Cuvantul "Pentateuh", de originea greaca (pénte = "cinci“ si teuhos = "carte“), desemneaza

primele cinci carti ale Vechiului Testament. Această primă parte a Vechiului Testament este
numită de către evrei Tora adică "Lege”.

Pentateuhul înseamnă „Cele Cinci Cărţi“, adică denumirea generică a scrierilor care îl alcătuiesc:
Facerea sau Geneza, pentru că în ea sunt relatate crearea lumii şi a neamului omenesc, Ieşirea sau
Exodul, adică istorisirea eliberării poporului ales din robia egipteană, Leviticul în cadrul căruia
avem referinţe legate de funcţiile preoţeşti exercitate de tribul leviţilor), Numerele (numărătoarea
sau recensămâtul făcut asupra poporului evreu în pustie) şi Deuteronomul care se traduce, tot din
greceşte, „A doua Lege“, o reluare şi detaliere a Legii primite de Moise în muntele Sinai.

Întregul text al Pentateuhului îl atestă pe Moise drept autor, iar Biserica, în deplină concordanţă
cu tradiţia şi şcolile rabinice, a omologat această atestare încă din perioada apostolică. Ea se
întemeiază cu precădere pe faptul că Însuşi Mâtuitorul Iisus Hristos îl prezintă pe Moise drept
autor al Legii: „Oare nu Moise v'a dat Legea?“ (In 7, 19); „toate cele scrise despre Mine în Legea
lui Moise...“ (Lc 24, 44). Tot astfel, Sfinţii Evanghelişti: „Şi câd s'au împlinit zilele curăţirii lor
după Legea lui Moise...“ (Lc 2, 22); „căci Legea prin Moise s'a dat“ (In 1, 17); „L-am aflat pe
Acela despre Care a scris Moise în Lege“ (In 1, 45). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel,
propovăduindu-L pe Hristos la Roma, în lanţuri, se străduia „ca şi din Legea lui Moise, şi din
prooroci să-i încredinţeze despre Iisus“ (FA 28, 23); tot el mărturiseşte: „Într'adevăr, Moise scrie
despre dreptatea care vine din Lege“ (Rm 10, 5).

Pentateuhul nu este o carte de istorie în sens propriu și obișnuit, nici o carte de cosmogonie sau
geogonie. Pentateuhul este istoria întemeierii neamului omenesc.

Cuprinsul lui principal este „Legea dată de Dumnezeu”, dar nu expusă sistematic, cu paragrafe,
ca într-un cod de legi, ci expusă istoric, în ordinea promulgării ei.

- Facerea este prologul istoric, care istorisește întâmplările premergătoare Legii;

- Cele trei cărți următoare expun însăși legislația și unele evenimente în legătură cu promulgarea
legilor;

- Deuteronomul este epilogul care recapitulează și confirmă constituirea Legii.

În centrul lucrării este, prin urmare, Legea. Pe Muntele Sinai se face un legământ între
Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința făcută lui Avraam. De aceea
autorul insistă mai puțin pe anumite aspecte și anume, istoria de după Noe până la risipirea
neamurilor, petrecerea în Egipt, cei 40 de ani din pustie, în schimb redă amănunțit întâmplările
din iconomia mântuirii, căderea în păcat, potopul, ieșirea din Egipt și mai ales legislația sinaitică.

Pentateuhul este temeiul istoric al întregii religii revelate. Fără Pentateuh întreaga ordine
dogmatică și morală, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, este din punct de vedere istoric
neclară și nejustificată. Vechiul Testament și, la randul său, întreg Noul Testament sunt urmarea
fireasca a celor cuprinse în Pentateuh, din punct de vedere istoric. Întemeierea creștinismului de
către Mântuitorul Hristos are baza revelarii în Pentateuh.

În cadrul Pentateuhului găsim ideea de frățietatea a popoarelor, născute din același stramoș:
Adam. În Pentateuh întâlnim pentru prima data relevată ideea și noțiunea răscumpărării și a
Răscumpărătorului. Fără căderea în păcatul strămoșesc nu are rost răscumpărarea și, dacă nu ne
tragem din același stramoș, răscumpărarea prin Mesia nu este universală și nici creștinismul nu
este o lege divină pentru toate neamurile. Astfel, temeliile creștinismului sunt compromise dacă
Pentateuhul nu este carte autentică, sfântă, inspirată, cu deplină autoritate divină și umană.
Critica Pentateuhului este critica credintei creștine înseși. De aceea i se da Pentateuhului cea mai
mare importanță, atât din partea credincioșilor, cât și din partea necredincioșilor.

Unitatea lucrării, deci și a autorului, se vede, pe lângă felul de istorisire și caracterul

lingvistic, și din faptul că întregul material este grupat în jurul a trei idei principale: ideea
mesianică, separarea poporului biblic de alte neamuri și dreptul divin și istoric al lui Israel asupra
Canaanului. Prima idee mesianică anunțată în Facere 3:15 (Izbăvitorul va veni) se precizează mai
departe astfel: El Se va naște din neamul lui Sem (Facere 9), din Avraam, descendent al lui Sem
(Facere 12), din Iacov, nepotul lui Avraam (Numerii 24) și din Iuda, fiul lui Iacov (Facere 49). El
va fi marele legislator, ca și Moise (Deuteronom 18).
Pentru păstrarea trează a ideii mesianice și a monoteismului, a fost necesară separarea
poporului de orice influență păgână și străină. Separarea aceasta se asigură prin legi severe și
speciale, și se poate face numai prin așezarea poporului într-o țară îmbelșugată, unde singur e
stăpân și unde e ferit de contactul cu lumea păgână. Această țară este Canaanul, la a cărei
stăpânire poporul are și drept natural istoric (pentru că acolo s-au zămislit strămoșii lui, părinții
celor 12 seminții), dar și drept divin (căci a fost promisă de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor
lui).
În cadrul Pentateuhului avem cele mai multe profeții mesianice, profeții care se referă la
persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Profețiile Îl prezintă pe Mântuitorul ca pe o persoană reală, divino-umană, scoțând în
relief când firea Sa dumnezeiască, când firea Sa umană: a) Firea dumnezeiască este mărturisită
în: Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut (Psalm 2); Din pântece mai înainte de luceafăr Te-
am născut (Psalm 109); Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi
Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5: 1), sau
când e numit direct chiar Dumnezeu-Domn, Adonai, Elohim și chiar Iahve; b) Firea omenească
este mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța femeii (Facere 3: 15), a lui Avraam
(Facere 12; 22), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov (Facere 28); este numit „Mlădița din tulpina
lui Iesei" (Isaia 11: 1); „Odraslă a lui David" (Ieremia 23), care se va naște dintr-o Fecioară în
Betleem, și numele Lui va fi Emanuel (Isaia 7: 14); în locurile unde sunt prezentate fapte
minunate din viața Sa pământească (Isaia 71; 72). Iar ultimul profet care face legătura cu Noul
Testament, nu numai că L-a mărturisit pe Iisus ca Mesia, dar L-a și arătat cu degetul său
contemporanilor: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii (Ioan 1)