CONTEXTUL LITERAR, SOCIO-CULTURAL ȘI RELIGIOS ÎN CARE

A APĂRUT CREȘTINISMUL

1.Sensul sintagmei „ Noul Tesatament”

 În limbajul comun, cuvântul „ Testamnet” are, o conotație juridică. Testamentul este

actul juridic prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după
moarte.
 Testamentul, ca act sau document, apare în paginile Scripturii la : Facere, cap.
49( Avraam i-a chemat pe copiii săi și le-a zis : „ Adunați-vă ca să vă spun ce o să vi
se întâmple în zilele ce vor veni”.
 În limbs ebraică, cuvântul „berit” înseamnă „legământ”, dar în limba greacă a fost
tradus cu ”diathiki”, cuvânt care înseamnă „ legământ” dar și „testament” și era
folosit, în mod obișnuit, pentru a indics dispozițiile sau hotărârile testamentare.
 În limbajul biblic, teremenul diathiki face trimitere la cuvântul ebraic berit, dar nu se
traduce cu testament ci cu făgăduință, jurământ, angajament, obligatie, pact sau
alianță, în functie de contextul în care se gaseste acel cuvânt.
 Cuvântul berit apare pentru prima dată în Cartea Facerii, în cap.6, loc în care Domnul
îi promite lui Noe că va încheia un legământ. Acest legământ a fost un semn vizibil pe
cer – curcubeul. Mai apare tot la Facere, unde ni se prezintă legămâbtul pe care
Domnul l-a încheiat cu patriarhul Avraam. Semnul nu mai era la vedere ci era ascuns
și consta dintr-o jertfă în trupul patriarhului și al tuturor descendenților de parte
bărbătească ( circumciziunea). Pe vremea marelui Moise, Domnul a încheiat un alt
legământ, care s-a propagat de-a lungul istoriei acestui popor până în prezent.
 Hitiții au fost primii care au folosit „ legămintele„ și tratatele scrise între un monarh și
statele mai mici din jurul regatului său.
 Inițiativa încheierii unui berit o are Domnul Dumnezeu, prin acest legământ, Domnul
devine „ Tatăl” poprului biblic, iar fiii lui Israel devin fiii Lui.
 Legămintele aparțin stării post – paradisiace.
 În Rai nu exista „ legământ” sau „ legăminte”, ci grărire față către față, fără
intermediari. După căderea omului în păcat, între om și Dumnezeu s-a interpus un
spațiu pe care Dumnezeu l-a umplut cu legământul sau cu legea Sa pe care i-a dat-o
omului drept ”călăuză” și sprijin pentru a-l ajuta pe om să revină în comuniune cu
Creatorul său.
 A spune „ Testamnet” înseamnă a spune că Dumnezeu S-a implicat în istoria
umanității, a dorit să fie de partea poporului Său, a vrut să fie de partea omului.
 În Vechiul Testament au existat frecvente încălcări ale Legământului pe care
Dumnezeu l-a încheiat cu poporul Său pe Muntele Sinai. Din acest motiv, Domnul, în
sens pedagogic, l-a lăsat în mâinile și la discreția unor puteri stăine, care a devenit
instrumentele pedepsei divine.
 Domnul i-a trimis în lume pe prorocii Săi și, Prin ei, Și-a mângâiat poporul și i-a
făgăduit întoarcerea al dragostea dintâi ( Osea, Isaia, Ieremia, Iezecheil)
 Profetul vorbește în „ Cartea mângâierii” de faptul că Israel s-a comportat prostește și
că s-a dovedit inifidel și neascultător, însă Iahve a rămas, pe mai departe fidel
legământului de pe Sinai. Domnul a hotărât să încheie cu poporul Său un legământ
nou, car nu va mai fi scris pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii.
 Legământul cel Nou despre care vorbeste profetul Ieremia recuperează starea de la
început, starea paradisiacă sau interiorozează Legea.
 V.T face trimitere la Legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul Său pe Muntele
Sinai și, prin intermediul acestui popor, cu întreaga umanitate, în timp ce Noul
Testament indică Legământul cel Nou stabilit prin Sângele lui Hristos.
 Textul din Ieremia 31, 31-33 este singurul text vechitestamentar în care apare ideea
înoirii vechiului Legământ.
 Se pune întrebarea : Câte legăminte avem în istoria mântuirii? Unul singur, care a
fost reînoit în mod continuu de fidelitatea Domnului față de făgăduințele și față de
cuvintele Sale, fidelitate ca a fost definitiv și plenar manifestată în Sângele
Mântuitorului; sau avem două: unul încheiat cu Israel pe Muntele Sinai, iar celălalt
cu întreaga umanitate în Hristos? La nivel teologic, acestea rămân întrebări la care
nu s-a răspuns încă în mod deplin și satisfăcător.
 Noul Testament dă un sens diferit cuvântului „ Legământ”, deoarece acest
„ Legământ Nou” este ” în Sângele lui Hristos”.
 O ultimă precizare legată de folosirea în limbajul liturgic românesc a cuvântului Lege
în loc de Legământ : „ Beți dintru aceasta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei
Noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”. Mâncând Trupul
lui Hristos și bând Sângele Lui, ne intronizăm Legea Nouă dată prin El.
 Noul Testamnet cuprinde 27 de cărți:
 4 Evanghelii
 O monografie istorică – Faptele Sfinților Apostoli
 21 de epistole sau scrisori: 14 pauline și 7 sobornicești
 Apocalipsa
 Tocmai în sec al IV-lea d. HR., cele 27 de cărți au fost recunoscite ca formând „ Noul
Testament”
 La început cele 4 Evanghelii nu acveau numele lor actuale, cuvântul „ Evanghelie”,
atât în literatura profană, cât și în literatura sacră, nu idica o scriere, ci un anunț sau o
vestire.
 Termenul „ evanghelie” a fost folosit în litreatura profană și indica o veste bună.
 Sensul de veste bună al cuvântului evanghelie este numit și kerygmatic și așa a fost
înțeles și de Sf. Apostol Pavel, căci în Sfânta Evanghelie dreptatea lui Dumnezeu se
descoperă din credință spre credință așa cum este scris: Iar dreptul prin credință va
trăi” ( Rom. 1, 16-17)
 Există, însă, și un al doilea sens al cuvântului Evanghelie în scrierile Sf. Apostol
Pavel: face referire și la mântuirea eshatologică făgăduită de Dumnezeu prin gura
profeților Săi și implinită în propovăduirea Mântuitorului Hristos. (Rom. 1, 1-2).
 Împărăția lui Dumnezeu este acțiunea prin care EL conduce și guvernează poporul
Său, caracterizată de iubirea ce-l mânuiște pe om.
  Evanghelia n-a indicar la început o care, ci o vesstire de mântuire. Din punct de
vedere creștin, Iisus ar putea fi numit primul evanghelist, deoarece vestește
mânutuirea în mijlocul poporului Său, și în mod cu totul special.
 Primul martor al Evangheliei înțeleasă ca un este Sfântul Iustin Martirul care atât în
lucrarea „ Dialogul cu iudeul Trifon ”, cât și în „ Apologiile” sale pomenește de
„ memoriile Apostolilor” care se citesc în Biserică în cadrul cultului divin public.
 În Marcu, Matei, Luca și Ioan ” Evanghelia ” a deventi o biografie, o narațiune a
istoriei lui Iisus.
 Particularitatea lor constă în faptul că ele nu se vor a fi înțelese ca narațiuni ale vieții
unui personaj celebru, ci mai degrabă, ca mărturisiri de credință care-l interpretează
pe cititorul lor, îl provoacă, îi cer răspuns, pentru a trezi sau pentru a confirma în el
actul credinței.
 Faptele Apostolilor are o structură precisă și ne prezintă marșul triumfal al
Evnagheliei lui Hristos de la Ierusalim la Roma; cartea relatează faptele mai multor
personaje și recurge la discursul retoric. Este o operă ce se deosebește de aceste scrieri
și are ca scopt răspândirea Evangheliei de la Ierusalim până la marginea pământului.
 Primele 3 evanghelii se mai numesc și Sinoptice, nume pe care l-au primit la sf, sec al
XVIII –lea, un nume ce derivă de la titlul unei opere scrisă de un teolog luteran și
exeget Johann Jacob Griesbach.
 Sinopsis = privire sau vedere împreună
 Primele 3 prezintă asemănări de structură, lexic și de sintaxă care nu se regăsesc în
Evanghelia a patra.
 Familia de cuvinte „ evanghelia, evanghelizare și evanghelist” apare foarte des la
sinoptici și este aproape absentă la Sf. Ioan.
 Din 29 de istorisiri ale minunilor Mântuitorului care apar la sinoptici, a patra a reținut
doar 3 : vindecarea fiului funcționarului regesc, minunea înmulțirii pâinilor. Patru
sunt semnele pe care le întâlim la Sf. Ioan: semnul prefacerii apei în vin, vindecarea
slăbănogului de la Vitezda, vindecarea orbului din naștere și învierea lui Lazăr.
 În ceea ce privește celebrarea sărbătorii Paștilor în cele sinoptice este doar una, la Sf.
Ioan numără 3 călătorii ale lui Iisus la Ierusalim pentru a sărbătorii Paștile.
 O diferență este clară: teologia ioaneică este centrată pe evenimentul Întrupării, pe
revelarea sau descoperirea acestui Cuvânt oamenilor, în timp ce teologia sinopticilor
este centrată pe tema „ Împărăției lu Dumnezeu”, expresie ce nu apare deloc la Sf.
Ioan.

2. Lumea în care s-au născut Evangheliile

 Vechiul Testament este punctul de plecare fundamental pentru scrieriile Noului

Testamnet
 Primele surse pe care le vom avea în vedere sunt cele iudaice.
 În sec. III-II î. Hr., pentru comunitatea iudaică din Alexandria Egiptului, a apărut
traducerea greacă a Vechiului Testamnet, numită Septuaginta (este opera mai multor
 scriitori care, în timpuri diferite au dat naștere textului grecesc al Vechiului
Testament)
 În anul 1974 în Țara Sfânta s-a făcut o mare descoperire: s-au descoperit prețioase
documente în manuscris care au aparținut comunității religioase care a trăitpe
țărmurile aceste mări ( Marea Moartă), identificarea comunității de laQumran cu
gruparea Esenienilor nu este certă.
 Manuscrisele descoperite în grotele de la Kirbet Qumran datează din perioada 250 î.
Hr. -70 d. Hr, iar textele cuprinse în ele au fost scrise pe papirus și pergament în
limba ebraică și aramaică. Ele conțin cea mai completă copie a cărții profetului Isaia,
texte de rugăciuni, interpretări biblice, fragmente de poezii, dar și o listă a tuturor
locurilor funerare unde erau ascunse obiecte sacre.
 Alte manuscrise: „ Regula războiului”, „ Documnetul din Damsc”, ” Regula
Comunității”, „ Imnurile”
 Niciun text de la Qumran nu face referire la Iisus din Nazaret sau despre scrierile
neotestamentare, așa cum nici scrierile N.T. nu pomenesc nimic despre Qumran și
despre comunitatea eseniană de pe țărmul Mării Moarte
 O altă sursă iudaică este literatura rabinică care este împărțită în 2 : halahică( se
găsește în Torah și Talmud – ansamblu de legi juridice ce organizează viața personală
și colectivă a comunităților evreiești) și haggadică ( comentariu sau aprofundare la
Torah cu ajutorul unor materiale de tip parabolic, anecdotic și narativ; opere – Mișna,
Ghemara și Talmudul).
 Torah orală = Legea, Profeții și Scrierile
 Midraș= a se întreba, a căuta, a studia
 Un al izvor este Targumul = a interpreta sau a traduce
 Targum a fost folosit pentru a indica traducerea Bibliei din limba ebraică în cea
aramaică.
 Talmudul în limba ebraică înseamnă „ a învăța”, a tudia. El cuprinde comoara
înțelepciunii acumulate în decursul veacurilor de poporul Israel. În Talmud se găsesc
legi, reflecții, elementele ale înțelepciunii practice specifice Orinetului.
 Nucleul Talmudului esre reprezentat de Mișna ( o colecție de învățături rabinice
repetate din generație în generație).
 Îvățații evrei care se ocupau cu propovăduirea Mișnei se numeau tannaim, învățători
ai Legii fin sec. I și II d. Hr.
 Înățăturile tanaiților și interpretările amotaimilor compun Talmudul, opera ce
caracterizează cel mai bine Iudaismul
 Există 2 variante ale Talmudului: cel palestinian( a fost inițiat în sec. Al III-le și a
căpătat forma actuală în sec. IV) și cel babilonian( a fost realizat în Babilon prin
lucrarea unei scoli rabinice, descendente din acei evrei ce au rîmas pe mai departe în
Babilon, după exil.)
 Un izvor prețios pentru studiul NT este literatura gnomică și apocrifă ( a cărei
autenticitate este nedovedită), scrise în limba aramaică, aceste opere au parvenit
integral în versiunea etiopiană. Acest tip de literatură aparține timpului dintre cele
două Testamente și a fost dezvoltat în perioada sec.II î. Hr. – sec. II d.Hr.. Textele
care aclătuiesc acest gen de literatură sunt atât de origine iudaică, cât și de origine
creștină și conțin maxime, sentințe, reflecții și sfaturi morale și urmăresc un scop
 didactic sau catehetic ( ex. Cartea lui Enoh, Evanghelia lui Toma, Protoevnaghelia lui
Iacov.)
 Izvoarele greco - romane :
 Între autorii latini se numără Gaius Cornelius Tacitus, considerat părintele
istoriografiei latine.( „ Annales” – cuprinde istoria perioadei imperiale a primei
jumățăși a vecului I d. Hr., „ Historiae” – operă care curprinde istoria perioadei
imperiale până la sf. Primului secol după Hristos.)
 Un alt istoric este Gaius Suetonius Tranquillus – „ Despre viețile celor doisprezece
cezari”
 Un personaj care prezintă un oarecare interes este evreul Iosif Flaviu, el a fost
comandant al trupelor evreiești din Galileea în timpul primei revolte iudaice care s-a
sfârșit cu distrugerea Ierusalimului și a templului la anul 70 d. Hr., dar care s-a predat
viu în mâinile romanilor în timpul asediului lui Vesapsian de la Tell Jafat. Dezertarea
sa este și motivul pentru care multți cercetători se îndoiesc de caracterul științific al
operei sale ( „ Antichități iudaice” – conțin istoria Iudeilor începând cu facerea lumii
până al prima răscoală iuadică)
 Un alt autor iudeu de limbă greacă a fost Filon din Alexandria, un filozof al religiei,
contemporan cu Mântuitorul. Opera sa este pentru noi sursa cea mai importantă
pentru cunoașterea iudaismului ( Despre viața lui Moise, Expunere a Legii Mozaice;
Comentariu alegoric la Cartea Legilor)
 Scrierile filosofilor epicurei, stoici și cinci reprezintă surse sau izvoare importante pt
cunoașterea mediului în care NT și-a făcut apariția. ( Epictet – stoic – „Disertații” și
Plutarh – filosof grec.)

3. Cadrul istoric și geografic în care a apărut Creștinismul

 Pământul în care s-a născut și a trăit Măntuitorul este Canaan ( derivă de la

preulucrarea purpurei)
 Denumirile Canaanului:
- Palestina – nume ce la primit când pământul ei a fost atacat și invadat de
Filisteni
- Același nume s-a dar și Țării Sfinte de romani la sf. celei de-a doua Revolte
iudaice
- După întoarcerea din exilul babilonic va lua numele de Iudeea – deoarece mulți
everi repatriați erau din tribul sau seminția lui Ida.
 În epoca NT, de la Marea Mediterană până la Iordan, țara măsura cca. 250 km lungine
și 60 km lățime
 În centrul regiunii se află depresiunea Iordanului, un râu care izvorăște la poalele
muntelui Hmron, traverseasă Lacul Ghenizaret și se varsă în Marea Moartă.
 Poporul Israel a cunoscut, începând cu perioda marelui Moise, un regim teocratic, o
formă de guvernământ specifică lumii vechi, în care conducătorul religios deținea și
frâiele puterii seculare. Abia în sec al XI-le î. Hr., Israel a devenit monarhie, odată cu
alegerea lui Saul, primul rege din Israel. Doar 3 regi au stăpânit pământul lui Israel
 întreg – Saul, David și Solomon – după moartea celui din urmă regatul Evreilor se va
dezbina. În anul 933 î.Hr. i-au ființă două regate : Regatul de Nord ( Israel -capit.
Samaria) și Rgatul de Sud ( Iuda – capit. Ierusalim)
 Israel a dăinuit 211 anu când a fost cucerit de Asirieni, iar cel de Sud, puțin mai mult,
când a fost cucerit de babilonienii conduși de Nabucodonosor al II-lea.
 Perioada celui de-al Doilea Templu începe odată cu apariția unei noi putere – Persia –
moment în care everii se vor întoarce din Exil și vor începe să reconstruiascp Templul
din Ierusalim
 În anul 332 î.Hr. Alexandru cel Mare a cucerit Ierusalimul fără ca acesta să-i opună
rezistență, dar a permis Evreilor șă-ți continue cultul de la templu și ritualurile
religioase.
 Dorind să răspândească elenismul pe valea Nilului, regele a întemeiat în vestul deltei
Nilului oarșul Alexandria, cetate ce va deveni noua capitală a Egiptului.
 Sosirea grecilor în pământul lui Israel a reprezentat începutul unei perioade
caracterizată de 2 culturi: cultura greacă și cea orientală, ceea ce a dat viață curentului
Elenism.
 După moartea lui Alexandru imperiul a început a se destrăma, două regate principale
s-au ridicat din el : regatul Seleucizilor în Siria și cel al Ptolemeilor în Egipt.
 Dinastia Seleucizilor a fost fondată de Seleucos.
 Sub Antioh al II-lea „ Epifanes”, everii au cunoscut cea mai neagră perioadă din
istoria sa. Acest rege smintit și-a propus să-i șteargă pe evrei din dipticele istoric. A
scos în afara legii cultul mozaic, a profanat templul din Ierusalim și a introdus
pedeapsa cu moartea celor ce se opuneau elenizării – acum are loc răscoala fraților
Macabei.
 Iuda Macabeul a reușit să înfrângă trupele lui Antioh, a ocupat Ierusalimul și a
restabilit cultul lui Iahve, restabilind altarul în ziua de 25 a lumii Chislev, evenimentul
se numește Hanuca și are loc în decembrie, ea ține 8 zile și se numește „ sărbătoarea
luminilor„.
 Iuda Macabeul a murit în bătălia de la Bereea și a fost îngropat de frați la Modein.
 Irod nu era evreu, ci idumeu. El se născuse în anul 73 î.Hr., petrecându-și copilăria și
adolsescența la curtea lui Ioan Hircan al II –lea. Acest tiran crud și sângeros i-a
eliminat pe rând pe toți posibilii oponenți ai domniei sale și s-a înconjuar la palat de
eleniști culți, favorabili influențelor străine. El a ridicat fortăreața Massada în Cre se
va retrage rezistența evereiască din Prima Revoltă Iudaică, imediat după anul 70 d. Hr
 Potrivit Evangheliei după Matei, Mântuitorul S-a născut spre sf. Domniei lui Irod.
 Din anul 26 până în anul 36 d. Hr., procurator al Iudeii a fost Ponțiu Pilat.
 După moartea lui Irod cel Mare, regatul său a fost împărțit între copii care i-au mai
rămas, Arhelau a primit Idumeea, Iudeea și Samaria.
 Agripa I ( 37 -44 d. Hr.), pentru a fi pe placul iudeilor, l-a ucis pe Sf. Iacov, iar pe Sf.
Petru l-a aruncat în temniță cu gândul de a-l ucide mai târziu. Petru a fosst eliberat în
mod miraculos de un înger.
 Un eveniment major petrecut pe scena politică a primului secol creștin a fost revolta
Iudeilor împotriva Romei, începută în anul 66 d. Hr. Între conducătorii militari iudei
care încercau să reziste în Galileea înaintea tăvălugului roman se afla și Iosif Flaviu,
viitorul istoric
  Mișna= tradițiile rabinice orale
 ” Cetatea lui David„, devenise oraș păgân, căci Iudeilor le era interzisă intrarea în el,
dar și respectarea datinilor strămoșești. Numele cetății devenise „ Colonia Aelia
Capitolina„. Cuvintele profetice rostite de Mântuitorul s-au împlinit până la cel mai
mic detaliu: Ierusalime, Iersualime....
 Mântuitorul Iisus S-a născut în timpul în care împărat la Roma era Octavian
Augustus, a pătimit, a fost răstignit, a murit și a înviat în timpul împăratului Tiberiu.
 Betleem = casa pâinii
 Capernaumul a devenit patria lui Iisus după cel locuitorii Nazaretului l-au respins.
 Numele orașului Ierusalim se datorează zeului Șalem = oraș al păcii.

4. Mediul socio-cultural și religios în care a apărut Creștinismul

 Termenul de iudaism a apărut prima dată în sec al II –lea î. Hr., și e atestat în Cartea a
doua a Macabeilor.
 Iudasim cuprinde natura, viața, convingerile și obiceiurile poporului Israel.
 Ca început al alcestui fenomen - repatrierea robilor evrei din Babilon și restaurarea
națiunii în pământul părinților, semnul fiind reconstrucția Templului. Cel de-al doilea
Templu a fost sfințit în anul 515 î. Hr., moment în care vechii evrei și-au reafirmat
supunerea față de Legea Domnului.
 Tipuri de iudaism : elenistic, rabinic, medieval, al sec. XIX –lea, ortodox și reformat
 După cea mai mare catastrofă iudaică petrecută la anul 70 d. Hr., a luat ființă o școală
rabinică la Iamnia ridicată din cenușa templului și din ruinele Ierusalimului. A fost
fixat acum canonul Bibliei Ebraice; a fost sistematizată Torah orală ( Mișna)

5. Principalele inistituții religioase și sociale al Iudaismului

 Semnul vizibil al unității Iudaismului între sec. X –VI î. Hr., a fost Templul, deoarece
reprezenta centrul vieții religioase, politice, culturale dat și economice.
 Cel de-al doilea templu ( Templul lui Zorobabel) a fost extins și restaurat de Irod cel
Mare
 Locul unde Sf. Petru și Ioan l-au vindecat pe ologul din naștere – Poarta Cea
Frumoasă/poarta lui Nicanor.
 În Sfânta– altarul tămâierii, masa pâinilor punerii înainte, canelabrul cu șapte brațe,
sulul Legii
 În Sf. Sfintelor se intra doar de Ziua împăcării
 Au exisat în Țara Sfântă două sanctuare dedicate lui Iahve, unul pe insula Elefantina
în Egipt și unul la Leontopolis, ma precis pe Muntele Gazirim în Samaria
 Au apărut edificii unde nu se celebra un cult sacrificial, dar se adunau credincioșii
evrei pt rugăciune și pentru citirea și explicarea Legii lui Moise – sinagogi
 Unii bilici susțin că ele au fost introduse de Ezdra, alții susțin că au apărut în epoca
elenistică.
 Dintre timpurile Sfinte, cea mia importantă era sâmbăta, sabatul încheie cele 6 zile ale
săptămânii și începre din seara zile de vineri și ține până sâbătă seara.
 Existau 3 sărbptori anuale mari ale Vechilor Evrei, ele fiind însoțite de un pelerinaj la
Ierusalim : Paștile, Cinzecimea și Sărbătoarea Corturilor.
 Paștile = era prăznuită în luna Nissan – martie –aprilie, ca simbol al renașterii
poporului lui Israel la o viață nouă
 Cinzecimea - în timpul ei everul pios Îi aduce Domnului un snopr de grâu sau de or
 Săbătoarea Corturilor era toamna, între 15 – 22 Tișri. Se prăznuiește în memoria
petrecerii evreilor, vreme de 40 zile în pustie, cu zece zile înainte de această
sărbătoare, în ziua a 10 a a lunii Tișri, evreii sărbătoresc „ Ziua împăcării”, o zi
marcată de post aspru, de jertfe pentru păcat, iar în vechime la această sărbătoare avea
loc trimiterea în deșert a țapului ispășitor.
 Pe primul loc pe scara socială se aflau preoții: aceștia reprezentau un grup social
închis, strict delimitat de restul societății prin profesia și prin privilegiile de care se
bucurau. În vârful tagmei lor se aflau arhiererul, personaj care, după întparcerea din
Babilon, în lipsa unui rege, a devenit autoritatea supremă a iudeilor.
 Sinedriul idaic, tribunalul suprem în Israel – alc. din 70 de mebmri ( bătrânii
poporului și fariseii)
 În Israel, preoția era ereditară iar preoții suljeau cu rândul la Sf. Locaș, fii împărțiți de
regele David în 24 de cete, fiecare ceatî aisgurând serviciul religios de la templu pe
durata unei săptămâni.
 Alături de preoți slujeau mereu leviții (au fost stropiți cu „ apa curăției” de marele
preot Aaron, apoi și-au ras cu briciul tot corpul și și-au spălat veșmintele)
 Gestul punerii mâinilor, în cazul leviților, înseamnă faptul că păcatele poporului
treceau asupra lor, iar ei erau datori să le expieze oferindu-se pe ei înșiși și viața lor ca
sacrificiu sfânt Domnului
 Potrivit cărții Deuteronomului, fiecare evreu era obligat prin lege să-și cheltuie
zeciuala de grâu, de vin și de untdelen la sf. Locaș de la Ierusalim, pt ca bucuria și
veselia lui trebuia să se manifeste înaintea sau în fața Domnului.

6. Grupările și partidele religios-politice din epoca Noului Testament

a. Saducheii:
 Au apărut destul de târziu în istoria poporului biblic și n-au reprezentat un partid la fel
de mare ca fariseii
 Era compusă din artistocrația sacerdotală, din arhiereul în funcție, din foștii arhierei și
din marile familii preoțești
 Numele lor vine de la marele preot Țadoc, rânduit arhiereu de Solomon în locul lui
Abiatar
 Începând cu epoca macabeilor, aristocrația sacerdotală s-a compromis considerabil și
iremediabil
 Nu aceptau altă normă decât Sf. Scriptură. Tradiția nu aveau pentru ei nicio valoare.
 Au respins: învierea morților, existența spiritelor, a spiritelor, a sufletului nemuritor,
respingeau învățătura despre providența divină, în viziunea lor, depindea numai de om
să aleagă binele sau răul și fiecare om era liber să-și aleagă direcția pe care o dorește.
 Gruparea lor a dispărut la anul 70 d. Hr
b. Fariseii
 Reprezentau gruparea cea mai respectată în popor
 Numele lor provine de la o altă grupare, cea a „ hasidimilor” ( grupare care a
desfășurat o intensă luptă de rezistență împotriva elenizprii Palestinei în timpul
regelui Antioh al IV-lea Epifanes)
 În ebraică erau numiți „ preușim” - a separa, a distinge
 Se deosebeau de restul poporului prin respectarea strictă a Legii Mozaice
 Refuzau absolut orice contact cu păgânii, dacă acest concat nu presupunea convertirea
la iudaism
 Ei se sunt prezentați ca arversari înverșunați ai Mântuitorului
 Admiteau nemurirea sufletului, învierea celor drepți, voința liberă și liberul arbitru.
 Politica nu-i pre interesa
 Ei reprezentau ce era mai bun în Iudaism. Marele Pavel a fost el însuși un
reprezentant al acestei grupări și el a avut curajul să spună, fiind pe deplin acoperit, că
în „ ceea ce privește dreptatea din Lege” era „ fără prihană” sau „ ireproșabil”
 Au reușit să devină călăuzele spirituale ale poporului, mai ales după 70. D. Hr.
 Iudaismul a reușit să reziste datorită învățătorilor de lege farisei
c. Zeloții
 Oameni care împărtășeau doctrina fariseilor, dar nu erau deloc pacifiști, ci ăși
revendicau deschis și zgomotos dreptul al libertate
 Nu-l recunoșteau pe cezarul de la Roma ca stăpân al lor, refuzând să-i plătească fajdia
și alimentând revolta armată împotriva puterii opresoare
d. Esenienii
 Provine de la cuvântul hasîn = pios
 Erau organizați fie izolați, asemenea unei grupări monastice, fie în grupri care ăți
continuau existența în locurile obișnuite
 Cei izolați repescatu celibatul, dar nu disprețuiau deloc căsătoria
 Istoria lor se încadrează în perioada în care începe din cea de a doua jumătate a
secolului I î. Hr, și se încheie în prima jumătate a sec I d. Hr.
 Doctrina lor: credința într-un destin implacabil și de neschimbat, care ar anula în
totalitate liberul arbitru, admiteau credința în existența sufletului și în nemurirea
acestuia, concepțiile eshatologice erau dualiste
e. Samaritenii
 Plasează episodul ruperii lor de autoritatea centrală de la Ierusalim în epoca cuceririi
Țării Sfinte de către Macedoneni.
 Acceptau doar Pentateuhul
 Locul unde își practicau cultul este Muntele Gazirim, aici și-au construit un templu
care a fost distrus în epoca Macedonenilor
 Între iudeii repatriați din exilul babilonic și samariteni există o ură datorită originii
impure a celor din urmă
f. Diaspora iudaică
 Diaspora provine din diaspeiro care se traduce cu împărtpșire
 Reprezenta totalitatea comunităților evreiești dispersate în afara Palestinei, începând
cu anu 586 î. Hr., Ierusalimul a fost cucerit.
 În timpul petrecerii Mântuitorului pe pământ evreii care locuiau în diaspora erau mai
mulți decât cei ce locuiau în pământul Țării Sfinte
 O comunitate numeroasă de evrei s-a format în Mesopotamia, unde s-a născut
Talmudul Babilonian, însă centrul cultural și economic era Alexandria
 Filon – cea mai reprezentatică figură a iudaismului elenistic, tot aici s-a format prima
traducere în limba greacă a VT, cunoscută cu numele de „ Septuaginta”
 Din FA aflăm că în Antiphia Siriei, pentru prima dată, ucenicii s-au numit creștini
 Dorința iudeilor de a face prozeliți se simțea mai tare în iudasimul diasporei decât în
cel palestinian
 Dacă pe teritoriul Țării Sfinte încercarea de elenizare a provocat criza și apoi revolta
macabeiană, în diaspora s-a întâmplat fenomenul cunoscut sub numele de „elenizarea
iudaismului”
 iudaismul diasporei a asimilat multe din valorile culturii grecești. Traducerea Torei
din limba ebraică în limba greacă sub Ptolemeu al II-lea (285-246 î. Hr.) a condus
spre o întrepătrundere între cultura elenistică, promovată de folosirea limbii grecești,
și tradiția ebraică genuină conținută în textul sacru al Torei. Folosirea alegoriei,
specifică limbii grecești, a făcut posibil un nou mod de a citi textele sacre.
 Septuaginta sau traducerea grecească a Vechiului Testament din limba ebraică în
limba greacă reprezintă una dintre multele opere reprezentative ale diasporei iudaice
sau ale iudaismului elenistic. Faptul că Biserica Primară a adoptat Septuaginta ca
„Sfântă Scriptură” și a interpretat-o în cheie hristologică a determinat Iudaismul
secolului al doilea să o substituie altor traduceri.
 Antiquitates Iudaicae a apărut cândva între anii 93-94 d. Hr. (prima ediție) și în jurul
anului 100 (a doua ediție) și a fost destinată unui public cult. Autorul ei a elaborat
laude la adresa națiunii sale, relatându-i istoria de la facerea lumii.
 Operele lui Filon din Alexandria reprezintă o strălucită tentativă de sinteză între
gândirea biblică și reflexia filozofică eclectică a neoplatonismului, a
neopitagorismului și a stoicismului
g. Elenismul
 Conceptul de „elenism” a fost creat de istoriografia din secolul XIX pentru a indica
perioada din istoria popoarelor din bazinul Mării Mediterane, cuprinsă între moartea
lui Alexandru cel Mare (323 î. Hr.) și anul 30 d. Hr., anul în care a căzut Regatul
Egiptului, ultimul regat născut din dezmembrarea marelui imperiu macedonean
 La nivel politic, trebuie să spunem că elenismul s-a născut din ideea măreață a lui
Alexandru Macedon de a uni Orientul cu Occidentul într-un „imperiu universal”, care
să se extindă din Egipt prin Asia Mică, până în Mesopotamia, Persia și India.
 În ceea ce privește Studiul Noului Testament, trebuie să spunem că elenismul privește
și istoria creștinismului de la începuturi, deoarece nu putem nega faptul că întregul
spațiu din jurul Mării Mediterane, în timpul formării Noului Testament, era puternic
influențat de limba și de cultura greacă.
 În timpul nașterii Mântuitorului majoritatea evreilor vorbeau limba greacă. Cărțile
sfinte scrise în limbile ebraică și aramaică au fost traduse în limba greacă, iar unele
dintre cărțile deuterocanonice au fost scrise direct în limba greacă
 Aspecte care au caracterizat perioada elenistică. În epoca elenistică n-a mai fost
„polisul” (orașul sau cetatea) orizontul conștiinței umane, ci „cosmosul” (lumea). S-a
creat acum o conștiință „cosmopolită”, o concepție care promova ideea cetățeniei
universale („patria mea este lumea întreagă”)
 Colonialismul (cu mercenari greci lăsați peste tot în punctele importante ale
imperiului) și construirea cetăților multietnice au fost elementele fundamentale ale
politicii lui Alexandru cel Mare
 Principalele școli filozofice, contemporane cu începutul Creștinismului (epoca Noului
Testament), erau: școala cinică (doctrină filozofică care nu recunoștea normele sociale
existente și preconiza o viață simplă și reîntoarcerea la natură), epicureismul (doctrină
filozofică materialistă), platonismul intermediar și stoicismul (curent filozofic creat de
Zenon în secolul IV î. Hr. în Grecia antică, care conținea elemente materialiste în
concepția despre natură și în teoria cunoașterii, dar care în domeniul eticii se menținea
pe poziții idealiste, propovăduind supunerea față de soartă și considerând drept
condiție a fericirii eliberarea de pasiuni și liniștea spiritului).
 Filozofii cinici, între care cei mai cunoscuți reprezentanți au fost Diogene (413-325 î.
Hr.) și Crates din Teba, elevul său (+ 288/285 î. Hr.), au exaltat desprinderea sau
detașarea omului de marile iluzii ale plăcerii, ale bogăției și ale puterii
 Doctrina sau filozofia epicureilor se baza pe distanța sau diferența insurmontabilă
între zei și lumea creată
 Școala platonismului intermediar a păstrat conceptele elementare despre lumea
ideilor, despre real și invizibil, despre eternitate, ca modele ale lumii sensibile. Plutarh
(scriitor și filozof grec) a fost unul dintre reprezentanții
 Filozofia stoică este cea mai reprezentativă în epoca Noului Testament: Seneca (4 î.
Hr. – 65 d. Hr.) și Epictet (50-138 î. Hr.) sunt numele cele mai reprezentative ale
acestui curent filozofic, care susținea că înțelepții trebuie să se conducă numai după
rațiune, renunțând la plăceri și făcând față cu fermitate (cu stoicism) încercărilor
vieții.
 Logosul este cel care determină și penetrează lumea materială și conferă armonie, atât
macrocosmosului (marele univers), cât și microcosmosului (omul).
 Potrivit lui Zenon, omul este chemat să trăiască în armonie cu natura care-l înconjoară
 Religiozitatea evreilor în perioada elenistică se manifesta în diferite
forme, între care se număra: divinizarea suveranului (fapt întâlnit deja în vechile
monarhii orientale), sincretismul religios, fenomene specifice, cum ar fi religiile de
mistere
 În ceea ce priveşte gnosticismul, trebuie să spunem că el reprezintă o problemă
complexă, cu rădăcini precreștine sau contemporane cu apariția Creștinismului, însă
sistematizarea acestui curent filozofic s-a petrecut abia în secolele II și III d. Hr.
  Gnosticismul e un sistem filozofic soteriologic: mântuirea sau izbăvirea umanului se
dobândește prin gnoză (gnôsis), prin cunoașterea propriei identități ascunse, capabilă
să elibereze „scânteia” divină care e prizoniera materiei sau a trupului.
 Cultele de mistere reprezintă caracteristica religiozității elenistice și ele erau cele mai
răspândite în rândul populației (mai ales în rândul populației de condiție medie și
joasă) care considera căile filozofiei și ale religiei oficiale prea distante față de
problemele cotidiene ale omului.
 . Foarte răspândită era și credința potrivit căreia „zei mor și învie”.

SFÂNTA EVNAGHELIE DUPĂ SFÂNTUL APOSTOL ȘI EVANGHELIST MATEI

( evanghelia îmlinirii)

1. Generalități

 Vechiul Testament este, fără îndoială, „punctul de plecare” fundamental sau „locul de
baștină” al scrierilor Noului Testament
 Exegeții sunt convinși de faptul că evanghelistul Matei, atunci când a scris
Evanghelia, a avut în față Evanghelia după Marcu. Aceiași exegeți vorbesc despre „o
sursă comună” pentru toate Evangheliile – așa-numita „sursă Q” –, indicând prin
această literă o prescurtare a cuvântului „Quelle” („sursă” sau „izvor”). A existat,
deci, un izvor documentar care conținea cuvinte sau ziceri ale lui Iisus, o sursă
anterioară Evangheliilor canonice ajunse până la noi.
 Evanghelistul Matei n-a plecat de la zero în elaborarea scrierii sale; el a avut la
dispoziție câteva documente scrise; existau, la vremea la care și-a alcătuit el
Evanghelia, „fișe” care conțineau însemnări despre „faptele și cuvintele Domnului”
(Fapte 1, 1), materiale pe care le-a folosit sau care l-au ajutat să-și elaboreze scrierea;
exegeții numesc aceste materiale: „Protoevanghelii”.
 Exegeții au reușit să identifice temele principale ale acestei propovăduiri orale,
schemele și modalitatea desfășurării ei: e vorba despre celebra „kérygma” sau
„propovăduirea apostolică”
 tradiția despre care vorbim nu s-a născut, în mod simplu, în ziua Cincizecimii (pentru
a folosi punctul de plecare indicat în Cartea Faptele Apostolilor), ci reprezintă o
atestare (sau o confirmare), chiar dacă una mai îndepărtată, a vocii lui Iisus.
 Evanghelia după Matei nu e în mod simplu un ecou ea este și „un produs redacțional”
original
 Tradiția Bisericii i-a atribuit Sfântului Matei ca simbol omul sau îngerul, pentru că
acest evanghelist a scos în evidență, mai mult decât ceilalți evangheliști, chipul uman
al Mântuitorului, iar genealogia de la începutul Evangheliei sale dă mărturie originii
umane a Mântuitorului. Fiul lui Dumnezeu
  Încă de la începuturile Bisericii Evanghelia după Matei a exercitat o influență
decisivă, hotărâtoare și generalizată asupra cultului creștin și asupra mediului vieții
ecleziale, mai mult decât toate celelalte scrieri ale Noului Testament, acesta este și
motivul pentru care Evanghelia după Matei este prima în ordinea canonică a
Evangheliilor și a scrierilor Noului Testament
 Operele vechi care citează Evanghelia după Matei sunt: „Păstorul lui Herma”,
scrierile Sfântului Clement Romanul, Atenagora
 Comentarii foarte cunoscute la Evanghelia după Matei ne-au lăsat Origen, Sfântul
Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril al Alexandriei, Ilarie de Poatiers, Fericitul Ieronim și
Fericitul Augustin.
 Între autorii români, cel mai cunoscut comentariu la Evanghelia după Matei este cel al
profesorului Vasile Gheorghiu de la Cernăuți, scris în trei volume (1925-1927-1933).
 Evanghelia după Matei conține un volum de învățături ale lui Iisus net superior și e
foarte succintă în relatarea faptelor
 Notorietatea Evangheliei după Matei se datorează și caracterului ei didactic și
catehetic


2. Autorul Evangheliei

 Evanghelistul Matei nu folosește pronumele personal la persoana I pentru a se

prezenta pe sine
 Scrisul Sfântului Matei se distinge prin mai multe aspecte: Textul Evangheliei sale e
bogat în expresii și aluzii la obiceiurile iudaice; Tehnica discursului său este tipic
rabinică; Sfântul Matei folosește tehnici de argumentație specifice literaturii iudaice
din vremea sa.
 La nivel teologic, Sfântul Matei subliniază unele teme dragi reflecției și tradiției
iudaice, cum ar fi: : cuvintele referitoare la Legea lui Moise; limitarea misiunii la
„oile cele pierdute ale casei lui Israel, ), schimbarea sensului a celebrei „reguli de
aur”; referirea la cea mai mare poruncă din Lege.
 Tradiția Bisericii l-a identificat pe autorul primei Evanghelii cu Sfântul Apostol Matei
.Potrivit Evangheliei sale, Matei a fost chemat la apostolat de Iisus Însuși în
momentul în care el, vameșul Levi, ședea la. Evangheliștii Marcu și Luca îl cunosc cu
numele de „Levi al lui Alfeu”.

3. Proiectul Sf. Matei

  elemente simbolice:
a. muntele: La evanghelistul Matei scena finală a ispitirii are loc pe „un munte
foarte înalt” (Mt 4, 8). Așadar, muntele apare chiar de la început, în momentul în care
Iisus intră în scenă și Își începe activitatea publică și săvârșește o alegere mesianică
importantă (decisivă), respingând hotărât propunerile Ispititorului și, implicit, un
mesianism politic. În Evanghelia după Matei, Iisus Se descoperă (Se revelează) pe
„un munte înalt”. Ultima și cea mai teribilă ispită pentru Iisus (care a fost, este și va fi
și pentru noi) a fost atracția puterii și a orgoliului; a fost ispita unui mesianism politic,
triumfal și glorios. Muntele apare și în episodul imediat următor – cel care ne prezintă
„Predica de pe Munte” (cap. 5, 6 și 7) – „Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte”
(Mt 5, 1). „Muntele fericirilor” – care se află în Galileea, chiar dacă nu știm precis
locul său – și Muntele Sinai. în Evanghelia după Matei, se suprapun și formează
„unicul munte”: muntele descoperirii sau al revelării Fiului lui Dumnezeu și al
Legământului celui Nou, care nu reprezintă ștergerea sau anularea Legii Vechi, ci,
dimpotrivă, împlinirea și desăvârșirea aceleia (Mt 5, 17). Pe „Muntele Fericirilor”
chipul lui Hristos reflectă chipul lui Moise. În finalul Evangheliei după Matei întâlnim
din nou „muntele”: „Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le
poruncise lor Iisus”. În spatele lui Iisus din Evanghelia după Matei stă întreg Vechiul
Testament. Matei ne prezintă un chip al lui Hristos serios, solemn, învăluit în norul
teofaniei de pe Muntele Sinai.
b. Vechiul Testamnet / ideea împinirii : Între toți evangheliștii, Sfântul Matei este
cel mai mult preocupat să demonstreze sau să indice „axa istoriei mântuirii” noastre. ,
elementul cel mai important al sulului de carte care cuprinde Sfânta Scriptură. Există în
cuprinsul Evangheliei după Matei cel puțin șaptezeci de citări din Vechiul Testament. Verbul
„pleroún” este verbul „plinătății” sau al „desăvârșirii.
c. Numerele: textul mateian este împărțit în cinci mari cuvântări: Predica de pe
Munte, Cuvântarea misionară, Cuvântarea în parabole, Cuvântarea bisericească sau
comunitară, Cuvântarea eshatologică. Cinci discursuri în jurul cărora par să fie distribuite
celelalte istorisiri: Evanghelia „copilăriei” lui Iisus (cap. 1-2) și materialul despre Pătimirile
Mântuitorului, despre Moartea și Învierea Sa (cap. 26-28). Numărul cinci face aluzie la
primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi (Pentateuhul lui Moise). În tradiția iudaică, în cadrul
cultului sinagogal, cinci erau cărțile care se foloseau la marile sărbători iudaice: Cântarea
Cântărilor, Cartea Rut, Plângerile lui Ieremia, Ecclesiastul și Cartea Esterei.
Un alt număr biblic important este numărul „șapte”, numărul plenitudinii, al
deplinătății sau al totalității. Șapte sunt cererile din Rugăciunea Domnească sau din
rugăciunea „Tatăl nostru”. . Șapte sunt pildele sau parabolele din capitolul 13 al Evangheliei
și tot șapte (opt) sunt „vai-urile” adresate de Iisus cărturarilor și fariseilor fățarnici.
Evanghelistul iubește și numărul „trei”, un alt număr al perfecțiunii, ca și cum ar
încerca să rezume în textul său întreaga geometrie, armonie și arhitectură a Vechiului
Testament: Legea, Profeții și Scrierile (reprezintă Biblia Ebraică); avem apoi trei momente
ale ispitirii Mântuitorului; în capitolul 6 al Evangheliei avem trei fapte bune în mare cinste la
Vechii Evrei: milostenia, rugăciunea și postul; trei momente de rugăciune în Grădina
Ghetsimani; trei lepădări ale apostolului Petru.
 Evanghelia după Matei Îl pune pe Hristos ca axă, ca pivot, ca fundament sau ca bază a
unui cuvânt al lui Dumnezeu care s-a manifestat deja în trecut.
 evanghelistul Matei a scris pentru iudeo-creștini
 Evanghelia după Matei are o coloratură iudaică evidentă, iar Biserica și Sinagoga se
află în tensiune în scrisul evanghelistului Matei.
 În secolele XIX și XX Evanghelia după Matei a început să fie considerată prima între
Evanghelii
 Sfântul Matei citează din Vechiul Testament, în loc să traducă cuvintele din originalul
ebraic, folosește traducerea greacă a acestuia (Septuaginta), din acest motiv deducem
din ea că a fost scrisă direct în limba greacă.
 scrisul său conține suficiente mărturii ale fidelității sale față de lumea iudaică din care
provenea: oferta/ofranda pentru altar este pomenită doar de Sfântul Matei; ciucurii
veșmintelor liturgice și filacteriile, numite „tefillîn”; practica jurământului; spălările
rituale ale corpului înainte de servirea mesei
 E vorba despre o Evanghelie „catehetică” pentru creștinii care provin dintre iudei.
 Ca atare, a treia componentă a Evangheliei după Matei, după Vechiul Testament și
după Iudaism, este componenta ei creștină, mesajul specific al Mântuitorului Iisus
Hristos.
 „Adevăratul Israel” a început deja în Vechiul Testament cu acei evrei care au fost
fideli profeților, cu „restul credincios” sau cu „rămășița credincioasă” a lui Israel, cu
„săracii Domnului”
  Biserica este comunitatea adevăratului Israel, care continuă linia poporului fidel
primului Legământ
 Cuvântul „ekklêsía” îi indică pe cei chemați (convocați) de Hristos, așa cum vechiul
Israel a fost chemat de Domnul Dumnezeu, iar această „chemare” este, de fapt,
definiția Creștinismului
 A doua temă fundamentală prezentă în Evanghelia după Matei (în special), dar și în
întreg Noul Testament, este tema „Împărăției cerurilor”, a „Împărăției lui Dumnezeu”
sau a „Împărăției Tatălui”. Tema aceasta reprezintă nucleul sau centrul de greutate al
predicii sau al propovăduirii Mântuitorului
 Ideea sau tema Împărăției lui Dumnezeu presupune două dimensiuni.
Ideea de fond a termenului „Împărăție” este dinamică și ar trebui s-o traducem cu un
termen care în limba română s-ar traduce cu „putere”, „dominație”, „stăpânire” sau
„guvernare”. . Împărăția aceasta reprezintă și un spațiu concret, un spațiu precis (poți
fi în interiorul lui sau te poți situa în afara lui), un spațiu istoric. Biserica e numai o
parte a acestei Împărății, un spațiu în care lucrează regalitatea sau domnia lui Hristos.
Formula folosită de evanghelistul Matei: „Împărăția cerurilor” confirmă, odată în
plus, originea semitică a autorului și a destinatarilor cărții sale
 Evanghelistul Matei ne-a prezentat un prim plan sau un prim proiect, care cuprinde
trei exigențe adresate cititorului și interpretului Evangheliei sale: prima dintre acestea
este cunoașterea Sfintei Scripturi în ansamblul ei (Vechiul și Noul Testament
împreună); a doua exigență este cunoașterea cadrului istoric concret în care această
scriere a apărut: Iudaismul; iar a treia exigență este capacitatea cititorului și a
exegetului de a se face ucenic sau discipol al Împărăției cerurilor.

4. Planul Evangheliei Sf. Apostol Matei

 Împărțirea Evangheliei după Matei în cinci părți este veche (datează din anul 1918) și
îi este atribuită exegetului american Benjamin Bacon. . Benjamin Bacon, urmat de
George D. Kilpatrick, îl prezintă pe Iisus din Evanghelia după Matei ca pe un „nou
Moise” și ca pe „dătătorul unei Legi Noi” (nova lex), iar Evanghelia după Matei a fost
văzută ca un fel de „replică” sau o „copie” a Pentateuhului lui Moise
 Evanghelia după Matei, ar fi alcătuită din cinci părți (cărți), fiecare având o secțiune
narativă și o secțiune discursivă:

1-2 Prologul Evangheliei: Nașterea și „copilăria” Mântuitorului

I. Promulgarea Împărăției cerurilor
Cap. 3-4 Secțiune narativă
Cap. 5-7 Discurs evanghelic
II. Propovăduirea Împărăției cerurilor
Cap. 8-9 Secțiune narativă
Cap. 10 Discursul sau cuvântarea apostolică
III. Taina Împărăției cerurilor
Cap. 11-12 Secțiune narativă
Cap. 13 Discursul sau cuvântarea în pilde
IV. Biserica – arvună a Împărăției cerurilor
Cap. 14-17 Secțiune narativă
Cap. 18 Discursul sau cuvântarea bisericească
V. Venirea Împărăției cerurilor
Cap. 19-23 Secțiune narativă
Cap. 24-25 Discursul sau cuvântarea eshatologică
Cap. 26-28 Epilogul Evangheliei: Pătimirile și Învierea Mântuitorului

 o altă logică a evanghelistului și concepția (planul) lui teologic(ă), reflectată în

titlurile următorului plan:

 Prima parte: Iisus – Mesia potrivit Scripturilor (Mt 1, 1 – 4, 17)
 Partea a doua: Opera (operele/faptele) lui Mesia (Mt 4, 17 – 16, 20)
 Partea a treia: Împlinirea supremă a operei de mântuire (Mt 16, 21 – 28, 20).

 În cuprinsul primei părți (Matei 1, 1 – 4, 17) Sfântul Matei răspunde la întrebarea:

„Cine este Iisus?”; cititorului îi este prezentată identitatea lui Iisus; El este Mesia, Fiul
lui Dumnezeu. Cine spune asta? Un înger (un mesager) al lui Dumnezeu (Mt 1, 20);
Magii de la Răsărit (Mt cap. 2); Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului (Mt 3,
1-15); un glas din ceruri: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt
 3, 17); o spune Duhul Sfânt Care L-a condus pe Iisus în pustie și o spun îngerii care-I
slujesc lui Iisus (Mt 4, 1-11). Dincolo de aceste mărturii, Scriptura însăși Îi dă
mărturie lui Hristos, lucru scos în evidență de Sfântul Matei prin formula stereotipă:
„ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin prorocul”, formulă care apare
de cinci ori în Evanghelia „copilăriei” lui Iisus1.
 Prima parte (Matei 1, 1 – 4, 17) a fost numită de exegeți: „Iisus, Mesia potrivit
Scripturilor”. Această primă parte poate fi considerată un adevărat „Prolog” al
Evangheliei după Matei, asemănător celui mult mai cunoscut al Evangheliei după
Ioan. Această „uvertură” ne prezintă persoana Mântuitorului și destinul Său (scopul
întrupării Sale), începând cu originea Sa: „Iisus este fiul lui David, fiul lui Avraam”
(Mt 1, 1) și culminând cu începutul activității Sale publice (Matei 4, 17). Genealogia
Mântuitorului ne arată care este legătura Lui cu Tatăl ceresc și cu oamenii
(umanitatea). Prezentându-ne genealogia Mântuitorului (Mt 1, 1-17), Sfântul Matei ne
spune că Iisus reprezintă „punctul culminant” al istoriei mântuirii; El este „Emanuel”.
 Partea a doua (Matei 4, 17 – 16, 20); Opera (operele) lui Mesia. Această parte
începe cu vestirea apropierii Împărăției cerurilor (Mt 4, 17) și se încheie cu
„Mărturisirea lui Petru” (Mt 16, 13-20). Întrebarea la care răspunde Sfântul Matei în
această secțiune este următoarea: „Justifică operele săvârșite de Iisus pretenția Sa
mesianică?”
 Operele/faptele lui Mesia sunt strâns legate de învățătura (propovăduirea) lui Iisus.
Învățătura lui Iisus răstoarnă categoriile lumii acesteia, deoarece îi pune în prim plan
pe „săracii Domnului” (ʼanawîm) „săracii, nenorociții, cei flămânzi și însetați de
dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, făcătorii de pace, cei prigoniți pentru
dreptate”.
 În centru acestui lung discurs numit „Predica de pe Munte” avem o lungă secvență pe
tema „Legii și a Profeților” (Mt 5, 17 – 7, 12) și interpretarea pe care Iisus o dă Legii
mozaice. Rugăciunea Domnească, sau rugăciunea „Tatăl nostru” (Mt 6, 9-13), se află
în centrul discursului și ne arată clar că Legea este a Tatălui ceresc, iar avertismentele
finale (Mt 7, 13-23) au un efect pragmatic asupra cititorului Evangheliei care înțelege
că Împărăția cerurilor se câștigă „cu mare preț”.
 Operele/faptele lui Iisus2, care urmează Predicii de pe Munte (Mt 8, 1 – 9, 35) au rolul
de a scoate în evidență caracterul propriu al mesianității lui Iisus.
1
Matei 1, 22; 2, 5; 2, 15; 2, 17; 2, 23.
2
Care sunt în număr de zece.
 În partea a doua a acestei secțiuni (Mt 9, 36 – 11, 1) Iisus îi asociază pe ucenicii Săi
operei Sale de mântuire. La sfârșitul secțiunii (Mt 11, 1) numai Iisus propovăduiește
sau evanghelizează, în timp ce lucrarea de propovăduire a ucenicilor este „rezervată”
perioadei post-pascale (Matei 28, 16-20).
 Mărturisirea lui Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt 16, 16)
încheie această secțiune, dar nu înainte ca Sfântul Matei să ne mai ofere o serie de
luări de poziție contrastante din partea ucenicilor (Mt 14, 33; 15, 16), din partea
mulțimii (Mt 15, 31) și din partea fariseilor (Mt 15, 2; 16, 1).
 Partea a treia (Matei 16, 21 – 28, 20), intitulată „Împlinirea supremă a operei de
mântuire”, răspunde plenar și definitiv la întrebarea: „Cine este Iisus?” și „Cel fel de
Mesia este el?”. Se descoperă în partea a doua a Evangheliei după Matei împlinirea
misiunii lui Iisus, ca Fiu al Omului predat în mâinile păcătoșilor, răstignit și înviat, și
cu ucenicii tot mai mult implicați în destinul Învățătorului lor.
 Și ultima parte a Evangheliei după Matei are două secțiuni: prima (Mt 16, 21 – 25, 46)
care cuprinde trei vestiri ale Pătimirilor (Mt 16, 21-23; 17, 22-23; 20, 17-19) și
relatarea despre ultima vizită pe care Iisus a făcut-o la Ierusalim .
 A doua secțiune a ultimei părți a Evangheliei după Matei (Mt 26, 1 – 28, 20) ne
prezintă împlinirea Împărăției cerurilor, inaugurată (în faza ei pământească) de Fiul
Omului, prin Pătimiri, moarte și, mai ales, Înviere
 SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ SF. APOSTOL ȘI EVANGHELIST
MARCU( Evanghelia „ paradoxului mesianic”)

 Evanghelia după Marcu reprezintă prima dintre evangheliile scrise în limba greacă
 Primul comentariu complet pe care-l avem la Evanghelia după Marcu îi aparține unui
vechi autor din Răsăritul creștin, care a trăit în secolul XI d. Hr., Eutimie Zigabenul,
autor despre care Ana Comnena spune că reprezenta, în timpul său, o autoritate
teologică și-l laudă pentru cunoștințele sale teologice
 Evanghelistul Marcu folosește în scrierea sa un limbaj simplu, esențial, redus adesea
la o secvență de cuvinte simplificată și la o structură care s-ar putea defini
„paratactică”, adică bazată pe simpla alăturare a ideilor și prin propoziții legate între
ele prin conjuncția „și” (gr. και), repetată foarte des. Discursul Sfântului Marcu este
instantaneu și scurt, însă tocmai această particularitate a discursului său va reprezenta,
până la urmă, farmecul său aparte.
 Evanghelia după Marcu reflectă, într-adevăr, teologia Creștinismului primar sau a
Bisericii de la începuturi, însă cu un „indice de lizibilitate” foarte înalt
2. Autorul Evangheliei

 Între Evangheliile Sinoptice, istorisirea lui Marcu este cea mai vivace și cea mai
populară în arta scrierii: episoadele relatate în cuprinsul Evangheliei după Marcu sunt
scurte și pline de detalii semnificative. Textul Evangheliei după Marcu este cel mai
viu, cel mai direct, mai deschis, mai spontan, mai sincer, în contact mai intim cu
realitatea imediată.
 Sfântul Marcu, deși iudeu, cunoștea bine limba greacă și limba aramaică.
 bibliștii au afirmat că autorul Evangheliei este, foarte probabil, un iudeo-creștin de
origine ierusalimiteană.
 La fel ca și ceilalți evangheliști, nici autorul Evangheliei a doua nu se prezintă pe sine
cu numele în cuprinsul scrierii sale. Și în cazul său, expresia: „după Marcu” este un
adaos tardiv (secolul II d. Hr.), aplicat acestei scrieri atunci când s-a definitivat
canonul Noului Testament.
 Cea mai veche mărturie3 despre Marcu, ca autor al Evangheliei a doua, îi aparține lui
Papias, episcop de Hierapolis, în lucrarea „Explicarea cuvintelor Domnului”
3
Mărturie pe care se va fundamenta tradiția comună a Bisericii.
  Sfântul Marcu n-a făcut nimic altceva decât să redea, în scrierea sa, învățătura
apostolului Petru
 Sfântul Irineu de Lyon atestă și el faptul că Sfântul Marcu a scris „după moartea
apostolilor Petru și Pavel”. Dar iată mărturia lui: „Și după moartea acestora [Sfinții
Apostoli Petru și Pavel] Marcu, ucenicul și tălmaciul lui Petru, ne-a lăsat scris ceea ce
propovăduise Petru”4.
 Din mărturia episcopului Papias rezultă că Sfântul Marcu nu l-ar fi însoțit și, probabil,
nu l-a cunoscut pe Mântuitorul Hristos
 ; e posibil ca Marcu să fi venit la credință prin lucrarea Sfântului Petru
 Istoricul Eusebiu de Cezareea ne spune, în opera sa „Istoria bisericească” 5, faptul că
Evanghelia după Marcu reprezintă rodul literar al insistențelor destinatarilor săi de a
avea, în scris, învățătura orală a Sfântului Petru
 Tradiția Bisericii a considerat mereu Roma ca loc de origine al Evangheliei după
Marcu. E limpede faptul că Sfântul Marcu a scris pentru o comunitate care avea
legături cu Biserica Mamă de la Ierusalim și din Galileea
 Despre Sfântul Marcu, Eusebiu ne spune că a predicat Evanghelia în Egipt, așa cum a
compus-o, și că tot el a întemeiat acolo primele comunități creștine6.
 Activitatea Sfântului Marcu nu s-a limitat numai la Alexandria și în pământul
Egiptului, ci s-a extins și în celelalte regiuni din nordul Africii (Libia și Cirene).
 Sfântul Marcu și-a încheiat viața pământească prin moarte martirică în a doua zi de
Paști. După moartea sa mucenicească, creștinii i-au îngropat trupul într-un mormânt
de piatră, iar deasupra mormântului său a fost zidită, în anul 310 d. Hr., o biserică,
unde s-au păstrat moaștele lui până în secolul al IX-lea d. Hr., când au fost mutate la
Veneția, cândva pe la începutul Evului Mediu (în jurul anului 828 d. Hr.) și așezate
într-o biserică ridicată în onoarea lui. Aceasta este vestita biserică „San Marco” din
Veneția.
 . Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 25 aprilie.

3. Destinatarii Evangheliei

4
SFÂNTUL IRINEU DE LYON, Împotriva ereziilor, Cartea a Treia, I, 1.
5
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, Cartea a Doua, XV, 1, p. 81.
6
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, Cartea a Doua, XVI, 1, p. 82.
 Sfântul Marcu a scris Evanghelia pentru o comunitate aflată la începuturile
experienței sau ale vieții creștine, comunitate pe care a dorit s-o conducă la plinătatea
sau la maturitatea credinței
 Evanghelia după Marcu poate fi considerată un adevărat „catehism”.
 Destinatarii Evangheliei după Marcu cunosc limba greacă, dar nu cunosc limba
aramaică,
 Este evident faptul că evanghelistul Marcu este favorabil romanilor
4. Data scrierii Evangheliei

 E destul de greu de stabilit și de precizat data scrierii Evangheliei a doua.

 Putem spune (cu aproximație) că Evanghelia după Marcu a fost scrisă imediat înaintea
evenimentului petrecut la anul 70 d. Hr., sau imediat după acest eveniment.
5. Textul Evangheliei

 E foarte probabil ca Sfântul Marcu să fie „inventatorul” genului literar „evanghelie”

 Evanghelistul Marcu este primul care schițează planul sau schema care va sta la baza
celorlalte Evanghelii: viața pământească a Mântuitorului se desfășoară în câteva
momente importante care încep cu Botezul Său în Iordan și sfârșesc cu momentul
decisiv al Învierii Sale. În interiorul acestui „plan” există o succesiune de evenimente,
chiar dacă ele nu sunt prezentate într-o formă istoriografică. Sfântul Marcu este
primul, și ceilalți evangheliști l-au urmat, care a încercat să elaboreze un plan sumar
cronologic, începând cu botezul lui Iisus și culminând cu Învierea Sa, prezentându-i
cititorului său activitatea publică a Mântuitorului, mai întâi în Galileea, iar apoi în
Iudeea.
 E limpede că Sfântul Marcu nu a plecat de la nimic în elaborarea scrierii sale. Au
existat așa-numitele „protoevanghelii” din care a preluat numai istorisirile despre
Pătimirile Domnului, nu și cele despre copilăria Mântuitorului
6. O Evanghelie istorisită și crezută

 Textul Sfântului Marcu cuprinde ceea ce Iisus a spus și a făcut și, în același timp,
reprezintă și „o mărturie crezută”. Istorisirea lui Marcu e o istorie sfântă, o istorie
predicată și o istorie profesată sau mărturisită. Vestirea lui Marcu este „o vestire
 pascală”, dar îmbrăcată în forma unei istorisiri (narațiuni) care cuprinde evenimente
istorice autentice.
 . În realitate, Evanghelia după Marcu este „istorico-kerygmatică”, adică o scriere în
care datele istorice vorbesc și despre taina lui Dumnezeu, o scriere în care
evenimentele prezentate sunt și „simbolice”, încărcate de multiple rezonanțe, de
semnificații diferite, care nu se reduc la o simplă cronică, ci sunt o „revelație” în
sensul deplin al cuvântului.

7. Conținutul pe scurt

 Sfântul Marcu și-a elaborat scrierea ca pe un itinerariu foarte precis care conduce,
treptat, spre descoperirea tainei Mântuitorului Iisus Hristos.
 În arta sacră – în pictura bisericească – simbolul Sfântului Marcu este leul 7, care
evocă imaginea regalității și a deșertului, aceasta din urmă (deșertul sau pustia)
reprezentând cadrul sau decorul în care începe Evanghelia după Marcu.
 În jurul anului 1960, bibliștii apuseni au împărțit Evanghelia după Marcu în două părți
aproximativ egale: Marcu 1, 1 – 8, 26 (prima parte), care cuprinde descoperirea
progresivă a lui Iisus ca Mesia înaintea poporului și a ucenicilor Săi, descoperire care
culminează cu „Mărturisirea lui Petru”: „Tu ești Hristosul” (Marcu 8, 26) 8. Începând
cu Marcu 8, 31, Iisus îi introduce (pentru prima oară) pe ucenicii Săi în taina
Pătimirilor Sale, acest text reprezentând și începutul părții a doua a Evangheliei după
Marcu.
 Textul din Marcu 1, 1-13 reprezintă un „Prolog”. În acest prolog, Sfântul Marcu le
spune cititorilor săi două lucruri importante: în primul rând, le spune că istoria pe care
se pregătește să le-o prezinte reprezintă o „Evanghelie” (o veste bună) și că personajul
principal al istorisirii este „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”
 Prologul Evangheliei după Marcu (1, 1), care, foarte probabil, nu-i aparține autorului,
ci redactorului acestei scrieri, exprimă, totuși, foarte bine teologia evanghelistului.
 La Sfântul Marcu, îngerul Domnului nu pregătește calea poporului spre Pământul
Făgăduinței, sau calea Domnului către locașul Său cel sfânt, ci pregătește calea
Mântuitorului Hristos.
7
A se vedea textul din Iezechiel 1, 4-10 și Apocalipsa 4, 7.
8
Matei 16, 16; Luca 9, 20.
  Evanghelistul Marcu ne spune că „îngerul trimis de Domnul” este Ioan Botezătorul,
care proclamă „botezul pocăinței spre [întru] iertarea păcatelor” (Mc 1, 4) și care
afirmă că vine după el „Cineva mai mare decât el” și că Acela îi va boteza pe oameni
„cu Duh Sfânt” (Mc 1, 8).
 Un alt element important al teologiei Sfântului Marcu e cuprins în pericopa 1, 9-13,
text care începe astfel: „În zilele acelea…”, o formulă de început solemnă , care-i
avertizează pe cititorii Evangheliei că itinerariul pe care-l va urma Iisus nu e unul
oarecare, ci e drumul Fiului lui Dumnezeu spre realizarea planului de mântuire al lui
Dumnezeu.
 Încă un element prezent la începutul Evangheliei după Marcu este folosirea
adverbului „îndată” care scoate în evidenţă și mai mult paradoxul mesianic: parcursul
Fiului lui Dumnezeu este supus probei sau încercării: „Și îndată Duhul L-a mânat [pe
Iisus] în pustie și a fost în pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana” (Marcu 1,
12-13).
7.1 Partea întâi. Prima secțiune. Taina lui Mesia respins de vrăjmașii Săi (Marcu
1, 14 – 3, 6).

 Activitatea publică a Mântuitorului Hristos a început în Marcu 1, 14-15:

„După ce Ioan a fost prins (și întemnițat), Iisus a venit în Galileea,
propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, și zicând: S-a împlinit
vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în
Evanghelie”. Până în acest punct, protagoniștii relatării Sfântului Marcu au
fost: Ioan Botezătorul (Mc 1, 4-8); Dumnezeu (Mc 1, 9-11) și Duhul Sfânt
(Mc 1, 12-13).
 Pericopa din Marcu 1, 21-38, cu expresia „Și venind în Capernaum și îndată
intrând sâmbăta în sinagogă, îi învăța”, ne descoperă că în acest moment Iisus
nu mai este singur. De acum, Îl însoțesc câțiva ucenici. Sfântul Marcu
încadrează activitatea lui Iisus într-o zi ideală, ale cărei scadențe temporale
sunt indicate în Marcu 1, 21b; 1, 29; 1, 32; 1, 35. Locurile pe care Iisus le
vizitează sunt: sinagoga, casa lui Simon și a lui Andrei, porțile cetății și un loc
pustiu în care Iisus Se retrage pentru rugăciune.
  În următoarea pericopă (Marcu 2, 1 – 3, 6), Sfântul Marcu continuă să ne
prezinte itinerariul lui Iisus sub semnul autorității (gr. ἐξουσία) Sale. În
această pericopă, autoritatea lui Iisus se arată în cinci dispute cu grupări
potrivnice diferite (cărturarii, fariseii și irodianii). Propovăduirea lui Iisus este
contextualizată în situații precise în care se descoperă autoritatea Sa în
interpretarea Legii lui Moise pe mai multe teme: tema iertării păcatelor (Mc 2,
1-12), tema postului (Mc 2, 18-22), de două ori tema sabatului (Mc 2, 23-28;
Mc 3, 1-6) și pe gestul lui Iisus de a sta la masă cu vameșii și cu păcătoșii (Mc
2, 13-17).
7.2 Partea întâi. A doua secțiune. Taina lui Mesia disprețuit de apropiații Săi.
(Marcu 3, 7 – 6, 6a).

 În Marcu 3, 13 avem o introducere solemnă: „Și [Iisus] S-a suit pe munte și a

chemat la Sine pe câți a voit, și au venit la El”. Din mulțimea ucenicilor Iisus a
ales doisprezece pe care i-a numit „Apostoli”. Două lucruri sau două funcțiuni
le sunt atribuite Sfinților Apostoli: a sta cu/lângă Iisus (ucenicia) și trimiterea
lor la propovăduire.
 Pericopa următoare (Marcu 3, 20-35) și „Cuvântarea în pilde” (Marcu 4, 1-34)
confirmă, încă o dată, atitudinea de apropiere, dar și de respingere, față de
Iisus. Îi avem pe apropiații Săi (rudele Sale) care vin să-L prindă, pentru că-L
socoteau „ieșit din minți” (Mc 3, 21); îi avem din nou pe cărturarii care-L
socoteau „demonizat” (Mc 3, 22), dar avem și mulțimea care-L urmează peste
tot cu admirație și, bineînțeles, îi avem pe ucenicii Săi.
 Acum, Mântuitorul Hristos, în „Discursul în pilde”, face o distincție clară între
ucenicii Săi și mulțimea entuziastă: „Vouă vă este dat să cunoașteți taina
Împărăției lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca
uitându-se, să privească și să nu vadă, și, auzind, să nu înțeleagă, ca nu cumva
să se întoarcă și să fie iertați” (Marcu 4, 11)9.
 Evenimentele relatate în capitolul 5 insistă pe puterea deosebită a lui Iisus,
putere care eliberează un întreg ținut păgân de sub puterea unei legiuni de
demoni (Mc 5, 1-20) și care e capabilă să învingă chiar moartea (Mc 5, 21-43),
dar ne descoperă, și de data aceasta, paradoxul creat în jurul persoanei lui

9
A se vedea și textele din Isaia 6, 9-10 și Ieremia 5, 21.
 Iisus, căci locuitorii ținutului Gadarenilor L-au rugat „să plece din hotarele
lor” (Mc 5, 17). Ciudată rugăminte! Să-L rogi pe Dumnezeu să plece de la
tine; să-L rogi pe Dumnezeu să te lase în pace!
7.3 Partea întâi. A treia secțiune. Taina lui Mesia neînțeleasă de ucenicii Săi
(Marcu 6, 6b – 8, 26).
 Profeții biblici n-au fost trimiși de Dumnezeu să secondeze capriciile și
păcatele oamenilor și ale conducătorilor lor, ci să-i biciuiască fără
menajamente și să-i întoarcă la Domnul Dumnezeul lor, fapt pentru care
respingerea, persecuția și moartea nu puteau fi decât parte integrantă a
misiunii lor10.
 Întoarcerea ucenicilor din misiunea de probă marchează începutul unui nou
parcurs narativ: ucenicii Domnului sunt martorii unui eveniment extraordinar
(e vorba de săturarea celor cinci mii de bărbați cu cinci pâini și cu doi pești).
Mai mult, ucenicii sunt părtași unei alte minuni care s-a petrecut pe Lacul
Ghenizaret. Interesant este faptul că Sfântul Marcu relatează o a doua minune
a înmulțirii pâinilor, urmată de o nouă traversare a Lacului Ghenizaret, după al
doilea episod al înmulțirii pâinilor (cel din Marcu 8, 1-9), Iisus Se urcă în
corabie, dar ucenicii au uitat să ia pâine, și numai o pâine aveau cu ei în
corabie. I-a avertizat apoi să se ferească de „aluatul fariseilor” și de „aluatul
lui Irod”, iar ucenicii au considerat cuvintele lui Iisus o aluzie discretă la faptul
că n-au luat pâine.
 În Marcu 8, 17-21, reproșul lui Iisus adresat ucenicilor Săi este articulat în
șapte întrebări la care ucenicii abia dacă apucă să rostească două cuvinte! Nu
există un alt loc în cuprinsul Evangheliei în care Iisus să pună atâtea întrebări
stringente

7.4 Mărturisirea lui Petru, punctul central al Evangheliei după Marcu (Marcu 8,
27-30).

 În plan literar și teologic, mărturisirea lui Petru: „Tu ești Hristosul” (Mc 8, 29)
reprezintă climaxul istorisirii, deoarece necesitatea de a înțelege identitatea
profundă a lui Iisus a reprezentat „motto-ul” istorisirii de până acum

10
Alexandru MOLDOVAN, Profeții biblici. Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2018, p. 23.
  Totuși, în viziunea Sfântului Marcu rezultatele sunt tulburătoare, iar
evanghelistul pare să fie un „maestru al destabilizării”, deoarece, pe măsură ce
istorisirea înaintează, taina lui Iisus se ascunde parcă și mai mult: potrivnicii
Săi vor să-l omoare; apropiații Săi Îl socotesc „ieșit din minți”, iar ucenicii Săi
sunt tulburați și se închid în neînțelegere.
 Prin urmare, pericopa din Marcu 8, 27-30, nu numai că încheie prima parte a
Evangheliei, ci și deschide partea a doua. Rolul ei este acela de „turning-
point” (punct de întoarcere); e o pericopă „punte”, o pericopă de legătură, care
face trecerea la partea a doua a Evangheliei după Marcu.
 Interesant este faptul că, după mărturisirea lui Petru – „Tu ești Hristosul” –,
motivul central al istorisirii Sfântului Marcu nu mai e identitatea lui Iisus, ci
„urmarea lui Hristos pe drumul spre Pătimirile Sale”.
 Din acest motiv, în partea a doua a Evangheliei după Marcu minunile lui Iisus
dispar aproape complet11, iar Iisus nu mai cere adeziune față de operele
(faptele) Sale, ci față de persoana Sa: „Oricine voiește să vină după Mine să se
lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34)

7.5 Partea a doua. Prima secțiune. Drumul spre Ierusalim (Marcu 8, 31 – 10,
52).

 În viziunea Sfântului Marcu, toate evenimentele majore par să se întâmple „pe

cale” sau „pe drumul spre Ierusalim”.
 Sfântul Marcu ne spune că Iisus mergea înaintea ucenicilor, iar cititorul
Evangheliei înțelege că ucenicii (dar și cititorii) sunt chemați să parcurgă
același drum, urmând pașii lui Iisus.
 După „Mărturisirea lui Petru” – „Tu ești Hristosul” – urmează cele trei vestiri
ale Pătimirilor pe care Iisus le face „pe cale” sau „pe drumul spre Ierusalim”.
Fiecare moment din cele trei urmează următoarea schemă: vestirea lui Iisus
despre Pătimirile Sale – reacția (negativă) a ucenicilor – replica/învățătura lui
Iisus adresată ucenicilor.

11
Rămân doar două: vindecarea lunaticului (Marcu 9, 14-27) și vindecarea orbului Bartimeu (Marcu 10, 46-52),
încărcate de simbolism.
  Primul moment este relatat în Marcu 8, 31: „Și a început să-i învețe [pe
ucenici] că Fiul Omului trebuie (gr. δεῖ) să pătimească multe și să fie defăimat
de bătrâni, de arhierei și de cărturari și să fie omorât, iar după trei zile să
învieze”, e pentru prima dată în cuprinsul Evangheliei când Iisus le vorbește
ucenicilor Săi deschis și direct despre destinul care-L așteaptă la Ierusalim
 Al doilea moment se află în Marcu 9, 31: „Căci învăța pe ucenicii Săi și le
spunea că Fiul Omului Se va da în mâinile oamenilor și-L vor ucide, iar după
ce-L vor ucide, a treia zi va învia”.
 Al treilea moment se află în Marcu 10, 33-34 și este mult mai detaliat decât
primele două, întrucât Iisus vorbește în detaliu despre Pătimirile Sale: „Că,
iată, ne suim la Ierusalim și Fiul Omului va fi predat arhiereilor și cărturarilor;
și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor; Și-L vor batjocori și-
L vor scuipa și-L vor biciui și-L vor omorî, dar după trei zile va învia
7.6 Partea a doua. A doua secțiune. Ierusalimul și Mesia (Marcu 11, 1 – 13, 37).

 Cu intrarea lui Iisus în Ierusalim (Marcu 11, 1-11) începe ultima parte (fază) a
drumului Său spre Pătimiri, Moarte și Înviere. Această ultimă fază a drumului
lui Iisus cuprinde ultimele două secțiuni ale istorisirii evanghelice: prima
dintre ele ne relatează sosirea lui Iisus la Ierusalim și primele evenimente
petrecute în Ierusalim, iar a doua ne relatează, efectiv, Pătimirile lui Iisus,
moartea Sa pe cruce și Învierea Sa. Ierusalimul și templul sunt două elemente
simbolice și teologice asupra cărora insistă relatarea Sfântului Marcu.
 În templul Domnului (în sfântul locaș) Iisus săvârșește un gest încărcat de
conotații simbolice: îi alungă pe vânzători și pe cumpărători și pe schimbătorii
de bani din incinta sfântului locaș, reproșându-le că au transformat casa
Tatălui Său în „peșteră de tâlhari” (Marcu 11, 15-17; a se vedea și Ieremia 7,
11). Acest gest îi va determina pe cărturari și pe farisei să se decidă „să-L
piardă pe Iisus” (Marcu 11, 18).
 Iisus „iese din templu” (Marcu 13, 1), gest simbolic cu un puternic impact
asupra cititorului Evangheliei, și rostește distrugerea Ierusalimului și
dărâmarea templului.
 7.7 Partea a doua. A treia secțiune. Împlinirea (Marcu 14, 1 – 16, 8).

 Drumul și destinul Fiului Omului, prevestit de trei ori pe parcursul lui, ajunge la
împlinire.
 Finalul deschis al Evangheliei după Marcu12 a fost voit de autorul ei, care-l invită pe
cititor să scrie el finalul acestei istorii cu un act de credință. Un final paradoxal și
dramatic, dar stimulator pentru cititorii Evangheliei din toate timpurile.
 În Marcu 16, 8 se spune că femeile mironosițe „au fugit de la mormânt, pentru că erau
cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau”.
 Femeile au intrat în mormânt și „au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat
în veșmânt alb” (Marcu 16, 5). E o „figură epifanică” creată intenționat de
evanghelistul Marcu pentru a indica cu ajutorul ei itinerariul pe care trebuie să-l
parcurgă cititorul
 După Înviere, Iisus nu mai e un trup care se vede, ci un cuvânt [o propovăduire] în
care se crede! Sfântul Apostol Pavel le-a scris credincioșilor din Corint aceste cuvinte:
„Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaștem [așa]”;
acum „umblăm prin credință, nu prin vedere” (2 Corinteni 5, 16. 7); „acum vedem ca
prin oglindă în ghicitură”; „acum cunosc în parte” (1 Corinteni 13, 12).

8. Secretul mesianic

 Evanghelia după Marcu este, așadar, o călătorie de la întunericul necunoștinței de

Dumnezeu la lumina credinței (cunoștinței). Sfântul Marcu și-i imaginează pe toți
cititorii Evangheliei scrise de el ca pe niște copii care trebuie să descopere lent și în
mod progresiv realitatea chipului lui Iisus.
 În Evanghelia după Marcu, Iisus Își descoperă lent și progresiv identitatea și această
„tehnică” sau această „pedagogie”, care, foarte probabil, a fost folosită de Iisus Însuși,
a primit un nume precis în comentariile de teologie biblică: „Secretul mesianic”.
Sunt foarte frecvente cazurile sau momentele în care Iisus încearcă să-Și ascundă
identitatea persoanei Sale: „Și i-a tămăduit pe mulți care pătimeau de felurite boli, și

12
și Codex Sinaiticus – se încheie în Marcu 16, 8 cu cuvintele: „Și n-au spus nimănui nimic, căci se temeau”. A se
vedea detalii despre acest subiect la Stelian TOFANĂ, Introducere în Studiul Noului Testament. Evangheliile
după Matei și Marcu. Documentul Quelle. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 326-331.
 demoni mulți a scos. Și pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că ei știau că El este
Hristos” (Mc 1, 34)13.
 Aceste texte din Evanghelia după Marcu scot în evidență o temă de teologie pe care
specialiștii au numit-o „Secretul mesianic”, o expresie sugestivă menită să indice
tăcerea lui Iisus asupra realității sale profunde. Expresia „Secretul mesianic” nu e
foarte inspirată, deoarece nu e vorba numai despre tăcerea sau secretul asupra
mesianității Sale, ci despre secretul asupra misiunii Sale în ansamblul ei. Acest
„secret” are în vedere numai prima parte a călătoriei lui Iisus spre Ierusalim: Iisus nu
dorește ca să Se descopere imediat, și într-o manieră evidentă, taina Sa.
 Intenția Sfântului Marcu e de natură pedagogică: el dorește să-l conducă pe cititorul
său, la cunoașterea identității profunde a lui Iisus, într-o manieră lentă și treptată
 Prima întrebare: „De ce Iisus a fost, pe toată durata activității Sale publice, un Mesia
ascuns. A doua întrebare la care Sfântul Marcu dorește să dea un răspuns – și la care
Iisus Însuși a dorit să răspundă – a fost aceasta: „De ce Împărăția lui Dumnezeu este
asemenea unei semințe ascunse sub pământ sau asemenea grăuntelui de muștar?”.
 În centrul Evangheliei după Marcu avem întrebarea capitală: „Cine zic oamenii că
sunt?” (Marcu 8, 27) și „Voi cine ziceți că sunt?” (Marcu 8, 29). Răspunsurile la
prima întrebare sunt diferite, iar la a doua este unul singur: „Tu ești Hristosul”. Taina
lui Iisus și comunicarea acestei taine reprezintă nucleul acestei Evanghelii.
 Cheia hermeneutică pentru a înțelege taina lui Iisus este Crucea Sa! Crucea, în
Evanghelia după Marcu, este simbolul care se extinde, în unde succesive, îmbrățișând
totul: viața ucenicilor apropiați ai lui Iisus, dar și viața cititorilor Evangheliei din toate
timpurile. Crucea lui Hristos este „punctul de gravitație” în jurul căruia se coagulează
totul.
 Crucea este „cheia de lectură” a Evangheliei după Marcu, care e, mai mult decât
celelalte, „Evanghelia Crucii”.
 Moartea lui Iisus pe cruce ne descoperă faptul că Dumnezeu Se coboară până la
întunericul cel mai profund al omului singur și abandonat, Se coboară până la
suprema înfrângere a omului, arătând prin aceasta că și întunericul cel mai profund
întră în planul Său și că are un sens, atunci când este asumat și locuit de Cel Viu

13
Iisus respinge și dejoacă strategia demonilor care, pe de o parte, ei înșiși Îi proclamă public dumnezeirea, ca
să-L compromită în fața contemporanilor, și, pe de alta, caută să-I deconspire calitatea de Fiu al lui Dumnezeu,
cu scopul de a-i asmuți asupră-I pe farisei și pe cărturari. Biblia sau Sfânta Scriptură. Nota a de la p. 1498.
Versiunea Bartolomeu Valeriu Anania. București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, 2001, p. 1498.