REVELAŢIA DIVINĂ

Actul revelaţional (de la latinescul revelo, are = a dezvălui, a descoperi) reprezintă autodescoperirea lui
Dumnezeu și constituie substanța intimă a oricărei religii. Creștinismul nu face excepție de la această
cutumă. Învățătura de credință a Bisericii afirmă că Revelația este acţiunea prin care Dumnezeu se
descoperă oamenilor, prin cuvânt şi prin fapte extraordinare, spre a la arăta voinţa şi intenţiile Sale cu
lumea, în general, şi cu omul, în special.

Temeiul acestor ziceri îl constituie însăși învățătura Domnului Iisus Hristos, care, vorbind despre Sine, a
afirmat: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer... Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între
noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 6, 41 şi 1, 14).
Biserica accentuează caracterul hristocentric al Revelaţiei: „toate făgăduinţele lui Dumnezeu în El sunt
da” (II Corinteni 1, 20) şi relevă calitatea instituţiei ecleziastice de a perpetua adevărul mântuitor: „Voi
sunteţi zidiţi pe temelia Apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuşi Hristos” (Efeseni
2, 20).

I. Formele revelaţiei

Dumnezeu S-a descoperit oamenilor în două moduri: pe cale naturală şi pe cale supranaturală.

1. Revelaţia naturală

Revelaţia naturală este procesul prin care, cu ajutorul raţiunii şi al fenomenelor din univers, omul ajunge
să constate existenţa unei Fiinţe inteligente, creatoare şi guvernatoare a lumii.

În Vechiul Testament, regele David exprimă următoarea opinie cu privire la această problemă: „Cerurile
spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1).

În Noul Testament, Sfântul apostol Pavel notează: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii,
înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”
(Romani 1, 20).

Dascălii Bisericii remarcă următoarele: „Lucrul arată pe Meşterul său – scrie Sfântul Irineu –, iar ordinea
din univers pe Creatorul lui”, iar Fericitul Augustin observă: „Am întrebat apa mării: Tu eşti Dumnezeul
meu? şi mi-a răspuns: Caută mai departe; Am întrebat vântul: Tu eşti Dumnezeul meu? şi mi-a răspuns:
Caută mai departe…”.

2. Revelaţia supranaturală

Revelaţia supranaturală este mijlocul prin care Dumnezeu îi descoperă direct omului planurile Sale cu
lumea, în scopul mântuirii.
După modul cum se realizează fenomenul revelat se disting două aspecte esenţiale: intern şi extern.
Aspectul intern vizează descoperirea adevărului divin pe cale intuitivă, direct în mediul spiritual uman, în
timp ce aspectul extern surprinde actul prin care Dumnezeu se adresează umanităţii prin diverşi factori
mediatici: îngeri, proroci, misionari, şi este însoţit întotdeauna de semne externe, adică de minuni şi
profeţii.

În Vechiul Testament, Dumnezeu se face cunoscut profetului Isaia, mărturisind: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel
de pe urmă şi nu este dumnezeu afară de Mine” (Isaia 44, 6).

În Noul Testament, Sfântul apostol Pavel precizează: „După ce Dumnezeu, în multe rânduri şi chipuri, a
grăit odinioară părinţilor noştri prin profeţi, în zilele din urmă ne-a grăit prin Fiul” (Evrei 1, 1).

Sfinţii Părinţi subliniază caracterul excepţional al Revelaţiei supranaturale: „Legea Veche şi Legea Nouă
dezvăluie prezenţa neîntreruptă a lui Dumnezeu în mijlocul celor zidiţi după al Lui gând, plin de slavă”
(Sfântul Ioan Gură de Aur).

II. Căile de transmitere ale revelaţiei supranaturale

Revelaţia supranaturală este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Scriptura şi Tradiţia sunt
mijloacele de fixare, păstrare şi transmitere a revelaţiei. Ele însumează întregul conţinut al descoperirii
dumnezeieşti şi au valoare egală în procesul de actualizare a adevărului divin.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu sunt două așezăminte independente şi nu se situează deasupra
Bisericii. În istoria Bisericii primare cei doi agenţi ai învăţăturii creştine au fost receptaţi ca factori interni
ai vieţii şi istoriei ecleziastice.

SFÂNTA SCRIPTURĂ

Sfânta Scriptură sau Biblia (de la latinescul Scriptura, ae, respectiv grecescul Biblia = scriere, carte) este
o colecţie de cărţi, scrise de către proroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Sfântului Duh.

I. Conţinutul Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură este alcătuită din două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament.

A) Vechiul Testament
Vechiul Testament înfăţişează istoria revelaţiei de la Adam până la Hristos. Vechiul Testament cuprinde
39 de cărţi canonice sau inspirate şi 14 cărţi sau fragmente de cărţi necanonice, bune de citit, şi ziditoare
de suflet.

Cărţile Vechiul Testament se împart în trei grupe:

a) cărţi istorice: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iosua, Judecători, Rut, I-IV Regi, I-II
Paralipomena, Ezdra, Neemia, Estera;

b) cărţi didactico-poetice: Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea cântărilor,
Plângerile lui Ieremia;

c) cărţi profetice: Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum,
Sofonie, Agheu, Zaharia şi Maleahi.

Cărţile necanonice – anaghinoskomena – sunt incluse în cuprinsul Bibliei Ortodoxe. Ele sunt
următoarele: Iudit, Tobit, III Ezdra, Baruh, Epistola lui Ieremia, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea
lui Isus Sirah, I-III Macabei și Rugăciunea regelui Manase.

Vechiul Testament pune accentul pe „lege”, care constituie baza actului religios: „Dreptatea Ta este
dreptate în veac şi legea Ta adevărul” (Psalmul 118, 142).

B) Noul Testament

Noul Testament cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de către Hristos Domnul şi transmisă în
Biserică, prin activitatea Sfinţilor Apostoli.

Noul Testament numără 27 de cărţi, toate canonice, care se împart în trei grupe:

a) cărţi istorice: Evanghelia după Matei, Evanghelia după Marcu, Evanghelia după Luca, Evanghelia
după Ioan şi Faptele Apostolilor;

b) cărţi didactice: cele 14 epistole pauline – Romani, I-II Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni,
I-II Tesaloniceni, I-II Timotei, Tit, Filimon, Evrei – şi cele 7 epistole soborniceşti – Iacov, I-II Petru, I-III
Ioan şi Iuda;

c) cărţi profetice: Apocalipsa.

II. Raportul dintre Vechiul şi Noul Testament

Între Vechiul Testament şi Noul Testament există un raport de complementaritate. Referindu-se la acest
aspect, Mântuitorul Iisus Hristos afirmă: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am
venit să stric ci să împlinesc” (Matei 5, 17). La rândul lor, Sfinţii Apostoli subliniază raportul dintre cele
două Testamente. În acest sens, Sfântul Pavel scrie: „Legea e sfântă şi porunca e sfântă şi dreaptă şi bună”
(Romani 7, 12).
Scriitorii şi Părinţii Bisericii arată deosebirea, dar şi relaţiile ce există între cele două Testamente. Prin
urmare, Sfântul Vasile cel Mare consemnează următoarele: „Vechiul şi Noul Testament cuprind cuvântul
lui Dumnezeu, scris sub lumina Sfântului Duh”.

Prescripţiile Vechiului Testament nu pot fi puse pe acelaşi plan cu poruncile Noului Testament. Cu toate
acestea, motivele pentru care Vechiul Testament trebuie apreciat sunt următoarele:

• propune un model cultural şi spiritual pentru lumea veche;

• lămureşte anumite părţi din Noul Testament;

• are o valoare pedagogică importantă.

III. Inspiraţia Sfintei Scripturi

Inspiraţia (de la latinescul inspiratio, is = insuflare, comunicare divină) este acţiunea Sfântului Duh care
oferă autorului biblic posibilitatea de a înţelege şi interpreta corect datele revelate. Ea este legată de
acţiunea pnevmato-cinetică a Duhului, care oferă diferiţilor agenţi harismatici posibilitatea de a vedea pe
Dumnezeu înăuntrul evenimentelor istorice (Evangelos Antoniadis).

În Vechiul Testament, dreptul Iov amintește, în acest sens, următoarele: „Dumnezeu vorbeşte când într-un
fel, când într-alt fel… El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi
când ei dorm în aşternuturile lor. Atunci el dă înştiinţări oamenilor şi-I cutremură cu arătările Sale” (Iov
33, 14-16), iar în Noul Testament Sfântul apostol Pavel scrie: „Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate”
(II Timotei 3, 16).

La rândul lor, teologii creştini accentuează aspectul inspirat al cărţilor Sfintei Scripturi, scriind:
„Deoarece Duhul vorbeşte în apostoli şi în profeţi, toată Scriptura e insuflată” (Sfântul Vasile cel Mare),
iar în Mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei al Ierusalimului, acceptată de către Sinodul de la
Ierusalim, din 1672, se afirmă: „Credem că dumnezeiasca Scriptură este dată de Dumnezeu şi pentru
aceasta suntem datori să credem în ea”.

Prin inspiraţie, hagiografii sunt înzestraţi cu capacitatea de a comunica şi interpreta evenimentele

teofanice, fiind feriţi de erori doctrinare. Actul inspiraţional se produce sub asistenţa harului şi presupune
o maximă dezvoltare spirituală a persoanei care transmite adevărul divin. Aceasta nu înseamnă că
libertatea, personalitatea sau cultura hagiografului sunt divine. Inspiraţia nu este o acţiune impusă, în
sensul că autorului i s-ar dicta cuvânt cu cuvânt cele scrise, ci un act coparticipativ; Dumnezeu respectă
personalitatea şi libertatea scriitorului sfânt, în timp ce acesta redă cele descoperite potrivit propriilor
posibilităţi de exprimare.

Actul inspiraţional acţionează asupra structurii psihologice a hagiografului şi activează toate funcţiile
sufleteşti ale acestuia.

Acţiunea asupra intelectului constă în apariţia ideii lucrării pe care autorul sfânt urmează să o scrie:
conceperea planului, organizarea materialului şi structurarea cărţii. Lumina dumnezeiască acţionează
asupra minţii şi deşteaptă amintiri, mai mult sau mai puţin adormite. Ea introduce scriitorul în sfera
conceptelor noi şi face mai clare ideile obscure.

Influența asupra voinţei constă în mobilizarea hagiografului pentru a scrie cele revelate. Stimularea
autorului sfânt în vederea redactării textului nu contrazice faptul că autorul principal al lucrării este
Dumnezeu: „Nici o prorocire n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit numai de la
Dumnezeu, luminaţi de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 21).

Fluxul asupra voinţei poate să fie determinat şi de factori externi, acţionaţi supranatural. Aceştia răspund
unor probleme concrete cu care se confruntă Biserica dintr-o anumită zonă geografică şi urmăresc să
rezolve chestiunile imediate care pot afecta unitatea adevărului de credinţă.

Influenţa inspiraţiei asupra sentimentului constă din stimularea interesului hagiografului pentru temele ce
urmează să fie consemnate în scris. La baza acestui proces stă fluxul iubirii divine, care favorizează
transferul de idei de la Creator la creatură.

În procesul de redactare a textului sacru, hagiografii au scris în conformitate cu convenţiile literare,

culturale şi procedeele de compoziţie specifice epocii lor. Dincolo, însă, de această formă de redactare
determinată istoric, meritul lor este că oferă mărturii precise, care relevă modul de integrare a experienţei
Învierii Fiului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii primare.

Istoric, inspiraţia este continuată în procesul formulării dogmelor, care se desfăşoară sub asistenţa
Duhului Adevărului. Cu toate acestea, în procesul de dogmatizare, teologul nu este ridicat deasupra
nivelului obişnuit de conştiinţă, motiv pentru care asistenţa Duhului trebuie privită ca o acţiune îndreptată
asupra tuturor reprezentanţilor Bisericii, preocupaţi de clarificarea unui adevăr de credinţă.

Necesitatea inspiraţiei este susţinută de dorinţa lui Dumnezeu de a-i arăta omului ceea ce trebuie să
comunice mai departe, pentru a responsabiliza comunitatea umană în faţa destinului ei istoric.

IV. Lectura şi interpretarea Sfintei Scripturi

Biserica oferă Biblia spre lectură tuturor credincioșilor ei. Cu toate acestea, ea nu îngăduie fiecărei
persoane să o interpreteze după propriile sale opinii, ci îi îndeamnă pe cititori să apeleze la specialişti,
pentru a nu greşi: „Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi folositoare. Ea este de o trebuinţă atât de
mare, încât fără ea este cu neputinţă să fie cineva drept-credincios. Totuşi, să nu fie citită de toţi, ci de cei
care, cu cercetare cuvenită, se apleacă în adâncimile Duhului şi cunosc felul în care Sfânta Scriptură se
cercetează, se învaţă şi, în general, se citeşte. Iar pentru cei care nu sunt pregătiţi şi care înţeleg cele
cuprinse în Scriptură la întâmplare sau numai după literă ori în vreun alt chip străin de evlavie, Biserica
sobornicească, deoarece cunoaşte răul din fapte, doreşte să nu le fie îngăduită citirea” (Patriarhul Dositei
al Ierusalimului).

Sfântul apostol Petru, referindu-se la problema interpretării textelor Sfintei Scripturi, precizează
următoarele: „În ele (epistolele Sfântului Pavel) sunt multe lucruri anevoie de înţeles, pe care cei
neştiutori şi neînvăţaţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3, 16).
Textele sfinte sunt rezultatele unei experienţe în care este antrenată întreaga comunitate umană şi
constituie comentariul acestor fapte. De aici se deduce faptul că interpretarea evenimentelor poate fi dată
numai de către comunitatea vie. Dacă ar exista o ruptură între comunitate şi agenţii harismatici nu s-ar
putea vorbi despre Teologie, adică despre vederea lui Dumnezeu. O astfel de mişcare este rezultatul unei
asceze şi al unui drum stăruitor al comunităţii umane către desăvârșire, înăuntrul experienţei prezenţei
divine.

Exegeza biblică impune două condiţii fundamentale: darul şi dăruirea.

Darul este un dat ontologic special, prin care se afirmă în istorie fiecare subiect uman. El se află în strânsă
legătură cu lucrarea Preasfântului Duh. Cum darurile Duhului reprezintă plenitudinea însuşirilor divine,
este cert că accesul spre gândul lui Dumnezeu nu-l poate avea decât acea persoană care primeşte un
număr cât mai mare de proprietăţi din cele specifice Celui Preaînalt. Importanţa darului în procesul
hermeneutic este subliniată de faptul că învăţăturile biblice relevă profunzimea lui Dumnezeu.

Dăruirea este efortul personal al exegetului de a se consacra receptării exacte a conţinutului de învăţături
cuprinse în textul sacru, prin folosirea unei metode duble: duhovnicească şi ştiinţifică.

• Metoda duhovnicească implică credinţa, rugăciunea, evlavia şi contemplaţia. Prin aceste experienţe
spirituale, subiectul uman transcende starea obişnuită de cunoaştere şi se înscrie în atmosfera hieratică a
celor inserate în textul sacru. Dacă aceste condiţii sunt neglijate, simţirea lui Dumnezeu este absentă, iar
procesul hermeneutic are de suferit.

• Metoda ştiinţifică se bazează pe mai multe tipuri de analiză: filologică, istorică, sociologică şi
psihologică. Aceste investigaţii oferă perspectiva unei cunoaşteri riguroase a contextului în care au fost
elaborate documentele neo-testamentare şi o cercetare teoretică a sensurilor lingvistice ale textului sacru.

V. Deosebiri interconfesionale

Conceptul de revelaţie deţine un loc însemnat și în teologia altor confesiuni. Interpretarea conceptului şi a
conţinutului revelaţiei se face diferit, în funcţie de metodologia de lucru a fiecăreia în parte. Orice
metodologie depinde de modul de viaţă al Bisericii care o aplică. Deci, receptarea Sfintei Scripturi diferă
de la o confesiune creştină la alta.

Doctrina romano-catolică

Romano-catolicii susţin ideea inspiraţiei subsecvente, în sensul că anumite texte din Biblie au fost scrise
de către oameni, fără asistenţa Duhului dumnezeiesc, acordul Acestuia urmând momentului scrierii lor.

Doctrina protestantă

Confesiunile protestante nu acceptă cărţile anaghinoskomena în canonul Sfintei Scripturi.

În protestantism, Sfânta Scriptură este privită sub două aspecte principale: ca document al Revelaţiei
divine şi ca document istoric.

Teologii protestanţi învaţă că:

a) Sfântul Duh luminează inima şi mintea oricărui credincios care citeşte Sfânta Scriptură pentru a o
înţelege corect;

b) Fiecare text din Sfânta Scriptură poate fi interpretat prin regula contextuală şi a paralelismului;

c) Intelectul uman are capacitatea de a înţelege mesajul textului biblic, iar obligaţia subiectului uman este
să-l modifice atunci când acesta nu corespunde premiselor logice ale raţiunii.

SFÂNTA TRADIŢIE

Cuvântul tradiţie (de la latinescul traditio, is = predanie, transmitere) are două sensuri: profan şi religios.

În sens profan, tradiţia reprezintă totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi
materiale, transmise din generaţie în generaţie.

În sens religios, tradiţia este ansamblul de credinţe şi de obiceiuri care se statornicesc în cadrul unor
grupuri sociale sau naţionale, în urma raportării conştiinţei colective la sacru.

Tradiţia creştină ilustrează acţiunile permanente a lui Dumnezeu în lume. Ea este agentul prin care se
exprimă în istorie, într-o formă invariabilă, revelaţia divină. Ea reuneşte toate adevărurile revelate, care
nu sunt cuprinse în Sfânta Scriptură, ci au fost transmise oral de către Mântuitorul Hristos Sfinţilor
apostoli, formând memoria vie a Bisericii (Serghei Bulgakov). Din cele arătate, rezultă două proprietăţi
fiinţiale ale Tradiţiei creştine:

• calitatea ei de a fi transmiţătoarea învăţăturii nescrise a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Apostolilor Săi;

• perpetuarea ei prin intermediul comunităţilor umane – a Bisericii –, sub asistenţa Sfântului Duh.

Începuturile Tradiţiei creştine corespund începutului vieţii creştine. Ea a apărut în atmosfera procesului de
evanghelizare, realizat de către Fiul lui Dumnezeu şi de ucenicii Lui, ca vehicul al adevărului divin
mântuitor.

După epoca apostolică, Tradiţia a fost echivalată cu acţiunea kerygmatică, prin care revelaţia este
popularizată pentru a acţiona transfigurator asupra naturii umane. Această atitudine pune în valoare
conceptele de Biserică şi viaţă creştină ca mediu al identităţii conştiinţei umane, Tradiţia fiind factorul de
coeziune al oamenilor dincolo de timp şi spaţiu.
Sfântul Vasile cel Mare prezintă astfel opinia Bisericii primelor veacuri creştine în legătură cu rolul
Tradiţiei în viaţa ecleziastică: „Unele dintre dogmele şi propovăduirile păstrate de către Biserică le avem
din învăţătura scrisă, pe altele însă, le-am primit din Tradiţia Apostolilor”.

În cazul Bisericii creştine, recunoaşterea unei conduceri şi ordini ierarhice, a unei doctrine, a unei vieţi şi
discipline proprii, stabilirea unui cult săvârşit în anumite forme şi împrejurări sunt elemente
indispensabile ale Tradiţiei. Prin aceste elemente, Tradiţia îşi dezvăluie conţinutul său apostolic.

I. Raportul între Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Între Scriptură şi Tradiţie există un raport de complementaritate. Deoarece Scriptura nu cuprinde întreaga
învăţătură revelată, o mare parte a acesteia a rămas nescrisă. Această afirmaţie are la bază următoarele
argumente:

a) Mântuitorul Iisus Hristos nu a scris nimic;

b) Noul Testament a fost scris pe temeiul Tradiţiei – cea mai veche carte (Evanghelia după Matei) a fost
scrisă în anul 43, adică după un deceniu de propovăduire orală a Evangheliei Domnului;

c) Fiul lui Dumnezeu a cerut Apostolilor să transmită învăţătura Sa pe cale orală: „Mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19);

d) Apostolii subliniază faptul că adeziunea la creştinism vine „din ascultarea” cuvântului lui Hristos
(Romani 10, 17);

e) Scrierile Sfinţilor Apostoli consemnează doar o parte din predica Domnului Iisus Hristos. În acest sens,
stau mărturie cuvintele Sfântului apostol și evanghelist Ioan: „Sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut
Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar putea cuprinde cărţile ce s-ar fi
scris” (Ioan 21, 25);

f) Apostolii au acordat o importanţă egală predicii orale şi îndrumărilor scrise – destinate consolidării
vieţii creştine –, ca unele ce vin de la aceeaşi Autoritate divină: „Deci, dar fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi
predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15);

g) În unele texte din cărţile Sfintei Scripturi, autorii redau învăţături şi fapte petrecute fie în antichitatea
iudaică, cum este episodul menţionat de către Sfântul apostol Iuda în epistola sa, referitor la cearta dintre
Arhanghelul Mihail şi diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 1, 9);

h) Sfinţii Părinţi au învăţat că Tradiţia este depozitara Revelaţiei şi că adevărurile cuprinse în învăţătura
apostolică au aceeaşi valoare cu cele din Noul Testament. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:
„Este evident că Apostolii n-au predat toate prin scrisori, ci multe fără de scrisori, dar şi acestea sunt
vrednice de credinţă”.

Compusă sub directa înrâurire divină, Sfânta Scriptură iese din rândul tuturor lucrărilor obişnuite şi se
bucură de o autoritate deplină în Biserică.
II. Aspectul permanent şi dinamic al Tradiţiei

A) Aspectul permanent al Tradiţiei reprezintă totalitatea învăţăturilor Mântuitorului Iisus Hristos, însuşite
fără mistificări de către Biserica apostolică. Aceste îndrumări statornicite până la moartea ultimului
apostol (aprox. anul 100 d. Hr.) se regăsesc în dimensiunea vieţii creştine din primele opt secole după
Hristos şi formează documentele Tradiţiei creştine. Ele sunt baze de date folosite de către Biserică pentru
a evidenţia caracterul statornic al Tradiţiei creştine.

Principalele documente ale Tradiţiei sunt următoarele:

1. Simbolurile de credinţă (symbolum fidei) – apostolic, niceo-constantinopolitan şi atanasian

a) Simbolul apostolic este o sinteză a triadologiei şi hristologiei din perioada post-apostolică

(secolele I-IV d. Hr.). El este cunoscut şi sub numele de Simbolul roman, întrucât a circulat în mediul
creştin din Roma. Deşi nu este conceput de către Sfinţii Apostoli, vechimea şi ortodoxia învăţăturilor din
cuprinsul lui l-au impus între primele documente referitoare la învăţătura Bisericii primare (Rufin, Marcu
Eugenicul).

b) Simbolul niceo-constantinopoilitan cuprinde 12 articole; primele 7 articole, elaborate la Niceea

(325), prezintă credinţa creştină despre primele două persoane ale Sfintei Treimi, iar ultimele 5 articole,
formulate la Constantinopol (381), exprimă învăţătura Bisericii despre Sfântul Duh, persoana a treia a
Dumnezeirii.

c) Simbolul atanasian cuprinde 40 de articole: articolele 1-26 au un conţinut trinitar; articolele

27-40 au un cuprins hristologic şi inserează conceptul filioque. Deşi este atribuit Sfântului Atanasie cel
Mare, în textele patristice apare citat abia începând cu secolul al V-lea. Acest aspect, demonstrează
originea lui târzie, cu toate că în secţiunea hristologică pot fi identificate unele idei cuprinse în lucrări
creştine anterioare secolului al IV-lea.

2. Cele 85 de canoane apostolice

Cele 85 de canoane apostolice deşi nu sunt elaborate de către Sfinţii Apostoli, cuprind normative pentru
viaţa creştină din perioada apostolică, transmise prin succesiune de către Biserică.

3. Mărturisirile de credinţă ale martirilor

Mărturisirile de credinţă ale martirilor cuprind răspunsurile acestora în faţa anchetatorilor. Ele sunt
documente referitor la credinţa Bisericii din primele trei secole d. Hr. Aceste rechizitorii erau citite în
adunările credincioşilor, sub autoritatea episcopilor.

4. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 sinoade ecumenice şi ale celor 9 sinoade particulare

Definiţiile dogmatice şi canoanele celor 7 sinoade ecumenice şi ale celor 9 sinoade particulare au o
autoritate considerabilă în materie de credinţă, deoarece reprezintă hotărârile autorităţii publice – a
majorităţii credincioşilor; ele stipulează un tip de comportament creştin, menit să omogenizeze viaţa
morală a credincioşilor în conformitate cu îndrumările evanghelice.
5. Istoria bisericească

Istoria bisericească prezintă doctrina Bisericii primare şi factorii care au contribuit la clarificarea
adevărurilor de credinţă în primele opt secole ale erei creştine.

6. Scrierile Sfinţilor Părinţi

Operele clasicilor creştini sunt documente fundamentale pentru recuperarea aspectelor esenţiale ale vieţii
Bisericii. Validarea acestor scrieri ca documente ale istoriei creştine este confirmată de interesul arătat
opiniilor exprimate de către autori lor de participanţii la lucrările Sinoadelor ecumenice.

7. Serviciul liturgic

Serviciul liturgic, inserat în cărţile de cult, reprezintă o mărturisire de credinţă. Astfel, actele liturgice sunt
un indiciu al unităţii credinţei Bisericii. Gesturile liturgice (binecuvântarea credincioşilor de către preot,
însemnarea cu semnul crucii prin unirea primelor trei degete ale mâinii drepte şi închiderea celorlalte
două în palmă, închinarea spre răsărit, înclinarea corpului spre pământ) sunt forme prin care constatăm, în
plan vizibil, continuitatea până astăzi a riturilor din perioada creştinismului primar.

8. Mărturiile arheologice

Mărturiile arheologice trimit la credinţa creştină de factură apostolică. Nu în toate aceste documente se
află consemnate părţi ale Sfintei Tradiţii şi nu toate au aceeaşi valoare, dar în fiecare dintre acestea găsim
una sau mai multe din învăţăturile revelate. Muzica liturgică – continuatoarea psalmodiei – şi arta
ecleziastică sunt câteva dintre elementele care reflectă, în mod simbolic, tradiţia apostolică.

Între Tradiţie şi documentele ei nu poate fi pus, însă, semnul egalităţii. Documentele sunt mărturii ale
tradiţiei, nu Tradiţia însăşi.

B) Aspectul dinamic al Tradiţiei este vehiculul uman care asigură continuitatea vieţii creştine şi
acomodarea normală cu ceea ce este nou şi dinamic în cursul istoriei, pe baza iconomiei divine.

Tradiţia dinamică se dezvoltă în mediul ecleziastic, datorită ambianţei create de învăţătura Apostolilor şi
de către acţiunea Sfântului Duh. Ea favorizează aprofundarea Tradiţiei permanente, prin accentuarea unor
aspecte mai puţin definite din conţinutul acesteia. În acest sens pot fi amintite deciziile luate de către
Biserică răsăriteană la începutul celui de-al doilea mileniu creştin când a fost stabilit numărul Tainelor
necesare pentru mântuire şi teologia despre energiile dumnezeiești necreate, precum şi lămuririle aduse în
ultimul secol de către teologi ca Macarie, Hristou Andrutsos, Dumitru Stăniloae ș. a. cu privire la
problema atributelor divine, a hristologiei și ecleziologiei creştine. De asemenea, exemple de acest fel
oferă cadrul liturgic al vieţii bisericeşti unde au apărut noi servicii religioase, destinate ilustrării vieţii
social-religioase a omului modern, sau s-a renunţat la anumite fragmente din ritualul tradiţional, din
aceleaşi raţiuni de adaptare a cultului la specificul vieţii comunitare. Vicenţiu de Lerini, în opera
Commmonitorium, compară dinamismul Tradiţiei cu un organism care, în procesul biologic, asimilează
dar şi elimină părţi din elementele care îi asigură existenţa.

Aprofundarea adevărurilor de credinţă ţine de dimensiunea activă (luptătoare) a Bisericii. Astfel,

credincioşii care dau dovadă de o înaltă trăire religioasă sunt indicii principali ai lucrării Sfântului Duh în
mediul ecleziastic. Ei confirmă faptul că Dumnezeu este o prezenţă reală în istorie şi creaţie şi că mesajul
evanghelic transformă natura umană şi o sublimează. La rândul lor, teologii, prin speculaţiile (opiniile)
personale, sunt în măsură să ilustreze semnificaţia majoră a unei învăţături revelate şi pot stimula
entuziasmul duhovnicesc în viaţa credincioşilor aşa încât, prin intermediul acestor proces, să se ajungă la
amplificarea fondului de cunoştinţe religioase pe marginea conţinutului Revelaţiei. Fericitul Augustin
scrie referitor la această problemă următoarele: „Ieri înţelegeai puţin, azi înţelegi mai mult, mâine vei
înţelege cu mult mai mult. Creşte în tine însăşi lumina lui Dumnezeu, după cum creşte însuşi Dumnezeu,
Cel ce de-a pururi rămâne desăvârşit”.

Tradiţia bisericească nu are aceeaşi valoare ca cea permanentă, dar confirmă veridicitatea revelaţiei şi
manifestarea lui Dumnezeu în creaţie şi istorie.

III. Criteriile Tradiţiei

Criteriile Sfintei Tradiţii sunt normele folosite de către Biserică cu scopul deosebirii tradiţiilor adevărate
de falsele tradiţii.

Tradiţia adevărată trebuie să cuprindă următoarele particularităţi:

• relatările Tradiţiei trebuie să fie receptate în acelaşi fel de către Biserică, începând cu epoca veche;

• informaţiile cuprinse în Tradiţiei trebuie să fie aceleaşi, în toate Bisericile regionale;

• consemnările Scriitorilor şi Părinţilor Bisericii trebuie să fie în ton cu celelalte documente ale Tradiţiei.

Aşadar, Sfânta Tradiţie trebuie să cuprindă toate învăţăturile nescrise şi scrise, păstrate nealterat de către
Biserica creştină: „Staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile – le scria Apostolul Pavel tesalonicenilor – pe care
le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15).

IV. Relaţia Biserică, Tradiţie, Scriptură

Între Biserică, Tradiţie şi Scriptură există un raport simfonic:

Biserica este instituţia divino-umană, în care este prezentă lucrarea Sfântului Duh;

Tradiţia este depozitara particularităţilor vieţii creştine, conservate sub asistenţa Duhului Mângâietor;

Scriptura cuprinde documentele neo-testamentare scrise în veacul apostolic şi reunite ulterior sub
autoritatea Bisericii, într-o colecţie literară.

Legătura strânsă existentă între Biserică, Tradiţie şi Scriptură este receptată astfel de către conştiinţa
Bisericii: „Credem că mărturia Bisericii soborniceşti nu valorează mai puţin decât aceia pe care o posedă
dumnezeiasca Scriptură” (Mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei al Ierusalimului).
V. Deosebiri interconfesionale

Confesiunile creştine receptează diferit modalităţile de exprimare în timp a adevărului revelat.

Doctrina romano-catolică

Romano-catolicii recunosc valoarea Sfintei Tradiţii. Totuşi, teologii romano-catolici extind Tradiţia peste
epoca celor 7 sinoade ecumenice şi includ în cuprinsul ei hotărârile conciliilor episcopale şi
deciziile/bulele papale, care au urmat secolului al VIII-lea d. Hr. Ei vorbesc despre o tradiţie ideală.

Tradiţia ideală este acţiunea cuvântului lui Dumnezeu asupra conştiinţei Bisericii, în funcţie de
problemele punctuale ale lumii creştine. La baza acestei opinii stă concepţia romano-catolică despre
graţia (harul) creată. Graţia certifică maturitatea teoretică a intelectului uman în sondarea adevărului
revelat şi nivelul de spiritualizare atins de către omul credincios.

Pentru argumentarea tezei despre tradiţia ideală, teologii romano-catolici au elaborat teoria despre
implicitul şi explicitul revelat.

Implicitul revelat se referă la prezenţa unui adevăr revelat într-un alt adevăr descoperit, teză la care
subscrie şi teologia răsăriteană: omul este creat, deși energiile divine sunt necreate.

Virtualul revelat este o concluzie dedusă logic dintr-un adevăr revelat. Pe baza deducţiei logice, doctrina
romano-catolică a favorizat apariţia noilor dogme, cum ar fi: infailibilitatea papală, imaculata concepţie,
înălţarea Fecioarei Maria cu trupul la cer ş.a. În acest sens, teologul Leonce de Grandmaison afirmă că
numai Biserica poate să recunoască vocea Logodnicului său, urechea omenească fiind prea slabă să poată
percepe mesajul divin.

Potrivit teologiei ortodoxe, sondarea adevărului revelat presupune rezonanţa gândului uman cu Gândul
divin.

Doctrina protestantă

Protestanţii susţin că normele de credinţă sunt cuprinse exclusiv în Sfânta Scriptură. Ei consideră că prin
Tradiţie e falsificat conţinutul revelaţiei.

Această opinie este echivocă, deoarece prin preluarea învăţăturilor cuprinse în Tradiţie conştiinţa Bisericii
se îmbogăţeşte în procesul de aprofundare, trăire şi actualizare a adevărului revelat.

Denominaţiunile creştine mai noi au tradiţia lor, pe măsura propriilor principii şi organizări. Tradiţia
acestor formaţiuni creştine este umană, motiv pentru care nu reuşesc acomodarea normală la specificul
dintotdeauna al vieţii creştine.

DOGMA SFINTEI TREIMI

Dogma Sfintei Treimi (de la grecescul trias, respectiv latinescul trinitas, is = treime) este învăţătura
fundamentală a religiei creştine, prin care se afirmă că Dumnezeu este o comuniune de persoane: Tatăl,
Fiul şi Duhul Sfânt. Conform acestei doctrine, cele trei persoane divine posedă întreaga fiinţă şi toate
atributele dumnezeieşti.

I. Revelarea istorică a Sfintei Treimi

Misterul treimic s-a revelat în decursul mai multor milenii şi în mod diferit: în religia mozaică s-a
descoperit nedeplin; în religiile păgâne s-a revelat ca prefigurare, iar în religia creştină în mod deplin.

1. Trinitatea în religiile păgâne

În religiile păgâne, Sfânta Treime este prefigurată prin intermediul revelaţiei naturale. Astfel
de sugestii se întâlnesc în sistemele religioase elaborate ale antichităţii precreştine, după cum urmează:

• În religia chineză exista credinţa în unitatea Tao, înţelepciunea absolută, care se manifesta în cosmos ca
unitate şi diversitate;

• În religia egipteană exista credinţa în zeii Osiris, Isis şi Horus, receptaţi ca o familie divină;

• În hinduism există credinţa în marea triadă divină Trimurti, alcătuită din zeii Brahma – creatorul
universului –, Vişnu guvernatorul lumii – şi Siva – distrugătorul şi reorganizatorul universului;

• De asemenea, în religia vechilor perşi întâlnim credinţa în triada alcătuită din Zurvan – timpul inert –,
care a dat naştere zeităţilor Ormuzd (Ahura-Mazda) – principiul creator al lumii – şi Ahriman
(Angra-Mainyu) – agentul anihilant al lumii create.

Nu este exclus, însă, ca aceste prefigurări – care în afară de imaginea triadică nu au nimic comun cu
dogma creştină despre Dumnezeul Treimic – să fie reminescenţe alterate din revelaţia primordială,
edenică.

2. Descoperirea Sfintei Treimi în Vechiul Testament

Vechiul Testament relevă adevărul treimic în cărţile istorice, didactico-poetice şi profetice.

A) Mărturii despre descoperirea Sfintei Treimi în cărţile istorice

În primele cuvinte ale Sfintei Scripturi se găseşte pluralul numelui lui Dumnezeu, Elohim, care indică
existenţa mai multe persoane în Fiinţa divină: „Şi a zis Dumnezeu [Elohim] să facem om după chipul şi
asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26).

Există în literatura vetero-testamentară şi alte forme de plural care sugerează caracterul treimic al
Dumnezeirii: „Veniţi să ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor…” (Facerea 11, 7) sau: „Doamne (deşi
în faţa lui Avraam se aflau trei persoane, el se adresează acestora la singular), de am aflat har înaintea Ta,
nu ocoli pe robul Tău!” (Facerea 18, 3).

B) Mărturii despre descoperirea Sfintei Treimi în cărţile didactico-poetice

În literatura poetică vetero-testamentară se fac referiri la Persoanele treimice. Astfel, în viziunea lui
David, Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Lui apar ca persoane: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au
întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor” (Psalmul 32, 6).

C) Descoperirea Sfintei Treimi în cărţile profetice

Treimea Persoanelor dumnezeieşti este afirmată de către profeţii lui Israel. Mesia îşi anticipează
activitatea răscumpărătoare afirmând: „Duhul Domnului este peste mine, că Domnul m-a uns să
binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi
slobozirea şi celor prinşi în război libertatea” (Isaia 61, 1).

3. Revelația Sfintei Treimi în Noul Testament

În Noul Testament, adevărul despre Sfânta Treime se revelează deplin, prin întruparea Persoanei a doua a
Sfintei Treimi.

Textele neo-testamentare subliniază cu claritate că Dumnezeu este, deodată, Unitate şi Trinitate. Astfel, la
Botezul Domnului se produce fenomenul teofanic: Tatăl grăieşte din cer, Fiul se află în apele Iordanului,
iar Sfântul Duh planează peste ape (Matei 3, 16-17). Acelaşi fenomen se repetă cu ocazia schimbării la
faţă a Mântuitorului lumii: Hristos se află pe munte, Duhul Sfânt se descoperă sub chipul unui nor
luminos, iar Tatăl grăieşte din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta
să-L ascultaţi” (Matei 17, 1-9). De asemenea, la trimiterea Apostolilor în misiune, Mântuitorul Iisus
Hristos le precizează să boteze mulţimile: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,
19), iar binecuvântarea credincioşilor de către Apostoli se făcea în numele Sfintei Treimi: „Harul
Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi
cu toţi !” (II Corinteni 13, 13).

4. Trinitatea în Biserica post-apostolică

Încă din perioada apostolică, dogma Sfintei Treimi a fost elementul esenţial al mărturisirii de credinţă
creştine. Temeiurile acestei practici se regăsesc în cuvintele Mântuitorului Hristos care recomanda
Apostolilor ca Botezul să fie administrat numai celor ce cred în Dumnezeul Treimic: „Mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Urmând
această recomandare, Biserica a formulat scurte mărturisiri de credinţă care se rosteau la Botez şi care
cuprindeau învăţătura despre Sfânta Treime. Cu timpul, aceste mărturisiri baptismale au fost incluse în
simboluri de credinţă dezvoltate, cum sunt cele ale Bisericilor din Cezareea Palestinei, Cipru şi Ierusalim.

În cult, credinţa în Sfânta Treime a fost mărturisită prin doxologia mică: „Slavă Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh” şi în imnuri liturgice, de genul cântării „Lumină lină” de la Vecernie, unde apare
sintagma: „…lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu”.

II. Formularea dogmei Sfintei Treimi

1. Contextul istoric al formulării dogmei trinitare

Clasicii creştini, anteriori secolului al IV-lea, au apărat învăţătura despre Sfânta Treime şi dumnezeirea
persoanelor Fiului şi Sfântului Duh împotriva sabelienilor şi subordinaţianiştilor. Ei au dezvoltat teoria
Logosului divin întrupat, veşnic, transcendent şi imanent prin lucrările Lui. Formularea oficială a
învăţăturii Bisericii cu privire la Dumnezeul Tripersonal s-a făcut la primele două Sinoade ecumenice,
datorită exacerbării ereziilor antitrinitare.

Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) a combătut învățătura preotului alexandrin Arie, care nega
dumnezeirea şi egalitatea Fiului cu Tatăl. El învăţa că Fiul nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut din veci din Tatăl, ci o creatură a Tatălui, adusă la existență în timp, superioară celorlalte
creaturi, prin care a luat fiinţă lumea. Definiţia dogmatică formulată de către Părinții Bisericii prezenţi la
Niceea afirmă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut din
veci din Tatăl şi de o fiinţă cu El.

După Sinodul I ecumenic, arienii radicali, numiți, mai apoi, pnemvatomahi, au contestat dumnezeirea
Sfântului Duh. Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol (381) l-a combătut pe Macedonie, care
afirmă că şi Sfântul Duh este o creatură a Fiului, subordonată atât Fiului, cât şi Tatălui. Sinodul a formulat
următoarea teză dogmatică: „Noi (Biserica – n. n.) credem în Duhul Sfânt, ce domneşte şi veghează
încontinuu, care de la Tatăl purcede şi care împreună cu Fiul e adorat şi cinstit şi a grăit prin prooroci”.

Dogma Sfintei Treimi este învăţătura creştină cea mai profundă, motiv pentru care nu poate fi pătrunsă
raţional. Părinţii Bisericii au încercat să apropie înţelegerii omeneşti misterul treimic prin diferite
analogii, cu toate că, aşa cum observă Sfântul Ioan Damaschin, „este cu neputinţă să se găsească în lume
o imagine care să exemplifice în ea însăşi, în chip exact, modul de existenţă al Sfintei Treimi”. Totuşi, în
gândirea patristică există două principale categorii de analogii: analogii psihologice şi analogii naturale.

• Analogiile psihologice sugerează unitatea treimică prin relaţia: un suflet şi trei facultăţi spirituale –
intelectul, simţirea şi voinţa; iubirea familiară, care uneşte tatăl, mama şi copilul.

• Analogiile naturale imaginează misterul treimic prin comparaţii de genul cărămizii, compusă din apă,
pământ şi foc; copacul, ca unitate alcătuită din rădăcină, trunchi şi coroană; spaţiul, ca realitate
integratoare a trei dimensiuni: înălţime, lăţime şi lungime.
Formularea dogmei Sfintei Treimi este legată de precizările terminologiei trinitare.

2. Terminologia trinitară

Pentru a exprima dogma despre Dumnezeu-comuniune de persoane, Părinţii Bisericii s-au folosit de o
serie de termeni luaţi din filosofia greacă şi latină ca: unitate, treime, esenţă, fiinţă, fire, natură, substanţă,
ipostas, persoană. Aceşti termeni nu s-au impus de la început cu sensul teologic de astăzi.

Noţiunile enumerate mai sus erau folosite de către unii teologi din perioada disputelor trinitare pentru a
exprima Fiinţa divină, iar de alţii pentru a indica Persoanele dumnezeieşti.

Termenii: ousia, esenţă, substanță, fire, natură sau fiinţă indică fondul naturii comune a mai multor
indivizi care aparțin aceleiaşi specii. Într-o scrisoare adresată fratelui său, Sfântul Grigorie de Nyssa,
Sfântul Vasile cel Mare subliniază deosebirea dintre ousia şi hypostasis: „Ousia (fiinţa, esenţa) – scrie
capadocianul – este fondul naturii, comune mai multor indivizi de aceeaşi specie (umanitatea), iar
ipostasul este individul subzistent concret: Petru, Pavel, etc. Între indivizii aceleiaşi specii, fondul naturii
este unul comun, însă indivizii subzistă fiecare pentru sine”. Teologul răsăritean arată, însă, că aceşti
termeni nu se pot aplica la Dumnezeu întocmai ca la oameni, deoarece Persoanele treimice nu sunt inşi ai
aceleiaşi specii divine. Prin urmare, Fiinţa sau esenţa reprezintă elementul comun, iar ipostasul elementul
propriu, care deosebeşte persoanele între ele.

Ipostasul (de la grecescul hypostasis) este modul de subzistenţă al unei fiinţe. Existând în sine şi pentru
sine, ipostasul se deosebeşte de alte ipostasuri, existente şi ele în sine şi pentru sine. El nu este identic cu
fiinţa, nici nu e despărţit de ea. În cazul omului, el este ipostasul unei naturi raţionale.

Persoana (de la latinescul persona respectiv grecescul prosopon = mască, faţă peste faţă) a fost introdus
în limbajul teologic de către teologii antiohieni pentru a desemna ipostasurile divine. Funcţia teologică a
noţiunii s-a conturat în contextul teologiei post-niceene şi calcedoniene.

Sfântul Vasile cel Mare vedea în folosirea termenului persoană în triadologie o tendinţă a apusenilor prin
care încercau să arate că Persoanele treimice nu sunt altceva decât feţe sau moduri de manifestare ale
esenţei divine.

Întrucât noțiunea de ipostas era numele comun pentru toate existenţele individuale concrete, raţionale sau
neraţionale, termenul persoană s-a folosit pentru ipostasele raţionale. Faţă de individ şi ipostas, persoana
implică pe lângă individualitate, unicitate, specificitate şi spiritualitate și raţiune, afectivitate şi libertate.
Teologul Boethius (secolul VI d. Hr.) definea persoana ca „subzistenţa individuală a unei naturi
raţionale”.

Persoana – asemenea ipostasului – se deosebeşte de natura pe care o ipostaziază, fiind subiectul purtător
al ei. Ea este cea care actualizează lucrările naturii spirituale. „Persoana este subiectul ce se manifestă el
însuşi prin lucrările şi proprietăţile Sale, ca distinct de alte fiinţe da aceeaşi natură” (Sfântul Ioan
Damaschin).
În virtutea naturii dumnezeieşti comune, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt fiecare Dumnezeu adevărat, un
singur Dumnezeu, iar în virtutea ipostasului sau persoanei, fiecare sunt Persoane distincte, cu proprietăţi
inconfundabile şi incomunicabile.

Termenii de fiinţă, natură, ipostas se aplică Divinităţii prin analogie, pentru că Dumnezeu nu este fiinţă şi
persoană în sensul celor create: Tatăl are Fiinţa divină prin nenaştere şi nepurcedere, Fiul prin naştere, iar
Sfântul Duh prin purcedere.

DUMNEZEU – COMUNIUNE DE PERSOANE

Persoanele divine sunt Persoane reale şi veşnice. Ele se deosebesc una de alta – fiecare are însuşiri
personale proprii, care nu se amestecă şi nu se contopesc. Unitatea fiinţială şi deosebirea dintre Ele preced
creaţia: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... şi Cuvântul
trup S-a făcut” (Ioan 1, 1 şi 14).

Persoanele divine se disting după modul în care posedă Fiinţa dumnezeiască: Tatăl prin Sine însuşi, Fiul
prin naşterea din Tatăl, iar Sfântul Duh prin purcederea de la Tatăl. Ele fac excepţie de la orice
subordonare după întâietate, autoritate, putere sau demnitate: „Toate ale Mele sunt ale Tale – afirmă
Mântuitorul Iisus Hristos, referindu-se la relaţia Sa cu Tatăl – şi ale Tale sunt ale Mele” (Ioan 17, 10).

Persoanele divine au însuşiri interne = proprietăţi şi externe = predicate.

Proprietăţile se referă la însuşirile personale ale Ipostasurilor treimice în interiorul Celui Întreit-Unul, iar
predicatele sunt lucrările în afară (în creaţie) ale Absolutului divin. (Lucrările în exterior ale Persoanelor
divine stau sub semnul comuniunii treimice). Aşadar, deosebirea dintre Ipostasurile divine este numai
personală, nu şi fiinţială.

Dogma Sfintei Treimi afirmă atât unitatea fiinţială, cât şi treimea Persoanelor divine. Această doctrină
depăşeşte capacitatea de înţelegere a raţiunii umane şi se înscrie în categoria judecăţilor antinomice sau
paradoxale.

În învăţătura despre Dumnezeu – comuniune de Persoane, antinomiile se referă la identitatea şi

diversitatea Ipostasurilor treimice.

Referindu-se la raportul dintre Fiinţa şi Persoanele divine, Sfântul Ioan Damaschin încearcă o explicaţie
printr-o analogie: „După cum focul există odată cu lumina şi nu este focul mai înainte de lumină, … tot
astfel şi Fiul se naşte din Tatăl, fără să se despartă deloc de El, ci este pururea cu El”.

1. Însuşirile interne şi externe ale Persoanelor divine

A) Dumnezeu Tatăl – însuşirile interne şi externe.

Însuşirile interne ale Tatălui se referă la Dumnezeirea Sa. Dumnezeu Tatăl este factorul genuin (arche) al
Dumnezeirii; este nenăscut şi nepurces. El naşte din veci pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt.

Însuşirile externe ale Tatălui sunt acţiunile Părintelui ceresc în afara Fiinţei divine. El este creatorul lumii
– „că de la El şi prin El şi întru El sunt toate” (Romani 11, 36) – şi autorul planului mântuirii:
„Binecuvântat fie Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce… întru El ne-a ales, înainte de întemeierea
lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui” (Efeseni 1, 3-4).

În Sfânta Tradiţie, proprietăţile şi predicatele lui Dumnezeu Tatăl sunt cuprinse în Simbolul de credinţă
astfel: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor
văzute şi nevăzute”.

B) Dumnezeu Fiul – însuşiri interne şi externe.

Însuşirea internă a Fiului este naşterea din veci din Tatăl – „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”
sau: „Din pântece, mai înainte de Luceafăr, Te-am născut” (Psalmii 2, 7 şi 109, 3).

Însuşirile externe ale Fiului sunt: executarea planului creaţiei – „prin El toate s-au făcut” (Ioan 1, 3) – şi
îndeplinirea operei de mântuire a umanităţii: „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Fiul
Său Cel unul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Referitor la persoana Fiului, clasicii creştini notează următoarele: „Dumnezeu care a creat firea, a luat
asupra Sa de bună voie blestemul cu care a fost osândită firea, adică moartea, şi astfel a omorât prin
propria Sa moarte de pe cruce blestemul păcatului ce trăia în mine, prin voia mea” (Sfântul Maxim
Mărturisitorul).

C) Dumnezeu Duhul Sfânt – însuşiri interne şi externe.

Însuşirea internă a Duhul Sfânt (în greacă pnevma = suflu, suflare) este purcederea din veci din Tatăl.

Purcederea este modul în care Sfântul Duh primeşte existenţa ipostatică din Tatăl. Ea arată că Duhul
coexistă cu Tatăl şi cu Fiul înainte de timp şi împărtăşeşte aceeaşi voinţă şi energie dumnezeiască.

Însuşirile externe ale Duhului dumnezeiesc sunt manifestările Sale sfinţitoare şi desăvârşitoare în istorie
şi creaţie. El este animatorul sfinţeniei: „Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia
deosebi, după cum voieşte” (I Corinteni 12, 11).

Învăţătura despre Sfântul Duh este exprimată deplin de către Biserică în Simbolul de credinţă: „Şi întru
Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit, Care a grăit prin prooroci”.

2. Raportul dintre Persoanele divine

Raportul dintre persoanele Sfintei Treimi se prezintă sub mai multe aspecte: al dumnezeirii, al comuniunii
de existenţă, al întrepătrunderii, al distincţiei şi al acţiunii, atribuite uneori întregii Sfintei Treimi, alteori
uneia dintre Persoane.

A) Dumnezeirea Tatălui şi calitatea Sa de Entitate care stă la originea Fiinţei şi Persoanei celorlalte
Ipostasuri treimice este revelată lui Moise şi lui Isaia în mod direct: „Eu sunt Cel ce este” (Ieşirea 3, 14)
sau: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt dumnezeu afară de Mine!” (Isaia 44, 6).

În cadrul mărturiilor directe se înscrie şi cea a Fiul Său, Persoana a doua a Dumnezeirii: „Mă sui la
Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 7) sau „Viaţa veşnică
aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu” (Ioan 17, 3).

Indirect, despre divinitatea Tatălui scrie Sfântul apostol Pavel, precizând faptul că Tatăl este „Dumnezeul
Domnului nostru Iisus Hristos” (Efeseni 1, 17).

B) Dumnezeirea Fiului este revelată cu claritate în toată literatura biblică.

În Vechiul Testament, divinitatea lui Mesia este afirmată direct de către Tatăl: „Fiul Meu eşti Tu, Eu
astăzi Te-am născut” (Psalmul 2, 7) şi este reluată în Noul Testament, cu ocazia botezului şi a schimbării
la faţă a Domnului: „Acesta este Fiul Meu Cel Iubit…” (Matei 3, 16-17; Marcu 9, 2-8).

În cadrul mărturiilor directe se înscriu afirmaţiile Mântuitorului Iisus Hristos: „Eu şi Tatăl Una suntem”
(Ioan 10, 30) ori: „Eu sunt, Cel ce vorbesc cu Tine” – precizarea a fost făcută în faţa femeii din Samaria,
care nu ştia cine este Mesia (Ioan 4, 26).

Indirect, divinitatea Fiului este afirmată de către arhanghelul Gabriel, cu prilejul convorbirii cu Fecioara
Maria: „Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35) şi de către cei ce îi
erau ostili, prin solicitarea exprimată de către arhiereul Caiafa: „Să ne spui nouă de eşti tu Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu” (Matei 26, 63).

C) Dumnezeirea Duhului Sfânt este şi ea afirmată în cărţile Sfintei Scripturi.

În Vechiul Testament, profetul Isaia subliniază faptul că peste Mântuitorul Iisus Hristos „se va odihni
Duhul lui Dumnezeu” (11, 2). În Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu precizează cu fermitate divinitatea
Duhului Sfânt: „Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Care de la Tatăl
purcede, Acele va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26) sau „Celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu
i se va ierta” (Luca 12, 10).

Dumnezeirea Duhului este confirmată de către Sfântul apostol Pavel, care subliniază atotputernicia Lui:
„Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 10).

Lucrarea proprie fiecărei Persoane divine nu se petrece separat de a celorlalte Persoane, ci este o
împreună-lucrare, deoarece toate acţiunile Dumnezeirii sunt expresia aceleiaşi voinţe divine. Totuşi,
fiecare Ipostas are o contribuţia personală, concretizată prin lucrări proprii. Acest lucru este relevat de
către „apostolul neamurilor” în prima epistolă adresată corintenilor: „Acelaşi Dumnezeu lucrează toate în
toţi” (12, 6).
Comuniunea intratrinitară, distincţia dintre Persoane şi problema lucrărilor comune şi personale ale
Ipostasurilor treimice sunt exprimate în triadologie prin conceptele de perihoreză şi apropriere.

Perihoreza (de la grecescul perihoresis = împreună-locuire) este mişcarea de iubire şi întrepătrundere din
interiorul Sfintei Treimi a Persoanelor divine. Perihoreza relevă împreună-existenţa şi împreună-locuirea
Persoanelor divine. Conform principiului perihoretic, nici una dintre cele trei Persoane nu se cugetă sau
nu se numeşte fără sau în afară de Celelalte. Potrivit modelului perihoretic, Tatăl împărtăşeşte veşnic celor
două Persoane divine întreaga Sa fiinţă, întreagă fiecăreia – Fiului prin naştere, iar Sfântului Duh prin
purcedere. Perihoreza exprimă unitatea şi trinitatea Dumnezeirii (împărtăşirea divizată este imposibilă,
întrucât Dumnezeu este o Fiinţă spirituală).

Aproprierea subliniază, pe de o parte, distincţia existentă între Persoanele divine, iar pe de altă parte,
faptul că atributele şi acţiunile unei Persoane divine aparţin real şi deplin şi celorlalte două Persoane. Ea
arată că însuşirile personale, interne, nu se comunică de la o Persoană la alta. Acest fapt stă la baza
doctrinei despre Tatăl ca entitate nenăscută şi nepurcesă, Fiul născută, iar Sfântul Duh purceasă.

Apropierea nu se face prin excludere, încât ceea ce se atribuie uneia dintre Persoane aparţine real şi
celorlalte – dacă Tatălui i se atribuie puterea, Fiului i se atribuie adevărul, iar Sfântului Duh harul, aceasta
nu înseamnă că Tatăl este puterea, Fiul este adevărul şi Duhul este harul, ci că aceste atribute sunt comune
tuturor Persoanelor dumnezeiești.

Însuşirile fiinţiale pot fi atribuite celor trei Persoane împreună, deoarece între Ele există unitatea de Fiinţă.
Numirile date Persoanelor divine, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu despart şi nu amestecă cele trei Persoane,
pentru că fiecare în parte poate fi numită Dumnezeu, Domn şi Duh.

CONTROVERSE TRINITARE

În cursul istoriei creştine, dogma despre Sfânta Treime a fost receptată diferit. În cele ce urmează, vom
prezenta principalele încercări raţionale şi opinii teologice referitoare la unitate de fiinţă şi la raportul
existent între Persoanele divine.

Principalele erezii antitrinitare sunt: monarhianismul, subordinaţionismul, triteismul, unitarianismul şi

filioquismul.

1. Monarhianismul

Monarhianismul (de la cuvintele greceşti monos = unul singur şi arche = a conduce) afirmă că există o
singură Persoană divină.

Monarhianismul cunoaşte două direcţii: dinamică şi modalistă.

a) Monarhianismul dinamic

Reprezentanţi: Paul de Samosata, Teodot Bancherul şi Teodot Dubălarul.

Monarhianismul dinamic învaţă că Persoanele Sfintei Treimi sunt puteri de manifestare ale Absolutului
divin. Fiul lui Dumnezeu, Logosul, nu este o Persoană distinctă; El face parte din fiinţa Tatălui şi s-a
manifestat istoric prin proroci. La „plinirea vremii”, Fiul a acceptat să locuiască în Hristos, care nu este
Dumnezeu, ci un subiect cu o putere divină impersonală; Hristos e un simplu om, născut în mod
supranatural şi înzestrat cu o putere spirituală mai mare decât ceilalţi oameni. Numele de Fiu al lui
Dumnezeu l-a primit deoarece e manifestarea Tatălui pe pământ. Prin urmare, Hristos nu este Dumnezeu
şi om, ci Fiul adoptiv al lui Dumnezeu.

b) Monarhianismul modalist

Reprezentanţi: Noet, Praxeas şi Sabelie.

Monarhianismul modalist susţine că în Dumnezeu există o singură Persoană, cu moduri de manifestare

deosebită. Astfel, Dumnezeu ia trei înfăţişări care, însă, nu sunt Persoane distincte. Persoana este un mod
de apariţie a unicului Dumnezeu, care se manifestă ca Tată – în actul creării şi conservării lumii – , ca Fiu
– în opera de mântuire a lumii – şi ca Duh – în procesul de sfinţire a creaţiei. Întruparea este opera
Tatălui, care a suferit moartea pe cruce (de aici şi numele de patripasieni = Tatăl a pătimit).

Împotriva monarhianismului s-au pronunţat numeroși scriitori şi Părinţi bisericeşti, dintre care amintim:
Dionisie al Alexandriei, Ipolit, Irineu, Iustin Martirul şi Filosoful, Origen şi Tertulian.

2. Subordinaţianismul

Subordinaţianismul afirmă că între Persoanele Sfintei Treimi există o relaţie ierarhică.

Această erezie are două direcţii principale: arianismul şi macedonianismul.

a) Arianismul

Reprezentanţi: Arie, Eusebiu de Cezareea, Eusebiu de Nicomidia, Aetiu și Eunomiu.

Arianismul (de la numele preotului Arie din Alexandria) afirmă că Dumnezeu Fiul este subordonat lui
Dumnezeu Tatăl.

Învăţătura lui Arie se structurează astfel:

1. Dumnezeu Tatăl este principiul necreat.

2. Dumnezeu Fiul este cea dintâi creatură a Tatălui. El nu îşi are originea în fiinţa Tatălui, ci a fost creat
din nimic, prin actul de voinţă al Părintelui ceresc.
3. Dumnezeu Fiul este creatura cea mai perfectă a Tatălui şi stă la originea creării lumii. Fiul este
instrumentul prin care Tatăl a adus din nefiinţă la fiinţă întreaga creaţie. El este Dumnezeu prin
participare, întrucât a primit de la Tatăl puterea creatoare.

4. Fiului i se cuvine o omagiere deosebită, dată fiind calitatea de autor al creaţiei.

Atitudinea lui Arie, deşi este respinsă de către teologii creştini, are cauze temeinice. Arie s-a situat pe o
poziţie contrară atitudinii monarhianiştilor şi a încercat să dea o interpretare raţională raportului dintre
persoanele Sfintei Treimi. Schema logică aplicată de Arie are la bază modelele ierarhiilor sociale, pe care
le-a aplicat la relaţia dintre Ipostasurile divine.

Doctrina ariană a fost combătută la primul Sinod ecumenic de la Niceea (325). Împotriva lui Arie s-au
pronunţat Părinții acestui sinod: „Fiul e Dumnezeu adevărat, născut din veci din Tată şi consubstanţial cu
El”. De aici rezultă că:

• Fiul nu este creat;

• Fiul este născut din veci din Tatăl;

• Fiul a participat, împreună cu Tatăl, la crearea lumii.

În urma sinodului s-a fixat termenul prin care se relevă raportul dintre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul:
homoousios. Noţiunea amintită precizează cu claritate faptul că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl. Ea elimină
din vocabularul triadologic cuvântul homiousios, care sugera faptul că între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu
Fiul există doar un raport de asemănare.

b) Macedonianismul

Reprezentanţi: episcopul Macedoniu al Constantinopolului şi diaconul acestuia, Maratoniu.

Macedonianismul afirmă că Sfântul Duh este subordonat atât Tatălui, cât şi Fiului și a apărut pe fondul
polemicilor şi al confuziilor create de arianism. Preluând ideea ariană, conform căreia Fiul este
subordonat Tatălui, Macedoniu, prin deducţie logică, a subordonat pe Sfântul Duh Fiului. Duhul a
devenit, astfel, un slujitor al Tatălui şi al Fiului. Duhul nu este Dumnezeu adevărat, fapt pentru care nu I
se cuvine o adorare deosebită. Pnevmatomahii nu au contestat persoana Sfântului Duh, ci divinitatea şi
deofiinţimea acesteia cu Tatăl.

Datorită adversităţii macedonienilor faţă de Sfântul Duh, erezia este cunoscută sub numele de
pnevnatomahism.

Împotriva macedonianismului s-a pronunţat Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381): „Noi
credem în Duhul Sfânt ce domneşte şi veghează încontinuu, care de la Tatăl purcede şi care împreună cu
Fiul este adorat şi cinstit şi care a grăit prin proroci”.

Sinodul nu a folosit termenul homoousios pentru a arăta consubstanţialitatea şi egalitatea Tatălui cu Fiul şi
cu Duhul Sfânt pentru a nu se continua disputele şi controversele ariene de după sinodul de la Niceea,
întrucât unii dintre participanţi aveau rezerve faţă de cuvântul amintit.
Dintre adversarii pnevnomatomahismului amintim pe Sfântul Vasile cel Mare (autor al celebrului tratat
Despre Duhul Sfânt), Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Didim cel Orb, Meletie al Antiohiei şi
Maxim Cinicul.

3. Triteismul

Reprezentanţi: I. Filipon, Roscelin şi G. Porretanul.

Triteismul afirmă existenţa a trei Dumnezei.

Concepţia triteistă transformă Persoanele dumnezeiești în entităţi deosebite. Această poziţie conduce la
ideea că Fiinţa divină se repetă în fiecare Ipostas dumnezeiesc. Filipon susţine că noţiunea de Fiinţă
divină este identică cu ceea ce anticii numeau noţiunea de gen·.. Concluzia este că nu există un singur
Dumnezeu, ci trei; nu există o singură Fiinţă divină, ci trei, deoarece persoanele divine nu pot exista decât
separat, nu una în alta.

În perioada medievală, adepţii triteismului susţineau că pe lângă cele trei persoane dumnezeieşti există o
Fiinţă divină, care are existenţă proprie.

Împotriva triteismului s-a pronunţat sinodul IV de la Lateran (1215).

4. Unitarianismul

Reprezentanţi: albigenzii, catarii şi F. Socius.

Unitarianismul afirmă că Dumnezeu este o singură Persoană: Tatăl. În sprijinul învăţăturii unitariene sunt
invocate textele biblice de la Ioan 17, 3, I Corinteni 8, 6, I Timotei 2, 5, Efeseni 4, 6 şi Apocalipsa 4, 5. Pe
baza acestor date se afirmă că doar Tatăl e Dumnezeu. Dumnezeirea Fiului şi a Duhului sunt rezultatul
folosirii abuzive a proprietăţilor divine de către Cei ce participă la lucrările dumnezeiești şi primesc puteri
deosebite.

După unitarieni, Hristos a fost un om simplu, născut în mod supranatural şi trimis de Dumnezeu în lume
pentru restaurarea umanităţii. El nu a fost Dumnezeu adevărat, ci a fost investit cu putere divină spre a
învăţa cele despre îndreptarea morală şi fericirea veşnică a umanităţii. Pentru devotamentul său, Iisus a
fost înălţat la cer şi a fost îndumnezeit. El a devenit Împăratul noului popor ales.

Sfântul Duh este puterea lui Dumnezeu, Care sfinţeşte natura umană. Prin harurile Duhului se disting
subiecţii umani care participă la misterul divin de cei care sunt indiferenţi intenţiilor lui Dumnezeu cu
natura umană.

Împotriva unitarianismului se pronunţă toate Bisericile creştine istorice.

5. Filioquismul
Filioque (şi de la Fiul) este învăţătura romano-catolică referitoare la dubla purcedere a Sfântului Duh.
Teze purcederii Duhului şi de la Fiul a fost enunţată ca parte distinctă a doctrinei catolice în urma
Sinodului de la Florenţa, din anul 1439.

a) Istoricul doctrinei Filioque

Spre deosebire de Biserica răsăriteană, pe temeiul unor speculaţii ale Fericitului Augustin, Biserica
apuseană a început să înveţe că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, pentru ca mai târziu să introducă
adausul Filioque în Simbolul de credinţă.

Vizigoţii s-au încreştinat în secolul al V-lea şi au primit creştinismul prin filiera ariană. Pentru a-i atrage
pe vizigoţi de la arianism la ortodoxie, episcopii spanioli au hotărât că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul,
socotind că astfel vor ridica demnitatea Fiului la rangul de persoană treimică şi astfel vizigoţii vor părăsi
erezia ariană, conform căreia Fiul este cea dintâi creatură a Tatălui.

În anul 589, Sinodul de la Toledo (Spania) decretează că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul. Învăţătura a
pătruns în Galia, unde s-a răspândit în special în rândul călugărilor.

În anul 802, un grup de călugări galicani au efectuat un pelerinaj la locurile sfinte. Acolo au cântat
Simbolul de credinţă cu adaosul Filioque. În biserică s-a produs dezordine. Călugării galicani au fost
bruscaţi şi alungaţi din Ierusalim. Pentru rezolvarea situaţiei, în anul 809 a fost convocat Sinodul de la
Achen, care a considerat că învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul este corectă. Papa
Leon al III-lea a respins public decizia conciliară.

În secolul al IX-lea, adaosul Filioque a devenit subiect de controverse între Biserica de Răsărit şi cea de
Apus. Papa Nicolae I a apreciat că adaosul Filioque are temei teologic şi a cerut să fie reintrodus în
Simbolul de credinţă. Poziţiile radicale pe care s-au situat teologii apuseni şi cei răsăriteni sunt factorii
care au contribuit la dezbinarea Bisericii creştine, în anul 1054.

a) Argumente catolice în favoarea adaosului Filioque

În favoarea învăţăturii despre Filioque, teologii romano-catolici aduc o mulţime de argumente, preluate
din Scriptură şi Tradiţie.

a) Argumente biblice

• Textul: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului,
Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26). Romano-catolicii consideră că
sintagma: „pe Care Îl voi trimite vouă de la Tatăl” relevă purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, deoarece
Mântuitorul a învăţat că „Eu şi Tatăl, una suntem” (Ioan 10, 30).
Teza este unilaterală deoarece cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos nu ne arată că Sfântul Duh purcede şi
de la Fiul, ci se referă la trimiterea în timp a Duhului, adică la evenimentele care vor avea loc în ziua
Cincizecimii. Mai mult, Domnul relevă cu claritate faptul că Duhul purcede de la Tatăl.

• Teologii romano-catolici afirmă că dacă Fiul Îl trimite pe Sfântul Duh în lume – „Eu trimit peste voi
făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă să şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24,
49) –, înseamnă că Duhul purcede din veci şi de la Fiul, pentru că altfel Fiul n-ar avea dreptul să-L ofere
lumii.

Teza este echivocă deoarece, prin acceptarea ei, ar trebui să se admită că Fiul este născut din veci şi din
Sfântul Duh.

• Textul: „Din al Meu va lua… toate câte are Tatăl, sunt ale Mele” (Ioan 16, 12-14). Teologii apuseni
afirmă că expresiile: „din al Meu va lua” şi „toate câte are Tatăl, sunt ale Mele” indică faptul că
Mângâietorul îşi ia fiinţa şi din Fiul.

Teza este discutabilă deoarece expresia „din al Meu va lua” se referă la faptul că Duhul Adevărului va
continua opera Mântuitorului, la fel cum Acesta a făcut cunoscută învăţătura Tatălui: „Învăţătura Mea nu
este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (Ioan 7, 16).

• Textul: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le
vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). „Suflarea” la care se referă textul este
înţeleasă ca un act vizibil al purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul.

Teza este relativă întrucât fragmentul se referă la actul prin care Mântuitorul Iisus Hristos a împărtăşit
Duhul Sfânt apostolilor. Totodată, gestul anticipează cele ce vor avea loc la Cincizecime, când pogorârea
Duhul Paraclet a fost însoţită de un fenomen asemănător unui „vuiet ca de suflare de vânt” (Faptele
Apostolilor 2, 2) şi are un conţinut pedagogic.

• Textele pauline de la Romani 8, 9: „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” şi
Galateni 4, 6: „Pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre” cuprind
sintagmele: „Duhul lui Hristos” şi „Duhul Fiului Său”. Aceste expresii sunt considerate de către teologii
catolici drept dovezi ale purcederii Duhului şi de la Fiul.

Teza este echivocă deoarece textele în cauză indică unitatea de fiinţă a Fiului cu Sfântul Duh şi cu Tatăl.

b) Argumente patristice

Pe lângă textele biblice, teologii catolici se folosesc şi de fragmente extrase din Tradiţie, pentru a
demonstra purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul:

• Conceptul Filioque cuprins în Simbolul atanasian este receptat de către romano-catolici drept un indiciu
istoric în favoarea purcederii dumnezeiescului Duh şi de la Fiul.
Teza este interpretabilă deoarece adausul Filioque apare numai în versiunea latină a documentului
amintit, ceea ce demonstrează că sintagma în discuţie este o interpolare deliberată, târzie, în structura
textului iniţial.

• Teologii apuseni afirmă că Sinodul al III-lea ecumenic (431) a condamnat Mărturisirea de credinţă al
lui Nestorie, deoarece afirmă că Sfântul Duh purcede numai de la Tatăl.

Teza este discutabilă întrucât sinodul de la Efes nu a condamnat Simbolul de credinţă al lui Nestorie în
întregime, ci numai învăţătura prin care se contesta Fecioarei Maria calitatea acesteia de Născătoare de
Dumnezeu (Theotokos).

• Sintagma: „Sfântul Duh se revarsă din Fiul ca şi din Tatăl” din conţinutul Scrisorii Bisericii din Egipt,
adresată ereticului Nestorie, este considerată de către teologii catolici un document antic, de o valoare
deosebită, care ilustrează învăţătura de credinţă a Bisericii primare.

Teza este unilaterală, prin revărsarea Duhului în lume înţelegându-se acţiunea Persoanei a treia a Sfintei
Treimi în Biserică şi deplinul acord al Acesteia cu voinţa celorlalte două – Tatăl şi Fiul.

• Anatematisma a IX-a a Sfîntului Chiril al Alexandriei îndreptată împotriva lui Nestorie cuprinde
expresia: „Duhul Sfânt este propriu Fiului”. Pe baza ei, teologii apuseni afirmă că Duhul Sfânt purcede şi
de la Fiul.

Teza este comentabilă deoarece, prin expresia amintită, Sfântul Chiril urmăreşte să arate că Sfântul Duh
este deofiinţă cu Fiul.

• Sintagmele patristice: „Duhul Sfânt este icoana Fiului”, „Duhul sfânt îşi are izvorul în Fiul”, „Duhul
Sfânt odihneşte în Fiul”, „Duhul Sfânt petrece în Fiul” teologii romano-catolici apreciază că indică
purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul.

Teza este tendenţioasă întrucât expresiile amintite arată că între Fiul şi Sfântul Duh există o unitate de
fiinţă.

• Expresia: „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, prin Fiul”, folosită de către Sfinţii Grigorie de Nyssa,
Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, reprezintă – în opinia teologilor catolici – un indiciu istoric cu
privire la veridicitatea învăţăturii despre purcederea Duhului şi de la Fiul.

Teza este inacceptabilă deoarece, prin sintagma „de la Tatăl”, Părinții răsăriteni se referă la calitatea
Tatălui de Cauză a Fiului şi a Sfântului Duh în timp ce expresia „prin Fiul” subliniază relaţia Duhului cu
lumea, prin intermediul Fiului. Mai mult, Sfântul Vasile cel Mare arată că acţiunile Tatălui se conjugă cu
cele ale Fiului şi cu ale Sfântului Duh.

• Teologii catolici consideră faptul că Sinoadele de la Toledo (589) şi Achen (809) au introdus şi aprobat
adaosul Filioque, ceea ce confirmă baza istorică a filioquismului.

Teza este echivocă întrucât hotărârile acestor sinoade nu au fost recunoscute de către nici un sinod
ecumenic şi intră în contradicţie cu hotărârile Sinodului al III-lea ecumenic, care cere ca definiţiile
dogmatice ale primelor două sinoade ecumenice să nu sufere nici o modificare: „Nimeni să nu schimbe
vreun cuvânt din cele care se găsesc acolo sau să calce vreo silabă” – precizează Sfântul Ioan al Antiohiei.
Teologia ortodoxă consideră că doctrina romano-catolică despre dubla purcedere a Sfântului Duh crează
ambiguităţi cu privire la predicatele Persoanelor divine. O consecinţă a acestei erori doctrinare este
pierderea sensului clasic al epiclezei în liturghia romano-catolică.

Pentru om, credinţa în Sfânta Treime este experiabilă în celebrarea credinţei prin rugăciune și prin cultul
divin. Creştinul practică credinţa sa în Treime şi receptează semnificaţia soteriologică a învăţăturii despre
Treime ori de câte ori se închină cu semnul Sfintei Cruci. Repetarea formulei liturgice „Slavă Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh”, cântarea „Sfinte Dumnezeule…” şi rugăciunea de trecere – „Preasfântă Treime”
– relevă importanţa învăţăturii despre Sfânta Treime-Dumnezeu și aspectul soteriologic al ei. Fără
mărturisirea Sfintei Treimi nu există Biserică.

· Modelul de la care a plecat filosoful bizantin este inspirat din realitatea dată. El compară Persoanele
divine cu persoanele umane şi consideră că după cum trei oameni diferiţi posedă aceeaşi fiinţă specifică
genului uman şi Ipostasurile divine au în comun aceeaşi substanţă, specifică genului divin. Precum natura
umană se repetă mereu în diferite persoane cu totul deosebite între ele din punct de vedere caracterial, la
fel şi Natura divină se repetă în cele trei Persoane dumnezeieşti.

LUMEA SPIRITUALĂ

Pe baza revelaţiei divine, Biserica învaţă că prin lumea spirituală se înţelege lumea îngerilor, în dubla lor
ipostază: buni şi răi.

I. Îngerii buni

1. Originea îngerilor buni

Îngerii au fost creaţi de către Dumnezeu din nimic, prin înţelepciunea, dragostea şi voinţa Sa.

În Sfânta Scriptură nu se menţionează precis actul creării îngerilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur explică absenţa din referatul biblic a precizărilor referitoare la îngeri scriind că:
„În cartea Facerea se urmăreşte numai începutul istoric al lumii văzute şi actul stăpânirii ei. Cronologia
faptelor expuse în Geneza urmează să pună în lumină personalitatea absolută a Creatorului ei şi activitatea
providenţială a Acestuia”. Pe de altă parte, absenţa unei informaţii precise în cărţile lui Moise, în ce
priveşte originea îngerilor, este consecinţa faptului că autorul biblic se temea ca poporul să nu idolatrizeze
aceste făpturi.
2. Natura îngerilor buni

Îngerii sunt fiinţe imateriale, personale şi mărginite. Ei au însuşiri specifice fiinţelor spirituale: raţiune,
sentiment, voinţă, libertate.

În plan spiritual, îngerii au facultăţi asemănătoare cu ale Creatorului (raţiune, afecte şi voinţă), întrucât,
asemenea întregii creaţii, reflectă măreţia Dumnezeirii.

a) Însuşirea raţională a îngerilor buni este subliniată de către Sfântul apostol Pavel: „Pentru ca
înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi
stăpânirilor, în ceruri” (Efeseni 3, 10).

Facultatea raţională a naturii îngerilor este confirmată de către Fiul lui Dumnezeu: „Să nu dispreţuiţi pe
vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în
ceruri” (Matei 18, 10).

b) Însuşirea voliţională a îngerilor buni este precizată de psalmistul David: „Binecuvântaţi pe Domnul toţi
îngerii Lui, cei tari la virtute, care împliniţi cuvântul Lui şi auziţi glasul cuvintelor Lui (Psalmul 102, 20).

c) Însuşirea afectivă a naturii îngerilor este subliniată de cartea Psalmilor, unde se remarcă acordul deplin
între voinţa lui Dumnezeu şi modul de a acţiona al îngerilor: „Lăudaţi-L pe El toţi îngerii lui, lăudaţi-L pe
El toate puterile Lui” (Psalmul 148, 2).

Ca fiinţe spirituale îngerii sunt superiori omului atât în putere, cât și în cunoaştere şi virtute. Ei sunt
nemuritori, nu au nevoie de hrană, nu au gen şi nu sunt supuşi tentaţiilor: „La înviere, nici nu se însoară,
nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30).

3. Numărul îngerilor buni

Numărul îngerilor buni nu este precizat. Dintre numirile îngerilor, amintim: „legiuni” sau „legheoane”
(Matei 26, 53), „tabără” (Apocalipsa 20, 9), „mii de mii” (Daniel 7, 10), „mulţime de oaste cerească”
(Luca 2, 13); „oştirea lui Dumnezeu” (Facerea 32, 1). Sfinţii Părinţi arată că numărul îngerilor este foarte
mare. Sfântul Ioan Gură de Aur, preluând o expresie a lui Clement Alexandrinul, afirmă că „sunt popoare
infinite de puteri netrupeşti”.

4. Ierarhia îngerilor buni

Ierarhia îngerilor buni nu este menţionată direct în Sfânta Scriptură unde nu se fac precizări amănunţite
despre ierarhia îngerilor; totuşi, în funcţie de însuşirile cu care au fost înzestraţi de către Dumnezeu prin
creaţi şi de efortul personal depus în direcţia conlucrării cu harul divin, îngerii se diferenţiază între ei.
Acest aspect permite împărţirea lor în mai multe categorii.

În lucrarea Despre ierarhia cerească, Sfântul Dionisie Areopagitul arată că îngerii se împart în trei triade
sau clase, în funcţie de gradul de apropiere de Dumnezeu:
Serafimii, Heruvimii, Tronurile;

Domniile, Stăpânirile, Puterile;

Începătoriile, Arhanghelii, Îngerii.·

5. Menirea îngerilor buni

Scopul creării îngerilor este preaslăvirea lui Dumnezeu şi medierea relaţiei: Dumnezeu – creaţie. Ei sunt
duhuri slujitoare.

Îngerii au rolul de a-L slăvi pe Dumnezeu şi de a face cunoscută voia Sa oamenilor. Fiecare om are un
înger păzitor dar, uneori mai mulţi oameni se pot afla în grija unui înger: „Dacă se află un înger lângă el,
un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu se milostiveşte de el şi zice
îngerului: Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie; am găsit pentru sufletul lui preţ de răscumpărare” (Iov
33, 23-24). Există un înger al fiecărui popor la fel cum există câte un înger care veghează asupra fiecărei
localităţi sau asupra unei anumite zone geografice.

6. Venerarea îngerilor buni

Îngerii sunt cinstiţi de către Biserică încă din epoca apostolică. Treptat, Biserica a oficializat un cult de
venerare a îngerilor, concretizat în acatiste, rugăciuni şi imnuri. De asemenea, Biserica a consacrat ziua de
luni a fiecărei săptămâni pentru venerarea şi pomenirea îngerilor, precum şi zile de evocare a unuia sau
mai mulţi îngeri, cum ar fi: 8 noiembrie – Sfinţii Arhangheli Mihael şi Gabriel (Mihail și Gavril), 26
martie – Arhanghelul Gabriel (Gavril). Mai mult, în semn de cinstire deosebită, o parte dintre Bisericile
locale au ca protectori spirituali pe îngerii amintiţi, iar onomastica creştină confirmă importanţa deosebită
pe care credincioşii o acordă acestora prin preluarea numelor lor ca nume de botez.

Caracterul oficial al cultului îngerilor a fost fixat la Sinodul al VII-lea ecumenic.

II. Îngerii răi

În Sfânta Scriptură se arată că îngerii răi (mai exact, căpetenia lor) l-au ispitit pe primul om (Facerea
3,1-15) şi că există o împărăţie a diavolului, după cum se exprimă Mântuitorul Iisus Hristos (Matei 12,
26).

1. Originea îngerilor răi

În planul divin, toţi îngerii au fost gândiţi ca spirite bune. Momentul căderii acestora nu ne este cunoscut,
dar gândul spiritelor rele se situează la polul opus Gândului divin. Urmările acestei atitudini au fost:
denaturarea discernământului, scurt-circuitarea afectelor şi dirijarea voinţei spre rău.
Păcatul îngerilor răi a constat din controversa lor cu Dumnezeu. Păcătuind în deplină cunoştinţă, decizia
lor a condus la o condamnare irevocabilă.

2. Natura îngerilor răi

Îngerii răi sunt fiinţe spirituale, personale – acest lucru îl reflectă însuşi numele lor: „Satan” (Matei 12,
26), „Belzebul” (Matei 10, 25), „Veliar” (II Corinteni 6, 15) –, înzestrate cu libertate, raţiune şi simţire.

Raţiunea îngerilor răi este orientată negativ.

Voinţa îngerilor răi este dirijată în direcţia săvârşirii constante a răului. Ei au fost creaţi ca fiinţe libere,
capabile să progreseze în virtute.

Simţirea îngerilor răi este subordonată acţiunilor aflate în opoziţie cu voinţa lui Dumnezeu.

Gravitatea păcatului lor relevă două aspecte:

• ca fiinţe pur spirituale, le era mai uşor să nu păcătuiască, gândirea lor fiind intuitivă, nu discursivă;

• fiind lipsiţi de trup şi de tentaţiile carnale, păcatul lor este al voinţei, nu al afectelor.

3. Numărul îngerilor răi

Sfânta Scriptură vorbeşte despre o împărăţie a diavolului: „Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în
sine; dar atunci cum va dăinui împărăţia lui” (Matei 12, 26). Mântuitorul arată că există legiuni de diavoli.
Din numirile cuprinse în textele biblice rezultă faptul că numărul diavolilor este foarte mare: „draci”
(Matei 11, 18); „diavoli” (Matei 4, 1); „duhuri necurate” (Matei 10, 1); „duhuri rele” (Apocalipsa 16, 14).

4. Ierarhia îngerilor răi

Sfânta Scriptură relevă faptul că există „începătorii, stăpânii, ale întunericului acestui veac” (Efeseni 6,
12).

Deosebirea dintre îngerii răi constă în gradul de participare a lor la revolta împotriva lui Dumnezeu; ei se
situează pe o treaptă inferioară de existenţă, deosebită de cea pe care se găseau înainte de cădere.

5. Activitatea îngerilor răi

În literatura biblică acţiunile în care sunt implicaţi îngerii răi sunt reliefate prin diferite epitete şi
comparaţii caracterizante: „ispititorul” (Matei 4, 3), „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12, 31; 14, 30; 16,
11); „ucigător de oameni” (Ioan 8, 44); „leu răcnind” (I Petru 5, 8).
Ca urzitor al răului, diavolul este un agent al corupţiei şi îi provoacă pe oameni la păcat, spre a-i câştiga
pentru împărăţia sa: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I
Petru 5, 8). El poate ispiti omul, dar nu-l poate constrânge să păcătuiască.

Maniera în care diavolul îl provoacă pe om este de ordin psihic. El acţionează asupra omului prin senzaţii
şi reprezentări ori prin influenţarea discernământului şi a fanteziei, cu scopul de a stimula confuzia, pentru
ca o pseudo-valoare să fie receptată ca o valoare autentică.

Dumnezeu permite diavolului să exercite acţiuni coruptibile asupra omului. Scopul acestor acţiuni este de
a fortifica voinţa subiectului uman în lupta împotriva răului şi de a releva disponibilitatea naturii umane în
direcţia realizării în lume a binelui.

6. „Cultul” îngerilor răi

Încă din antichitatea precreştină, se poate vorbi despre un „ritual” consacrat diavolului. În categoria
acestor slujitori ai diavolului se înscriu toţi vrăjitorii lumii vechi, iar în perioada modernă grupările care
se auto-intitulează „sataniste”.

Controverse teologice

În legătură cu originea îngerilor, gânditorii gnostici susţineau că aceştia sunt emanaţii din Dumnezeu sau
că au fost creaţi de către Dumnezeu din materia cosmică primordială. Saducheii şi criticii raţionalişti
moderni neagă existenţa îngerilor.

Biserica a formulat învăţătura despre originea îngerilor în Simbolul niceo-constantinopolitan, din care
rezultă că ei sunt creaţi de către Dumnezeu înainte de întemeierea lumii văzute.

· Se presupune că, în această ordine, cetele îngereşti stau în jurul tronului ceresc. Prima triadă este cea
care ia cunoştinţă de voia divină şi transmite intenţiile lui Dumnezeului Treimic făpturilor din celelalte
clase.