui pentru a
rămâne în aria și sub influența puterii magice păstrătoare de viață a acestuia.
Faraonul era întruparea lui ma’at, adevărata ordine cosmică și universală.
Porunca (hu) și înțelepciunea (sia) sunt funcții personificate ale zeului solar, iar
ma’at este firea sa personificată.
Eliade subliniază că regele asigură stabilitatea cosmosului și a statului
(continuitatea vieții). Cosmogonia este reluată în fiecare dimineață atunci când
zeul solar îl alungă pe șarpele Apophis. Totodată, regele este păstorul poporului
său, precum și reprezentantul poporului în relația cu zeii, numai el putând să
comunice realmente cu ei. În drumul spre cer (după cum reiese din Textele din
piramide), regele este deja un zeu, de o esență cu totul distinctă de cea a
oamenilor, până și zeii fiind uimiți de transfigurarea regelui. În cer, regele
continuă să judece și să dea porunci, căci numai el se bucură de nemurirea solară,
iar membrii familiei sale și înalții funcționari ai săi sunt identificați cu stelele.
• Teogonii și cosmogonii
În Heliopolis se credea că mai întâi a existat Nun, apa primordială, din care
a apărut Atum, zeul Soarelui. Atum a născut (prin autoreproducere) prima
pereche de zei, respectiv pe Șu (zeul atmosferei) și pe Tefnut (zeița umezelii).
Aceștia dau naștere zeilor Geb (al Pământului) și Nut (cerul). A treia generație
de zei are patru copii – Osiris-Isis și Seth-Nephtys. Împreună cu Atum avem o
serie de nouă zei, cunoscută sub numele de Marea Eneadă. La porunca lui Atum,
Geb se desparte de Nut, așa încât “marea primordială” este împinsă la o parte și
își primește locul ei, dedesubtul, în jurul și deasupra lor. Imaginea corespunde
celei din Facerea 1, 6-7, unde se spune că Iahve a “făcut o tărie prin mijlocul

7
apelor” și a “despărțit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei”.
Zeii au apărut prin procreere, reproducere. Lumea în sine a apărut printr-un act
de creație, prin intervenția zeului Șu.
În concepția egiptenilor, creația a apărut o singură dată, fiind un eveniment
istoric care totuși se va repeta succesiv. Egiptenii folosesc expresia “pentru prima
oară” când este vorba de creația primordială. Vechiul egiptean experiază în
fiecare an revărsarea Nilului, retragerea apei și învierea pământului și tot el
experiază cum zeul soarelui se ridică din lumea subpământeană (după ce s-a
îmbăiat în marea primordială) pentru a pune din nou viața în mișcare. Când Seth
îl străpunge pe Apophis cu harponul său participă la crearea lumii.
Teologia memfitică prezintă o cosmogonie proprie, așa cum rezultă din
inscripția Șabaka (datează din timpul dinastiei a XXV-a – dinastia nubiană, 700
î.Hr., când regele Șabaka a poruncit să fie inscripționat în piatră și pus în templul
zeului Ptah – zeul creator – Tatenen, cel care i-a făcut pe zei și din care au
provenit toate). Ptah este zeul care a apărut din movila primordială, prima bucată
de pământ care s-a arătat deasupra mării sau oceanului primordial. Tot el a pus
bazele culturii și a introdus cultul de adorare al zeilor. Teologia memfitică
folosește verbele “a face, a crea, a face să provină”. Marele Preot al lui Ptah este
conducătorul suprem al meșteșugarilor. Tot în inscripția Șabaka este vizată o
creație prin cuvânt, logos divin.
Cosmogonia hermopolitană-tebană - grupul celor 8 zei, Ogdoada,
cărora se adaugă Ptah. Este vorba de 4 divinități masculine și 4 feminine,
reprezentate figurativ ca broaște și șerpi. Ele sunt: Nun și Naunet (Oceanul
primordial), Huh și Hauhet (Infinitul), Kuk și Kauket (Întunericul). Perechea a
patra apare în unele texte sub numele de Amun și Amaunet (Invizibilul), iar în
altele ca Nian și Niaut (Nimicul). Amun este percept ca și creator al celor 8
divinități. Apare concepția unui ou primordial cosmic, din care s-a născut Amun
sub chipul unei gâște.
Într-un papirus din timpul lui Ramses III (1200 î.Hr.) se spune că Ptah
(Tatenen) l-a creat și pe om. Același lucru se spune și despre zeul Soarelui, fiind
preamărit ca și creator și proniator al lumii. Ideea creării omului de zeul Soare
este exprimată în Imnul Soarelui de la Tell-el-Amarna. În Învățături pentru
regele Merikare, oamenii erau caracterizați ca fii ai zeului / chipuri ale zeului.

🔺 Morala 🔺
Individul ocupa un loc secundar, fiind încorporat și privit în cadrul
comunității, în întregul ei. Experiența religioasă își avea originea în participarea
la cultul divin.
• Relația omului cu divinitatea
Omul este descris ca slujitor, rob sau prin adjectivul apartenenței (nj) - unul
ce aparține zeilor. În documentele din timpul dinastiilor XIX-XX, Amon și Ptah
sunt văzuți ca ocrotitori și dătători de viață pentru oameni, care îi conduc pe

8
drumul vieții. Divinitatea determină destinul omului, ea hotărăște durata și
fericirea vieții, îi inspiră gânduri, idei privind modul cum trebuie să se comporte.
Zeii dispuneau de timp, asemenea lui Iahve, care odinioară prelungea viața
regelui Iezechia cu 15 ani pentru a-l elibera de sub stăpânirea regelui Asiriei
(Isaia 38, 5). La egipteni destinul nu a reprezentat o dimensiune de sine stătătoare
ca în religia vedică (identificată cu rtam) și nicio ființă de sine (moira la greci,
care determina destinul zeilor). Învățăturile pentru regele Merikare îndeamnă la
ascultare față de divinitate: “Fă ceea ce este drept, ca să trăieşti mulţi ani pe
pământ”.
• Relația cu semenii
Trei grupe de izvoare: biografiile ideale, literatura sapiențală și textele
funerare. În textele biografice inscripționate pe morminte sau statui sunt găsite
reguli de viață privind comportamentul față de semeni, cât și îndatoririle sociale
ale claselor superioare: “Am spus adevărul și am împlinit dreptatea / L-am
ocrotit pe cel neputincios față de cel puternic.”
Literatura sapiențală prezintă colecții de reguli de viață care apar ca
sfaturi oferite de părinți fiilor lor. Din punct de vedere exterior, cărțile sapiențale
conțin îndrumări privind modul cum trebuie să procedeze un funcționar și chiar
regele pentru a avea succes. Regulile au și un caracter pur utilitarist, care prezintă
urmările bune sau rele ale faptei în sine. Orice faptă își are temeiul în realizarea
concretă a principiului ma’at (ordinea cosmică și socială voită de divinitate). În
Învățăturile lui Ptahotep din perioada Regatului Vechi sunt întâlnite reguli de
comportament cu un caracter cazuistic pentru diferite situații, fiind mai mult
vorba de comportamentul față de autorități și superiori, comportamentul față de
femei, îndemnuri de prevenire a mândriei de pe urma succeselor. Porunci cu
privire la iubirea de semeni apar în Învățături pentru regele Merikare ca
îndrumări date de rege în calitatea sa de părinte pentru fiul său. În Învățăturile
lui Ani și ale lui Amenemope apar stăpânirea de sine și tăcerea ca idealuri morale.
Răzbunarea trebuie lăsată pe seama zeilor. În aceste texte lipsește orice urmă de
conștiință a păcatului în sens creștin.
Textele funerare – este remarcată mărturisirea nevinovăției din capitolul
125 din Cartea Morților, în care cel răposat apare la judecata lui Osiris,
încercând să-i convingă pe judecători (în număr de 42) de nevinovăția sa.
Mărturisirea negativă reprezintă o pledare pentru ordinea divină, a nega pe ma’at
înseamnă a te pune în afara ordinii și acțiunii divine.
Egiptul a trăit și alte timpuri, când ordinea socială a degenerat, creându-se
o stare de nesiguranță socială și morală. Din acele vremuri provin lucrările
pesimiste: Mustrarea profetului Ipuwer, Cântecul harpistului, Sfătuirea unui
om deznădăjduit cu sufletul său. Ordinea denaturată a persistat în perioada dintre
Regatul Vechi și Mediu, fiind restabilită în Regatul Nou (renașterea Egiptului).
Inscripțiile prezentate de Diodor Sicilianului privind legile justiției egiptene
arată că egiptenii aplicau pedepsele în funcție de natura delictului, nu de clasa

9
socială căreia aparținea delicventul (prima infracțiune pedepsită era paricidul –
uciderea părinților).
Sclavii străini puteau să-și adauge un nume egiptean sau să se căsătorească
cu egiptence. Sclavii aveau dreptul să posede bunuri și să dispună liberi de ele, să
ia parte la actele de cult pentru cinstirea strămoșilor stăpânilor lor. În epoca
elenistică existau sclavi care dețineau funcții publice. Tinerilor care doreau să se
căsătorească li se lăsa multă libertate de inițiativă. Femeii i se respecta dreptul de
proprietate și zestre, era numită stăpâna casei, iar când rămânea văduvă, devenea
de drept capul familiei. În general, egiptenii erau monogami, doar regii aveau mai
multe soții. Tradiția și obiceiurile acordau mai mari libertăți femeii în Egipt decât
în Grecia, fapt care l-a revoltat pe Solon.

🔺 Cultul divin 🔺
• Locurile de cult
Templul reprezenta locuința zeului. Aici se păstra statuia zeului și era
așezat animalul sacru. În perioada de început, locuințele zeilor erau colibe
împletite din nuiele de răchită și închise cu un gard de pari. La intrare, pe două
prăjini, erau atârnate insemnele tribului și emblema zeului sculptată în lemn. Mai
târziu s-au construit temple din piatră de formă pătrată. La templul propriu-zis se
ajungea pe drumul zeului, pe ale cărui laturi erau înșiruiți sfincși înalți. Intrarea
era constituită dintr-o poartă flancată de două turnuri înalte. În spatele porții se
afla o curte largă unde se găsea altarul. Urma o sală în care aveau loc anumite
ceremonii. În spate se afla templul central unde se găsea statuia zeului (doar
preotul avea acces la ea). Templele solare (dinastia V) dispuneau de curți mari,
pe fundalul cărora se înălța un obelisc (reședința zeului – movila primordială,
cum ar fi cazul obeliscului din Heliopolis, numit de egipteni Benben).
Assurbanipal a pus să fie transportate două obeliscuri la Ninive. Astăzi au rămas
4-5 obeliscuri în tot Egiptul, pe când la Roma se află 12. Acoperișul templului
simboliza bolta cerească (fiind ornamentat cu stele), încăperea în care se afla
statuia simboliza orizontul de răsărit sau movila primordială, locul de apariție al
zeului Soarelui. Iazul cu apă pentru purificări este asemănat cu Nun, apa
primordială.
Temple: cel imperial de la Karnak (consacrat lui Amon-Re), construirea a
fost începută în timpul dinastiei a XII-a și a continuat până și pe timpul
împăraților romani; templul închinat zeiței Hathor de la Denderah, cel închinat
zeului Horus de la Edfu și Ramesseum-ul de la Luxor. În apropierea fiecărui
templu se afla un templu mai mic, numit mammisi (camera nașterii), în care se
presupunea că se născuse fiul marelui zeu al templului principal. În timpul
Regatului Nou s-au construit temple săpate în stânci (cum ar fi cele de la
Ipsambul, Nubia).

10
• Sacerdoțiul
Preoții erau împărțiți în două clase: mireni și funcționari ai templului. Cei
mireni erau numiți wabu (puri) și îndeplineau funcții în viața civilă, dar slujeau
cu rândul timp de o lună la templu. Preoții funcționari trebuiau să provină din
rândul celor mireni și să prezinte un document, un certificat de confirmare a
sexului. Ei umblau tunși, rași, depilați și nu aveau voie să poarte decât
îmbrăcăminte din pânză de in, erau supuși purificărilor rituale de două ori pe zi
și de două ori pe noapte, erau obligați la abstinență sexuală, trebuiau să se abțină
de la consumul unor alimente (pește) și să se ferească să călătorească pe mare.
Marii preoți erau deseori funcționari regali și foarte frecvent de sânge
regesc, prinți sau nobili. În reprezentările simbolice sacrificiale, regele apare
întotdeauna stând în fața divinității, preoții fiind doar persoane secundare. Preoții-
funcționari erau împărțiți în trei grupe. Treapta superioară era numită hemu
netjer (servitorii zeului). În templele mari, treapta era condusă de o mer hemu
netjer (căpetenie a servitorilor zeului). O treaptă inferioară era itu netjer
(părinții divini - profeți). A treia treaptă era aceea de wabu (cei curați). Lectorii
(kheriheb) aveau misiunea de a citi textele sacre în timpul serviciilor divine.
Preotesele erau consacrate zeițelor Hathor și Isis, dar puteau și să slujească.
Majoritatea preoteselor erau angajate ca dansatoare, cântărețe sau muziciene. În
Teba exista o Mare-Preoteasă, privită ca soția lui Amon care a ajutat la
mobilizarea unității religioase și politice în ultimul mileniu î.Hr. Templul
imperial din Karnak avea 80 000 de angajați (1200 î.Hr. - papirusul scris pentru
Ramses III).
• Cultul zilnic
Cultul a fost transmis prin intermediul reprezentărilor murale păstrate în
templul lui Osiris din Abydos și printr-un papirus datând din dinastia XXII-a.
Reprezentările de la Edfu oferă descrieri ale slujbelor de la amiază și seară.
În fiecare dimineață, preotul intra singur în sanctuarul templului. El
aprindea focul sacru (folosind tămâie). În fața statuii zeului săruta pământul
(îmbrățișându-l pe Geb). Sărutarea pământului reprezenta împărtășirea de
binecuvântarea și puterea înnoitoare a acestuia. Preotul scotea din nișă statuia și
o îmbăia (semnificând întoarcerea zeului din lumea subpământeană și din marea
acesteia, ca și răsăritul soarelui). Apoi o tămâia, o îmbrăca cu cele 4 veșminte
rituale de in în culori diferite și o parfuma cu uleiuri aromatice (fardându-l). La
final îi prezenta ofrandele (mâncăruri, băuturi, flori). La plecare, preotul se
retrăgea cu spatele, ștergându-și urmele din nisipul de pe podea. Ritualul de
dimineață reprezintă o retrăire sau o reactualizare a creației lumii. Prin rege există
și se conservă poporul, viața și viitorul, iar prin cultul zilnic se revărsa
binecuvântarea creatoare din vremurile primordiale.
La miezul zilei, ușa încăperii zeului nu mai era deschisă, nu i se mai ofereau
mâncăruri, ritualul constând în stropiri cu apă și tămâie (reliefarea momentului în
care soarele atinge punctul suprem). Slujba de seară este repetarea ceremonialului
de dimineață, exceptând faptul că nu se deschidea capela zeului.

11
• Cultul festiv și sărbătorile
Zeul era scos din sanctuar și prezentat credincioșilor pe un fel de barcă.
Actul era numit ieșire (pr.t) sau apariție (h’j). Acest act simbolizează victoria
asupra răului și manifestarea puterii zeului. Fiecare sărbătoare are un model
mitico-ritualic. Cultul festiv reprezintă o descoperire a unui mister divin. Cele
mai cunoscute sărbători sunt cele anuale ale inundațiilor produse de Nil,
schimbarea anotimpurilor, zilele aniversare ale nașterii și urcării pe tron a regelui.
Fiecare templu își avea propriul calendar. Sărbătoarea recoltei în cinstea zeului
Min (al creșterii vegetației, formă de manifestare a lui Amon) era celebrată în
templul Medinet Habu. Statuia zeului era purtată în cadrul procesiunii alături de
un taur alb. Prin trimiterea a patru păsări în cele patru zări ale cerului era vestită
lumii puterea regelui.
Altă sărbătoare: vizita lui Hathor la Edfu, unde îl întâlnește pe Horus.
Zeița apare ca ochiul Soarelui, care se reîntoarce la tatăl său (revigorarea puterii
zeului Soarelui). Urcarea pe tron a lui Horus este anunțată prin expedierea a patru
gâște în cele patru zări ale cerului. Totodată sunt trase săgeți în cele patru zări ale
cerului pentru a nimici adversarii zeului. Un hipopotam confecționat din ceară
era inscripționat cu numele dușmanilor și distrus, iar pe pământ erau aruncați și
zdrobiți pești.
Sărbătoarea Sed era consacrată exclusiv regelui (de obicei organizată cu
prilejul împlinirii a 30 de ani de domnie). Scopul era reînnoirea și reactualizarea
unirii Egiptului de Sus cu cel de Jos, regele urcând pe tronul dublu. Pot fi amintite
și misterele osiriene, desfășurate la 26 aprilie și 19 septembrie. Primele se
desfășurau sub cerul liber (participând întregul popor), iar cele din urmă aveau
loc în secret (în templu, în fața unor inițiați), reprezentând tragedia zeului Osiris.
Drama sacră era reprezentată de preoți și consta din 24 de scene,
corespunzătoare celor 24 de ore ale zilei.
• Mantica
Herodot consemnează că egiptenii ghiceau viitorul unei persoane după
luna și ziua în care era născută (fiecare lună și zi depindea de un zeu). Totodată
existau și oracole. Cel mai vechi oracol: Thutmosis al III-lea relatează într-o
inscripţie provenind din perioada Regatului Nou cum zeul l-a privit în cadrul unei
procesiuni, s-a oprit şi l-a condus spre locaşul regelui, desemnându-1 ca rege.
Consultarea oracolelor îl ajuta pe cel ce le consulta să-și conformeze viața voii
zeilor. Cel mai celebru oracol a fost cel al lui Amon (situat în oaza Siuah). Aici
existau peste 100 de preoți, iar Amon răspundea prin gura celor mai bătrâni la
toate întrebările. Acest oracol a fost consultat de Alexandru cel Mare, primind
ca răspuns că avea să cucerească toate popoarele și religiile. Din timpul dinastiei
a XII-a se istorisește că preotul Neferti prezisese o mare nenorocire, care a venit
în timpul regelui Snefru (dinastia a IV-a). În continuare el prezice revenirea și
refacerea țării. Textul acesta este un vaticinum ex eventu. El descrie dezordinea
socială, politică și morală din perioada intermediară traversată de Egipt, apoi
urmează refacerea ordinii în timpul lui Amenemhet I (dinastia XII). O situație

12
similară este întâlnită în Mustrarea profetului Ipuwer, în care un bărbat înțelept
se adresează unui rege (ultimul rege al Regatului Vechi) și îi prezice o perioadă
plină de nefericire și neliniște.
• Magia
Puterea misterioasă și supranaturală a zeilor se numea hike. E suficientă
cunoașterea numele dușmanilor pentru apărarea de ei. Zeii trebuiau să se
folosească de farmece și să consume dintr-o băutură magică (sa) pentru a-și
menține puterile și nemurirea. Din aceeași putere gustau regele și o anume clasă
de preoți după o inițiere specială. Riturile cultului morților aveau ca scop
transformarea celui decedat într-un Osiris prin puterea magică a formulelor
rituale. Încoronarea regilor era o lucrare magică de divinizare a acestora. Între mit
și magie există o legătură profundă. Ca protecție împotriva bolii erau folosite
imaginile lui Horus stând triumfător pe un crocodil. Unele texte magice învață
că cel mușcat de un scorpion sau șarpe poate fi vindecat. Împotriva crocodililor,
egiptenii se bizuiau pe Osiris, care fusese și el salvat din apă.
Vechii egipteni practicau și magia analogică - erau confecționate din ceară
figurine ale unor zei și oameni și așezate la locuința dușmanului pentru a-i
paraliza mâna; alteori erau înscrise numele popoarelor inamice pe o oală, după
care aceasta era spartă, atrăgând distrugerea dușmanilor.

🔺 Eshatologia și cultul morților 🔺


După Herodot în Istoriile sale, egiptenii credeau cu tărie în nemurirea
sufletului și în viața de dincolo de mormânt. Poporul cunoștea o singură noțiune
pentru a desemna cele două vieți, respectiv ankh (viață). Viața viitoare era
continuarea celei de pe pământ. Singura deosebire era aceea că morții locuiau în
Apus (Imentet), pe când cei vii trăiau în Răsărit pe Nil. Morții erau poporul
Apusului, Imentiu.
• Concepția despre suflet
Sufletul egiptean nu avea unitatea și personalitatea sufletului creștin
nemuritor. Sufletul era scindat, comportând o serie de suflete, care în sine nu erau
decât aspecte, componente, subdiviziuni ale activității spirituale a omului.
A) Ba sau bai – sufletul propriu-zis, în timpul vieții animă trupul pentru ca
după moarte să treacă într-o altă viață. Poate fi înțeles ca o putere (capacitate) a
omului. După moartea trupului, ba părăsește omul sub chipul unei păsări. Pasărea
mijlocește legătura dintre răposat și cei vii. Ba poate lua și alte chipuri, cum ar fi
al unei lăcuste (care era considerată tot o pasăre).
B) Ka – constituie fie un dublu de chip invizibil al omului, fie o
reminiscență a conceptului de totem primitiv. Ka reprezintă un principiu vital
strâns legat de trup, care după moarte nu părăsește corpul, ci coboară în mormânt,
păstrându-se atât timp cât se păstrează trupul. Prin ka a luat naștere preocuparea
pentru mumificări și piramide ca morminte durabile. Egiptenii au realizat statui
cât mai asemănătoare ale defuncților pentru a oferi posibilitatea lui ka să

13
locuiască în ele. Ka trebuia hrănit și îngrijit pentru a nu reveni ca strigoi printre
cei vii.
C) Ran – existență reală de sine sub forma numelui celui decedat, nume ce
trebuia păstrat cât mai mult cu putință pe pământ în memoria descendenților și pe
pietrele funerare. A șterge numele unui răposat de pe mormânt echivala cu o mare
crimă.
D) Akh – inima, sediul faptelor bune sau rele comise. La judecata lui Osiris
de după moarte, inima defunctului era cântărită pe o balanță, spre a se vedea dacă
a săvârșit mai multe fapte bune sau rele și dacă se va număra printre cei buni sau
răi.
• Destinul sufletului după moarte
În preistorie, egiptenii își îngropau morții în poziția chircită, punând în
preajma lor unelte de lucru și provizii de mâncare și băutură. Locul de veci era
mormântul însuși. Începând cu dinastia a IV-a apare credința potrivit căreia
sufletul poate părăsi mormântul pentru o anumită perioadă și poate să-și aleagă
altă locuință mai plăcută. Tot acum a apărut și credința în existența unei lumi
îndepărtate a morților, în care se ajunge pe un drum greu, plin de primejdii. Pentru
călăuzirea sufletului spre această lume s-au compus Cărțile Morților, ghiduri
pentru lumea postumă.
La Memfis se credea că sufletele morților vor merge într-un loc trist, spre
Apus, în deșertul Libiei. Potrivit teologiei heliopolitane, sufletele vor călători
fericite, împreună cu zeul Re pe barca acestuia, tot spre Apus, iar la Abydos se
credea că intrarea în lumea de dincolo se afla la apus de acel oraș, acolo unde
barca Soarelui dispărea în fiecare seară în împărăția morților printr-o crăpătură a
muntelui.
Versiunea eshatologică predominantă a fost cea osiriană. Defunctul se
identifică cu Osiris și primește o nouă viață. Asemenea vieții plantelor, care se
reînnoiește în fiecare an, tot la fel se reînnoiește și viața lui Osiris. După cum
zeul a fost declarat drept și a primit demnitatea de rege în lumea subpământeană
după moartea sa, tot așa și regele defunct este justificat și îndreptat, iar urmașul
său apare ca moștenitorul de drept al lui Horus. Fiecare defunct devine un Osiris
și primește epitetul de justificat. Călătoria sufletului avea ca țintă împărăția lui
Osiris, Câmpiile lui Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viață fericită,
întrucât fertilitatea Câmpiilor lui Iaru era mult mai mare decât a regiunii Nilului.
Totuși există drumuri greșite, care trebuie evitate, există ape care trebuie
traversate cu ajutorul unui ghid, există monștri îngrozitori care pot fi biruiți cu
ajutorul unor formule magice. Cel decedat trebuie să cunoască numele monstrului
(Oms) pentru a avea putere asupra lui. În cazul în care nu face cum trebuie
confesiunea negativă, sufletul se poate întrupa în animale necurate de pe pământ.
• Rituri de înmormântare
Înmormântarea în poziție chircită, cadavrul fiind culcat pe stânga cu capul
spre sud și fața spre apus. Uneori, trupul era tăiat în bucăți și capul așezat
deoparte, pentru ca mortul să nu devină primejdios pentru cei vii, venind printre

14
ei ca strigoi. Din perioada Regatului Vechi a început să se practice tehnica
mumificării sau îmbălsămării cadavrelor, care avea să devină o artă. Egiptenii
considerau necesară conservarea trupului. Viața viitoare nu era decât o continuare
a celei de pe pământ, fiind legată de trup. Osiris n-a putut învia înainte ca trupul
său să fi fost reconstituit din părțile tăiate și împrăștiate în urma luptei cu Seth.
Pregătirea mumiei începea cu extragerea creierului și a viscerelor, care,
impregnate cu parfumuri, se păstrau în patru urne (canope – pentru ficat,
intestine, plămâni și inimă). În locul inimii sau chiar pe mumie în dreptul inimii
se punea un scarabeu (simbol al învierii și reînnoirii), realizat din argilă sau dintr-
o piatră dură, având gravată o formulă magică ce pleda în favoarea răposatului.
Corpul era după umplut cu produse rășinoase și aromate (smirnă, scorțișoară,
tămâie). În continuare i se reconstituia forma cu paie sau tampoane de stofă, după
care era ținut timp de 70 de zile în carbonat de sodiu și înfășurat în pânze de in
îmbibate în ulei aromat. În mâinile mortului și între benzile mumiei erau așezate
texte sacre, rugăciuni și Cartea morților pentru a învinge dificultățile călătoriei
în lumea cealaltă. Mumia era închisă într-un sicriu de lemn pictat în interior cu
figuri și scene simbolice în culori, având și un text religios-funerar în hieroglife,
iar la exterior era zugrăvit portretul decedatului.
Mormintele mumiilor dispuneau de o serie de desene și picturi, redându-l
pe defunct și viitoarea sa familie, înconjurați de slujitori și animale domestice.
Începând cu perioada Regatului Mediu apare obiceiul de a așeza în mormânt
statuete din lemn, lut sau metal, care-l reprezentau pe mort, servind ca sălaș al lui
ka. Orice muncă necesară în viața de pe pământ rămânea absolut necesară în
împărăția morților. Cei bogați aveau nevoie în împărăția morților de slujitori. În
capitolul 6 din Cartea Morților există un pasaj unde un defunct constrânge o
figurină, numită uschebti (prin intermediul formulelor magice) să lucreze în locul
său. Preotul, îmbrăcat într-o blană de panteră, atingea fața și gura mortului cu un
topor și o foarfecă (redobândirea puterii de a se mișca și a vorbi), iar la sfârșit era
sacrificat un animal.
• Mormintele
Pentru oamenii simpli era o groapă obișnuită, nu prea adâncă, săpată în
nisip sau într-o scobitură într-o stâncă, astupată cu o piatră mare pentru a nu
pătrunde șacalii. Mormintele regale erau fortărețe cu pereți oblici spre centru,
purtând azi denumirea arabă de mastaba (banchetă). Deasupra mormântului se
afla o capelă în care se celebrau riturile funerare, mobilată cu o masă pentru
ofrande, alături era o stelă pictată sau gravată, în dosul căreia se afla serdab
(coridorul), conținând statuile defunctului. Acesta comunica (prin statuie) cu
familia sa. Capela era decorată cu scene pictate în basorelief, reprezentând
activități din viață care (pe cale magică) îl mențineau în viață pe cel răposat.
Mastabele erau grupate regulat în jurul piramidei faraonului. În timpul dinastiei
a III-a a apărut piramida în trepte (amintește de ziguratul babilonian sau de
piramidele în trepte ale aztecilor și mayașilor). Primul mormânt de acest fel a fost

15
construit de vizirul și arhitectul Imhotep pentru regele Djoser, fondatorul
dinastiei a III-a, la Sakkara.
Pot fi amintite piramidele de la El Giseh, înălțate pentru a adăposti mumiile
a trei regi din dinastia a IV-a (2723-2563 î.Hr.): Kheops, Khefren și Mykerinos
după ortografia grecească (Hufu, Hafra și Menkaura, după denumirea
egipteană). Piramida lui Kheops face parte din cele 7 minuni ale lumii antice.
Construcția ei a durat 30 de ani, timp în care “au muncit fără întrerupere câte
100 000 de oameni” (Herodot în Istoriile sale). Blocurile de piatră au fost aduse
pe tăvălugi, pe sănii trase pe nisip sau între două bărci.
Începând cu dinastia a XVIII-a, din cauza jefuitorilor de morminte care
amenințau regatul, faraonii au adoptat tipul de mormânt complet subteran
(hipogeu) cu mai multe încăperi, săpate în pereții de stâncă, în Valea Regilor, la
vest de Teba. Săpăturile treceau de 100m și aveau pereții decorați cu scene și
texte ce prezentau viața regelui defunct în lumea de dincolo. În această perioadă,
templele funerare erau construite în apropierea Nilului.

16