Curs 4

Canonul Vechiului Testament

1. Noţiunea de „Canon”

Termenul „canon” în limba română vine de la grecescul „” „canon” care la rândul lui este
preluat din limba ebraică ‫„ ָקנֶה‬cane” care însemna un instrument de măsură, un liniar, întrebuinţat de arhitecţi
şi topografi pentru măsurarea lungimii. Mai târziu termenul „cane” a primit un înţeles de îndreptar normă sau
regulă. În greaca biblică noutestamentară termenul de canon este folosit cu înţelesul de regulă morală sau
îndreptar al credinţei. În acest sens îl foloseşte şi Sf. Ap. Pavel atunci când scrie galatenilor: „Şi toţi cei ce vor
umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu.” (Ga. VI,16).
Termenul canon este întrebuinţat şi în alte compartimente ale religiei şi teologiei creştine. De ex. sub aspect
juridic Sfintele Sinoade Ecumenice şi locale au stabilit anumite canoane dogmatice, morale şi de conduită.
Acest înţeles îl are termenul atunci când se referă la o practică sau rânduială creştină afirmând că este canonic
sau necanonic. De asemenea termenul canon este folosit şi în Taina Sfintei Spovedanii. Penitentul primeşte de
la preotul duhovnic după spovedanie un canon adică un îndreptar pentru viaţa lui personală atât în ceea ce
priveşte rugăciunea cât şi conduita morală. În înţeles biblic prin canon înţelegem catalogul sau lista cărţilor
declarate de Biserica creştină ca îndreptătoare sau călăuzitoare pentru viaţa religios-morală datorită faptului că
acestea sunt inspirate, adică deţin o autoritate dumnezeiască. De aceea termenul „canonic” echivalează cu cel
de inspirat sau divin.

2. Canonul Vechiului Testament văzut în lumina Noului Testament

Mântuitorul Iisus Hristos şi Sf. Apostoli cunosc şi recunosc canonul Scripturii iudaice adică a
Vechiului Testament. Atât Mântuitorul Iisus Hristos cât şi Sfinţii Apostoli citează adesea din cărţile Vechiului
Testament atribuindu-le o origine şi autoritate dumnezeiască. Ex: Mt. XXI,42 despre „piatra cea din capul
unghiului” citează din Ps. CXVII,22;
Mântuitorul reliefează caracterul sfânt, autoritativ şi profetic al cărţilor Vechiului Testament atunci
când afirmă: „Toate cele scrise despre mine în legea lui Moise, în profeţi şi Psalmi, trebuie să se împlinească.”
Lc. XXIV,44. La sfârşitul pildei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, Mântuitorul evidenţiază: „Dacă nu
ascultă de Moise şi de profeţi chiar dacă ar învia cineva din morţi tot nu vor crede.” Lc. XVI,31. Sf. Ap.
Pavel îi atrage atenţia ucenicului său Timotei pe care l-a desemnat episcop în Biserica din Efes scriindu-i:
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare şi spre
înţelepţirea cea întru dreptate” 2 Tim. III,16.
Aşadar Biserica creştină a preluat în totalitate întreg tezaurul Scripturii Vechiului Testament de la
Sinagoga iudaică şi l-a însuşit în totalitatea lui.

3. Originea canonului iudaic

Canonul Scripturii Vechiului Testament s-a format treptat. Începutul acestuia şi se leagă de vremea lui
Moise. În cartea Deuteronomului găsim următoarea dispoziţie: „Cuvintele acestei legi le-a scris Moise într-o
carte pe care a dat-o preoţilor celor ce purtau chivotul legământului precum şi bătrânilor lui Israel spre
păstrare.” Dt. XXXI,9 iar în altă parte: „Luaţi cartea acestei legi şi puneţi-o în chivotul legământului
Domnului ca să rămână ea acolo spre mărturie.” Dt. XXXI,26. Despre Iosua urmaşul lui Moise se relatează

15
acelaşi lucru: „Şi a scris Iosua cuvintele acestea în cartea legii lui Dumnezeu şi a luat o piatră mare şi a pus-o
acolo sub stejarul care era lângă locaşul sfânt al Domnului.” Is. XXIV,26. La fel s-a întâmplat şi cu Samuel şi
despre alţi oameni aleşi ai lui Dumnezeu în deosebi despre profeţi se relatează că ei au scris cuvintele lor
înaintea Domnului şi le-au predat spre păstrare ca pe o carte a lui Iahve spre mărturii generaţilor ce vor veni.
Nu cunoaştem într-adevăr criteriile exacte după care evreii au selecţionat cărţile Sfinte şi le-au
deosebit de cele profane. În tot cazul rolul important pentru stabilirea canonului Vechiului Testament l-au
avut în prima fază preoţii slujitori la cortul mărturiei sau la Templu Sfânt iar mai târziu însuşi profeţii care au
fost trimişi direcţi ai lui Dumnezeu şi-au scris mesajele lor tocmai ca să rămână o mărturie şi pentru
posteritate. După întoarcerea din exilul babilonian un rol important în continuarea şi definirea canonului
biblic l-au avut Preotul Ezdra şi funcţionarul Neemia.
Epoca inspiraţiei Vechiului Testament se încheie cu ultimul profet Maleahi, în jurul anului 400 î.Hr.
după care se defineşte şi numărul cărţilor canonice ale Vechiului Testament, şi anume aşa cum îl avem azi,
adică 39, iar după numărătoarea iudaică 22 în sensul de a fi identic numărul cărţilor biblice cu cel al literelor
alfabetului ebraic. De aceea pentru a da exact acest număr unele cărţi erau cuplate împreună.

4. Canonul Vechiului Testament în Biserica Creştină

Mântuitorul Iisus Hristos crea suspiciuni în faţa mai marilor religioşi ai timpului că nu respectă legea
Vechiului Testament. Tocmai pentru a înlătura orice urmă de suspiciune în predica de pe munte, Mântuitorul
face precizarea: „N-am venit să stric legea nici profeţii, N-am venit s-o stric ci s-o împlinesc căci adevărat vă
spun vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece, până ce se vor face
toate.” Mt. V,17-18.
Părinţii Apostolici, Apologeţii şi Sfinţii Părinţi de mai târziu citează adesea dar numai din cărţile
canonice ale Vechiului Testament întrebuinţând formula: „aşa zice Domnul” sau „zis-a Domnul”.
Cel dintâi autor bisericesc care ne dă catalogul cărţilor canonice este Apologetul şi Episcopul Meliton
de Sardes (+170). El relatează aceasta într-o scrisoare care o trimite lui Onisifor care spune că personal s-a
deplasat în Ţara Sfântă tocmai pentru a se convinge despre canonul iudaic al Vechiului testament din surse
sigure.
Sinodul din Laodicea, (360) prin canonul 59 stabileşte ca Biserica la lecturile cultice să se
întrebuinţeze numai cărţile canonice, iar în canonul 60 redă lista cărţilor canonice ale Vechiului Testament şi
ale Noului Testament care corespund cu cea de azi.
Sfântul Atanasie cel Mare în „Epistola 39 festivă” scrisă în 367, de asemenea menţionează cărţile
canonice faţă de cele necanonice sau anaghinoscomena.
Tot în sec. IV, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă un catalog al cărţilor sfinte în care sunt cuprinse
cărţile Vechiului şi Noului Testament care le avem şi noi azi.
Sfântul Epifanie din Cipru într-o scrisoare de la sfârşitul sec. IV, enumără şi el cărţile canonice ale
Vechiului Testament, care spune că la evrei sunt în număr de 22 datorită faptului că unele le-au unit dar în
realitate corespund cu numărul 39 a canonului nostru.
Fericitul Ieronim care personal s-a deplasat în Ţara Sfântă ca să înveţe limba ebraică şi apoi să traducă
Vechiul Testament din ebraică în latină, face precizarea că vechii evrei ţineau de Sfinte un număr de 39 cărţi,
care ei le identificau cu cifra 22 după alfabetul lor pe care Fericitul Ieronim le traduce în latină prefaţându-le
cu un cuvânt înainte.
Fericitul Augustin (+430) mai întâi Preot apoi Episcop de Hippo este primul care vine în dezacord cu
tradiţia de până la el. El a început să susţină şi să justifice că toate cărţile Vechiului Testament traduse pentru
prima dată în limba greacă în aşa numită lucrare „Septuaginta”, datorită faptului că ele au circulat prea multă
vreme în Biserica Veche, au primit girul canonicităţii.
Într-adevăr în traducerea Septuagintei pe lângă cele 39 de cărţi canonice mai întâlnim un grup de 10, şi
câteva fragmente, necanonice. Această opinie a Fericitului Augustin a fost mai târziu confirmată de câteva
Sinoade locale de la Hippo şi de la Cartagina, după care s-au impus ca hotărâri oficiale în sânul Bisericii
Apusene.

16
 Prin sinodul de la Trident, Biserica romano-catolică, a declarat că în Vechiul Testament pe lângă cele
39 de cărţi protocanonice există şi un grup de cărţi deuterocanonice deci în total 46. Această hotărâre a fost
confirmată şi ridicată la rangul de dogmă în cadrul conciliului Vatican în 1871.
După apariţia reformei lui Luther sec. XVI aceştia şi urmaşii lui au înlăturat aşa zisele cărţi
deuterocanonice lăsând în canonul Vechiului Testament doar cărţile pe care le are şi sinagoga iudaică, acele
protocanonice, în număr de 39 iar pe celelalte le consideră apocrife.

17