Curs de Studiul Vechiului Testament

Anul I sem I

Pr. Conf. Dr. Teodorescu Mihail

Anul universitar 2018-2019

Alcătuit în baza următoarei bibliografii:

1. Abrudan, Prof. Dr. Dumitru; Diacon, Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Arheologie
biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Biserici Ortodoxe Române,
Bucureşti 1994
2. Semen, Pr. Conf. Dr. Petre, Arheologia biblică în actualitate, Editura Lumina,
Iaşi, 1997
3. xxx, Studiul Vechiului Testament, Manual pentru Institutele teologice, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985

1
 Parte introductivă.

Focalizarea noastră asupra poporului evreu se datorează interesului teologic pe

care îl reprezintă în contextul preocupărilor lui Dumnezeu de a alcătui şi pregăti un popor
adecvat pentru a-L primi pe Mesia, Răscumpărătorul păcatului strămoşesc. Dumnezeu se
revelează întotdeauna numai întru-un cadru determinat, pregătit adecvat pentru a-i
recepta corect mesajul intenţionat.
Vechiul Testament oferă suportul necesar unei înţelegeri aprofundate în privinţa
vieţii poporului evreu în contextul gândirii şi a mentalităţilor antice, deoarece moravurile,
obiceiurile, expresiile şi concepţiile vehiculate atunci erau cu totul diferite faţă de ceea ce
obişnuim astăzi. O încercare de interpretare a textelor biblice fără a cunoaşte contextul
cultural şi religios al acestora nu poate duce decât la concluzii pripite şi superficiale care
întunecă imaginea reală pe care trebuie să o avem despre revelaţia Vechiul Testament şi
în ultimă instanţă despre Dumnezeu. Cultul mozaic ar fi incorect înţeles iar relaţia strânsă
cu cel creştin preluat în Biserica primară nu şi-ar mai găsi justificarea.
Necunoaşterea stării social-religioase a evreilor constituie o barieră fermă în calea
înţelegerii contextului de activitate desfăşurată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru
înnoirea lumii. Importanţa cunoaşterii corecte a revelaţiei Vechiul Testament pentru a
înţelege pe cea din Noul Testament a fost recunoscută chiar de Mântuitorul Iisus Hristos
când reproşa evreilor: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi
acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!
………Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl, cel ce vă învinuieşte este Moise, în
care voi aţi nădăjduit. Că dacă aţi fi crezut lui Moise aţi fi crezut şi Mie, căci despre
Mine a scris acela. Iar dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele
Mele? (Ioan 5, 39-40; 45-47).
În sinagoga din Nazaret Mântuitorul …S-a sculat să citească. Şi I s-a dat cartea
prorocului Isaia. Şi deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: <<Duhul
Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor: M-a trimis să
vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi
vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului>>(Isaia 61,1-2).
Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a șezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau
aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în
urechile voastre (Luca 4, 16-21). În această pericopă ni se dovedeşte cu prisosinţă
importanţa doctrinară şi prefigurativă pe care o are Vechiul Testament faţă de învăţăturile
Noului Testament, nu doar ca o concluzie a noastră, ci ca o apreciere cu autoritate a
însuşi Fiului dumnezeiesc, conştient de faptul …că trebuie să se împlinească toate cele
scrise despre Mine în legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi (Luca 24, 44).
Şi Sfinţii Apostoli au fost conştienţi de valoarea doctrinară a Vechiului
Testament. Sfântul Apostol Pavel spune Legea ne-a fost călăuză spre Hristos (Galateni
3, 24), iar învăţăturile conţinute constituie umbra celor viitoare (Coloseni 2,17; Evrei
10,1), care aveau să se împlinească în Noul Testament.
Evanghelistul Matei în intenţia de a dovedi că Iisus din Nazaret care a fost
răstignit, dar a înviat, este Mesia prezis de profeţi, recurge adesea la comparaţii între
anumite evenimente din viaţa Mântuitorului şi proorocii vechi testamentare folosind
formula …si acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul
prin proorocul care zice (Matei 1, 22), sau …ca să se împlinească cuvântul spus de

2
Domnul prin proorocul…(Matei II, 15-23), atunci s-a plinit ceea ce se spusese prin
Ieremia proorocul (Matei 2, 17).
Sfântul Apostol Pavel a evidenţiat rolul tipic pe care îl joacă Vechiul Testament
în baza căruia persoane şi evenimente menţionate în vechile scripturi au un rol
prefigurativ pentru evenimentele mântuitoare provocate de Întruparea Mântuitorului Iisus
Hristos. Astfel, El este Arhiereu Mare care a străbătut cerurile (Evrei 4, 14), şi S-a
învrednicit de mai multă slavă decât Moise, pentru că acela a fost o slugă credincioasă în
casa stăpânului, pe când Acesta este Fiu al Stăpânului (Evrei 3, 3-5). Hristos este în veac
Arhiereul nostru desăvârşit, preot după asemănarea lui Melchisedec (Evrei 7). Există un
aşezământ (testament), care s-a învechit, pentru că un alt Testament s-a înfiinţat şi i-a luat
locul (Evrei 8). Există acum un alt cort al mărturiei …cortul cel mai mare şi mai
desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea acesta (Evrei 9, 11), care este în cer
Sfânta Sfintelor făcută de mâini (a fost)- închipuirea celei adevărate (Evrei 9, 24). Dacă
sângele jertfelor Vechiului Testament aducea curăţirea trupului celor spurcaţi, cu atât mai
mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine,
jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi
Dumnezeului celui viu? (Evrei 9,13-14).
Agar şi Sara sunt tip al celor două testamente (Galateni 4, 24-28).
Adam este chipul celui ce avea să vină (Romani 5,14), care poate fi numit Adam
cel nou prin care … cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împărăţii
în viaţă prin Unul Iisus Hristos (Romani 5,17).

Vechiul Testament este o colecţie de cărţi scrise sub inspiraţia şi autoritatea

Duhului Sfânt pe baza unor fapte reale, petrecute cu adevărat. Dovezile arheologice au
scos la lumină aşezări fortificate, unelte de uz casnic sau meşteşugăreşti, obiecte de cult,
figurine sculptate sau pictate, arme, monezi. Toate acestea oferă informaţii despre gradul
de civilizaţie al locuitorilor, preocupările, religia, şi chiar apartenenţă etnică. Cercetările
arheologice au debutat la începutul sec 19 datorită unor societăţi şi instituţii cu preocupări
şi specializări atât biblice cât şi arheologice cum ar fi: Societatea biblică britanică (1857),
Societatea germană (1877), Societatea rusă (1882), etc. Cele două războaie mondiale au
întrerupt cercetările care au cunoscut o înflorire deosebită după această perioadă.
În Palestina (Ţara Sfântă) au fost scoase la lumină următoarele aşezări:
 Cetatea iebusită Lachiş. S-a dovedit că datează din anul 3000 î.Hr. şi a fost
cucerită de israeliţi sub conducerea lui Iosua Navi în secolul 13 î Hr.
 Ierihonul datează din preistorie (8000-3150 î.Hr.), Iosua l-a înconjurat timp de 7
zile şi l-a cucerit dărâmându-i zidurile prin strigătele poporului. (Iosua 6)
 Cetatea cananeancă Ai datează din perioada 2900-2500 î.Hr. şi se întindea pe 10
hectare având două rânduri de ziduri de incintă. A fost cucerită de acelaşi Iosua, (cap. 8,
28).
 Cetatea Iebus aflată pe amplasamentul actualului Ierusalim, mai precis pe muntele
templului construit ulterior în acest oraș, a fost cucerită de regele David în secolul 11
î.Hr. care…a luat cetatea Sionului: aceasta este cetatea lui David (II Regi 5,7).
Temporar cetatea Iebus (locuitorii fiind de neam iebusit), s-a numit cetatea lui David (II
Regi 5,9).
 Numeroase alte cetăţi au fost scoase la lumină dovedind că aşezările şi
evenimentele petrecute în ele nu sunt închipuiri ci relatări istorice ale unor fapte

3
consemnate prin voia şi călăuzirea harică a lui Dumnezeu. (Cetăţile Tanac, Arad, Asdod,
Beer-Şeba, Bet-Sean numită ulterior de către greci Scythopolis, Dotan, Etion-Gheber,
Hebron, Ghibeon, Zif, Samaria). Toate aceste cercetări arheologice oferă un bogat tezaur
documentar ce atestă realitatea istorică religioasă şi socială relatată în cărţile Vechiului
Testament venind în ajutor cu complectări cronologice şi explicaţii esenţiale necesare
făuririi unei imagini cât mai exacte în privinţa evenimentelor biblice.

Cărţile Sfintei Scripturi constituie cel mai vechi şi cel mai important izvor scris care
oferă informaţii despre spaţiul geografic al Tării Sfinte (climă, floră, faună), cât şi despre
populaţiile care au locuit aici (religia, obiceiurile, viaţa socială). Aspectul imediat al
acestor izvoare scrise constă în autenticitatea pe care o garantează, datorită inspiraţiei
divine care a determinat alcătuirea lor. Din păcate, informaţiile oferite de Sfânta Scriptură
în acest sens nu sunt sistematice şi nici complete în cadrul împrejurărilor relatate, ci doar
accidentale, în dorinţa de a preciza contextul şi implicaţiile faptelor istorisite.

O sursă deosebit de importantă pentru a înțelege viața vechilor evrei îl constituie

TALMUDUL
 Talmudul este o colecţie de comentarii în privinţa Legii care au circulat iniţial
pe cale orală, iar apoi au fost fixate în scris. Termenul acesta este de origine ebraică şi
provine dintr-un verb care se traduce: „el a învăţat, învățătură”.

Alcătuirea Talmudului
1. Etapa incipientă. Prima etapă se desfăşoară în perioada exilului babilonic, când
legile Pentateuhului nu au mai putut fi aplicate şi evreii au căutat o modalitate de a
respecta în continuare Legea lui Moise. Lipsa templului şi faptul că se aflau în pământ
străin, au creat alte circumstanţe decât cele în care şi-au practicat cultul secole de-a
rândul. În ciuda situaţiei, ce părea imposibil de rezolvat, s-a ivit o cale prin grija lui
Dumnezeu, care a grăit către poporul său prin gura profeţilor Ieremia, Iezechiel şi Daniel,
arătând că Legea nu reprezintă un tipar cu forme neschimbate, încremenite în timp, ci ea
trebuie să rămână o cale de a-l întâlni pe Dumnezeu pentru a-L cunoaşte şi a împlini voia
Lui. Cadrul de aplicare poate fi schimbat dacă condiţiile vieţii s-au modificat, dar ideile
religioase de bază pot fi respectate în continuare. Această viziune a deschis poarta
interpretărilor dintre cele mai diverse în privinţa Legii, interpretări ce aveau loc în noile
locaşuri de cult evreieşti, născute şi ele tot datorită exilului babilonic şi anume -
sinagogile. În aceste sinagogi au activat anumiţi învăţaţi de Lege numiţi tanaimi, care au
creat o adevărată tradiţie orală în interpretarea textelor biblice timp de câteva secole (VI-
I îHr.).
În această perioadă s-au format adevărate şcoli de tanaimi care au creat tradiţii de
interpretare a Legii. Caracteristica acestor tradiţii a fost circulaţia orală şi orientarea în
funcţie de opiniile impuse de personalitatea zdrobitoare a anumitor rabini. Cei mai
cunoscuţi sunt cei din prima jumătate a sec I d Hr.
- Hilel născut în Babilon, stabilit apoi în Iudeea unde 40 de ani a condus o şcoală
de tanaimi încercând şi reuşind să impună o viziune mai largă în interpretarea
textelor biblice, bazate pe o metodă proprie.
- Şamai, contemporan cu Hilel, conducător şi el al unei şcoli asemănătoare,
folosind însă un sistem mult mai rigorist care nu a prins rădăcini.

4
 2. Perioada de cristalizare
Este perioada în care se trece de la tradiţiile şi curentele orale, la fixarea în scris a
interpretărilor şi recomandărilor făcute faţă de legile Vechiului Testament ce va conduce
la alcătuirea unei lucrări unitare şi bine sistematizate.
Iohanan ben Zakkai, elevul lui Hilel, personalitate marcantă a celei de-a doua
jumătăţi a secolului I d. Hr. Cu îngăduinţa împăratului roman Vespasian, a reuşit să-şi
mute şcoala de tanaimi din Ierusalimul demolat de războiul dintre romani şi evrei (66-
70d.Hr.), la Iamina, în sudul Iudeii. Interpretările lui Hilel s-au putut transmite astfel
urmaşilor.
Ismael ben Elisei, şi-a înfiinţat o scoală proprie de tanaimi la începutul secolului II
d. Hr. A preluat învăţăturile formulate până la el şi a alcătuit un comentar al legilor
expuse în cărţile „Ieşire, Levitic, Numeri, Deuteronom”.
Akiba ben Iosef, (+132) a colecţionat şi a ordonat toate comentariile făcute până în
vremea sa. Rezultatul muncii depuse a însemnat o alcătuirea unui plan legislativ religios
iudaic bine sistematizat.
Iuda Hanasi (=Prinţul), numit şi Hakodoş (=cel Sfânt), (+220 d. Hr.), i-a continuat
şi desăvârşit opera rezultând o lucrare de proporţi numită MIŞNA, ceea ce înseamnă
„repetare” adică repetarea de data aceasta interpretativă şi explicativă a legilor exprimate
în Pentateuh, folosind comentariile şi preceptele rabinice formulate şi uzitate până la el.
Această lucrare a devenit manualul şcolilor de tanaimi din Palestina şi Babilon.
Împărţirea ei este următoarea:
 Zeraim (despre seminţe)- legile referitoare la ofrandele ce trebuie aduse la templu
 Moed (soroace)- legile referitoare la sărbători
 Naşim (despre femei)- legile referitoare la căsătorie
 Nezechin (infractiuni)- legi despre pagube, lezări, judecăţi, proceduri
 Kodaşim (lucruri sfinte)- sacrificii, ofrande, cult, locaşul de cult
 Teharot (lucruri curate)- prilejuri de întinare, spălări rituale.
3. Etapa de perfecţionare.
 Perioada în care Mişna este cercetată de numeroşi rabini din spaţii
geografice deosebite şi care aduc propriile comentarii la prevederile conţinute în ea.
Aceste comentarii apărute simultan în scris în şcolile din Palestina, cât şi în Babilon, vor
purta numele de Ghemare şi vor fi adăugate la Mişna. Asocierea celor două lucrări va fi
numită „Talmud”, dar care va avea două forme diferite ca întindere, Talmudul
palestinian şi Talmudul babilonian. Diferenţa de volum se datorează diferenţei existente
între cele două ghemare, cea babiloniană fiind de 8 ori mai extinsă, ceea ce o va impune
în faţa celeilalte şi datorită clarităţii doctrinare pe care o conţine.
Talmudul s-a păstrat până azi şi oferă bogate informaţii necesare cunoaşterii şi
înţelegerii vieții vechilor evrei.

Fauna Ţării Sfinte a fost mult mai bogată în Antichitate. Conform obligaţiilor
Legii, evreii împărţeau animalele de ajutor şi consum în animale curate (care puteau fi
consumate) şi necurate.
Animale curate
 Cornute mari, cele mai multe se creşteau în câmpia Saron şi în ţinutul Basan,
deoarece aici erau cele mai bune păşuni. Pe lângă lapte şi carne, aceste animale erau

5
apreciate şi pentru capacitatea de tracţiune, fiind folosite atât la arat, cât si la tractarea
căruţelor.
 Cornute mici (oile şi caprele), erau foarte răspândite în Neghev, câmpia
Betleemului, munţii Iuda şi în sud-est, dincolo de Iordan. Pielea lor se folosea atât la
îmbrăcăminte, cât şi la confecţionarea burdufurilor.
 Cămila (dromaderul), se foloseau pentru căratul poverilor mari, dar şi pentru
laptele şi părul lor din care se ţesea o stofa care era folosită de oamenii săraci .
 Asinul se folosea la căratul poverilor mai mici şi al oamenilor, dar şi în
agricultură, fie la învârtirea pietrei de moară, dar şi la aratul pământului. Asinul din ţara
Sfântă era de o culoare roşiatică sau sură şi mai mare ca dimensiune decât cel european.
 Calul a apărut mai târziu în Ţara Sfântă odată cu expansiunea militară a
evreilor din timpul regelui David şi Solomon. Era un animal scump provenit din Arabia şi
Egipt pretenţios la mâncare. Populaţia de rând nu putea să achiziţioneze un asemenea
animal, mai ales că nu putea fi folosit pe drumurile accidentate ce traversau munţii Iudeii
în transportarea mărfurilor. Calul a rămas animale de tracţiune al carelor militare, sau
mijlocul rapid de transport al anumitor detaşamente.
 Încrucişarea dintre cal şi asin a produs catârul, un animal preferat de populaţie
datorită faptului că era mai puternic decât un asin şi mai puţin pretenţios decât un cal.
 Găinile au fost aduse mai târziu din Persia, iar peştii se prindeau în
Mediterană sau în lacul Ghenizaretului.
Animale necurate
 Porcul nu era consumat de evrei şi de aceea nu se întâlnea în gospodăriile din
Ţara Sfântă decât în cazul unor străini care nu respectau asemenea restricţii.
 Pisica şi câinele erau socotite necurate de aceea nu erau crescute în casele
evreilor. Excepţie făceau păstorii care au recunoscut tot timpul ajutorul nepreţuit al
câinilor în păzirea turmelor.

Concepţia iudeilor despre lumea geografică care îi înconjura era geocentrică,

adică pământul este de forma unui disc mărginit de apele oceanului şi se află în mijlocul
universului. Deasupra se află o cupolă numită firmament sau tăria, care ţine apele cele de
sus şi permite ploii, zăpezilor, grindinei să curgă după voia lui Dumnezeu. Pe această
tărie sunt fixate stelele, luna şi soarele.
Evrei aveau noţiunea celor patru puncte cardinale folosind ca reper pentru
identificarea lor directia răsăritului, pe care îl numeau firesc înainte, apusul înapoi, sudul
dreapta iar nordul stânga.
Cea mai veche denumire a Ţării Sfinte a fost aceea de Canaan, folosită deja în
secolul IVX î.Hr., termen venit fie de la Canaan fiul lui Ham, nepotul lui Noe, fie de la
sensul cuvântului Canaan care înseamnă „Ţara de jos”, comparativ cu podişul Siriei
numit atunci Aram, ceea ce înseamnă „Ţara de sus”.
Prin ocuparea Canaanului de către iudei, regiunea s-a numit Ţara Evreilor (Gen
40,15) sau Ţara Israel (I Regi 13, 19).
După întoarcerea din robia babilonică zona centrală a Ţării Sfinte, care a fost
repopulată cu evrei, s-a numit Iudeea, deoarece majoritatea acestora erau din tribul lui
Iuda, iar restul din tribul lui Veniamin.

6
 Cucerind aceasta zonă, romanii au numit-o „Palestina” de la numele filistenilor
(Philistia), populaţie nesemitică aşezată aici pe coasta Mediteranei încă din secolul 12
î.Hr. Această denumire s-a menţinut până în anul 1948.
Evreii şi creştinii o numesc „Ţara Sfântă”, deoarece o consideră locul unde
Dumnezeu s-a manifestat în plenitudinea sa, fie prezent continuu în templul său din
Ierusalim, fie întrupat din Fecioara Maria ca Mântuitor al lumii.

1 Noțiuni introductive despre Sfânta Scriptură

Sfânta Scriptură este o colecţie de cărţi considerate sfinte şi canonice de către
Biserică, deoarece ele sunt scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt.
Având în vedere timpul în care au fost scrise cărţile, Sfânta Scriptură se împarte în:
-Vechiul Testament –alcătuit din 39 cărţi canonice scrise înainte de Hristos.
Ieşirea sau Exodul, Leviticul, Numerele, Deuteronomul, Iosua Navi, Judecători, Rut, 1-4
Regi (sau 1-2 Samuel şi 1-2 Regi), 1-2 Paralipomena (sau 1-2 Cronici), Ezdra, Neemia,
Estera, Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia,
Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdia, Iona,
Naum, Avacum, Sofonie, Zaharia şi Maleahi.
-Noul Testament –alcătuit din 27 cărţi scrise după Hristos.

Aceste cărţi sunt sfinte atât prin originea lor, cât şi prin cuprinsul lor.
După origine, cărţile sunt sfinte pentru că ele nu sunt produsul minţii omeneşti, ci
sunt scrise de către autori inspiraţi de Duhul Sfânt.
După cuprins, cărţile sunt sfinte deoarece expun:
• evenimente istorice care fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc;
• adevăruri religioase, descoperite de Dumnezeu oamenilor, cu privire la scopul
supranatural destinat lor şi la raportul omului faţă de Dumnezeu;
• îndemnuri practice necesare oamenilor pentru a-şi conforma viaţa, astfel încât
să-şi atingă menirea;
Caracterul special al acestor cărţi a fost conştientizat chiar de autorii lor. Astfel,
Moise numeşte cartea sa „Cartea Legii” (Dt 31, 26), la fel şi Iosua Navi (Ios 24, 26).
Profetul Daniel numeşte Scriptura „Cărţile” prin excelenţă (Dn 9, 2), iar în vremea
Macabeilor ele se vor numi „Cărţile Sfinte” (1 Mac 12, 9). Mântuitorul Hristos numeşte
Vechiul Testament „Legea” (In 10, 34), iar Sf. Ap. Pavel „Sfintele Scripturi” (Rom 1, 2).
Pe alocuri, găsim şi numirea simplă de „Scriptură”.
Sfinţii Părinţi dau acestor cărţi diferite numiri –„Scriptură Sfântă”, „Scriptură
Dumnezeiască”, „Scriptură Inspirată”, „Pagini cereşti” –toate arătând că ei erau deplin
conştienţi de caracterul divin al Sfintei Scripturi.
Din timpul Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV) este adoptată numirea τα Βιβλια τα
αγια „Cărţile Sfinte”, apoi pe scurt τα Βιβλια. Această numire a trecut în limba latină cu
corespondentul Biblia, -ae, generalizându-se, ulterior, în această formă la toate popoarele
creştine.

1.2 Împărţirea cărţilor Sfintei Scripturi

Cea mai generală şi mai cunoscută împărţire a Sfintei Scripturi o aflăm la
Tertulian, care împarte cărţile sfinte în: Vechiul Testament şi Noul Testament.

7
 În Septuaginta, Vechiul Testament este denumit prin termenul διαθήκη (=
dispoziţie de pe urmă, legământ, testament), folosit de alexandrini pentru a reda ebraicul
berit (= legământ, învoială, pact). Termenul berit a fost utilizat de evrei spre a desemna,
iniţial, Legământul propriu-zis încheiat de Dumnezeu cu poporul ales, pentru ca, ulterior,
să fie aplicat nu doar Pentateuhului, ci tuturor cărţilor sfinte ale Vechiului Testament.
Însă διαθήκη, derivând de la verbul διατίθημι (= a da ultima dispoziţie, a
dispune), nu redă cu acurateţe alianţa, legământul exprimat prin berit, ci are mai mult un
sens testamentar.
Achila, Simmah şi Theodotion au tradus ebraicul berit prin συνθήκη, derivat de
la verbul συνθίτημι (= a face pact, a face legământ), termen mai potrivit, dar care nu s-a
consacrat.
Itala traduce gr. διαθήκη prin lat. testamentum.
Tertulian era de părere că, termenul juridic instrumentum (= act doveditor,
document) este cel mai potrivit, deoarece cărţile Sfintei Scripturi conţin dovezi ale
existenţei lui Dumnezeu.
Cu aplicaţie la Sfânta Scriptură, termenul testament are, pe lângă sensul obişnuit
de voinţa, ultimă dispoziţie a celui ce moare, şi sensul de pact, învoială, legământ între
cei vii, în cazul nostru Dumnezeu și oameni. Cauza pentru care legământul lui
Dumnezeu cu oamenii se numeşte testament o arată Sf. Isidor Pelusiotul: „Pactul, adică
făgăduinţa, Scriptura îl numeşte testament pentru fermitatea lui inviolabilă, căci pactele
se strică adesea, nu se strică însă testamentele legale”.
Mântuitorul Hristos şi autorii Noului Testament numesc Scriptura Vechiului
Testament, de multe ori, cu denumirea „Lege”, Noul Testament numindu-se „Legea
Nouă”, în opoziţie cu Vechiul Testament –„Legea Veche”.
Cărţile Sfintei Scripturi au mai fost împărţite, atât la evrei, cât şi la creştini, fie în
funcţie de cuprinsul lor, fie în scop liturgic, practic şi ştiinţific.

Evreii împărţeau, în sec. II î.Hr., cărţile Vechiului Testament în 3 clase:

1. Legea lui Moise (Tora), adică Pentateuhul;
2. Profeţii (nebiim): - anteriori (nebiim rişonim): Iosua Navi, Judecători, 1-2 Samuel,
1-2 Regi;
- posteriori (nebiim anahorim): cărţile profetice propriu-zise;
3. Scrieri (Chetubim), adică restul cărţilor canonice ale Vechiului Testament;
Ulterior, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Ecclesiastul şi Estera au format o
colecţie separată (Meghilot = volume), dat fiind că aceste cărţi erau lecturate la anumite
sărbători: Cântarea Cântărilor la Paşti, Rut la Cincizecime, Plângerile la comemorarea
dărâmării Ierusalimului, Ecclesiastul la sărbătoarea Corturilor, Estera la sărbătoarea
Purim.
Nu se ştie ce anume i-a determinat pe evrei să împartă astfel cărţile Vechiului
Testament. Părerile sunt diverse: unii consideră că gradul de inspiraţie prezent în cele trei
grupe ar fi cauza împărţirii, alţii spun că ordinea cronologică a scrierilor sau a primirii lor
în canon ar fi fost luată în calcul, sau asemănarea cuprinsului.
Pe lângă această împărţire în 3 clase, evreii au realizat şi o împărţire a textului
biblic în scop liturgic. Moise poruncise ca în fiecare an, la sărbătoarea Corturilor, să se
citească Legea în faţă poporului (Dt. 31, 11). Ulterior, apare obiceiul de a se citi în zilele
de sabat anumite părţi din Lege.

8
 În acest sens, evreii din Palestina împărţiseră textul Pentateuhului astfel încât, în
decurs de 3 ani să fie citit în întregime, în timp ce în Babilon, Legea trebuia citită,
integral, în zilele de sabat ale unui singur an. Obiceiul sinagogilor din Babilon a fost
preluat, treptat, de către toate sinagogile şi păstrat până astăzi. De aceea, Legea a fost
împărţită în 54 paraşe (de la verbul paraş = a împărţi), după numărul sâmbetelor dintr-un
an. Cu timpul, pe lângă paraşe, au început să fie citite în adunările liturgice şi părţi din
Profeţi, care au fost şi ei împărţiţi în 85 haftare (fatar = a demite), ce se citeau la sfârşitul
serviciului divin.
În vremea Mântuitorului era în uz citirea atât din Lege, cât şi din Profeţi, iar din
sec. III d.Hr., evreii au împărţit şi Scrierile în 7 capitole.
De la creştini, iudeii au adoptat și ei împărţirea actuală în capitole şi versete a
textului biblic.

În funcţie de cuprinsul lor, creştinii au împărţit cărţile sfinte ale Vechiului

Testament în 4 clase:
1. cărţi legislative: Pentateuhul
2. cărţi istorice: Iosua Navi, Judecători, Rut, 1-4 Regi, 1-2 Paralipomena, Ezdra,
Neemia, Estera;
3. cărţi didactico-poetice: Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Cântarea Cântărilor,
Ecclesiastul, Plângerile;
4. cărţi profetice: 16 cărţi;

Astăzi, a fost adoptată împărţirea în 3 clase:

1. cărţi istorice
2. cărţi didactico-poetice
3. cărţi profetice
Această împărţire în 3 clase include Pentateuhul în categoria cărţilor istorice.
Creştinii au preluat de la iudei obiceiul de a citi, atunci când se adunau pentru săvârşirea
cultului, anumite părţi din Sfânta Scriptură, apărând, astfel, şi la ei necesitatea de a
împărţi textul sacru pentru uz liturgic. Dovezi în acest sens avem la Sf. Iustin Martirul,
Fragmentul Muratori, Tertulian, Fer. Augustin ş.a. Sf. Ioan Hrisostom spune că, în
Răsărit, se citea într-un an întreaga Scriptură a Noului Testament.
În sec. V d.Hr., diaconul Eutalie din Alexandria, împarte textul Faptelor şi pe cel
al Epistolelor în 57 lecţiuni, pentru fiecare duminică şi sărbătoare a anului. Aceasta este
prima împărţire despre care se ştie cu certitudine, dar, desigur, şi înainte de Eutalie
trebuie să se fi făcut o astfel de împărţire asupra textului Evangheliilor, în aşa fel încât să
poată fi citite în întregime într-un singur an. Cu siguranţă, citiri se făceau şi din Vechiul
Testament deoarece până astăzi avem practica citirii Paremiilor.
Împărţirea Sfintei Scripturi în capitole şi în versete a fost făcută pentru uz
particular şi ştiinţific. În sec. XIII, cardinalul Ştefan Langton împarte textul biblic în
capitole, iar în sec. XVI, editorul Robert Ştefan introduce în textul Vulgatei împărţirea în
versete.

1.3 Studiul Introducerii în Sfânta Scriptură

Scopul studiului biblic este de a face posibilă înţelegerea corectă a Sfintei
Scripturi, iar pentru asta este necesar să înţelegem, în primul rând, caracterul divin al

9
Scripturii, acela de carte sfântă, şi, apoi, să rezolvăm toate acele probleme care se pun în
legătură cu ea: autenticitatea, integritatea şi adevărul ei.
Studiul biblic are două scopuri:
a) înţelegerea adecvată a Sfintei Scripturi;
b) apărarea autorităţii divine a Sfintei Scripturi;
Metoda corespunzătoare studiului biblic este una istorică.
Faptul inspiraţiei este un fapt istoric, autenticitatea, adică scrierea cărţilor de către
oameni este fapt al revelaţiei, păstrarea textului biblic este fapt istoric, persoanele şi
evenimentele tratate sunt şi ele istorice, deci întreg studiul biblic este un studiu
eminamente istoric. Orice eveniment istoric trebuie dovedit pe cale istorică, cu argumente
istorice, argumente externe, care sunt singurele doveditoare în materie istorică. În acest
sens, argumentele istorice au fost analizate, criticate, iar în măsura în care şi-au dovedit
forţa au fost adoptate.

1.4 Izvoarele şi literatura Introducerii în Vechiul Testament

Spre a putea afla adevăratul sens al unei scrieri, este necesar să se efectueze
cercetări, să se realizeze transpunerea interpretului în mediul respectiv, să se cunoască
împrejurările interne (mentalitate, cultură, concepţie, stare sufletească etc.) şi externe
(timpul şi locul scrierii, starea socială a persoanelor etc.) ale autorului şi ale primilor
cititori.
Astfel, apare necesitatea unor studii auxiliare:
-Filologia sacră sau cunoaşterea limbilor originale în care au fost scrise cărţile Scripturii
este foarte importantă, deoarece, adesea, trebuie să se recurgă la textul original pentru a
se restabili sensul adevărat al exprimărilor.
-Istoria contemporană, biblică şi profană, aduce o bună cunoaştere a împrejurărilor
istorice în care s-au petrecut evenimentele relatate.
-Arheologia, profană şi sacră, furnizează date despre starea de cultură generală şi starea
de civilizaţie a timpului în care s-au petrecut evenimentele.
-Geografia Palestinei şi geografia ţărilor învecinate.
Cărţile sfinte oferă informaţii deosebit de importante pentru rezolvarea diferitelor
probleme, aducând mărturii autentice despre originea, istoria, scopul şi calitatea scrierilor
sfinte, indicând adesea direct sensul anumitor locuri ale Scripturii (ex: textele profetice
din Vechiul Testament au fost înţelese corect abia în urma derulării evenimentelor din
Noul Testament). Biserica are autoritatea şi misiunea de a se pronunţa atunci când se
discută anumite sensuri exprimate de textul biblic.
-Operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti se constituie în izvoare deosebit de
importante pentru Introducerea în studiul biblic, deoarece în scrierile lor găsim adesea o
interpretare directă a textelor sau mărturii importante despre autoritatea, calitatea şi
istoria cărţilor sfinte.
-Operele isagogice, antice şi moderne, care tratează probleme în legătură cu autoritatea şi
interpretarea Sfintei Scripturi.
În timpurile mai vechi, nu a fost resimţită nevoia studierii unor elemente
introductive pentru cunoaşterea sensului adevărat al Scripturii, deoarece cititorii erau
aproape, sub aspect istoric şi cultural, de vremea în care au fost scrise aceste cărţi. Nevoia
unor reguli de interpretare apare ulterior, în sec. II d.Hr. Meliton de Sardes scrie prima
carte –„Cheia” –cuprinzând reguli de interpretare a expresiilor tropice. Nevoia de a apăra

10
autoritatea divină a cărţilor sfinte devine stringentă datorită prezenţei şi activităţii
ereticilor, determinând apariţia regulilor de interpretare. La aproape toţi Sfinţii Părinţi
întâlnim, mai mult sau mai puţin, abordarea problemei isagogice. În sec. II, Sf. Teofil al
Antiohiei pune problema vechimii Scripturii Vechiului Testament; în sec. III, Sf. Irineu
apără autoritatea divină a Scripturii împotriva ereticilor, iar Clement Alexandrinul
vorbeşte în lucrările sale despre autoritatea Scripturii, el fiind iniţiatorul interpretării
alegorice. Tertulian este şi el preocupat de probleme isagogice. Origen, părintele exegezei
biblice, exeget de interpretare alegorică, a fost un cercetător neobosit al textului sacru.
Această activitate de studiere şi interpretare a fost continuată de foarte mulţi
Părinţi şi scriitori bisericeşti: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Efrem Sirul,
Fer. Ieronim, Fer. Augustin ş.a.
Din sec. XIV, problemele isagogice încep să fie tratate separat, ajungându-se la
folosirea anumitor metode: istorico-critică, istorico-literar-critică, îmbrăţişate de diferite
şcoli.
Aceste metode au deschis calea raţionalismului biblic, ceea ce a provocat în
anumite şcoli negarea evenimentelor biblice relatate şi deformarea adevărurilor revelate.

II Canonul cărţilor Vechiului Testament

2.1 Noţiunea de „canon”
Din punct de vedere etimologic, unii autori sunt de părere că termenul „canon”
derivă de la grecescul „κανων”, iar alţii de la ebraicul „cane”. Sensul propriu al
termenului este acela de măsurătoare, sau băţ (trestie), folosit de arhitecţi pentru
măsurarea lungimii. În sens tropic, „canon” înseamnă îndreptar sau regulă.
Sf. Ap. Pavel foloseşte termenul cu sensul de „regulă morală”: „Şi toţi cei ce vor
umbla după dreptarul acesta...” (Gal. 6, 16).
Prin canon se înţelege astăzi catalogul (lista), cărţilor declarate de Biserică drept
cărţi de îndreptare creştinească şi inspirate, chiar aceste cărţi numindu-se cărţi canonice.
Cărţile canonice sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi în ele există rânduieli şi
norme de vieţuire creştină indispensabile pentru viaţa morală necesară mântuirii
credincioşilor.
Aceste cărţi sunt de origine dumnezeiască şi sunt scrise sub inspiraţia Duhului
Sfânt, de aceea, canonic echivalează şi cu sensul de inspirat.
Sfânta Biserică este cea care are autoritatea de a hotărî dacă o carte este sau nu
inspirată, doar ea având sarcina de a veghea asupra păstrării nealterate a învăţăturii
creştine.
De-a lungul veacurilor, Sfânta Biserică şi-a îndeplinit această misiune, fie în sens
pozitiv (decretând o carte drept canonică), fie în sens negativ (excluzând o carte; ex.
cărţile apocrife).
Caracterul canonic al unei cărţi este stabilit de Sfânta Biserică pe baza Sfintei
Tradiţii.
Aşadar, există un criteriu mai îndepărtat al canonului, Sfânta Tradiţie şi un
criteriu mai apropiat, autoritatea Sfintei Bisericii.
Bazată pe Sfânta Tradiţie, Biserica Ortodoxă recunoaşte drept canonice 39 cărţi
ale Vechiului Testament, cărţi asupra cărora, în decursul veacurilor, nu a existat nicio
îndoială cu privire la originea lor divină.

11
 Mântuitorul Hristos a citat adesea din Scriptura Vechiului Testament (In 5, 39;
Lc 24, 44; Mt 21, 42 etc.), atribuindu-i origine divină şi autoritate divină. Aşadar, Însuşi
Mântuitorul a arătat caracterul inspirat şi normativ al Scripturii Vechiului Testament.
2.2 Originea canonului iudaic
Canonul iudaic s-a format treptat, datorită preoţimii care păstra la Templu cărţile
socotite ca fiind inspirate de Dumnezeu.
Începutul colecţiei cărţilor sfinte a fost făcut cu Pentateuhul, Moise
încredinţându-şi scrierea „preoţilor, fiii lui Levi, cei ce purtau chivotul legământului
Domnului” spre a o aşeza „alături de chivotul legământului Domnului ca să fie ea acolo
spre mărturie” (Dt. 31, 9, 26). Urmaşul lui Moise, Iosua Navi, a scris şi el cele petrecute
în vremea sa, cartea fiind păstrată tot prin intermediul preoţilor (Ios 24, 26). Şi Samuel a
scris 2 cărţi pe care le-a pus înaintea Domnului (1 Sam 10, 25). Proorocul Ieremia s-a
îngrijit să-i fie scrise cuvântările (Ir 36, 4), iar Isaia îşi numeşte scrierile „Cartea lui
Iahve”.
În timpul profetului Daniel exista deja o colecţie de cărţi profetice (Dn 9, 2), apoi
s-au format colecţii de psalmi (2 Par 29, 30) şi de proverbe (Prov 25, 1).
În prologul cărţii lui Isus, fiul lui Sirah, carte scrisă pe la anul 200 î.Hr., se spune
că la acea vreme exista întreaga colecţie de cărţi sfinte.
Criteriile în baza cărora au fost selectate aceste cărţi nu sunt cunoscute cu
exactitate, dar ele au existat cu certitudine, preoţii excluzând din canon cărţile de cuprins
şi de caracter profan.
Se consideră că, în vremea Mântuitorului, canonul iudaic era deja încheiat. Cel
mai probabil, încheierea acestuia a avut loc în perioada de reorganizare politică şi
religioasă care a urmat întoarcerii din exilul babilonic, preotul Ezdra fiind cel care se
presupune că a săvârşit-o.
Mărturiile istorice care pledează pentru această părere sunt următoarele:
a) Scriptura mărturiseşte că reorganizarea politică şi religioasă a poporului, după
întoarcerea din Babilon, este făcută de Ezdra şi Neemia. Însă, reorganizarea cultului fără
grija tezaurului religios al cărţilor sfinte, nici nu se poate închipui.
b) II Macabei conţine o mărturie clară asupra faptului că Neemia a înfiinţat o
bibliotecă în care a adunat toate cărţile regilor (probabil, profeţii anteriori), ale profeţilor
(profeţii posteriori), ale lui David (aghiografele), cât şi epistolele regilor perşi despre
daruri (probabil, cărţile lui Ezdra şi Neemia). Textul în cauză este următorul: „...acesta
(Neemia), întemeind o bibliotecă, a adunat în ea cărţile privitoare la regi şi profeţi şi cele
privitoare la David, precum şi scrisori regale cu privire la sfintele prinoase” (Neemia 2,
13).
c) De la Iosif Flaviu (38-100 d.Hr.) aflăm că evreii din vremea sa venerau 22 cărţi
sfinte, pe care el le împarte în 3 categorii: 5 cărţi ale lui Moise, 13 cărţi ale profeţilor (ele
cuprind evenimente petrecute de la moartea lui Moise şi până la domnia lui Artaxerxes),
4 cărţi ce cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli morale pentru oameni. Scriitorul
iudeu mai spune că, după timpul lui Artaxerxes, au mai fost scrise cărţi, dar ele nu au
aceeaşi valoare cu cele scrise până atunci, deoarece succesiunea profetică a fost
întreruptă.
d) Talmudul afirmă cu claritate că, în timpul lui Ezdra şi Neemia, canonul Vechiului
Testament a fost încheiat.

12
e) Cartea apocrifă a lui Ezdra (4 Ezdra 14, 18) spune că Dumnezeu i-a descoperit lui
Ezdra toate cărţile Vechiului Testament, 24 la număr.
f) În sec. I d.Hr., unii rabini puneau la îndoială caracterul inspirat al unor cărţi
(Cântarea Cântărilor, Iezechiel, Ecclesiastul) şi propuneau excluderea lor din canon,
ceea ce înseamnă că ele se găseau deja în canon.
Cele 22 cărţi venerate de evrei erau, aşa cum le ştim astăzi, de fapt 39 cărţi, asta
pentru că evreii uneau: cele cinci cărți ale lui Moise într-o singură carte, cartea Rut cu
cartea Judecători, 1-2 Samuel într-o singură carte, 1-2 Regi într-o singură carte, 1-2
Paralipomena într-o singură carte, Ezdra şi Neemia într-o singură carte, Plângerile lui
Ieremia cu Cartea lui Ieremia, 12 Profeţi mici într-o singură carte.
Evreii au, de fapt, până astăzi, 39 cărţi în canon, aceleaşi cărţi pe care le avem şi
noi. Spre deosebire de iudei şi ortodocşi, romano-catolicii au în canon 45 cărţi, incluzând
în rândul cărţilor canonice: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2 Macabei, Înţelepciunea lui
Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, adaosurile la cartea lui Daniel,
Cântarea celor trei tineri, Istoria Suzanei şi Istoria nimicirii lui Bel şi a balaurului,
precum şi unele adaosuri la cartea Esterei. În Biserica romano-catolică aceste cărţi şi
fragmente de cărţi se numesc „deuterocanonice”. Biserica Ortodoxă le consideră
necanonice, dar folositoare pentru viaţa religioasă, însă nu şi pentru a dovedi adevăruri
dogmatice.
Pe lângă canonul lui Ezdra, numit palestinian, s-a presupus că ar mai fi existat şi
un canon al evreilor din Alexandria, numit alexandrin, ultimul cuprinzând şi cărţile scrise
după timpul lui Ezdra şi până în timpul Mântuitorului, adică: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2
Macabei, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah. Mărturie pentru
acest canon este Septuaginta.
Existenţa unui dublu canon a fost susţinută mai ales de Biserica romano-catolică,
se pare că în scopul fundamentării învăţăturii despre extensiunea canonului Vechiului
Testament. Cum toţi criticii biblici sunt de acord că Mântuitorul şi autorii
noutestamentari citează după recenzia alexandrină (Septuaginta), romano-catolicii spun
că acest fapt este o aprobare implicită a recenziei alexandrine în toată extensiunea ei.
Totuşi, nu există nici un temei istoric solid pentru presupunerea unui dublu canon
la iudei. Unitatea religioasă deosebită existentă la poporul biblic nu permite presupunerea
că iudeii din Alexandria ar fi avut un alt tezaur sacru al Scripturii, decât cei din Palestina.
Existenţa unei colecţii de cărţi în Alexandria nu denotă cu necesitate că toate acestea erau
considerate canonice. Evreii din diaspora vorbeau doar limba greacă şi nu cunoşteau
limba străbună, motiv pentru care au ţinut să aibă la un loc toate cărţile, şi pe cele
canonice şi pe cele necanonice, dar folositoare pentru viaţa religioasă, însă aşezarea lor în
aceeaşi colecţie nu indică în mod necesar şi coordonare în autoritate.
Aşadar, cărţile necanonice existente în colecţia alexandrină erau folosite de evrei
datorită împrejurărilor în care se aflau, originea lor fiind atribuită curentului elenist
născut în Alexandria. Evreii din diaspora aveau tendinţa de a pune în acord religia iudaică
cu postulatele filozofiei profane, ceea ce a dat naştere unui amestec religios filozofic.

2.3 Canonul Vechiului Testament în Biserica creştină

Dat fiind că „Scriptura” citată de Mântuitorul Hristos şi de autorii
noutestamentari a trebuit negreşit să cuprindă cele 39 cărţi sfinte aflate în posesia
sinagogii, Biserica a acceptat fără rezerve canonul preluat din sinagoga iudaică.

13
 Numărul cărţilor inspirate din Scriptura Vechiului Testament nu este indicat, cu
precizie, nicăieri, nici de Mântuitorul, nici de Sf. Apostoli.
Primele veacuri creştine reprezintă o perioadă de cristalizare a canonului în
Biserica creştină, nici un Sinod ecumenic nu se întrunise ca să hotărască numărul cărţilor
inspirate, motiv pentru care unii Sf. Părinţi au folosit în scrierile lor şi cărţi ce nu fac
parte din cele 39. Folosind unele sau altele din cărţile necanonice, Sf. Părinţi nu s-au
declarat însă, prin simpla lor utilizare, în favoarea canonicităţii lor, ci doar au ales din
acestea ceea ce au considerat bun şi folositor.
Mulţi autori şi cercetători biblici nu exclud nici astăzi caracterul inspirat al
cărţilor necanonice, ele având o anumită autoritate conferită de faptul că sunt considerate
bune şi ziditoare de suflet.
În sec. IV, problema canonului Vechiului Testament se rezolvă definitiv,
precizându-se, totodată, raportul dintre cărţile canonice şi cele necanonice.
Sinodul din Laodiceea, anul 360, hotărăşte prin can. 59 ca în Biserică, la
cult, să nu se folosească decât cărţile canonice, iar în can. 60 prezintă numărul şi
lista cărţilor canonice, identice cu cele actuale.
În anul 367, Sf. Atanasie cel Mare în „Epistola festivă 39”, menţionează cele 39
cărţi şi precizează raportul valoric existent între cărţile necanonice (anaghinoscomena =
bune de citit) şi cele canonice, arătând importanţă practică şi autoritatea fiecărei categorii
şi stabilind principiile prin care se deosebesc.
„Constituţiile Apostolice”, compuse din diferite izvoare pe la sfârşitul sec. IV,
sau începutul sec. V, expun, în partea a III-a, 85 canoane apostolice, considerate ca fiind
instituite de Sf. Apostoli, şi recunoscute de Sinodul Trullan (692). În can. 85 se găseşte
catalogul cărţilor Vechiului Testament.

2.4 Istoria canonului Vechiului Testament în timpurile noastre

Biserica Ortodoxă păstrează punctul de vedere tradiţional, considerând canonice
cele 39 cărţi recunoscute, fără controverse, de cei mai de seamă reprezentanţi ai
învăţăturii Mântuitorului Hristos.
La apariţia protestantismului, Biserica Ortodoxă a trebuit să-şi definească şi ea,
din nou, canonul. Acest lucru a fost realizat prin câţiva patriarhi ecumenici.
În Mărturisirile de credinţă publicate de Mitrofan Critopulos şi Chiril Lucaris, în
sec. XVII, sunt enumerate, drept canonice şi autentice, 22 cărţi, iar despre cărţile
necanonice (anaghinoscomena), se afirmă că nu trebuie respinse deoarece conţin precepte
morale şi sunt demne de laudă.
Cele 39 cărţi canonice pe care le avem astăzi erau, la vremea aceea, comprimate
în 22 cărţi, după modelul evreiesc.
Chiril Lucaris spunea că, în conformitate cu cele hotărâte la Sinodul din
Laodiceea, cărţile anaghinoscomena nu trebuie socotite apocrife.
Biserica Ortodoxă Româna respectă tradiţia răsăriteană şi păstrează cărţile
anaghinoscomena în Sfânta Scriptură, considerându-le „folositoare şi ziditoare de suflet”,
deoarece „sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le foloseşte, pe
unele din ele, chiar la sfintele slujbe”.
În Biserica romano-catolică, canonul Vechiului Testament a fost fixat de către
Fer. Augustin. Deşi nu au lipsit anumite discuţii în baza cărţilor necanonice, autoritatea
Fer. Augustin a fost mereu invocată spre a combate orice opinie radicală. Romano-

14
catolicii numesc cele 39 cărţi considerate canonice de ortodocşi, protocanonice şi pe cele
anaghinoscomena, deuterocanonice.
În Biserica Protestantă, cărţile necanonice au fost păstrate de marii reformatori şi
aşezate într-un apendice (epilog).
La confesiunile protestante, actualmente, oficial, cele 39 cărţi ale canonului se
numesc cărţi canonice, cele necanonice se numesc apocrife, iar apocrifele noastre se
numesc pseudoepigrafe. Aceasta se petrece datorită faptului că libertatea conştiinţei, spun
ei, este cea care permite fiecăruia să se pronunţe asupra canonicităţii unei cărţi, iar
această libertate le spune lor că acele cărţi nu sunt inspirate.
În Biserica Anglicană, cărţile anaghinoscomena sunt declarate ca având o valoare
instructiv-morală, dar nefolositoare pentru demonstrarea dogmelor.
În Societatea Britanică Biblică, fondată la Londra în 1804, s-a reuşit ca, prin
insistenţele presbiterilor, după lungi dispute, cărţile anaghinoscomena să fie scoase din
ediţiile Bibliei.
Bisericile vechi: armeană, coptă, etiopiană etc. au păstrat în canon şi cărţile
anaghinoscomena.

2.5 Caracterul inspirat al Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură este sfântă şi canonică, adică normativă şi infailibilă pentru
credinţă şi morală, datorită inspiraţiei divine care stă la baza alcătuirii ei. Sfânta Scriptură
este de origine divină, deci unică şi extraordinară, ea fiind „Cuvântul lui Dumnezeu”.
Faptul inspiraţiei este un fapt supranatural şi poate fi cunoscut personal doar prin
descoperire dumnezeiască. Izvoarele Revelaţiei divine sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. Învăţătura de credinţă a Bisericii cu privire la caracterul inspirat al Scripturii
este bazată pe Revelaţia divină.
Dovezi pentru caracterul inspirat al Vechiului Testament avem atât în Vechiul
Testament, cât şi în Noul Testament (mult mai explicite), precum şi în tradiţia iudaică şi
în cea creştină. Astfel:
a) Numeroase texte scripturistice din Vechiul Testament menţionează acţiunea
divină asupra autorilor sfinţi, aceştia mărturisind că au scris din imbold şi călăuzire
divină. Din aceste mărturisiri reiese, cu evidenţă, că autorii respectivi sunt doar trimişii
speciali ai lui Dumnezeu, „gura Sa” către oameni, cele rostite de ei nu provin din
cugetare proprie, ci exprimă mesajul divin transmis lor spre a-l face cunoscut oamenilor.
Nu se poate obiecta că, autorii sfinţi L-ar fi luat pe Dumnezeu ca autor al spuselor lor,
dintr-un interes propriu, căci este ştiut că misiunea profetică nu a fost niciodată uşoară
sau rentabilă, profeţii sfârşind, adesea, rău, datorită oamenilor care nu i-au înţeles.
Activitatea profetică expunea la privaţiuni, umilinţe, suferinţe şi prigoane, motiv din care
unii profeţi chiar au încercat să scape de misiune (ex. Iona, Ieremia).
Nici obiecţia conform căreia dovedirea caracterului inspirat al Sfintei Scripturi prin însăşi
Sfânta Scriptură ar fi sofism, nu este fondată. Asta pentru că Sfânta Scriptură are o dublă
autoritate: divină şi umană. Prin autoritatea ei umană se poate dovedi autoritatea ei divină
fără a comite sofism. Autoritatea umană este incontestabilă, autorii inspiraţi sunt
personaje istorice, demne de crezare, autentice. Aceştia au afirmat despre ei că sunt
„trimişii lui Dumnezeu” şi că „prin ei vorbeşte Dumnezeu”, afirmaţie pe care o întăreau
cu minuni şi profeţii, a căror săvârşire nu era în puterea lor, ci în puterea lui Dumnezeu.

15
Aşadar, cele scrise în Scriptură trebuie să le credem pentru deplina ei autoritate umană,
deci şi faptul că autorii ei vorbesc din inspiraţie divină.
b) Noul Testament mărturiseşte şi el caracterul inspirat al Vechiului Testament.
Însuşi Mântuitorul Hristos afirmă nu doar caracterul profetic ci şi pe cel inspirat, spunând
că prin Scriptura Vechiului Testament a vorbit Dumnezeu sau Duhul Domnului. Sfinţii
Evanghelişti atestă faptul că profeţiile VT au fost inspirate de Dumnezeu, iar Sf. Ap.
Pavel afirmă, în termeni fără echivoc, caracterul inspirat al întregii Scripturi: „Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu...” (2 Tim 3, 16)
c) Tradiţia iudaică mărturiseşte şi ea caracterul inspirat al Vechiului Testament,
scriitorii iudei din sec. I d.Hr. (Iosif Flaviu, Filon din Alexandria), scrierile rabinilor şi
Talmudul oferind dovezi clare în acest sens.
d) Tradiţia creştină afirmă caracterul inspirat al Vechiului Testament, fapt remarcat
încă din sec. I d.Hr. Părinţii bisericeşti din această perioadă folosesc anumite formule
pentru a introduce citările biblice: „Scris este”, „Scriptura zice”, „Domnul zice”, „Spiritul
profetic zice”. În cele mai multe cazuri, nici nu mai amintesc autorul omenesc sau titlul
cărţii, dovadă că ei nu se bazau pe autoritatea umană a Scripturii, ci pe autoritatea divină,
conferită de caracterul ei inspirat.
Ulterior, alţi Sfinţi Părinţi spun că Scriptura este „Ilustraţie divină” (Dionisie
Areopagitul), „Manuscrisul lui Dumnezeu” (Fer. Augustin), „Scrisoarea pe care
Dumnezeu a trimis-o făpturilor sale” (Sf. Grigorie cel Mare), „Chitara la care cântă
Dumnezeu” (Sf. Iustin). Toate aceste epitete arată, cu evidenţă, credinţa lor categorică în
caracterul inspirat al Sfintei Scripturi.

2.6 Noţiunea de „inspiraţie”

Sfânta Scriptură este rezultatul colaborării a două cauze: Dumnezeu şi omul.
Autorul principal al Scripturii este Dumnezeu, iar omul este autorul secundar (cauza
secundara sau instrumentală).
Lucrarea prin care Dumnezeu a activat pe autor la scrierea cărţilor sfinte se
numeşte inspiraţie.
Fazele inspiraţiei:
a. îndemnul prin care Dumnezeu îi determină pe oameni la împlinirea voinţei Sale;
b. împărtăşirea sau descoperirea lucrurilor care trebuie comunicate;
c. asistenţa divină, sau ferirea de greşeli până la atingerea scopului;
Aceste trei faze sunt esenţiale, în afară lor, Scriptura nu poate fi numită „Cuvântul
lui Dumnezeu”. Îndemnul este de la Dumnezeu şi el face ca Scriptura să fie de origine
divină, comunicarea determină caracterul inspirat al cuprinsului, iar asistenţa continuă
face ca scrierea autorului ales să redea fidel şi infailibil ceea ce Dumnezeu vrea.
Astfel, inspiraţia divină este influenţa Duhului Sfânt asupra autorului uman, care
cuprinde în sine îndemnul de a scrie, sprijinirea şi ferirea de greşeli şi comunicarea unor
revelaţii pozitive în timpul scrierii.
Aşadar, Dumnezeu este autorul principal, iar omul este autorul secundar,
instrumentul care transpune pe înţelesul semenilor ceea ce vrea Dumnezeu. De aceea,
cărţile sfinte au o dublă autoritate: divină –bazată pe inspiraţie– şi umană –autorii sfinţi
sunt demni de crezare.
Inspiraţia biblică este posibilă atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din partea
omului. Ea este nu doar posibilă, ci şi absolut necesară, căci reprezintă singura modalitate

16
de a comunica adevărurile religioase şi morale alterate prin cădere, adevăruri la
cunoştinţa cărora omul căzut se află în imposibilitate de a ajunge pe cale naturală, dar
care îi sunt indispensabile pentru mântuire.
Se poate vorbi despre o inspiraţie pozitivă (Dumnezeu descoperă pozitiv
adevărurile) şi o inspiraţie negativă (acţiunea inspiratoare a lui Dumnezeu se mărgineşte
la asistenţa continuă a autorului, în cursul scrierii, cu scopul de a-l feri de greşeală).
Darul inspiraţiei nu a fost oferit de Dumnezeu oamenilor pentru interes personal,
ci pentru a lucra conform voinţei divine.
Darul inspiraţiei nici nu presupune sfinţenia anterioară în omul ales, nici nu îi
aduce sfinţenia. Cineva poate fi sfânt fără a avea darul inspiraţiei, după cum poate avea
darul inspiraţiei şi să fie păcătos.
Inspiraţia nu are un caracter permanent, ci durează până ce scopul divin este
atins. Persoana inspirată nu trebuie să fie neapărat conştientă de darul inspiraţiei. Cineva
poate fi inspirat chiar şi atunci când crede că lucrează după cauze sau ocazii în aparenţă
naturale.

2.7 Extensiunea inspiraţiei

Inspiraţia divină nu suprimă, ci înalţă individualitatea autorului sacru, care
conlucrează liber şi conştient cu harul Duhului Sfânt. În secolele trecute, începând cu
apariţia protestantismului, s-au făcut două greşeli în ceea ce priveşte extensiunea
inspiraţiei:
A. s-a susţinut inspiraţia verbală conform căreia acţiunea divină asupra autorului
sfânt merge atât de departe, încât Dumnezeu îi dictează cuvânt cu cuvânt tot ceea ce
scrie;
Această poziţie a fost adoptată de tanaimii care au alcătuit Talmudul, dar şi de
marii reformatori: Luther, Calvin, Zwingli, precum şi de mai mulţi autori apuseni vechi şi
noi.
Mai recent, este avansată o altă teorie: textele scripturistice sunt de origine divină
deoarece emană de la o persoană care, prin darul inspiraţiei, a fost ridicată la ordinea
supranaturală. Din această teorie rezultă că textul inspirat este doar textul autograf, iar
apografele şi traducerile îşi pierd caracterul inspirat.
Susţinătorii inspiraţiei verbale nu pot explica însă diferenţele stilistice şi
frazeologice existente între diferiţi autori, nici variantele apărute în reproducerea
aceloraşi cuvinte ale Mântuitorului, căci, conform teoriei lor, Duhul Sfânt nu ar putea să-i
inspire în două sau mai multe feluri pe autorii sfinţi asupra aceloraşi idei.
Mai mult, din analiza citatelor Vechiului Testament redate în Noul Testament,
rezultă ca autorii noutestamentari nu citează după textul ebraic, ci după cel grecesc, sau
chiar din memorie.

B. s-a susţinut o inspiraţie locală, produsă doar asupra locurilor ce vizează aspecte
doctrinare, dogmatice şi de credinţă;
În realitate, inspiraţia nu poate fi redusă doar la locurile dogmatice, căci tot ceea
ce se spune în Scriptură este în strânsă legătură cu aceste locuri. Nu se poate face o
delimitare între textele cu conţinut dogmatic şi cele cu conţinut profan, tot ceea ce pare
istoric şi profan fiind, de fapt, clarificarea, lămurirea sau exemplificarea adevărurilor
religioase.

17
 Sf. Ap. Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...” (2 Tim 3,
16), iar Biserica mărturiseşte că toate scrierile canonice sunt integral inspirate. Sfânta
Scriptură este Cartea în care Dumnezeu a inspirat totul, lăsând aghiografului libertatea de
a-şi manifesta stilul literar şi specificul gândirii sale.
Adevărul Sfintei Scripturi reiese din chiar caracterul ei inspirat, ea este cuvântul
lui Dumnezeu, deci în ea nu este greşeală, căci Dumnezeu nici nu înşeală, nici nu se lasă
înşelat. Infailibilitatea Sfintei Scripturi este consecinţa logică a caracterului ei inspirat.
Trebuie precizat că:
a. Adevărul este cuprins în întregime doar în textul autograf, deoarece doar el a fost
scris sub supravegherea imediată a Duhului Sfânt. Apografele şi traducerile cuprind
adevărul numai în măsura în care nu se îndepărtează de textul autograf.
b. Caracterul divin al Sfintei Scripturi nu implică cu necesitate ca aceasta să spună
totdeauna adevărul absolut, fiind suficient şi adevărul relativ, ea trebuia scrisă de oameni
şi pentru oameni, iar conţinutul ei trebuia să fie inteligibil pentru aceştia.
c. Caracterul Sfintei Scripturi nu cere ca scrierile ei să spună totdeauna adevărul
obiectiv, fiind suficientă consemnarea că o anumită persoană a spus sau a săvârşit un
anumit lucru. Dacă autorul sfânt aprobă cuvintele reproduse înseamnă că ele sunt un
adevăr absolut, dacă nu, înseamnă că ele sunt false, iar dacă nici nu le aprobă, nici nu le
dezaprobă, adevărul cuvintelor reproduse rămâne în seama izvorului citat, Scriptura
rămânând veridică doar în relatarea lor (adevărul istoric) ceea ce este suficient pentru
mântuirea oamenilor.

III Istoria textului biblic

3.1 Integritatea textului biblic
Întrebarea care se pune este: textul biblic s-a păstrat integral? În cazul unui
răspuns negativ, autoritatea lui este periclitată.
Textul biblic are o vechime de câteva mii de ani, timp în care el a fost citit,
studiat, transcris, multiplicat, tradus în diferite limbi, apoi chiar tipărit. În cursul
veacurilor el a fost pentru unii obiect de veneraţie, pentru alţii de critică, a fost tălmăcit şi
răstălmăcit. Toate acestea s-au soldat cu consecinţe asupra textului însuşi.
Pentru credincioşi, autoritatea divină a Sfintei Scripturi este incontestabilă, dar în
această carte sfântă trebuie făcută distincţie între elementul esenţial divin (dogmatic) şi
elementul formal omenesc (verbal).
Vorbim, deci, despre o dublă integritate:
a. -materială sau dogmatică;
b. -formală, critică sau verbală;
Păstrarea integrităţii dogmatice nu implică cu necesitate şi păstrarea integrităţii
verbale. Adevărul dogmatic poate fi exprimat, fără modificare intrinsecă, în mai multe
forme. Integritatea dogmatică este esenţială, deoarece ea este cuprinsă în scopul
Scripturii, care este acela de a comunica oamenilor adevăruri supranaturale.
Asupra integrităţii dogmatice sau materiale ne putem documenta pe cale istorică,
iar acest demers se realizează prin:
a. compararea recenziilor textului original;
b. compararea textelor traducerilor vechi cu cele ale traducerilor actuale;
c. compararea citatelor folosite de Sfinţii Părinţi în scrierile lor cu textul de azi;

18
 Rezultatul acestei triple verificări este acela că, deşi între diferitele recenzii există
deosebiri sau variante, acestea sunt deosebiri pur formale, care nu ating cu nimic
integritatea dogmatică.
În concluzie, integritatea dogmatică s-a păstrat, însă cea verbală nu a fost cu
putinţă să se păstreze, fie din cauza împrejurărilor istorice, fie datorită imperfecţiunii
umane. Lipsa de atenţie, erorile de văz sau auz ale copiştilor, evoluţia literară a limbii
(ebraică sau greacă), intenţia de a înlocui, pentru o aparentă claritate, cuvintele,
schimbările intenţionate etc. sunt tot atâtea cauze care au condus la apariţia deosebirilor
verbale de text.
Critica textului este chemată să aleagă dintre variantele existente pe cele mai
probabil autentice, deci pe cele mai apropiate de autografele scriitorilor inspiraţi.
Textul Vechiului Testament are o dublă recenzie: ebraică şi greacă, ambele
socotite autentice. Din punct de vedere critic religios, ambele texte au autoritate. Textul
grecesc îşi revendică autoritatea pe temeiuri critice şi pe faptul că s-a aflat în uz
permanent în Biserică. El a fost utilizat de autorii noutestamentari şi de scriitorii
bisericeşti.

3.2 Limba originală a cărţilor Vechiului Testament

Cărţile canonice ale Vechiului Testament au fost scrise în ebraica biblică,
excepţie câteva fragmente scrise în aramaică (Ieremia 10, 11; Daniel 2, 4-7, 28; Ezdra 4,
7-6, 18; 7, 11-28).
Ebraica veche (biblică) este limba vorbită de Avraam şi descendenţii săi până la
exilul babilonic. Avraam a venit, la chemarea Domnului, din cetatea Ur, din Caldeea, în
Canaan, iar aici a găsit o populaţie de origine semitică (triburi descendente din Sem).
Limba semitică era limba comună tuturor locuitorilor din Canaan, chiar dacă aceştia
făceau parte din triburi diferite.
Pentateuhul este cea dintâi carte scrisă în limba ebraică şi, până la scrierea sa,
această limbă a atins un anumit grad de dezvoltare, pentru ca ulterior, să nu mai cunoască
o evoluţie însemnată, între limba Pentateuhului şi limba documentelor din timpul lui
Solomon (sec. X î.Hr., moment de înflorire a literaturii ebraice), existând foarte mici
deosebiri.
Începând cu exilul babilonic, ebraica veche încetează a mai fi în uz, deoarece
evreii au adoptat în exil limba aramaică. Aramaica este o limbă tot de origine semitică,
cea mai apropiată de limba ebraică dintre toate dialectele semitice, ea fiind vorbită pe o
largă suprafaţă a Asiei Mici şi chiar spre zona bazinului Tigrului şi Eufratului. Limba
aramaică s-a vorbit în toate provinciile de la vest de Eufrat, fiind vorbită inclusiv de
aramei (sirienii antici). Aceasta era limba vorbită în mod curent de poporul iudeu în
timpul Mântuitorului.
Caracteristică limbii aramaice este „scrierea pătrată”, care s-a format din scrierea
feniciană, cu care au fost scrise şi autografele Vechiului Testament. La traducerea
Septuagintei a fost folosit originalul cu scriere feniciană.

19
3.3 Istoria şi autoritatea critică a textului ebraic
Autografele cărţilor sfinte s-au pierdut, astăzi existând doar copii ce reproduc
diferite recenzii de text, provenite de la diferiţi autori.
Recenziile nu sună uniform între ele, datorită variaţiilor de text, variaţii produse
de cauzele amintite.
În baza analizei documentelor vechi, codicilor manuscris, critica textului încearcă
restabilirea textului original, prin alegerea celei mai probabil autentică variantă.
Vechimea unui codice este indicată de semnele critice paleografice.
Există colecţii şi liste de codici manuscrişi ebraici, cca. 15-16.000 codici aflaţi în
diferite biblioteci ale lumii, unele chiar particulare, deci critica textului are un bogat
material pentru analiză. Deşi există şi unele fragmente mai vechi, aceşti codici sunt, în
majoritatea lor, de dată recentă, cei mai vechi datând din sec. IX d.Hr. Această situaţie
este rezultatul faptului că textul ebraic a rămas mult timp exclusiv în posesia iudeilor, iar
ei obişnuiau să ardă sau să îngroape exemplarele deteriorate, spre a le feri de profanare.
Totuşi, cercetările critice asupra schimbărilor textului şi a celor introduse în recenzii se
pot face.
În perioada post exilică, iudeii au făcut eforturi de conservare a textului sacru şi
de împiedicare a coruperii lui. Cărturarii sunt cei care au operat astfel de corecturi,
Talmudul prezentând chiar paşii făcuţi în direcţia restabilirii textului original.
Trebuie menţionat că limba ebraică a avut anumite particularităţi. Astfel, iniţial
sunetele vocale nu se notau grafic, ci doar consoanele. Ulterior, vocalele se notau cu
ajutorul unor semne, numite „ajutătoare de citire”, care, pe de o parte, se puteau uşor
schimba, iar pe de altă parte, pentru acelaşi sunet sau sunete asemănătoare exista un
singur semn.
Fer. Ieronim spune că, în timpul său (sec. IV), vocalizarea se făcea după voia
cititorului sau după regiune.
Notarea de astăzi a semnelor vocale şi a accentelor este opera masoreţilor, acest
proces încheindu-se în sec. VIII d.Hr., iar în privinţa modului de pronunţare şi de
determinare grafică a vocalelor nu a existat, iniţial, o conformitate între iudei.
În Babilon vocalele se aşezau deasupra consoanelor, iar în Palestina ele se aşezau
sub consoane. Treptat, sistemul intraliniar a fost acceptat, renunţându-se la cele subliniar
şi supraliniar.
Multiplele observații şi reguli referitoare la textul sacru au fost adunate într-o
colecţie numită Masora. Din punct de vedere al etimologiei acestui cuvânt, unii îl deduc
de la „sar”=a lega, iar alţii de la „masar”=a preda, predanie, tradiţie.
Masora este o lucrare sau o colecţie de observaţii critice textuale, derivate de la
diferiţi autori, din diferite timpuri, cu privire la vocalizarea textului ebraic, iar fixarea ei
în scris este atribuită şcolii iudaice din Tiberiada.
La restabilirea critică a textului au contribuit şi punctatorii, ei fiind cei care
revizuiau şi îndreptau orice copie a textului, spre a fi conformă cu originalul, şi aşezau
vocalele şi accentele (acest lucru îl făceau, uneori, şi masoreţii).
Aşadar, cărturarii au fixat textul consonantic, masoreţii au determinat accentele şi
vocalizarea, punctatorii au păstrat şi sintetizat lucrările cărturarilor şi ale masoreţilor.
După timpul masoreţilor, diferiţi autori, iudei şi creştini, s-au ocupat de critica textuală.

20
3.4 Traduceri vechi ale Vechiului Testament
Traducerile vechi sunt deosebit de importante pentru critica textuală şi pentru
dovedirea integrităţii dogmatice a textului sfânt, dat fiind că ele au fost făcute după o
recenzie a textului original deosebită de recenzia masoretică pe care o avem astăzi.

A. Traduceri greceşti, Septuaginta.

Cea mai veche şi mai însemnată traducere a cărţilor Vechiului Testament poartă
numele de Septuaginta. Această traducere prezintă atât o importanţa critică, cât şi una
dogmatică, textul biblic fiind aprobat în această variantă de Biserică şi folosit încă din
epoca creştinismului primar.
Septuaginta este o traducere în limba greacă, după un original cu caractere
feniciene, ce a fost făcută în Alexandria în sec. III-II î.Hr.
Există o epistolă antică, epistola lui Pseudo-Aristea, în care se relatează că în
vremea regelui egiptean, Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr), a fost dispusă traducerea
Legii iudeilor în limba greacă, spre a fi păstrată în Biblioteca regală din Alexandria. În
continuare, se spune ca această traducere a fost făcută în 72 zile, de 72 bărbaţi înţelepţi
aduşi din Ierusalim (câte 6 din fiecare seminţie), după un exemplar al Legii dat de marele
arhiereu din Ierusalim. Dacă în antichitate, epistola a fost considerată autentică, astăzi
este dovedit faptul că ea este o plăsmuire lipsită de autenticitate. Cu toate că epistola
menţionată nu este autentică, nu toate faptele pe care le relatează sunt contestate. Astfel,
se poate afirma, cu certitudine, că traducerea s-a făcut în sec. III-II î.Hr., în Alexandria.
Ea este cunoscută filozofului elenist Aristobul, lui Filon, Iosif Flaviu, Eusebiu, Epifaniu
ş.a. Faptul că această traducere este numită în mod constant Alexandrină de către tradiţie,
denotă că locul traducerii a fost Alexandria, iar denumirea de Septuaginta (=cei 70
bătrâni), indică un număr mare de traducători, deşi numărul 70 are doar valoare
simbolică.
Traducerea a fost făcută treptat, s-a început cu Tora şi, în decurs de aproximativ 1
secol, s-a ajuns la ultima carte a Vechiului Testament (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Ea a
fost făcută pentru folosul liturgic ale evreilor din Alexandria. Iudeii din diaspora
cunoşteau doar limba greacă, motiv pentru care aveau nevoie de un exemplar al cărţilor
sfinte în această limbă.
Marea autoritate a Septuagintei, recunoscută ca fiind inspirată şi la Ierusalim, este
datorată credinţei în originea ei miraculoasă. Treptat, îi este atribuit chiar caracter divin,
pe baza unor legende în legătură cu traducerea ei. În acest sens, Filon din Alexandria
spune că Dumnezeu a acţionat în mod direct asupra traducătorilor, deoarece ei au lucrat
în mod separat, dar, când şi-au prezentat traducerile, acestea consonau verbal.
După căderea Ierusalimului (70 d.Hr.), iudeii, văzând că Septuaginta a fost
adoptată de creştini şi datorită resentimentelor pe care le nutreau faţă de tot ce era străin
Palestinei, au renunţat să mai folosească traducerea alexandrină, şi chiar au considerat că
textul sacru a fost profanat prin traducerea lui în limba greacă. S-a ajuns până acolo încât
a fost rânduită o zi anuală de post (8 Tebet) pentru pomenirea profanării textului sfânt.
În creştinism, autoritatea Septuagintei a fost crescândă, ea ajungând în uz general
şi exclusiv. Fer. Augustin şi Rufin chiar s-au supărat pe Fer. Ieronim care a făcut
traducerea Vulgatei după un original ebraic. Fer. Augustin era nelămurit cu privire la ce
anume nu găseşte bun Ieronim în textul alexandrin, din moment ce Mântuitorul şi Sf.

21
Apostoli l-au folosit. De altfel, cu excepţia traducerii siriene -Peschitto, toate traducerile
vechi au fost făcute după textul Septuagintei.
Dat fiind că Septuaginta se bucura de o atât de mare apreciere în rândul
creştinilor, aceştia neglijau diferenţele existente între aceasta şi textul ebraic,
considerându-le opera unor iudei falsificatori, în timp ce iudeii acuzau folosirea textului
alexandrin, pe care îl socoteau o traducere greşită.
În primele veacuri creştine, Septuaginta a fost intens multiplicată, acţiune ce s-a
soldat cu apariţia diferenţelor de text între recenzii. Ele au fost urmarea neglijenţei celor
care au copiat, a dorinţei de a înlocui unele expresii ebraice etc.
Deosebirile evidente între Septuaginta şi textul ebraic, dezacordul cu traduceri
apărute ulterior, precum şi acuzaţia adusă creştinilor că au falsificat textul sfânt au impus,
cu necesitate, îndreptarea greşelilor apărute în textul ei.
Opera de corectare a textului Septuagintei a fost făcută de Origen (sec. III),
conducătorul şcolii catehetice din Alexandria. El a adunat toate traducerile existente la
acea dată şi a compus o operă monumentală ce poartă numele de Exapla. Exapla este o
lucrare în şase coloane (de aici şi numirea de Exapla) reproducând textul biblic în şase
coloane paralele:
Coloana 1: textul ebraic cu caractere ebraice;
Coloana 2: textul ebraic cu litere greceşti;
Coloana 3: textul traducerii lui Achilla;
Coloana 4: textul traducerii lui Simmah;
Coloana 5: textul Septuagintei;
Coloana 6: textul traducerii lui Teodotion;
Origen a făcut o muncă impresionantă, având intenţia de a arăta autoritatea
Septuagintei, adică a dovedi că textul ei nu a fost falsificat, precum şi a evidenţia justeţea
unor corecturi în textul ajuns până la el. În coloana Septuagintei, Origen face observaţiile
critice, prin aşezarea de semne critice folosite în vremea sa.
Opera rezultată avea dimensiuni foarte mari (50 volume) şi a fost aşezată în
biblioteca Sf. Pamfil din Cezareea, fiind distrusă, aşa cum se crede, în incendiul provocat
cu ocazia cuceririi oraşului de către mahomedani, în anul 638. Din cauza dimensiunilor
sale, Exapla nu a fost, probabil, niciodată copiată în întregime. Coloana Septuagintei cu
semnele critice a fost copiată, din iniţiativa lui Eusebiu şi Pamfil, şi apoi s-a răspândit în
Biserică, fiind cunoscută sub numele de recenzia exaplară. Fragmente din ea au ajuns
până la noi, păstrându-se în unii codici mai vechi.
Textul exaplar al Septuagintei a cunoscut, la rândul său, multiple transcrieri,
apărând, cu timpul, diferite variante.
Revizuirea textului Septuagintei este şi astăzi o preocupare a anumitor
cercetători.
Trebuie spus că, textul Septuagintei este socotit ca având deplină autoritate
dogmatică, totuşi, cel mai apropiat de textul original ebraic este cel masoretic. Acolo
unde textul Septuagintei concordă cu textul samarinean şi, eventual, cu alte traduceri mai
vechi, se preferă Septuaginta în detrimentul textului masoretic.
Cele mai vechi manuscrise care ne-au păstrat textul Septuagintei sunt:
-Codicele Vatican, scris pe la jumătatea sec. IV, în Alexandria, este cel mai mare codice
manuscris al Vechiului Testament. El redă o recenzie a Septuagintei făcută mai înainte de
timpul lui Origen şi cunoscută sub numele de recenzia vulgară anteorigeniană.

22
-Codicele Alexandrin, tot din sec. IV, dăruit de Chiril Lucaris, în 1628, regelui englez
Carol I, se păstrează la Muzeul Naţional din Londra.
-Codicele Sinaitic, tot din sec. IV, a fost descoperit de C. Tischendorf la Mânăstirea Sf.
Ecaterina din Muntele Sinai, în 1854, şi se află în prezent la Londra.
-Codicele Efrem –rescriptus, din sec. V, cuprinde fragmente din Vechiul Testament şi se
află actualmente la Paris.
Deşi au respins Septuaginta, evreii aveau nevoie de traduceri în limba greacă,
pentru cei aflaţi în diaspora. Din acest motiv, au fost făcute mai multe încercări de
traducere a Vechiului Testament în limba greacă, traduceri care, potrivit dorinţei iudeilor,
să fie mai conforme cu textul ebraic.
a. Traducerea lui Achilla
Traducerea lui Achilla este, din punct de vedere critic, cea mai însemnată.
Achilla a fost un păgân încreştinat, originar din Pont. Împăratul Adrian (sec. II) îi
încredinţează sarcina de a supraveghea lucrările de reconstrucţie a Ierusalimului.
Aici învaţă ebraica, iar ulterior ajunge în conflict cu Biserica şi este excomunicat. Din
răzbunare, el trece la iudaism.
Achilla realizează o traducere a Vechiului Testament dusă până la servilism, pe
care iudeii, din tendinţă polemică faţă de creştinism, o adoptă în locul Septuagintei.
Traducerea sa este oarecum apreciată de Origen, Fer. Ieronim, Epifaniu ş.a., iar critica
modernă constată că Achilla este cel mai bun martor în materie de lexicografie şi
etimologie.
Dacă din punct de vedere literar traducerea lui Achilla e fără valoare, din punct
de vedere al criticii textului sacru ea este un mijloc excelent pentru cunoaşterea textului
ebraic din sec. II d.Hr., precum şi o dovadă istorică pentru păstrarea integrităţii textului
original, arătând indirect şi valoarea critică a textului masoretic. Din această traducere ni
s-au păstrat doar câteva fragmente la scriitorii vechi.
b. Traducerea lui Simmah
Simmah a trăit în a doua jumătate a sec. II d.Hr., în timpul împăratului Marc
Aureliu. După Epifaniu, Simmah a fost un samarinean care a trecut la iudaism, iar după
Eusebiu şi Fer. Ieronim, a fost ebionit.
Simmah este un foarte bun cunoscător al limbilor ebraică şi greacă, el face o
traducere elegantă, sub aspectul limbii, ce îl arată mereu preocupat de căutarea şi redarea
sensului, aşa încât pe alocuri ajunge la parafrazare. Numele proprii ebraice le transcrie
literar în greceşte. Evită antropomorfismele.
Alături de Septuaginta şi Vulgata, traducerea lui Simmah este socotită astăzi ca
fiind cea mai bună după un original ebraic. Traducerea s-a păstrat numai în fragmente.
c. Traducerea lui Teodotion
Datele despre Teodotion sunt puţine şi contradictorii, astfel, unii spun că era
originar din Pont, Sf. Irineu spune că din Efes, alţii că era marcionit, iar după Ieronim era
ebionit, cert fiind doar faptul că şi-a făcut traducerea prin anii 180-183 d.Hr., în timpul
împăratului Commodus.
Traducătorul ţine calea de mijloc între servilismul lui Achilla şi traducerea liberă
a lui Simmah, aşa încât, astăzi, opera sa este socotită mai mult o revizuire a Septuagintei,
decât o traducere propriu-zisă.
Traducerea lui Teodotion este prima traducere în a cărei componenţă sunt incluse
şi cărţile anaghinoscomena. Ea este traducerea favorită a lui Origen, ceea ce lipsea

23
Septuagintei el preferând să ia de la Teodotion. Biserica a înlocuit cartea lui Daniel din
traducerea Septuagintei (care conţinea multe greşeli) cu cea a lui Teodotion.
Se ştie că au mai fost făcute şi alte traduceri ale Vechiului Testament în limba
greacă, prin vremea lui Origen, dar fără a se cunoaşte cu exactitate autorii lor.

B. Targumele sau parafrazele aramaice

Targumele sunt traduceri libere care s-au născut dintr-o necesitate practică: în
robia babilonică evreii au început să uite limba ebraică şi să adopte, în vorbirea curentă,
limba aramaică.
Acest proces de înlocuire a limbii materne cu limba aramaică, declanşat în
Babilon, s-a dovedit a fi îndelungat dar ireversibil, ajungându-se ca în vremea
Mântuitorului întreg poporul iudeu să vorbească aramaica.
Cum în adunările cultice aveau loc citiri din textul sacru scris în limba ebraică,
ascultătorii erau în situaţia de a nu mai înţelege cele citite. De aici nevoia stringentă de a
traduce textul sfânt în limba aramaică.
Noile apariţii, numite targume, nu sunt traduceri propriu-zise, ci parafrazări ale
textului ebraic în aramaică. Expunerile au fost mai întâi orale, abia după aceea fiind fixate
în scris.
Cele mai vechi targume datează din sec. I d.Hr. şi sunt mult mai puţin bogate
decât originalul, adesea îmbrăcând caracter de halaka (expunere cu caracter juridic în
legătură cu legea), hagadă (expunere ştiinţifică) sau midraş (expunere cu caracter religios
şi moral-instructiv) şi fiind, pe alocuri, adevărate comentarii.

C. Traduceri latine
Răspândirea creştinismului la popoarele latine a adus necesitatea traducerii
Sfintei Scripturi în limba latină.
a. Itala
Când anume a fost făcută prima traducere în latină, nu se ştie cu exactitate, dar în
sec. II d.Hr. exista, cu certitudine, o astfel de traducere.
Numirea de Itala dată acestei traduceri vechi de Fer. Augustin, a rămas comună
până astăzi. Cei mai mulţi autori consideră că locul traducerii a fost Africa proconsulară,
nu Italia, deoarece în Italia se vorbea destul de mult limba greacă (în sec. I şi II greaca a
fost limba bisericească), deci nu se impunea cu necesitate o traducere latină pentru
adunările cultice.
În sec. III existau deja mai multe variante, dar Fer. Augustin menţionează Itala ca
fiind o traducere făcută cu mai multă pricepere. În fapt, Itala era o colecţie de texte
traduse de diferiţi autori, iar limba era latina vulgară vorbită în sec. I-II.
b. Vulgata
Treptat, apar mai multe variante de text, motiv pentru care, în anul 382, papa
Damasus îi încredinţează Fer. Ieronim sarcina de a face o nouă traducere. Ieronim
traduce, mai întâi, Sf. Evanghelii, apoi celelalte cărţi ale Noului Testament, şi abia apoi
trece la cărţile Vechiului Testament, folosind Exapla lui Origen şi ghidându-se după
Septuaginta. Deşi criticat de contemporanii săi, Fer. Augustin şi Rufin, Fer. Ieronim se
apleacă cu deosebire asupra textului ebraic.
Ieronim a început traducerea Vechiului Testament în anul 390 şi o va termina 15
ani mai târziu. Lucrarea este începută în Italia şi continuată în Betleem. Mai întâi, el a

24
tradus Psaltirea. Cărţile necanonice le-a preluat dintr-o veche traducere latină, excepţie
cartea Iuditei, care este tradusă după un original ebraic. Traducătorul lucrează extrem de
repede: traduce cartea Tobit într-o singură zi, cartea Iuditei într-o noapte, iar cele trei cărţi
ale lui Solomon în trei zile.
Opera rezultată a primit numele de Vulgata, datorită faptului că a fost scrisă în
latina vulgară. În sec. VIII, Vulgata era în uz general şi exclusiv în Apus.
Critica textuală actuală consideră Vulgata ca fiind o traducere în general fidelă şi
exactă. Desigur, nu lipsesc nici greşelile, datorate fie vitezei de traducere, fie
caracteristicilor textului ebraic folosit. Ca şi celelalte cărţi de largă circulaţie, Vulgata a
cunoscut numeroase multiplicări, iar prin desele copieri au rezultat mai multe variante.
În sec. VIII are loc prima acţiune de curăţire a textului Vulgatei, iar revizuirea a
fost normativă până în sec. XIII, când se constituie corporaţii de învăţaţi şi apar chiar
ordine monahale care se ocupau cu corectura biblică. Cele mai însemnate corectorii au
fost cele ale benedictinilor, franciscanilor, cea a Universităţii Sorbona, a Vaticanului ş.a.
Până la noi au ajuns peste 8.000 manuscrise ale Vulgatei, cele mai vechi datând
din sec. VI.
D. Traduceri în limba română
Cel mai vechi text biblic din Vechiul Testament tradus în română este „Psaltirea
Şcheiană”, datând din sec. XV. o traducere destul de îngrijită.
În anul 1577, apare „Psaltirea lui Coresi”, iar în 1582 meşterul Şerban, fiul lui
Coresi, tipăreşte „Palia de la Orăştie”. Palia cuprindea primele două cărţi din Pentateuh,
dar în prefaţă se spune că s-ar fi tradus toate cele 5 cărţi ale lui Moise. Termenul palie
este o prescurtare a numirii greceşti pentru vechi (paleos), adică Vechiului Testament.
Traducerea a avut la bază originale ebraice, greceşti şi sârbeşti. În textul Paliei apar, pe
alocuri, chiar maghiarisme caracteristice românilor din Transilvania.
În anul 1661 apare, sub patronajul mitropolitului Simion Ştefan, „Psaltirea de la
Bălgrad”, tradusă după un original ebraic.
La Uniev în Polonia, apare, în 1673, „Psaltirea în versuri” a mitropolitului
Dosoftei.
Principala lucrare de traducere a Vechiului Testament în limba română este
„Biblia lui Şerban”, anul 1688 fiind, de fapt, anul în care, pentru prima dată, a fost
tipărită în limba româna întreaga Sfânta Scriptură. Traducerea a fost făcută după
Septuaginta şi reprezintă primul document sigur de limbă română literară, stabilită pe
înţelesul tuturor românilor.
Biblia de la Blaj (1795) este o traducere după Septuaginta, ea a fost începută de
episcopul unit Petru Pavel Aron, continuată de Samuel Micu Clain şi revizuită de Ioan
Bob, episcopul Făgăraşului. Cuprinde atât cărţile canonice şi necanonice, cât şi unele
cărţi apocrife.
Episcopul Filotei tipăreşte Biblia de la Buzău, în cinci volume, anul 1854.
În anul 1858 este tipărită Biblia lui Şaguna tradusă după Septuaginta.
La Budapesta, sub patronajul Societăţii Biblice Britanice, apare în 1873, întreaga
Scriptură în limba română, fără cărţile necanonice.
În anul 1914 este tipărită întreaga Biblie, în ediţia Sfântului Sinod. Anumite
cărţi din Vechiul Testament (îndeosebi cele poetice) au un text greoi. Au fost folosite
textele româneşti existente bazate pe Septuaginta.

25
 În 1936, din îndemnul şi purtarea de grijă a Patriarhului Miron Cristea, apare o
nouă traducere a Scripturii, realizată de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction.
Traducătorii au folosit textul Septuagintei.
În 1938, aceiaşi traducători fac o traducere a Vechiului Testament, după un
original ebraic.
În 1944 apare Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură, tradusă de Patriarhul
Nicodim. Textul este alcătuit pe baza Septuagintei, cu ajutorul traducerilor slave,
franceze, etc.
În 1968 se tipăreşte o nouă ediţie a Sfintei Scripturi în româneşte, Biblia sau
Sfânta Scriptură, sub patronajul Patriarhului Justinian; în 1972 –o nouă ediţie la
Mica Biblie.
În 1982 se tipăreşte o nouă ediţie a Sfintei Scripturi, sub patronajul Patriarhului
Iustin și apoi, numeroase ediții sub fiecare nou patriarh pentru a răspândi Cuvântul
revelat al lui Dumnezeu printre oameni.

IV Pentateuhul
4.1 Numele şi importanţa Pentateuhului
Prima parte a Vechiului Testament este alcătuită dintr-un grup de cinci cărţi,
numite generic Pentateuh (πεντε –cinci şi τευκος=cărţi).
Dat fiind că aceste cărţi cuprind Legea dată de Dumnezeu, evreii le numesc Tora
sau Legea, iar după autorul omenesc le numesc Legea lui Moise.
Aceste 5 cărţi au şi denumiri proprii. Iudeii, în conformitate cu obiceiul păstrat
de-a lungul veacurilor, le-au denumit cu primele cuvinte ce le deschid: Bereşit („La
început”), Vaiele Semot („Şi acestea sunt numele”), Vaicra („Şi a chemat”), Bamitbar
(„În pustiu”) şi Hadebarim („Şi acestea sunt cuvintele”); traducătorii grecii şi latinii au
preferat să le numească după cuprinsul lor: Geneza sau Facerea, Ieşirea sau Exodul,
Levitic, Numerele, Deuteronom.
Iniţial, aceste scrieri alcătuiau o singură carte, împărţirea fiind făcută de către
autorii Septuagintei, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere unităţii intrinseci a
operei. Importanţa teologică a Pentateuhului este deosebit de mare, el reprezentând
temeiul istoric al întregii religii revelate.
Ordinea dogmatică şi morală a Vechiului şi Noului Testament nu poate fi
înţeleasă şi justificată fără Pentateuh, celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi fiind urmarea
firească a celor cuprinse în aceste 5 cărţi.
Aici este afirmată frăţietatea popoarelor, născute din acelaşi strămoş: Adam şi, tot
aici, se găseşte temeiul universalităţii păcatului strămoşesc şi al răscumpărării.
Fără căderea în păcatul strămoşesc răscumpărarea nu ar fi necesară, iar dacă
lumea nu este una şi la origine şi după aceea, răscumpărarea prin Mesia nu este
universală, Hristos nu este Mântuitorul lumii, iar creştinismul nu e o lege divină pentru
toate neamurile.
Dacă Pentateuhul nu ar fi o carte autentică, sfântă, inspirată, deci dacă nu ar
împlini criteriile canonicităţii, atunci chiar temeliile creştinismului ar fi compromise şi tot
eşfodajul creştin s-ar prăbuşi.

26
4.2 Caracterul Pentateuhului şi unitatea lui
Moise nu a scris o carte istorică în sensul comun şi propriu al cuvântului, nici nu
a intenţionat asta, după cum nu face nici cosmogonie, nici geogonie, ci relatează istoria
întemeierii neamului omenesc.
Cuprinsul principal, centrul şi fondul Pentateuhului este Legea dată de
Dumnezeu, însă forma pe care Moise o alege în prezentarea ei nu este cea obişnuită,
adică expunerea sistematică, în paragrafe, ca într-un cod de legi, ci expunerea Legii se
face istoric, în ordinea în care ea a fost promulgată.
Astfel: Geneza este prologul istoric, relatând împrejurările în care a fost
promulgată Legea;
Ieşirea, Leviticul şi Numerele expun însăşi legislaţia şi unele evenimente în
legătură cu promulgarea legilor;
Deuteronomul este epilogul care recapitulează şi confirmă constituirea Legii;
Pe Muntele Sinai se face un legământ între Dumnezeu şi poporul Israel,
legământ ce fusese prevestit în făgăduinţa făcută lui Avraam (Fc 17, 7). Acest legământ
se va desăvârşi în legământul harului, instituit de Mântuitorul Hristos. Acesta este
motivul din care anumite intervale de timp, care nu au nici o importanţă pentru ordinea
supranaturală, sunt suprimate (istoria patriarhilor este expusă foarte sumar, istoria de
după Noe şi până la risipirea neamurilor, perioada robiei egiptene, cei 40 ani petrecuţi în
pustiu), în timp ce evenimentele din iconomia mântuirii sunt redate amănunţit (căderea în
păcat, potopul, risipirea neamurilor, ieşirea din Egipt şi, îndeosebi, legislaţia sinaitică).
Unitatea scrierii se află în strânsă legătură cu unitatea autorului şi se dovedeşte în
câteva puncte:
Întregul material este grupat în jurul a 3 idei principale:
 ideea mesianică;
 separarea poporului biblic de alte neamuri;
 dreptul divin şi istoric al Israelului asupra Canaanului;
1 Ideea mesianică
Debutează cu protoevenghelia (Fac. 3, 15), cea dintâi veste bună dată
protopărinţilor după cădere, în care este anunţată venirea unui Izbăvitor, apoi se
precizează că El va fi din descendenţa lui Sem (Fc 9, 25-26), din urmaşii lui Avraam (Fc
12, 3), din Iacob (Nm 24, 17), din Iuda, fiul lui Iacob (Fc 49, 10) şi va fi un proroc
asemenea lui Moise (Dt 18, 15). Alte precizări nu se mai fac, această idee urmând a fi
dezvoltată de celelalte cărţi ale Vechiului Testament.
2 Separarea poporului biblic de alte neamuri
Acest lucru a fost realizat prin legi severe şi speciale, care urmăreau apărarea,
conservarea şi cultivarea monoteismului iudaic. Prin aceste legi, toate aspectele vieţii
umane erau în aşa fel ordonate, încât poporul Israel să-şi aducă permanent aminte de
Dumnezeu. Acţiunea de amplasare a poporului ales într-un anumit spaţiu geografic,
Canaan, ferit de contacte cu lumea păgână şi apărat de calamităţi, a avut în vedere
conservarea monoteismului.
3 Dreptul divin şi istoric asupra Canaanului
Israeliţii şi-au exercitat stăpânirea asupra Canaanului în virtutea unui dublu drept:
- divin –Dumnezeu a făgăduit această ţară lui Avraam şi descendenţilor lui;
–istoric sau natural –aici s-au născut strămoşii acestui popor, părinţii celor 12 seminţii.

27
 Autorul expune evenimentele detaliat sau succint, în funcţie de locul ce le acordă
în iconomia întregului, păstrând însă firul istorisirii. Se insistă, cu precădere, asupra
Legii. În Pentateuh sunt prezente anumite particularităţi şi arhaisme care ar rămâne cu
totul inexplicabile în cazul în care s-ar admite mai mult de un autor. Este adevărat că
stilul Deuteronomului este puţin diferit de al celorlalte cărţi, dar acest aspect este
explicabil, fie prin natura problemelor abordate, fie prin chiar vârsta autorului.

4.3 Cuprinsul Pentateuhului

1. Facerea sau Geneza
Este prima din cele cinci cărţi ale lui Moise şi ea poate fi împărţită în două mari
secţiuni:
Cap. 1-11: se arată cum a pregătit Dumnezeu întreaga omenire în vederea mântuirii;
Cap.12-50: Dumnezeu, în opera de mântuire, trece de la calea universală la cea
particulară, alegând în acest scop un popor, anume pe cel al descendenţilor lui Avraam.
Numele cărţii este datorat faptului că, în cuprinsul ei, este arătată originea tuturor
lucrurilor: cer, pământ, vieţuitoare, om; indirect arată şi începutul iconomiei mântuirii
supranaturale. Ceea ce interesează în mod deosebit este istoria Patriarhului Avraam și a
urmașilor lui într-un spațiu geografic ce va deveni consacrat istoriei mântuirii neamului
omenesc! – Palestina, Canaanul, sau mai bine – Țara Sfântă!

Locuitorii Ţării Sfinte

Teritoriul acesta a fost locuit din cele mai vechi timpuri, oraşul Ierihon păstrând
urmele unei civilizaţii din anul 7000 î Hr. Mileniul trei aduce în Tara Sfântă o populaţie
probabil semitică, venită din Siria, care a urbanizat zona şi a dat numele munţilor, apelor
şi oraşelor vechi sau noi. Cele vechi (Megihdo, Besan, Ierihon, Tirţa, Arad), sunt
dezvoltate şi fortificate.
Pe la anul 2200 î Hr., un val de nomazi trece peste această zonă de la nord la sud
şi distruge ceea ce întâlneşte. Patriarhul Avraam vine în Canaan prin secolul 18 î Hr. şi
găseşte aici o populaţie canaanită. În etapa omenirii de după potop, Dumnezeu și-a
descoperit pentru prima dată unicitatea Sa existențială față de un om din Mesopotamia, ce
va deveni patriarhul Avraam. Chemându-l să iasă din Ur-ul Chaldeii, la vârsta de 75 de
ani, Dumnezeu avea un plan anume cu el, să deveni un om, apoi o familie și apoi un
popor monoteist într-o lume politeistă. Avraam a excelat în credință și astfel, și-a atras
răsplata lui Dumnezeu.
Credinţa este legătura vie, liberă şi conştientă dintre om şi Dumnezeu. Ea este
răspunsul permanent al omului la iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu pentru el. Credinţa
este, deodată, o cale sau un mod de cunoaştere a realităţilor veşnice, netrecătoare şi
nevăzute, şi o arvună sau pregustare încă din lumea aceasta a darurilor din Împărăţia
cerurilor promisă de Dumnezeu oamenilor (Matei 3, 2; 5, 12).
Dumnezeu a dorit întotdeauna să aibă o relație cât mai strânsă cu un popor devenit
astfel, al Său, de aceea, prin diferite forme, a transmis oamenilor ceea ce le era necesar să
știe pentru a ajunge și a rămâne în comuniune cu El. Iar această transmitere s-a făcut prin
oameni aleși, ce aveau să îi scoată pe semenii lor din atmosfera politeistă, pentru a-i
aduce la unica credință. Astfel, Dumnezeu alege pe Patriarhul Avraam, care a reușit să

28
transmită urmașilor săi religia și cultul monoteist, pregătind lumea pentru venirea
Mântuitorului Hristos.
Patriarhul Avraam rămâne un exemplu de credinţă remarcabilă în Dumnezeu, atât
pentru evrei, cât şi pentru creştini, în ciuda faptului că el provine dintr-un ținut
mesopotamian unde astrologia se împletea cu diverse concepții politeiste. Deşi trăia într-
o lume care se închina la mai mulţi dumnezei şi era împărţită în diferite credinţe, el
reușește să ajungă la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, Care i se descoperă. Din acest
moment începe parcursul său spiritual, marcat de această relație de ascultare față de
chemarea Celui care a creat cerul și pământul.
Părinţii Bisericii vorbesc despre drumul parcurs de patriarhul Avraam de la
mulţimea idolilor spre credinţa în Dumnezeul cel adevărat. Acest moment din viaţa
patriarhului sugerează cel mai bine faptul că a preferat pe cele nevăzute în locul celor
văzute şi că a părăsit închinarea la idolii strămoşilor săi în favoarea slujirii lui Dumnezeu.
Dumnezeu produce în sufletul celui care se considera un călător în pământ străin, scânteia
credinței și a mărturisirii prin cuvintele: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din
casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un
popor mare, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei
ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta
întru tine toate neamurile pământului“ (Fac. 12, 1-4).
Dumnezeu încheie chiar un legământ cu el, asigurându-l că îi va dărui mulţi
urmaşi devenind „tată a mulţime de popoare“ (Fac. 17, 4), pentru că alegerea lui Avraam,
din mulțimea oamenilor, s-a datorat caracterului său moral aparte, care-l diferenția de
ceilalți. Dumnezeu Însuși mărturisește: „Căci l-am ales ca să învețe pe fiii și casa sa
după sine, să umble în calea Domnului și să facă judecată și dreptate” (Fac. 18, 19).
Credința monoteistă pe care o dobândise, Avraam o mărturisea atât celor din casa sa, cât
și străinilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur îi ruga pe ascultătorii săi să dea dovadă continuă de voință
și curăție spirituală, oferind ca exemplu pe Avraam: „(...) să aveţi aceeaşi voinţă şi
acelaşi suflet ca şi dreptul Avraam. Ar fi o nebunie să nu facem asta. Dreptul acesta a
primit poruncă să se mute dintr-un pământ în altul şi a fost atât de supus că nici
bătrâneţea, nici celelalte piedici (...) nici vitregia vremurilor, nici altceva din cele ce-l
puteau opri nu l-au făcut să nu asculte; dimpotrivă, rupând toate lanţurile, alerga şi se
zorea bătrânul, ca un tânăr plin de vigoare, împreună cu femeia şi nepotul şi slugile sale,
să aducă la îndeplinire porunca lui Dumnezeu”.
Patriarhul Avraam oferă și un moment culminant al mărturisirii credinței sale,
atunci când Dumnezeu i-a cerut să-l aducă jertfă pe fiul său Isaac (Fac. 22). În această
încercare, Avraam rămâne viteaz și statornic în încrederea faţă de Cel care l-a scos din
pământul părinţilor săi. Este răsplătit de această dată cu dezvăluirea aportului său la
înfăptuirea operei de răscumpărare a întregului neam omenesc: „Și se vor binecuvânta,
prin neamul tău, toate neamurile pământului, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Fac. 22,
18). Prin urmare, datorită acestui rol important, dar și staturii sale spirituale mărețe, în
mijlocul poporului evreu a existat mereu o adevărată evlavie faţă de primul patriarh al
poporului, mai înainte de primele interpretări ale rabinilor şi înţelepţilor evrei.
Patriarhul Isaac a fost fiul promis de Dumnezeu lui Avraam şi Sarei, pe când
aceştia se aflau la o vârstă foarte înaintată (100 de ani), pentru a mai putea spera la un
urmaş. „Vestea cea bună“ a naşterii lui Isaac i-a fost adusă lui Avraam de către

29
Dumnezeu în Hebron, la stejarul din Mamvri, ca o primă împlinire a făgăduinţei divine:
„Am să te înmulţesc foarte şi am să ridic din tine popoare şi regi se vor ridica din tine.
Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie
legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine“ (Facere
17, 6-8).
Isaac, (tâlcuit ”bucurie”), fiul făgăduinţei, i-a fost dăruit lui Avraam ca simbol al
tuturor bogăţiilor harului divin, pentru că nașterea sa a fost ea însăși o mărturisire a
credinței. Viața sa a trecut printr-o mare încercare, dezvăluind credința și supunerea
tatălui său Avraam faţă de divinitate, ceea ce va deveni exemplul devotamentului suprem.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „Dumnezeu nu l-a ispitit pe Avraam pentru că nu ştia
ce va face, ci pentru ca şi cei de pe vremea lui şi cei de mai târziu şi până azi să
cunoască dragostea de Dumnezeu”.
Ca fiu al făgăduinţei, patriarhul Isaac rămâne permanent un model al adevăraţilor
fii ai lui Dumnezeu, așa cum sublinia Sf. Ap. Pavel în epistola sa către Galateni (4,28). Și
chiar dacă nu a strălucit prin fapte deosebite, consemnate în Scriptură, patriarhul Isaac a
fost mereu apreciat de posteritate datorită statorniciei sale în credința monoteistă și a
rolului său de continuator al celor ce vor deveni ”poporul lui Yahve”.
Patriarhul Iacov (tâlcuit ,,ocrotit de Dumnezeu", devenit ulterior ”Israel =
bărbatul care L-a văzut pe Dumnezeu”), a fost fiul lui Isaac şi al Rebecăi, vrednic nepot
al lui Avraam pe linia încrederii nestrămutate în Dumnezeu și al credinței pe care a
mărturisit-o. Binecuvântarea tatălui său, dobândită cu multă tenacitate, îl va însoți de-a
lungul întregii sale vieți, el fiind patriarhul de la care familia monoteistă a lui Avraam se
dezvoltă în proporție geometrică, pentru a deveni un veritabil popor de-a lungul mai
multor secole. Cei doisprezece fii ai săi au devenit, fiecare în parte, o mare familie și mai
târziu, un veritabil trib, alcătuind cele douăsprezece seminții ale lui Israel.
Patriarhul Iacov a fost implicat într-un eveniment unic, fapt care a dus la
adăugarea celui de-al doilea nume al său, care va deveni emblematic pentru poporul
născut din el. Pe drumul său către Mesopotamia a avut o luptă cu un trimis (înger), al lui
Dumnezeu la râul Iabok. Pentru că s-a dovedit tenace și statornic în luptă, biruind
încercarea, a primit și numele ”Israel”, ceea ce se traduce ”bărbatul care l-a văzut pe
Dumnezeu”.
Credinţa lui Iacob se demonstrează a fi una îndrăzneaţă şi perseverentă, acesta
luptând toată noaptea pentru a obţine victoria. Este demonstrația unei credinţe plină de
curaj, deoarece îl determină pe Domnul să îi acorde binecuvântarea de care avea nevoie.
Din acest episod rezultă unele consecinţe importante. Mai întâi, Iacob reuşeşte să îl
cunoască mai bine pe Domnul (de fapt, o cunoaștere parțială a realității spirituale), o
cunoaştere reală şi bazată pe experienţă. Drept mărturie, va da acelui loc numele de
Penuel, motivând că acolo l-a văzut pe Dumnezeu faţă în faţă (cf. Fac. 32, 24-30).
Credinţa implică, aşadar, cunoaştere directă şi personală a lui Dumnezeu.
Un alt episod emblematic s-a petrecut la hotarul ţării, în timpul nopţii, când Iacov
a avut privilegiul unei apariţii cutremurătoare a lui Dumnezeu (Fac. 28, 11-19). El vede
în vis o scară care pornea de la pământ şi făcea legătura cu cerul. Pe această scară îngerii
urcau - ceea ce înseamnă că erau pe pământ - şi coborau, de pe acea scară, ca semn al
implicării lui Dumnezeu în lume. Pe lângă acest semn, se face auzit şi glasul Domnului
care îi făgăduieşte patriarhului că acea ţară unde se află (țara Canaanului), va fi a
urmașilor săi şi îi promite că va fi tatăl unui popor numeros. Iacob a crezut total visului

30
său cu o teamă reverenţioasă. Ca semn al credinţei sale, el a dat acelui loc al revelaţiei
numele de Betel, „casa lui Dumnezeu” şi „poarta cerului”, ceea ce va deveni după câteva
secole un loc religios prin definiție.
Asemenea celorlalţi patriarhi şi viaţa lui Iacob e legată de cele două făgăduinţe
divine: promisiunea unei ţări şi cea a unei seminţii numeroase. Numele pe care îl
primește - Israel, sugerează că darul credinţei trebuie să îl transforme profund pe om, să îi
schimbe fiinţa. Credinţa şi încrederea lui Iacov în promisiunile divine s-au dovedit
întotdeauna un exemplu și un far călăuzitor pentru evreii aflați mereu sub presiunea
istoriei, care au știut astfel ce reper spiritual să aleagă în viață, înțelegând că este nevoie
de o căutare mai intensă a prezenţei lui Dumnezeu şi a viziunii chipului său.
Canaaneii
 Canaan a fost fiul lui Ham şi nepotul lui Noe. Acest Canaan a avut 11 fii din
care s-au format tot atâtea seminţii. Patru seminţii au rămas în Siria şi în Fenicia, iar șapte
seminţii au populat Canaanul: heteii, iebuseii, amoreii, ghergheseii, heveii, canaaneii şi
ferezeii. Toate aceste neamuri vorbeau o limbă semitică.
 Civilizaţia lor era înfloritoare. Erau organizaţi în oraşe regat cum au fost
Sodoma şi Gomora, Adma, Ţeboim, Sichem, Ierihon, Hebron, Ai, Ghibeon, Salem.
Agricultura lor era dezvoltată. Evreii au cucerit acest teritoriu începând cu Ierihonul,
apoi spre sudul ţării pentru ca mai târziu să cucerească nordul. Deşi învinşi, canaaneii nu
au dispărut, ci au locuit în anumite enclave, unindu-se uneori pentru a se războii cu evreii
cuceritori. Regele David a purtat aceste războaie şi doar Solomon a putut să-i învingă
complet.
 Religia canaaneilor era un cult senzual idolatru. Fiind consideraţi un mare
pericol pentru monoteismul iudaic, s-a hotărât stârpirea acestora şi neamestecul total în
privinţa legăturilor trupeşti. Totuşi, anumite influenţe s-au petrecut şi unii evrei s-au
închinat cu timpul zeilor Baal, Astarta şi Moloch, căruia i se aducea chiar sacrificii
umane.
Anakeii
Locuiau la început în zona Hebron. Pe atunci acest oraş se numea Chiriat Arba
(cetatea lui Arba), de la strămoşul lor Arba. Aveau o statură impunătoare, ceea ce îi
avantaja în luptă, cucerind cu timpul munţii Iuda. Pe aceşti anakei I-a văzut iscoadele
trimise de Moise în Canaan şi s-au înfricoşat de forţa lor fizică, stârnind îndoiala
poporului în privinţa capacităţii de a-i cuceri. Iosua Navii şi Caleb i-au învins, iar anakeii
s-au retras cu timpul în oraşele filistene de pe coasta Mediteranei: Gaza, Gat, Aşdod.

Evreii
 Populaţie semitică provenită dintr-o singură persoană –Avraam. Fiind ales de
Dumnezeu pentru a forma un popor deosebit în care urma să se întrupeze Mântuitorul
lumii, acest Avraam a fost chemat din oraşul Ur aflat în Mesopotamia (numită atunci
Caldeea), pe cursul inferior al Eufratului, pentru a se aşeza într-un anumit spaţiu
geografic. Chemarea lui Avraam a avut loc în aproximativ sec 18 îHr. Iar intenţia de a-l
aşeza într-un anumit spaţiu geografic, se datorează înţelepciunii lui Dumnezeu, care a
plănuit înlocuirea unei populaţii prea îndepărtată moral de El, datorită viziunii idolatre şi
total decăzută pe care o avea, cu o populaţie ce urma să-L cunoască cel mai bine între
popoarele antichităţii, datorită descoperirilor divine pe care tot El le-a oferit treptat.

31
  Pentru început, mutarea lui Avraam care a avut loc cu toată familia (soţia Sara,
nepotul Lot, slugile) şi bunurile posedate, s-a făcut în etape, Avraam ajunge la îndemnul
lui Dumnezeu în oraşul Haran, mult mai aproape de Canaan. Oraşul Haran se afla pe
cursul superior al Eufratului, un oraş cu o populaţie semitică şi o civilizaţie la fel de
evoluată ca şi cea a Ur-ului.
 Populaţia din Canaan le-a dat noilor veniţi numele de „ivrim” cea ce înseamnă
faptul că sunt veniţi din cealaltă parte de Iordan.
 Avraam şi urmaşii lui rămân în Canaan de-a lungul a patru generaţii, reuşind să
cumpere de la triburile heteilor (populaţie canaanită), câteva terenuri în munţii
Hebronului, potrivite păstoritului. Pe una din aceste „ţarini” a existat şi o peşteră numită
Mac-pela (două încăperi), ce va deveni locul de îngropare pentru Avraam, Isaac, Iacob,
Iosif, descendenţii în linie dreaptă, dar şi pentru soţiile lor: Sara, Rebeca, Lia, Asineta.
 Nepotul lui Avraam pe nume Iacob a primit numele de „israel” = <bărbatul
care l-a văzut pe Dumnezeu> datorită faptului că s-a luptat cu un înger al Lui la Penuel şi
l-a învins (Facere 32, 28). De la Iacob, descendenţii lui vor primi şi numele de „israeliţi”.
 Iosif, penultimul fiu a lui Iacob din cei 12 fraţi, ajunge prin grija lui Dumnezeu
un mare demnitar în Egiptul guvernat de regii hicsoşi. Acesta îşi va chema fraţii şi tatăl
din Canaan, care se lupta cu efectele unei secete foarte mare, pentru a locui în pământul
cel mai roditor al Egiptului, în delta Nilului, numită ţinutul Goşen.
 Evrei vor sta în Egipt aproximativ 400 de ani, până când o schimbare politică
va aduce pe tronul acestuia un faraon care-i robeşte şi îi folosește ca sclavi. Dumnezeu
doreşte eliberarea evreilor şi de aceea rânduieşte pe Moise care are un mandat deosebit,
acela de a-l convinge pe faraon care-i robeşte pe evrei să-i elibereze, urmând ca el să îi
conducă în ţara promisă de secole.
 Evreii fug din robia egipteană şi traversează Marea Roşie pentru a ajunge în
Canaan. Acţiunea lor are loc cel mai târziu în secolul XIII î.Hr. (părerea cea mai larg
răspândită, dar există teorii care susţin că a avut loc în sec XV, sau XIV îHr.) şi s-a numit
ieşirea din Egipt sau „exodul”.
 Moise primeşte numeroase revelaţii de la Dumnezeu în privinţa conducerii
poporului, alcătuirea Cortului Sfânt, a unei ierarhii slujitoare, a itinerariului parcurs,
confruntarea cu alte popoare, dar şi în privinţa autorităţii cu care a fost investit.
Momentul culminant al acestor revelaţii îl constituie primirea Legii pe muntele Sinai.
Datorită faptului că poporul are multe moşteniri morale şi religioase din Egipt, noile legi
sunt primite cu răceală, deşi provin evident de la Dumnezeu, având deci o autoritate
divină. Poporul se îndoieşte de mai multe ori dacă a făcut o alegere bună în privinţa
părăsirii Egiptului şi a abundenţei acestuia.
 Datorită acestor aspecte Dumnezeu hotărăşte ca aceste generaţii să nu vadă
pământul făgăduit ci doar copiii lor, o nouă generaţie născută în timpul a 40 de ani de
peregrinare prin peninsula Sinai. Această generaţie nu a cunoscut idolatria Egiptului, ci
doar prezenţa unicului Dumnezeu care îi călăuzea ziua ca un stâlp de nor, iar noaptea îi
veghea ca un stâlp de foc şi îi hrănea miraculos cu mană. Seminţia lui Levi este aleasă
pentru a sluji totdeauna lui Dumnezeu la Cortul Sfânt. Dumnezeu este cel care dă legile,
El conduce şi judecă poporul prin reprezentantul său Moise. Această formă deosebită de
guvernare a unui popor este unică şi va purta numele de <teocraţie> (Dumnezeu este
conducătorul)

32
  Poporul se apropie de Tara Sfântă venind dinspre estul Iordanului. Sunt nevoiţi
să se lupte cu amoreii pe care îi înving, cucerind teritoriul de la est de Iordan, ceea ce va
deveni pământul triburilor Ruben şi Gad şi jumătate din Manase. Moise moare pe
muntele Nebo fără a intra în pământul făgăduinţei, iar în locul lui, Dumnezeu îl alege pe
Iosua (Isus) Navi.
 Iordanul este traversat pe la nordul Mării Moarte şi prima cetate cucerită va fi
Ierihonul. De aici evrei au cucerit mai întâi sudul Canaanului, iar apoi nordul. Teritoriul
acesta va fi luat sub stăpânirea celorlalte nouă seminţii şi jumătate.
 Împărţirea pământului a slăbit foarte mult forţa militară pe care o puteau avea
cele 12 seminţii. Triburile sunt conduse de bătrâni poporului care erau cunoscători ai
Legii.
 Unele popoare vecine: moabiţii, amoniţii, edomiţii, dar şi filistenii de pe coasta
Mediteranei, cuceresc anumite teritorii supunând temporar, parțial sau integral, anumite
triburi iudaice. În această perioadă sunt aleşi de Dumnezeu anumiţi bărbaţi, care vor face
judecată şi dreptate poporului, alungând dușmanii. Aceştia au fost numiţi <judecători>.
 Ultimul judecător - Samuel, a introdus regalitatea la porunca lui Dumnezeu şi a
uns pe primul rege – Saul, din tribul lui Veniamin (1050-1010 îHr.). A urmat David
(1013-973), apoi Solomon (973-933), când regatul atinge apogeul politic şi economic.
 Roboam, fiul lui Solomon, doreşte să păstreze aceeaşi fiscalitate impusă de tatăl
său, dar zece seminţii ameninţă cu separarea dacă lucrurile nu se vor schimba. Roboam
nu cedează, iar cele 10 seminţii se constituie într-un regat separat sub conducerea unui alt
rege – Ieroboam, un fost general a lui Solomon. Roboam a rămas rege peste regatul Iuda
având doar seminţiile Iuda, Simeon şi o mică parte din Veniamin. Regatul Israel ca o
singură unitate administrativă a existat doar între 1050—933 îHr. De la această dată
regatul s-a despărţit în două:
 Regatul de Nord numit şi „Israel” sau „Efraim”, pentru că avea capitala pe
teritoriul acestui trib şi anume oraşul Samaria. Graniţa acestor regate nu a fost bine
delimitată niciodată, regatul Israel fiind cucerit de asirieni în 722 î.Hr.
 Regatul de Sud numit regatul Iuda, era format din seminţiile Simeon, Iuda şi
partea sudică din tribul Veniamin, purtând acest nume deoarece Iuda era reprezentativ
numeric şi teritorial între celelalte. Acest regat a fost cucerit de babilonieni în 586 î.Hr.,
iar populaţia dusă în robie.
 Din 933 î.Hr. începe o perioadă de decădere morală, politică şi religioasă.
Uzurpările, corupţia, idolatria, îndepărtează poporul de prescripţiile Legii. Dumnezeu
trimite profeţii pentru a frâna această decădere masivă, dar neascultarea atrage pedeapsa
divină manifestată prin robia adusă de popoarele străine. Asirienii apar la graniţa de nord
şi cuceresc regatul Israel (Efraim) în 722 îHr., deportând o mare parte a populaţiei.
Ameninţările asupra regatului Iuda sunt puternice şi multe cetăţi de aici sunt cucerite.
Însă Ierusalimul a fost apărat în mod miraculos de Dumnezeu în asediul asirian din
timpul regelui Iezechia și a proorocului Isaia, în 701 î.Hr. După asirieni, la aproximativ o
sută de ani, apar babilonienii care vor ocupa regatul Iuda, anul 568 îHr. reprezentând data
deportării populaţiei acestui regat, după ce alte mişcări de acest gen au avut loc în 608 și
597 îHr. Perioada robiei babilonice a durat 70 de ani, până în 538 î.Hr.
 Imperiul babilonian a fost înghițit de un nou imperiu aflat în ascensiune, cel
persan. Regele Cirus al Persiei a permis evreilor deportaţi să se întoarcă în ţinutul lor în
anul 538 îHr. Nu toţi evreii s-au întors ci doar o parte, majoritatea fiind din triburile Iuda,

33
Levi, Veniamin, sub conducerea prinţului Zorobabel (Şeşbaţar) şi a arhiereului Iosua.
Aceştia vor repopula Iudeea, inclusiv Ierusalimul, rămânând supuşi perşilor pentru încă
două secole, având guvernatori aleşi dintre ei. Zidurile Ierusalimului şi templu sunt
reconstruite.
 Imperiul persan a fost cucerit de Alexandru cel Mare, iar evreii ajung sub
stăpânirea acestuia în 332 î.Hr. După moartea lui Alexandru cel Mare evreii sunt
repartizaţi diadohului Egiptului. Luptele dintre egipteni şi sirieni determină schimbarea
stăpânului în privinţa Ţării Sfinte, care ajunge în sec II î.Hr. sub sirieni.
 Regele Antioh IV Epifanes al Siriei duce o campanie de deznaţionalizare a
evreilor interzicând datinile strămoşeşti, inclusiv credinţa monoteistă. Revolta evreilor
este categorică, preotul Matatia împreună cu cei cinci fii ai săi conduce acest război, ce
va culmina cu dobândirea independenţei în anul 165 î.Hr. Cei cinci fii ai săi sunt
supranumiţi Macabei, iar între aceştia s-a remarcat Iuda. Se instalează dinastia evreiască
a Macabeilor sau Hasmoneilor, încercându-se redresarea unui stat de faimă apusă prin
expediţii militare împotriva edomiţilor în sud şi a samarinenilor în nord-est. Divergenţele
dintre diferitele partide politice sau grupări religioase apărute, au favorizat intervenţiile
străine concretizate în dominaţia romană.
Imperiul roman a introdus Ţara Sfântă în sfera sa de influenţă în anul 63 îHr. prin
generalul Pompei. Regii iudei sunt confirmaţi acum de Roma. În anul 32 îHr. romanii îl
numesc ca rege al Palestinei pe Irod cel Mare, care era de neam idumeu. Acesta va domni
cu mână forte până în anul 4 î.Hr., când Palestina va fi împărţită în tetrarhii repartizate
fiilor lui Irod. După Arhelau, tetrarhul Iudeii destituit în anul 6 d.Hr., în această provincie
vor conduce guvernatorii romani, cu ceva întreruperi, până în anul 66 dHr., când
izbucneşte războiul iudeilor împotriva romanilor.
Romanii au împărţit Tara Sfântă în patru provincii:
 Iudeea, provincia cea mai sudică, se afla pe locul seminţiilor Iuda, Veniamin.
Graniţele erau Samaria în nord, Iordanul şi Marea Moartă în est, pustiul Sinai în sud cu
idumeii şi Marea Mediterană în vest.
 Samaria, cuprindea munţii Samariei cu suprafeţele seminţiilor Efraim şi
jumătatea lui Manase, fără a atinge marea Mediterană în vest. Litoralul era păstrat de
romani din motive strategice. Deja această provincie avea o populaţie mixtă numită
samariteană, născută din amestecul iudeilor nedeportaţi de stăpânirea asiriană din 722
îHr. şi colonişti aduşi aici din diverse spaţii geografice.
 Galileea, a 3-a provincie, începea din şesul Iezreel la graniţa nordică a
Samariei şi până la poalele munţilor Liban cuprinzând suprafaţa triburilor Aşer, Isahar,
Zabulon şi Neftali. Aici locuia iudei alături de păgâni proveniţi din provincia Fenicia,
Siria şi Arabia, evreii de aici fiind suspectaţi de cei din Iudeea că se amestecă cu
neamurile.
 Perea, provincie la est de Iordan, pe teritoriul triburilor Ruben, Gad şi
jumătatea lui Manase, dar totuşi cu o suprafaţă mult mai mică.
Tot la est de Iordan, la ieşirea acestuia din lacul Ghenizaret, se află regiunea
numită Decapole, o asociaţie de 10 cetăţi cu populaţie majoritară greacă: Scytopolis,
Gadara, Damas, Hipos, Abila, Kanata, Pella, Dion, Gherasa, Filadelfia. Toate aceste oraş
cu excepţia lui Scytopolis se aflau la est de Iordan. Mântuitorul a activat de multe ori aici
şi mulţimi numeroase l-au urmat din acest ţinut.

34
 În aceiaşi parte a Iordanului, deasupra ţinutului Decapole, se mai aflau alte regiuni
administrative cum ar fi Itureea, Bataneea, Auranitis (Hauran), Gaulanitis, Trachonitis.

Locuinţele evreieşti
 Într-o anumită etapă a civilizaţiei umane oamenii foloseau ca locuinţă colibele,
un adăpost construit din ramuri de copaci peste care se puteau aşeza lespezi de piatră.
Asocierea mai multor colibe alcătuiau un sat iar supradimensionarea satelor conducea la
împrejmuirea acestora devenind o cetate.
 Viaţa nomadă necesita o locuinţă portabilă şi aceasta a fost cortul inventat de
Iabal, fiul lui Lameh. Materialul de construit era pielea de capră neagră, apoi când
oamenii au învăţat ţesătoria au utilizat postavul din păr de animale (capră, cămilă).
 Corturile mici erau rotunde iar cele mari erau dreptunghiulare cu trei separeuri.
Se intra prin camera sclavilor şi a animalelor tinere, se trecea prin camera bărbaţilor
pentru a ajunge în camera femeilor şi a copiilor. Săracii aveau corturi mici, rotunde, cu
două despărţituri deoarece nu aveau sclavi.
 Evoluţia economică a unor oameni le-a permis construirea unor corturi separate
pentru sclavi şi femei.
 Corturile se ridicau pe ţăruşi şi se ancorau la colţuri. În jurul lor se păstrau
turmele de oi sau capre
 Interiorul depindea de starea socială a propietarului dar toate corturile aveau
strictul necesar; râşniţa, ulciorul de copt pâinea, farfurii de aramă sau lemn, oale, pahare,
burdufuri, o masă cu picioare foarte scurte pentru că iudeii mâncau stând jos întinşi pe o
parte şi nelipsita candelă, simbol al prosperităţii şi al luminii dumnezeieşti care le-a făcut
cunoscută calea spre mântuire datorită Legii promulgată pe muntele Sinai. Amenajarea se
putea face cu rogojini, dar şi cu covoare sau pături de postav.
 Evreii au folosit şi ei corturile o perioadă îndelungată începând cu patriarhii,
continuând cu cei patruzeci de ani de peregrinare prin pustiul Sinai şi până la intrarea lor
în pământul Canaanului ceea ce a impus o viaţă sedentară.
 Cortul nu mai putea satisface condiţiile vieţii sedentare de aceea evrei au trecut
la construirea caselor sau adoptarea acestora pe măsura cuceririi Canaanului. Arta
construirii caselor au dobândit-o de la triburile sedentare cucerite.
 Materialele de construcţie erau în primul rând cărămida arsă sau doar uscată la
soare (cum se folosea în Egipt), apoi piatra cioplită şi bineînţeles lemnul pentru
structurile necesare casei. Liantul putea fi din lut, var, ipos cu nisip sau bitum. Interiorul
se tencuia cu lut putându-se tencui sau picta sau se placa cu lemn de cedru, uneori cu
plăci de fildeş. Exteriorul se tencuia in culoarea roşie (Ieremia 22,14). Începutul lucrării
se făcea cu săpatul şi aşezarea pietrei de temelie peste care urmau cărămizile. În mod
firesc se începea de la un colţ unde trebuia aşezată o anumită piatră ce se numea “piatra
cea din capul unghiului”. Aşezarea acesteia constituia un prilej de mare bucurie pentru că
se începea construirea unui lucru durabil ce va fi finalizat în curând.
 Ferestrele nu aveau geamuri dar erau utilizate pentru aerisire şi luminozitate.
Pentru siguranţă aceste ferestre aveau gratii de lemn iar uşile erau mici, uşor de construit
şi prevăzute cu zăvor.
 Mobilierul şi tâmplăria se făceau de obicei din lemn de sicomor, apoi din
măslin, cedru sau santal. Cedru era un lemn apreciat, preferat de constructori sau

35
proprietari dar destul de greu de procurat, ceea ce îl făcea să fie scump. Munţii Libanului
ofereau acest lemn apreciat pentru calităţile lui.
 Acoperişul era întotdeauna plat, uşor înclinat pentru scurgerea ploii. Se
construia din bârne orizontale peste care se punea ceva tare (cărămidă sau lespezi de
piatră), în poziţia solzilor de peşte, având un liant de lut amestecat cu paie. Acest acoperiş
oferea un loc răcoros vara şi de aceea era prevăzut cu balustradă. Casele bogaţilor ridicau
puţin mai mult marginea acoperişului rezultând o cameră expusă vântului răcoros,
umbrită adesea cu copertine susţinute de ţăruşi, ca în cazul corturilor. Aceasta era camera
“de sus”, preferată pentru musafiri, rugăciune, retragere şi chiar păstrarea celor decedaţi
până la înmormântare. Accesul se făcea printr-o scară exterioară.
 Casele obişnuite aveau o singură cameră si un singur vestibul de acces.
Interiorul depindea de starea materială a proprietarului, dar strictul necesar era acelaşi
din perioada locuirii în corturi. Casele ofereau mai mult spaţiu şi confort decât corturile
dar şi mai multe posibilităţi de amenajare. Rogojina era înlocuită de scândură sau chiar
marmură. Covoarele împodobeau casa. Se foloseau scaune, pături, sofale şi aceeaşi masă
joasă. Se încălzeau la focul vetrei sau pentru cei bogaţi, cu cărbuni încinşi aduşi pe tăvi.
 Casele bogaţilor aveau o altă configuraţie. Se intra pe o poartă, se traversa un
vestibul şi se ajungea într-o curte pătrată în jurul căruia se desfăşura parterul, cu camere
separate, toate cu acces numai din curte. Etajul avea şi el acces tot din curte dar printr-o
scară exterioară. Tot în această curte se aflau şi puţul şi vasele de păstrare a apei. Datorită
faptului că în jurul acestei curţi se învârtea toată viaţa familiei tot aici se derulau şi
evenimentele importante cum ar fi serbările şi ceremoniile familiei.
 Dezvoltarea satelor a dus la apariţia oraşelor, trecerea marcându-se prin
constituirea zidurilor de incintă şi a fortificaţiilor. Străzile erau înguste şi de proastă
calitate. Toate oraşele aveau pieţe poziţionate în interior la porţi. Aici se făceau
schimburile comerciale, cumpărările petrecerile publice dar şi judecata. De acest aspect
se ocupau bătrânii cetăţii conduşi de un principe ajutat de judecători şi scribi (scriitori).

Veşmintele evreieşti
 Îmbrăcămintea s-a dovedit a fi necesară omenirii din punct de vedere moral şi
practic.
 Dincolo de utilitatea ei îmbrăcămintea în antichitate marca atât deosebirea de
sex cât şi starea materială sau profesia. Bogaţii nu se îmbrăcau niciodată ca sclavii iar
meşteşugarii nu îşi permiteau să se îmbrace ca agricultorii sau păstorii.
 Confecţionarea veşmintelor era o responsabilitate feminină, aceasta lucrând la
război pânză de bumbac, in, sau stofa de lână, sau postavul din părul animalelor.
Culoarea era de obicei albă dar se putea purta şi roşul închis sau deschis, albastrul sau
negrul pentru doliu.
 Era interzisă inversarea veşmintelor dintre femeie şi bărbat.
 Bărbaţii purtau o cămaşă lungă până la genunchi şi mânecă scurtă. Brâul de
piele sau din pânză le încingea mijlocul. În acest brâu se putea păstra banii, pumnalul
dar şi instrumente de scris. Urma un veşmânt care era propriu zis o bucată de stofă de
lână sau postav, de formă pătrată cu care bărbatul se putea înfăşura atât ziua cât şi
noaptea în pat. Putea avea şi utilizări diferite, practice ajutând la căratul unor lemne de
foc sau a cerealelor. Colţurile acestui veşmânt avea ciucuri cu fire albe-albastre (simbol
al curăţiei) şi un şiret de mătase violetă. “Ciucurii aceştia să fie ca, uitându-vă la ei să

36
 vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului şi să le împliniţi şi să nu umblaţi după
inima voastră şi după ochii voştri care vă îndeamnă la desfrânare: ca să vă aduceţi
aminte şi să pliniţi toate poruncile Mele şi să fiţi sfinţi înaintea Domnului vostru “
Numerii 15, 38-40.
 Pantaloni nu purtau decât preoţii (pantaloni scurţi până la genunchi)
 Pe cap purtau o fâşie de pânză care se înfăşura iar mai târziu a apărut turbanul.
 În picioare foloseau sandale de lemn sau piele. Toiagul şi sigiliul erau nelipsite
bărbaţilor de bază.
 Podoabele bărbatului erau părul lung şi barba netăiată ce puteau fi unse cu
undelemn amestecat cu mirodenii, broderiile hainelor, împodobirea brâului cu metale
preţioase sau pietre scumpe.
 Mai târziu purtau peste cămaşă o altă îmbrăcăminte în loc de veşmântul de
deasupra. Acesta era o tunică mai lungă decât cămaşa având mâneci lungi. Mai purta şi
o alt gen de tunică dar fără mâneci, precum şi o manta din postav de capră sau cămilă.
 Femeile purtau aproximativ aceleaşi veşminte ca bărbaţii, adaptate însă la
specificul lor adică materialele arau mai fine, croielile erau mai largi şi lungi. Broderiile
erau mult mai bogate. Cămaşa brâul, veşmântul de deasupra, mantaua erau nelipsite.
Turbanele erau împodobite, sandalele erau cabrate şi ornate cu aur, argint sau pietre
preţioase. Purtau la mâini sau la picioare inele, brăţări şi cercei, lănţişoare dar şi verigi
în nas.
 Specific femeilor era vălul care acoperea turbanul capului şi faţa până sub ochi,
obligativitate publică a oricărei femei serioase. Sclavele şi desfrânatele nu purtau acest
val.
 Atât bărbaţii cât şi femeile aveau obligativitatea de a păstra curăţenia corpului
dar şi a veşmintelor. Deoarece morala iudaică nu permitea utilizarea unei băi publice ca
la greci şi romani, se folosea izvoarele şi lacurile pentru a păstra igena personală.

Alimentaţia
Sfânta Scriptură menţionează faptul că primii oameni aveau dreptul să mănânce
doar din roadele pământului ceea ce înseamnă o hrană vegetală.
 Începând cu Noe omului i s-a dat voie să se hrănească cu carnea animalelor
respectând anumite condiţii. (Facere 9,3).
 Perioada patriarhilor se caracterizează printr-o hrană specifică nomazilor,
produse animaliere dar şi vegetale obţinute la schimb.
 Perioada locuirii în pământul Egiptului: se modifică alimentaţia cu un specific al
vieţii sedentare (cultivarea grâului şi a orzului) dar şi influenţa egipteană plus oferta
geografică a pământului locuit de evreii din ţinutul Goşem din Delta Nilului deosebit de
generoasă în peşte şi păsări. Evrei nu renunţă totuşi la creşterea cornutelor mari şi mici.
 Peregrinarea prin Sinai aduce caracteristicile alimentaţiei nomade: alimentele
crude sau pregătite direct la foc. Spaţiul geografic pe unde se deplasează este deosebit de
sărac în ceea ce priveşte alimentaţia şi de aceea Dumnezeu intervine hrănindu-i cu mană
şi prepeliţe. Lăcustele - insecte comestibile pentru Orientul Mijlociu, fac parte din
alimentaţia evreilor prevăzându-se chiar modalităţi de preparare spre consum. (Lev 11,
22).
 Aşezarea în Ţara Sfântă aduce în viaţa evreilor o alimentaţie caracteristic
sedentară. Cultivarea orzului dar şi a grâului precum şi a măslinului sau viţei de vie

37
devin predominante. Creşterea cornutelor depinde de caracteristicile geografice de care
beneficiază fiecare trib iudaic în parte. Prepararea pâinii este o grijă zilnică feminină
acestea utilizând râşniţa sau piua proprie pentru obţinerea făinei, cu timpul apar şi mori
publice şi chiar brutării care coc pâine şi pentru alţii. Pâinea putea fi de două feluri,
dospită (folosită în general) şi nedospită - azimă - , în ocazii speciale.
 Pe lângă măsline sau struguri evreii consumau şi smochine, curmale, linte,
fasole, ceapă, praz, usturoi, castraveţi şi pepeni.
 Cornutele ofereau carne spre consum dar aceasta se folosea destul de rar, evreii
sacrificând animale doar în ocazii importante. Uciderea animalului revenea în mod firesc
bărbatului iar prepararea cărnii era opera femeii. În afara cornutelor evrei nu consumau
altă carne decât cea de porumbel şi peşte conform prescripţiilor mozaice.
 Laptele cu derivatele lui oferea suficiente posibilităţi de hrană iar condimente
(muştar, mărar, mentă şi sare) ajutau substanţial arta culinară care era destul de dezvoltată
încât femeile preparau chiar prăjituri folosind făina de grâu, împreună cu stafide, miere,
ulei de măsline şi curmale uscate.
 Alimentele trebuiau păstrate temporar şi de aceea evreii foloseau coşuri, oale de
lut, uleioase, burdufuri de piei de animale inclusiv câini. Tacâmurile erau necunoscute în
antichitate oamenii mâncând cu mâna.
 Cultivarea viţei de vie oferea posibilitatea preparării vinului, mustului sau
oţetului. Evreii mai pregăteau şi un alt vin dintr-un amestec de curmale şi seminţe, iar
acest produs se chema sicheră.
 Evreii mâncau de trei ori pe zi masa principală fiind după apusul soarelui iar
obiceiul antichităţii era de o mânca stând întinşi pe jos (paturi, rogojini sau covoare) în
jurul unei mese joase de formă rotundă care putea fi o simplă placă de fier sau o bucată
de piele destinată acestei folosinţe. Modul de alimentaţie excludea folosirea tacâmurilor,
impunea obligativitatea spălării mâinilor şi chiar a picioarelor mai înainte de masă
deoarece oamenii mâncau foarte aproape unii de alţii, înşiraţi în jurul aceleaşi mese stând
într-o parte, astfel încât picioarele unui a se aflau la spatele următorului, iar acesta putea
să-şi aşeze capul, dacă voia, pe pieptul celui dinainte.
 Exilul babilonic a provocat inerente schimbări şi în alimentaţia evreilor aceştia
adoptând nu doar o altă limbă ci şi alimentaţii străine doar în conformitate cu
prevederile Legii ce marcase diferenţa dintre curat şi necurat. Astfel găina şi nucile
persane, meiul babilonian, berea egipteană şi brânza de Bithinia au pătruns treptat în
alimentaţia conservatoare a evreilor.

Ocupaţiile evreilor
 Perioada nomadă se caracterizează prin păstorit. Patriarhii cu familiile şi
oamenii lor sunt nevoiţi să se deplaseze dintr-o zonă în alta oferind astfel turmelor
permanent păşuni proaspete. Această ocupaţie este onorabilă păstorul fiind nu doar
păzitorul oilor ci şi un părinte care se îngrijeşte de acestea cu toată dragostea, le îngrijeşte
şi le apără împotriva răufăcătorilor. În vremea patriarhilor turmele sunt alcătuite din oi
dar nu este exclus ca din acestea să fi făcut parte şi câteva cornute mari care se creşteau
deja în ţinutul Canaanului. Totuşi oile sunt dominante iar relatările Sfintei Scripturi le
menţionează doar pe acestea. Păstorii foloseau toiagul şi praştia ca arme şi îşi numărau
oile atât seara cât şi dimineaţa. Câinii deşi declaraţi ca animale necurate de Legea
mozaică vor fi folosiţi doar în ocrotirea turmelor şi nu în paza caselor. La întoarcerea din

38
Egipt şi după ocuparea Canaanului evreii vor avea şi turme de capre sau cornute mari.
Păstorul rămâne un om apreciat, bun chivernisitor al turmei sale, capabil să păstorească
nu doar turmele ci şi mulţimi de oameni. Faptul că David a fost păstor şi Dumnezeu l-a
ales de la oile sale nu a constituit un impediment social ci dimpotrivă o apreciere.
 Agricultura nu a fost străină evreilor în perioada nomadă. Perioadele lungi în
care şi-au pus corturile într-un anumit loc le-a oferit posibilitatea cultivării cerealelor. “A
semănat Isaac în pământul acela şi a cules anul acela rod însutit Domnul l-a
binecuvântat” Facere 26,12. doar viaţa nomadă i-a silit să nu dezvolte această
preocupare.
 Perioada locuirii în Egipt (aproximativ 430 de ani) i-a familiarizat cu agricultura
deoarece viaţa sedentară şi revărsările Nilului permiteau dezvoltarea acestei preocupări.
Peregrinarea prin pustiul Sinai nu le-a permis practicarea agriculturii evreii supravieţuind
cu ajutorul propriilor turme de oi şi capre dar mai ales prin mana venită de la Dumnezeu.
 Aşezarea în pământul Canaanului şi adaptarea la o viaţă sedentară i-a făcut să
practice din nou agricultura în paralel cu păstoritul. Viaţa evreilor începea să graviteze în
jurul muncilor agricole, principalele sărbători religioase fiind într-o strânsă relaţie cu
acestea. Începutul secerişului era marcat de sărbătoarea Paştelui când la 16 Nisan
aduceau un snop de orz la altar. Cincizecimea era numită “sărbătoarea secerişului”
deoarece coincidea cu strângerea recoltei de vară.
 Evreii arau pământul toamna, după căderea primelor ploi şi semănau în primul
rând orz, grâul destul de rar. Cultivau şi foloseau meiul, castraveţii sau dovlecii.
Porumbul era necunoscut. Se secera manual folosind secera, se legau spicele în snopi,
aceştia se duceau la arie (un loc bătătorit poziţionat mai sus, pentru a beneficia de
curenţii de aer), se călcau cu ceva greu pentru a desprinde grăunţele de paie (sănii grele
de lemn, sau alte metode rudimentare), se vânturau grăunţele, se adunau pentru a fi
depozitate în hambare sau cisterne.
 Culturile erau ameninţate adesea fie de norii de lăcuste veniţi din sud-est sau de
vânturile fierbinţi venite din est, fie de boli specifice cum ar fi mana sau tăciunele.
 Cultivarea viţei de vie era o altă preocupare importantă a evreilor. Poziţionarea
geografică şi fertilitatea anumitor soluri permiteau alcătuirea anumitor adevărate potgorii
ce vor devenii renumite de-a lungul timpului (Carmel, Hebron, Sichem, Enghedi). Aceste
vii trebuiau fi păzite şi de aceea de obicei erau împrejmuite cu gard, dacă lemnul era
abundent, sau cu zid de pietre, dacă lipsea lemnul. Paznicul era nelipsit, veghind
continuu dintr-un turn ridicat în mijlocul viei (Isaia 5,2). Se cultivau de obicei strugurii
negri dar şi albi. Aceştia se puneau într-un teasc unde erau zdrobiţi prin călcarea în
picioare (după modelul egiptean) şi apoi storşi pentru obţinerea mustului.
 O altă ocupaţie era cultivarea măslinului pentru că roadele acestuia ocupau un
loc de frunte în alimentaţia evreilor. Măslinele se puteau consuma direct sau conservate
iar uleiul de măsline era deosebit de apreciat pentru calităţile gastronomice sau medicale.
 Dezvoltarea metalurgiei bronzului şi a fierului a constituit o preocupare de bază
a societăţii evreieşti. Eficacitatea metalului îşi spunea cuvântul în îndelemnicirile paşnice
dar şi în război. Fierarii erau primii meşteşugari de baza, deprinzând această ocupaţie
atunci când evreii au devenit sedentari în Egipt dar şi în Canaan. Activitatea lor era
deosebit de apreciată şi pentru că în societatea evreiască munca era o îndeletnicire
apreciată, o obligaţie firească a oricărui om. Fierarii confecţionau topoare, fier de plug,

39
sape, seceri, întăreau roţile carelor, alcătuiau platoşe dar şi maşini de asediu, creau săbii şi
scuturi. O fierărie avea întodeauna un cuptor cu foale, ciocan, nicovală şi daltă.
 O ramură a metalurgiei o constituia prelucrarea metalelor scumpe - aurul şi
argintul - obiectele de podoabă din aceste materiale fiind deosebit de apreciate. Aceşti
meşteşugari, ca şi fierarii sau ţesătorii, se grupau pe aceeaşi stradă, care lua cu timpul
numele celor ce o locuiau. Acesta era un obicei consacrat al antichităţii de fenicieni şi
asiro-babilonieni mai înaintea evreilor.
 Ţesătoria ocupa şi ea un loc de frunte, hainele şi stofele sau pânzele fiind
absolut necesare oamenilor. Această îndeletnicire s-a dezvoltat mai târziu, pentru că la
început ţesăturile de calitate erau importate din Egipt, Babilon, Siria.
 Strâns legat de ţesătorie era vopsitoria, care avea grijă să ofere culorile dorite
ţesătorilor.
 Ţesăturile se obţineau prin întrebuinţarea războiului. Ei nu confecţionau numai
pânze sau stofe, ci şi covoare.
 Pietrarii au apărut mai târziu, când evrei au renunţat la corturi pentru a locui în
case, adică atunci când s-au instalat în Canaan. Aceşti pietrari alegeau pietrele bune de
construit pe care le ciopleau şi le finisau pentru a fi utilizate în construcţie. Tot ei se
ocupau de confecţionarea cărămizilor, ca şi de ridicarea zidurilor caselor, utilizând sfoara
pentru obţinerea unor linii drepte. O ramură aparte din ramura cioplitorilor se ocupau de
cioplirea pietrelor preţioase pentru a fi prinse în metale rare alcătuind medalioane, inele
şi alte produse scumpe.
 Tâmplarii finisau lemnul de construcţie, alcătuind tâmplăria caselor sau
mobilierul, creau sculpturi sau unelte agricole; utilizau diferite unelte precum fierăstrăul,
securea, rindeaua, toporul dar şi compasul pentru anumite lucrări.
 Olăritul era absolut necesar oricărei societăţi umane. Pentru obţinerea oalelor se
folosea argila şi roata. Apoi se putea eventual smălţui şi se introducea în cuptoare
speciale.
 Brutăritul a apărut mai târziu şi numai la oraşe pentru că în cadrul fiecărei
familii confecţionarea pâinii era apanajul fiecărei femei şi era respectată chiar dacă
întregul proces era destul de anevoios şi chiar monoton dacă era practicat aproape zilnic
în cazul familiilor numeroase (I Regi 8,13). Urmând exemplul altor meşteşugari brutarii
se grupau pe aceeaşi stradă în cadrul oraşelor aceasta numindu-se în Ierusalim “uliţa
pitarilor” (Ieremia 37, 21).
 Pielarii completau şi ei tabloul ocupaţiilor iudaice. Pieile se argăseau, se
tăbăceau şi se foloseau la confecţionarea sandalelor, a brâielor sau a centurilor, a
burdufelor şi a numeroaselor alte întrebuinţării.
 Vânătoarea era ocupaţia ocazională a evreilor care foloseau în aceste
împrejurări gropile camuflate pentru prinderea animalelor mari, laţurile, arcul şi lancea.
 Pescuitul intra şi el în preocupările evreilor aceştia utilizând în acest scop
undiţa şi plasa.
 Comerţul a făcut şi el parte din preocupările evreilor. În vremea patriarhilor
acesta se practica la scară redusă şi numai în interes personal, practicându-se schimburile
comerciale pentru dobândirea unor produse pe care evreii nu le confecţionau. În perioada
locuirii în Egipt aceste schimburi comerciale au continuat. După instalarea în pământul
Canaanului evreii nu au mai făcut schimburi cu canaaniţii din două motive:

40
 1. Legea lui Moise le interzicea orice legătură cu canaaniţii şi principal,
neamestecul cu alte popoare.
2. Evreii nu aveau nevoie de nimic pentru că produsele elementare erau
confecţionate de proprii meşteşugari, iar standardele sociale erau destul de
scăzute.
 Perioada regalităţii, în special pe vremea lui David şi Solomon, va aduce
practicarea comerţului extern ca o sursă de dobândire a unor produse noi dar şi a unor
venituri lejere datorită taxelor impuse caravanelor străine. Regatul fenician al Tirului va
fi principalul partener comercial iar Marea Roşie a permis dezvoltarea unei flote
comerciale la porturile Eţion, Gherber, din golful Akaba timp de două secole (X-VIII
îHr.). Deocamdată comerţul a devenit o preocupare a casei regale, evreii obişnuiţi
refuzând călătoria în alte ţări chiar şi pentru scopuri comerciale.
 Exilul babilonic a schimbat viziunea evreilor în privinţa comerţului.
Constatând că pot locui pe tărâm străin fără a-ţi pierde identitatea religioasă şi naţională
evreii au început să practice comerţul pe scară largă deoarece le aducea un venit mult
mai bogat decât orice altă ocupaţie. Astfel evreii s-au răspândit în multe oraşe ale
imperiului persan şi apoi roman, întemeind uneori adevărate colonii comerciale. Cea mai
vestită a fost oraşul Alexandria, unde trei din cele cinci cartiere ale oraşului erau ocupate
de evrei în secolul I după Hristos.
 În mod firesc schimburile comerciale necesitau utilizarea unui sistem de
măsurare a greutăţii sau volumului, dar şi al banilor. Toate acestea au fost însuşite de la
popoarele cu care au venit în contact.
 Pentru măsurarea lungimii se folosea un sistem bazat pe dimensiunile corpului
omenesc adică se întrebuinţa noţiunea de: deget, palmă, cot, pas, dar şi unităţi standard ca
(kaneh= 3,67m) funia de măsurat, calea de o zi, calea sâmbetei, lungimea câmpului, mila
romană şi stadiul.
 Pentru suprafeţe s-a apelat la capacitatea animalelor de a ara, rezultând jugul
ceea ce arăta suprafaţa arată într-o singură zi de o pereche de boi. Pentru capacitate se
folosea homerul, omerul, kab.
 Pentru greutăţi se întrebuinţa talantul, siclul, mina şi gerah-ul, utilizându-se
balanţa cu două talere.
 Mărfurile se transportau cu caravanele sau cu corăbiile. Se foloseau animale de
povară intre care cele mai apreciate erau cămilele.
 Ideea de monedă ca valoare de schimb a apărut mai târziu, ca un substitut al
aprecierii mărfurilor prin greutatea lor, de aceea banii au primit numele de la sistemul de
măsurare a greutăţii rezultând talantul, mina şi siclul.
Monezile folosite au fost: daricul (în vremea regelui persan Darius), statirul, drahma, (în
vremea lui Alexandru Macedon) apoi moneda proprie evreiască (din 143 îHr. bătută de
Simeon Macabeul apoi de Ioan Hircan, Alexandru Ianeu sau Irod Antipa) sau monezile
romane: dinarul, asul, şi quadrantul.
Căsătoria
Căsătoria însemna comuniunea fizică şi spirituală dintre bărbat şi femeie pentru a
alcătui o familie, ceea ce este un aşezământ rânduit de Dumnezeu în grădina Eden şi care
a fost conceput să fie indisolubil, adică o legătură unică între un singur bărbat şi singură
femeie.

41
 Aşa a dorit Dumnezeu familia primilor oameni şi i-a binecuvântat, pentru a se
înmulţi şi stăpâni pământul, preluând coordonatele fundamentale ce trebuie să stea la
bază fiecărei noi familii. Acest adevăr a devenit atât de important pentru evrei încât
modelul alcătuirii familiei monogame a stat la baza oricărei organizaţii politico-sociale
sau religioase. Astfel legătura între conducători şi popor şi credinţa monoteistă a
poporului faţă de Dumnezeu, a fost privită ca o legătură matrimonială, care trebuie să
rămână indisolubilă în baza devotamentului şi afecţiunii implicate.
Profetul Iezechiel spunea: “ Fost-a cuvântul Domnului către mine: Fiul omului,
spune Ierusalimului urâciunile lui,... Ai luat lucrurile tale de găteală, făcute din aurul
Meu şi din argintul Meu pe care ţi le-am dat Eu şi ţi-ai făcut chipuri de bărbat şi te-ai
desfrânat cu ele. Ai luat hainele tale cele brodate şi i-ai îmbrăcat pe ei cu ele; ai pus
înaintea lor uleiul şi tămâia Mea. Şi pâinea Mea pe care Eu ţi-o dădeam ţie; făină de
grâu uleiul şi mierea pe care Eu ţi le dădeam ţie, tu le puneai înaintea lor spre miros de
bună mireasmă: iată ce s-a întâmplat zice Domnul Dumnezeu” (Iezechiel 16,1-2; 17,19).
Familia monogamă a supravieţuit în cadrul poporului evreu chiar dacă poligamia
a apărut destul de timpuriu dar nu întâmplător ci pe linia descendenţilor lui Cain (cel
blestemat de Dumnezeu pentru prima omucidere înfăptuită) şi anume Lameh care s-a
căsătorit cu Ada şi Sela în acelaşi timp. (Facere 4,19).
În cadrul revelaţiei naturale şi celelalte popoare au păstrat iniţial ideea de
căsătorie monogame, poligamia fiind acceptată doar în cazul în care prima soţie nu oferea
copii. La aceste popoare relaţia matrimonială nu excludea relaţiile trupeşti cu concubina
sau cu sclavele casei. Monogamia era doar imaginea publică, statutul bărbatului
respectabil care trebuia să îşi întemeieze o familie şi să-şi perpetueze neamul prin
mulţimea copiilor săi .
Această consecinţă a păcatului strămoşesc a fost acceptată de Dumnezeu în ideea
amplificării perpetuării neamului omenesc (la fel s-a întâmplat şi în cazul urmaşilor lui
Avraam). El însuşi a avut un copil (Ismael) cu sclava soţiei sale (Agar), nepotul său
Iacob a avut 12 băieţi şi o fată cu 4 femei (două soţii legitime şi câte o sclavă a fiecăruia).
Acel stil de viaţă s-a perpetuat şi în perioada egipteană ceea ce va însemna pentru evrei o
înrădăcinare a poligamiei ca eventualitate la căsătoria de principiu monogamă.
Legea dată prin Moise a adus limitări poligamiei şi concubinajului:
1. “Să nu iei concubină pe sora femeii tale” (Levitic 18,18).
2. Sau dintre rudele bărbatului, chiar dacă au legătură de sânge doar după tată.
(Levitic 18,6).
3. Una din îndatoririle regelui era “să nu-şi înmulţească femeile şi să nu se
răzvrătească inima lui” (Deuteronom 17,17).
4. Sclava dată fiului ca logodnică “să se poarte cu ea după dreptul fiicelor”. (Iesire
21.9).
Iosif Flaviu mărturisea: “Moise a interzis cu desăvârşire adulterul socotind că firea
cere ca bărbatul să aibă o părere sănătoasă despre căsătorie şi cât este în interesul
statului şi al familiei ca ele să aibă parte de copii legitimi. Legea a interzis ca fiind
supremul rău incestuoasa unire cu mama bună sau cu cea vitregă cu mătuşile după
mamă, cu propriile surori sau cu soţiile fiilor săi: Moise credea că asta este cea mai
spurcată faptă. El a interzis bărbatului să se apropie de femeie în timpul sorocului ei
lunar, să se împerecheze cu dobitoacele sau să aibă legături de dragoste cu semenul său,

42
căutând neleguite plăceri în frumuseţea acestuia. Celor care încalcă cu neruşinare
aceste porunci le-a aplicat pedepse cu moartea” Antichităţi iudaice III, cap XII, 1.
În poporul evreu monogamia s-a păstrat în egală măsură cu poligamia.
Cine îşi putea permite cheltuielile întreţinerii unei a doua soţii şi copiii acestora deveneau
poligami. Au existat însă şi exagerări care au condus la consecinţe neaşteptate; “Solomon
a avut 700 de femei şi 300 de concubine şi femeile i-au smintit inima lui. La timpul
bătrâneţii lui Solomon, femeile lui i-au întors inima spre alţi dumnezei şi inima lui nu i-a
mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său ca inima lui David, tatăl său.” (III
Regi 11,3-4).
Pe lângă obiceiurile care existau în popor viziunea iudaică despre căsătoria
monogamă a păstrat-o ca pe modelul ideal fapt care s-a concretizat în cerinţele
matrimoniale impuse celui care dorea să devină marele arhiereu al poporului; “Marele
preot ... îşi va lua de femeie fecioară din poporul său. Văduvă sau lepădată sau necinstită
sau desfrânată să nu ia ci fecioară din poporul său să-şi ia de femeie” (Levitic 21.13-
14).
Căsătoria dintre bărbat şi femeie nu implică niciun aspect religios, fiind
considerată ca un contract benevol dintre două părţi. De aceea nu se făcea nicio
ceremonie religioasă, ci totul se reducea la înţelegerea părţilor, festivitatea de căsătorie şi
mutarea miresei în casa mirelui.
Derularea evenimentelor
1) Logodna. Avea rolul de stabilire a viitoarei căsătorii printr-un contract încheiat
acum între tatăl logodnicului (fratele mai mare) şi părinţii fetei (eventual fratele mai mare
dacă acesta preluase conducerea casei). La început acest contract era o înţelegere verbală
dar cu timpul s-a trecut la obiceiul redactării lui. Contractul implica promisiunea din
partea părinţilor fetei care o vor da pe aceasta în căsătoria bărbatului stabilit iar acesta
prin părinţii săi plătea un preţ de răscumpărare pentru viitoarea soţie în valoare de 50 de
sicli. Contractul se pecetuia prin jurământul prestat din ambele părţi că îşi vor respecta
angajamentul. Chemarea lui Dumnezeu ca martor avea mare importanţă ( Maleahi 2,14).
Patriarhul Iacob neavând bani pentru a-şi cumpăra logodnicele a muncit câte 7 ani pentru
fiecare dintre ele (Facere 29, 18-27). În această perioadă de logodnă cei doi locuiau
fiecare la casa părintească şi purtau denumirea de mire şi mireasă. Castitatea miresei era
condiţia clară a căsătoriei ce urma. O constatare contrară îi aducea pedeapsa capitală “Iar
dacă cele spuse vor fi adevărate şi nu se va găsi feciorie la fată, atunci fata să fie adusă
la uşa casei tatălui ei şi locuitorii cetăţii ei să o ucidă cu pietre şi să o omoare, pentru că
a făcut lucru de ruşine în Israel, desfrânându-se în casa tatălui său. Şi aşa să stârpească
răul din mijlocul tău” (Deuteronom 22,20-21). Logodna putea fi ruptă numai de către
mire şi acesta trebuia să dea miresei un act care să desfacă contractul încheiat. Acest act
se numea carte de despărţire. În această perioadă orice logodnică dezonorată de vreun alt
bărbat devenea automat logodnica şi viitoarea soţie a celui care nu mai avea dreptul să
divorţeze vreodată de ea. Cei 50 se sicli se plăteau.
Căsătoria avea loc după un anumit interval de timp stabilit iniţial. Mirele însoţit de
prietenii lui venea la casa miresei pentru a o lua la casa sa unde urma să aibă loc
petrecerea ce trebuia să dureze o săptămână. (Facere 29,27-28). Mireasa purta vălul de
nuntă şi trebuia binecuvântată de părinţii ei la părăsirea casei.

43
 Statutul social al femeii
 Faptul că logodnica era cumpărată de la părinţii ei, crea o relaţie de posesie ea
făcând parte dintre “bunurile” soţului. Comparativ cu alte popoare ale antichităţii unde se
practica acelaşi obiect al cumpărării, la evrei femeia nu era întru totul supusă bărbatului,
cel puţin aceasta nu avea drept de moarte şi viaţă asupra ei sau nu o putea vinde ca
sclavă. Dar bărbatul deţinea o supremaţie, doar el putând declara divorţul chiar fără un
motiv anume. Femeia nu avea cum să fie egala bărbatului sau din moment ce el singur
avea putere decizională.
 Soţia se numea stăpâna casei. Sub ascultarea ei se aflau sclavele casei şi proprii
copii.
 Soţia putea primi partea de moştenire de la părinţii săi. Legea ocrotea femeia
reclamând supunerea şi ascultarea copiilor faţă de ea. Onoarea femeii trebuia apărată iar
dacă alt bărbat o dezonora împotriva voinţei ei acesta trebuia omorât cu pietre. Virtuţile
femeii erau socotite ca nişte fântâni de binefacere pentru cei care se pricepeau să îşi
aleagă o soţie destoinică. “Femeia virtuasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia
fără cinste este ca un cariu în oasele lui..... Femeile înţelepte zidesc casa iar cele nebune
o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 12, 4; 14, 1).
 Dumnezeu a dorit ca legătura matrimonială să nu fie ruptă prin poligamie, dar
cunoscând slăbiciunile trupeşti şi învârtoşarea inimii de care se făceau vinovaţi oamenii
Dumnezeu a rânduit prin Moise ca bărbaţii care vor să se despartă de soţiile lor să le dea
carte de despărţire ceea ce le apăra în faţa societăţii arătând că nu sunt femei destrăbălate
ci divorţate şi se pot recăsătorii. Doar proorocii Vechiului Testament au arătat adesea că
aceasta trebuie să fie o situaţie limitată “ Căci eu urăsc alungarea femei”, zice Domnul
Dumnezeul lui Israel (Macabei 2, 16).
 O fată nu putea să-şi aleagă vreodată viitorul soţ şi nici nu era întrebată de
părinţii ei dacă vrea să se căsătorească. Acest aspect aparţinea întru totul părinţilor, sau
fratelui mai mare, care prelua prerogativele tatălui dacă acesta murise.
 Femeia avea îndatorirea îngrijirii casei şi a creşterii copiilor, gospodăria se afla
pe mâna ei dar nu avea voie să facă nici un vot (făgăduinţă) înaintea lui Dumnezeu, fără
acceptul bărbatului său, adică să promită sau chiar să ofere ceva ca jertfă din bunurile
casei.
 Grija animalelor casei îi revenea şi adesea trebuia să meargă şi la muncile
câmpului.
 Dacă stăpânul casei murea, conducerea era preluată de fiul cel mai mare al
acestuia, averea nu se împărţea chiar dacă avea mai multe soţii, fiecare cu copiii săi. Cel
mai mare dintre băieţi devenea moştenitorul tuturor bunurilor, cu obligaţia unui
comportament echitabil între văduvele tatălui său, acordând fiecăreia condiţiile
continuării vieţii: alimente, îmbrăcăminte, căldură, etc., îngrijindu-se de fraţii sau surorile
sale până la vremea căsătoriei fiecăruia. Familia trebuia să rămână unită. Cunoscând
rătăcirile firii omeneşti, Dumnezeu a trimis prin Moise prescripţiile speciale pentru
văduve. Să vină levitul ... şi străinul şi orfanul şi văduva care se află în sălaşurile tale şi
să mănânce şi să se sature ca să te binecuvinteze Domnul Dumnezeul tău în toate
lucrurile mâinilor tale pe care le vei face tu” (Deuteronom 14,29) .

44
 Căsătoria de levirat
Evreii intelegeau procreerea ca scop al vietii. Lipsa copiilor presupunea neimplinirea
destinului. Inaintea lui Moise exista un obicei: daca un evreu murea fara urmasi,
urmatorul frate necasatorit trebuia sa ia vaduva de sotie. Primul nascut era urmasul
mortului, mostenind numele si averea “tatalui”. Obiceiul se referea doar la fratii dupa
tată. Moise reglementeaza acest obicei, aducandu-l la rangul de Lege. Fratele mortului
putea refuza sa se căsătoreasca cu văduva. Femeia îl descălta in public la un picior, il
scuipa in fata si îi adresa anumite cuvinte de desconsiderare (Iesire XXV).

Divorțul
Dreptul la divort apartinea doar barbatului. La aparitia influentelor romane si grecesti au
aparut si situatii de divort din partea femeii. Primul caz cunoscut este acela al Salomeei,
una din femeile lui Irod cel Mare. Al doilea caz a fost Irodiada, soţia lui Filip, unul dintre
fiii lui Irod cel Mare, mama Salomeei care a cerut capul lui Ioan Botezătorul.
Femeia putea sa-si paraseasca barbatul. Legea nu prevedea motive de divort. Odata cu
practicarea divortului, barbatul putea invoca orice motiv. Chiar si simpla cerere declarata
devenea hotarare de divort. Cartea de divort se dadea femeii, ea putand dovedi astfel ca
este o femeie libera, ce se poate recasatori. Divortul reprezenta o situatie rara in
civilizatia israelită, el fiind văzut ca o acţiune malefica impotriva familiei.

Copiii
 Capacitatea de a procrea era considerată nu numai un dar al divinităţii (omul se
face părtaş la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu pentru a se perpetua neamul omenesc),
ci şi o îndatorire, o împlinire a unui scop existenţial rânduit de Dumnezeu, faţă de care
omul trebuie să se plece cu smerenie. Cei care nu aveau copii erau socotiţi blestemaţi, sau
purtători de vreun păcat greu, încât cerul şi-a închis milostivirea faţă de familia lor, care
se va stinge fără ca cineva să le poarte mai departe numele. La evrei metodele
contraceptive folosite în antichitate erau necunoscute.
 Pentru a rezolva o situaţie critică, aceea de a nu avea urmaşi, exista obiceiul (ca
o soluţie salvatoare), ca soţia să-i dea soţului pe una din sclavele sale, până când aceasta
rămânea însărcinată, iar copilul care se năştea era socotit copilul stăpânei, cu toate
drepturile aferente unei asemenea origini. “Iar Rahila văzând că nu a născut lui Iacov
nici un fiu a prins pizmă pe sora sa şi a zis lui Iacov: “Dă-mi copii, iar de nu voi muri” .
mâniindu-se însă Iacov pe Rahila i-a zis: „Au doare eu sunt Dumnezeu care a stârpit
rodul pântecelui tău?” . Atunci Rahila a zis către Iacov: “Iată roaba mea Bilha: intră la
ea şi ea va naşte pe genunchii mei şi voi avea şi eu copii printr-însa ” (Facere 30, 1-2).
Datorită faptului că bărbatul îşi putea lua şi a doua soţie, este uşor de înţeles ce
concurenţă se năştea adeseori între acestea, fiecare dorind să-i ofere mai mulţi copii
soţului, pentru a dobândi astfel dragostea lui. „Apoi a mai zămislit Lia încă o dată şi a
născut lui Iacov al şaselea fiu. Şi a zis Lia : dar minunat mi-a dăruit mie Dumnezeu în
timpul de acum! De acum bărbatul meu va şedea la mine că i-am născut şase feciori. Şi
a pus numele copilului Zabulon.” (Facere 30,20). O femeie fără copii era marginalizată şi
desconsiderată de celelalte (I Regi I, 6-7). Viitorul era sumbru la bătrâneţe, pentru că nu
avea copii care să o ajute.
 Femeile năşteau stând în genunchi fiind ajutate de moaşe. Paternitatea şi toate
drepturile ce trebuiau să decurgă de aici nu se aplicau automat, ci era nevoie ca tatăl să îşi

45
ia în braţe copilul după ce s-a născut, ceea ce înseamnă un gest de recunoaştere că într-
adevăr acest copil îi aparţine, el l-a conceput şi prin urmare poate fi considerat
moştenitor.
 Existau aprecieri diferite între naşterea unui băiat sau a unei fete. Băieţii erau
mai bine apreciaţi decât fetele, pentru că purtau numele familiei mai departe şi
constituiau ajutoare de nădejde pentru mai târziu. Genealogia avea importanţă doar pe
linie masculină. Fetele se pierdeau din acest punct de vedere, de aceea exista posibilitatea
ca tatăl să le poată vinde ca sclave.
 Primul născut de sex bărbătesc şi recunoscut de tatăl său, primea dreptul
întâiului născut între fraţii săi. Acesta trebuia răscumpărat cu 5 sicli de argint la Cortul
Sfânt, în amintirea întâilor născuţi ai evreilor pe care i-a cruţat Dumnezeu de la moarte
pe când se aflau în robia egipteană. Dreptul de întâi născut îi aducea privilegii între fraţii
săi, acesta preluând prerogativele tatălui atunci când acesta murea, devenind astfel noul
conducător al familiei. Dreptul lui de moştenire faţă de fraţii săi era dublu.
 Lăuza era considerată necurată 7 zile când a născut un băiat şi 14 zile când a
născut o fată. Nu putea pleca din casă 33 de zile în cazul unui băiat, iar în cazul unei fete
66 de zile. Zilele de necurăţie se încheiau cu o jertfă adusă la cortul sfânt şi apoi la
templu şi anume un miel adus ca holocaust (ardere de tot) şi un pui de porumbel sau
turturică ca jertfă pentru păcat (Levitic 12, 2-6).
 La opt zile de la naştere băieţii trebuiau tăiaţi împrejur, prilej de bucurie în
familie pentru că tot atunci se dădea şi numele.
 Perioada alăptării se întindea pe doi, trei ani. Familiile bogate îşi puteau permite
doică. Copilul era crescut de mamă. Dacă era băiat, la vârsta de 5 ani tatăl prelua
responsabilitatea educării acestuia. Uneori tatăl îl încredinţa unui educator de profesie.
Educaţia consta în deprinderea scrisului şi a cititului, pentru a avea acces la aflarea
poruncilor Legii, cunoaşterea unei matematici elementare şi cunoaşterea unei legislaţiei
mozaice de origine divină. În baza acesteia, copiii învăţau obligaţia de a respectă în
primul rând poruncile Decalogului, dar şi o mulţime de alte porunci ce trebuiau
respectate în cadrul societăţii. După exilul babilonic au apărut şcolile publice, în care
copiii stăteau pe jos pentru a-şi asculta învăţătorul.
 Relaţiile dintre părinţi şi copii erau calde. Se comportau toţi ca într-o mare
familie. Tatăl se străduia să nu neglijeze pe nici una dintre soţii sau copiii
acesteia. Deşi alcătuiau o mare familie, locuinţa era împărţită, fiecare soţie
crescându-şi copiii într-o altă parte a casei. Tatăl era obligat să le împartă în mod
echitabil cele necesare vieţii. Bineînţeles, existau şi preferinţe care năşteau
rivalităţi (I Regi I 4-5). Dar, dincolo de aceste aspecte considerate “conflicte
interne”, faţă de care bărbatul trebuia să rămână deasupra, viaţa familiei poligame
continua într-un echilibru mai mult sau mai puţin realizat. În final, bărbatul era
factorul de liniştire a oricărei situaţii, soţiile şi copiii lor depindeau de el, iar
acestea se aflau într-o situaţie fără ieşire din punct de vedere social: ele nu aveau
posibilitatea să solicite divorţ.
 Numele acordate copiilor erau întotdeauna pline de semnificaţie: Rahela =
Mieluşeaua, Gad = noroc; Aşer = fericire; Isahar = răsplată; Caleb = câine; Abimelekh =
tatăl meu este rege; Avraam = tata al mulţimii; Avram = tată al înălţimilor; David = cel
iubit. Când se dorea precizarea unei persoane se făcea referinţă la tatăl acestuia. De
exemplu: “… Ahimelec fiul lui Ahituv” ( I Regi 22,9).

46
  Influenţa romană a făcut ca la numele propriu să se adauge numele tatălui
rezultând nume compuse: Bartolomeu= fiul lui Tolomeu; Bartimeu = fiul lui
Timeu, sau să se indice oraşul de provenienţă al cuiva: Maria Magdalena
(Magdala), Iuda Iscarioteanu (Cariot), Simon Canaanitul.

2. Ieşirea sau Exodul

Cartea îşi datorează numele marelui eveniment din istoria poporului evreu,
eveniment pe care ea îl tratează: Ieşirea din Egipt. Tema principală a cărții este
instituționalizarea monoteismului și a legăturii cultice a omului (evreilor) cu Dumnezeu.
Această carte este structurată în 4 părţi:
Introducere –Cap. 1, 1-7
Se arată, pe scurt, cum urmaşii lui Iacob în Egipt s-au înmulţit şi au devenit un
popor numeros şi puternic.
Istoria ieşirii din Egipt –Cap. 1, 8-13, 16
În Egipt iudeii sunt asupriţi, Dumnezeu le dă un eliberator, pe Moise, iar Moise
primeşte colaborator pe fratele său, Aaron. Cei doi îi cer lui Faraon eliberarea poporului,
acesta refuză şi, drept urmare, asupra Egiptului vin 10 plăgi. În amintirea ultimei plăgi,
este instituit Paştile iudaic.
Călătoria spre Sinai –Cap. 13, 17-18, 27
Poporul este călăuzit în mod miraculos de Dumnezeu; trecerea minunată prin
Marea Roşie şi pieirea egiptenilor; israeliţii sunt ocrotiţi de Dumnezeu; apa dulce de la
Meriba; Moise scoate apă din stâncă; biruinţa asupra amaleciţilor;
Promulgarea Legii –Cap. 19-40
Este relatat evenimentul promulgării Legii pe Muntele Sinai, eveniment însoţit de
fenomene miraculoase. După promulgarea Decalogului de către Dumnezeu, sunt date şi
alte legi legate de aducerea jertfelor, apoi este ratificat legământul sinaitic încheiat de fiii
lui Israel cu Iahve, prin jertfe şi stropirea poporului cu sânge. Moise petrece 40 zile pe
Muntele Sinai, unde primeşte noi descoperiri şi instrucţiuni pentru construirea unui locaş
de cult, timp în care poporul cade în idolatrie. Sfărâmarea primelor table ale Legii şi
uciderea celor vinovaţi pentru construirea viţelului de aur. Reînnoirea legământului şi
noile table ale Legii, construirea Cortului Sfânt.

Cultul divin inainte de Moise

Cuvantul „cult” vine de la termenul latin „collo, -ere = a lucra pămantul, a ingriji,
a cinsti, a onora, el fiind actiunea de cinstire a lui Dumnezeu, cultivarea sentimentului de
cinstire a divinitatii, ideea de divinitate fiind sădita in inima omului.
Primii oamenii isi manifestau cultul prin supunerea fata de poruncile divine.
Cultul divin este format din forma interna si forma externa (exprimată dupa cadere). Prin
actele externe se dovedeste adorarea fiintei supreme. Cain si Abel aduc jertfe dar
Dumnezeu astepta si o angajare interna a sufletului omului. Partea externa (formala) este
desavarsita de forma interna (sentimentul religios interior). Oamenii au fost dintotdeauna
religiosi dar au avut o forma externa diferita. Urmasii lui Cain au trecut la idolatrie si
sacrificii umane, Dumnezeu fiind confundat cu creatia si trecandu-se astfel de la
monoteism la politeism.
Avraam este ales pentru pastrarea religiei si cultului divin adevarat si pentru
pregatirea omenirii pentru venirea Mantuitorului. In timpul patriarhilor cultul avea forme

47
simple, sacrificii si invocari ale numelui divin. In locul teofaniilor se ridicau altare din
piatra necioplita si pamant pe care se savarseau jertfele. Partea pentru Dumnezeu se
mistuia prin foc, omul consumand cele ramase ca semn al comuniuniii cu divinitatea. Se
practica si inaltarea unor stalpi comemorativi pe care se turnau materiale lichide pentru
jertfa (untdelemn, vin), ceea ce se numeste libațiune. Prin jertfe se manifesta credinta si
se pastra legatura cu Dumnezeu.
In Egipt evreii pastreaza riturile din timpul patriarhilor, jertfind animale
considerate sacre de egipteni. Ei respecta circumciderea iar consumarea animalelor
sugrumate si a sangelui erau interzise. Vitelul de aur era dorinta unei reprezentari idolatre
a divinitatii.

Cultul divin mozaic

Poporul evreu trebuia sa aibă un cult bine dezvoltat. Statul teocratic avea legi
referitoare la viata religioasa. Moise organizează si perfectionează cultul divin mozaic
pentru a ajunge la misiunea dublă a lui Israel, păstrarea credintei in unicul Dumnezeu si
pregatirea omenirii pentru venirea Mantuitorului. Moise infiinteaza noi institutii
religioase. Formele externe trebuiau sa fie manifestări ale sentimentelor interne.
Manifestarea externă trebuia să fie o actiune simbolică a sufletului. Toate actele cultice
erau marcate de o insemnătate simbolica.
Semnificatia simbolica diferă de la un popor la altul datorita conceptiei religioase.
Evreii se deosebeau de alte popoare pentru ca Dumnezeu a făcut cu ei un legământ
special, prin care se restabilea legătura omului cu Dumnezeu, ruptă prin pacat. Dumnezeu
a rânduit un ritual mozaic, a ales un loc special pentru practicarea lui si un personal de
cult, preotii aaroniti.
Daca Dumnezeu le-a rânduit, înseamnă că trebuiau respectate indicatiile pentru a
ajunge la comuniunea cu Dumnezeu. Cultul arata ca omul intra in legatura cu Dumnezeu
după stergerea pacatului (prin jertfe). Jertfele mozaice au urmarit sa constientizeze
existenta pacatului si necesitatea stergerii lui. Totusi nu au reusit să aduca cu adevarat
iertarea pacatelor. Institutiile religioase vechi-testamentare au anticipat si simbolizat
institutiile nou-testamentare.
Sacrificiile Legii Vechi au doua însemnătăți:
- simbolica- se refera la actul jertfei in sine. Omul este constient de pacatele sale si de
vinovatia lui, el aducând o altă viată ca dar divinitătii in locul său. Jertfa il inlocuieste pe
om si il reprezinta in acelasi timp.
- tipica- specifica poporului Israel, care nu se referă doar la actiuni de cult ci si la celelalte
institutii rânduite de Dumnezeu. Porneste de la cea simbolica, bazandu-se pe aceasta.
Actiunile, institutiile si faptele Vechiului Testament sunt oglinda celor instituite de
Mantuitorul in Noul Testament. Cultul mozaic are un caracter tipic, întruchipat de
persoana Mantuitorului, prin faptele si învătăturile Lui. Jertfele Vechiului Testament s-au
concretizat in jertfa de pe Golgota. In cultul Legii Vechi s-a aflat tainic cultul Legii Noi.
Datorita caracterului tipic, cultul mozaic se diferentiază de cultele păgane (externe,
formale, importanta simbolica).
Locasuri de cult
Omul a simtit dintotdeauna nevoia sa-si manifeste sentimentele religioase intr-un
anumit spatiu, din aceasta cauza rezultând locasurile de cult ca spatiu de locuire a
divinitatii. Locasul de cult era privit ca centrul atentiei divinitatii respective, aici

48
divinitatea fiind receptivă la solicitări. Locasul de cult are aceeasi vechime cu cultul. La
inceput nu existau edificii, ci doar anumite locuri in natura (spatii cultice). Primele
manifestari de cult se fac pe inaltimi (dealuri, munti) si in locuri linistite, acestea fiind
stabilite acolo unde se petrecuseră teofaniile. Orice spatiu cultic avea un altar, acesta fiind
locul de aducere a ofrandei pentru divinitate. Cel mai vechi loc de altar este Sichemul,
acolo unde Avraam a primit promisiunea ca va primi Canaanul. Alte altare de jertfa au
mai fost la Beţel (ridicat de catre Avraam), la stejarul Mamvri (Hebron), la Beer Şeeba
etc.
Primul locas de inchinare apare dupa iesirea din Egipt. Cortul Sfant reprezenta un
loc de intimitate, unde nu se aduceau jertfe. El era amplasat in afara taberei (Iesire 33, 7-
11). Moise construieste Cortul Marturiei (dedicat cultului divin public), el numindu-se si
Mişcan (locuinta Domnului), Micdaş (sanctuarul sfant) sau Habout (casa lui Dumnezeu).
Cortul Marturiei avea o forma dreptunghiulara, era lung de 30 de coţi (aprox. 15 metri), o
latime de 10 coti si o inaltime de 10 coti, era demontabil si avea pereti pe trei laturi, din
scandura de salcâm poleita cu aur si doua rânduri de verigi de aur si drugi orizontali de
fixare.
Interiorul era format din doua incăperi, Sfânta la Est (incăperea mai mare) si
Sfanta Sfintelor (ultima incăpere). La răsărit Cortul nu avea perete ci doar perdele si cinci
stalpi auriti cu capiteluri si postamente de arama aurita. Incaperile se separau prin patru
stalpi de salcam aurit de care atarna cate o perdea din in (combinatii de purpura si
broderii cu heruvimi). Acoperisul era acoperit cu patru straturi de covoare care aveau
carlige pentru a putea fi atasate. Straturile acoperisului erau diferite ca compozitie:
1- in si purpura.
2- Postav din par de capra.
3- Piei rosii de berbec.
4- Piele de animal marin.
Cortul era inconjurat de o curte de 100/50m, delimitata de 60 de stalpi din salcam cu
capitel aurit si postamente de arama cu carlige cu verigi de argint de care se prindea o
franghie pe care se puneau perdele de in. Cortul nu era in mijlocul curtii, ci mai aproape
de peretele vestic. Intrarea in curte se facea dinspre rasarit.
Altarul (holocaustelor) avea o lungime de 6 coti, o latime de 6 coti si o inaltime
de 3 coti. Era portabil, din lemn de salcam imbracat cu arama. Avea forma unei cutii
umplute cu pamant. La colturi era fixat în sus câte un colţ de aramă ca un corn de rinocer.
Treapta care-l inconjura era pana la jumatatea inaltimii lui. Altarul se afla in fata intrarii
in Sfanta si avea ca accesorii galeti pentru cenusa, lopeti si furculite, vase pentru sange,
toate confectionate din arama.
Marea de arama era un lavoar de arama care pastra apa necesara spalarii preotilor
pe maini si pe picioare inaintea jertfei si se afla intre Altar si Sfanta.

Obiectele din Sfanta.

1. Altarul tamâierii era construit din aur si avea o lungime de 1 cot, o latime de 1 cot si o
inaltime de 2 coti. Era prevazut cu verigi de aur pentru transport. Se afla in mijlocul
Sfintei, iar pe el se ardeau seara si dimineata mirodenii ca jertfă nesângeroasă (tamaie,
aromate, sare, rasina).
2. Masa punerii inainte era construita din lemn de salcam aurit, avea forma
dreptunghiulara (L-2 coti, l- 1 cot, h- 1,5 coti), iar pe margine avea un ornament ca o

49
coroana aurită. Se afla lânga peretele nordic al Sfintei iar sambata se puneau pe aceasta
masa 12 pâini nedospite reprezentând cele 12 semintii, painile vechi fiind intotdeauna
consumate de preoti.
3. Candelabrul cu 7 brate (Menorah) era confectionat din lemn de salcam imbracat in aur
iar in fiecare brat se punea o cadela ce ardea permanent. Piciorul candelabrului se
impodobea cu flori, globuri si migdale. Se afla pe partea de sud a camerei.

Obiectele din Sfanta Sfintelor.

1. Chivotul Legii se mai numea si Sicriul Legii sau Arca Mărturiei. In el se păstrau
Tablele Legii (2). Avea forma unei cutii de lemn de salcâm (L- 2,5 coti, l- 1,5 coti, h- 1,5
coti). Era placat cu aur si avea inele laterale pentru a putea fi purtat in calatorii. Capacul
era din aur si deasupra lui erau doi heruvimi cu aripile intinse in mod protector. Capacul
se mai numea si „tronul împăcării” (îndurării), pentru ca deasupra lui troneaza Iahve.
Transportarea Chivotului era responsabilitatea levitilor. La opriri poporul se aseza
imprejurul său. Evreii au deplasat Chivotul fara sa mute Cortul, pe vremea Judecatorilor.
El reprezenta obiectul sacru al evreilor si semnul prezentei divine. A fost pierdut in
bataliei cu filistenii si a fost asezat de catre acestia in templul zeului Dagon. Este adus
înapoi la Ierusalim de către David. Fiecare trib avea steagul propriu si se aseza intr-o
anumita pozitie fata de Cort. In Chivot se pastra „nastrapa” (vasul de aur cu mana) si
toiagul lui Aaron care odrăslise. După ce a fost asezat în Templu, in el a fost pus si
Pentateuhul lui Moise.

Simbolismul Cortului Sfant.

Cortul Sfant era considerat Casa Domnului. El prefigurează Impărătia lui
Dumnezeu, fiind totodată si prototipul Bisericii crestine. Inchinarea intr-un singur loc
subliniaza monoteismul poporului evreu, care a dus la consolidarea constiintei unitatii de
neam. La marile sărbători evreii erau obligati să aducă la Cort prinoase. Construirea
cortului a durat o jumătate de an. La intrarea in Canaan a fost asezat la Ghilgal (la NV de
Ierihon). Aici Samuel judeca poporul, aici Saul a fost uns rege, iar Samuel a pronunţat
respingerea lui Saul. Cortul exista in timpul regilor David, Solomon, iar după construirea
Templului este asezat In Sfanta Sfintelor. In anul 586 este distrus impreună cu Templul.

Templul lui Solomon

David a dorit sa dea importanta religioasa Ierusalimului prin aducerea aici a
Cortului Sfant. Apoi el a vrut sa construiasca aici o casa lui Dumnezeu, dar proorocul
Natan il avertizează ca nu este el persoana potrivita să ridice Templul. David face
planurile Templului, aduna materialele, cumpara tarina in care avea sa fie construit
Templul (a lui Aravna iebuseul) iar fiul său, Solomon, incepe construirea Templului.
Lemnul a fost adus din Fenicia, piatra a fost luată din carierele vecine Ierusalimului iar
mâna de lucru a fost asigurata de localnici si de mesteri fenicieni.
Templul a fost construit după modelul Cortului Sfant, i forma dreptunghiulara.
Era format din trei incăperi, vestibulul (Ulam), Sfânta (Heical) si Sfânta Sfintelor (Debir).
In mijloc se afla o usa din lemn de maslin ornamentata care avea o latime de 4 coti.
Exista o perdea care era trasa tot timpul si nu permitea sa fie vazut inauntrul Sfintei
Sfintelor. Acoperisul era plat si facut din grinzi de cedru, din scandura si dim marmura.
Inaltimea lui diferea, vestibulul si Sfanta avand 30 de coti inaltime iar Sfanta Sfintelor

50
avea 20 de coti inaltime. Mai exista o incaperee in care se pastra tezaurul Templului. In
fata intrarii erau doua coloane de bronz, inalte de 9m, prevazute cu capiteluri din bronz.
Pe trei laturi Templul era inconjurat de o cladire etajata, care era loc de depozitare si loc
de intalnire a Sinedriului
Templul era inconjurat de două curți:
- curtea interioara, a preotilor, mai inalta, inconjurata de un zid si de grinzi, pardosita cu
piatra slefuita, avand porti ferecate in arama.
- curtea poporului, mai joasa, inconjurata cu zid si prevazuta cu porti. Aici existau
apartamente pentru preotii care slujeau cu saptamana.
Templul era dispus în terase, pe muntele Sion, pe colina Moria. El a reprezentat
apogeul culturii si religiei iudaice. In locul pe care odată se inalta Templul astazi dainuie
moschea lui Omar.
Obiectele Cortului Sfant au fost preluate în Templu. In Sfanta Sfintelor erau doi
heruvimi din salcam aurit, inalti de aproximativ 5m, cu aripile intinse. In Sfanta se aflau
Altarul Tamaierii, din lemn de cedru, Masa punerii inainte și 10 candelabre.
In curtea interioara se afla Marea de Arama, mai mare decat cea de la Cort si
asezata pe spinarea a 12 tauri.
Intretinerea Templului era responsabilitatea regelui. In 597 î.Hr. Templul este
jefuit de Nabucodonosor, capturile fiind duse in Babilon, cu aceasta ocazie pierzându-se
urma Chivotului Legii. In 585 î.Hr. templul este distrus din temelie.

Templul lui Zorobabel

In 538 î.Hr. regele Cyrus al perșilor dă voie evreilor sa se intoarca in Ierusalim si
sa reconstruiasca templul. Primii evrei reintorsi din robia babilonica au construit un altar
pe locul celui vechi, si au degajat terenul de dărâmături. Samarinenii si dezinteresul
evreilor au condus la intreruperea lucrarilor. In 520 i.Hr. lucrarile la Templu se reiau sub
principele Zorobabel si arhiereul Iosua si sub îndemnurile proorocilor Zaharia si Agheu.
In 515 are loc sfintirea Templului.
Dimensiunile Templului au fost stabilite de catre Cyrus (Ezdra VI, 3). Peretii sunt
construiti dintr-o alternanta de grinzi, piatra si lemn. Cladirile laterale au fost
reconstruite, dar Templul nu mai avea maretia celui dintai. Lipseau Chivotul Legii, norul
slavei dumnezeesti, focul sfant, uleiul sfant, sortii Urim si Tummim si Cortul Sfant. In
locul Chivotului se afla o piatra pe care arhiereul ardea tamaie (Yom Kipur).
In Sfanta se aflau Masa punerii inainte, Altarul tamaierii si un candelabru, iar in
curte erau amplasate altarul holocaustelor si lavoarul. Existau doua curti, una interioara si
alta exterioara, cea din urma avand ziduri foarte inalte. Cu timpul Templul incepe sa
primeasca odoare (donatii). In anul 169 i.Hr. este jefuit de Antioh IV Epifanes, care ia
Altarul Tamaierii (aur), Masa punerii inainte, candelabrul, podeaua si tot tezaurul. In 167
acelasi Antioh IV Epifanes interzice cultul, punand in Templu statuia lui Zeus. In 164,
Iuda Macabeul recucereste Ierusalimul, reconditionand Templul si instituind sarbatoarea
de curatire a Templului.
In anul 63 î.Hr. Ierusalimul este cucerit de romani, generalul Pompei respectand
cultul iudaic, dar pastrand pentru sine tezaurul. In anul 56 î.Hr., Crasus, imperatorul
Siriei, ia tezaurul, care consta din poleiala de aur din interiorul Templului, aproximativ
8000 de talanti. Din 37 î.Hr., Irod cel Mare, devine rege al Palestinei. El începe
reconstruirea Templului în anul 20 î.Hr. și îl renovează până la temelii în doar 18 luni,

51
dar abia in anul 64 d.Hr. întregul ansamblu arhitectonic al templului va fi complet
restaurat.
Iosif Flaviu descrie Templul destul de amanuntit in lucrarile sale: acesta era
construit in terase, zidurile interioare fiind adevarate bastioane. Intrarea se facea prin
coridoare; zidurile erau placate cu marmura alba. Privit de pe Muntele Maslinilor,
Templul stralucea, parand un munte de zapada. Pe lungimea curtilor se desfasurau
pridvoare din marmura albă, cu coloane de 12 m inaltime. Pardoseala pridvoarelor era din
pietre colorate, iar acoperisul era din lemn de cedru.
Pridvorul din partea de est era ”Pridvorul lui Solomon”, aici facandu-se schimburi
de bani si negustorie cu animale mici. Curtea interioara era formata din curtea barbatilor
la Vest si curtea femeilor la Est, despartite printr-un zid. Mai sus de aceasta curte se afla
curtea preotilor, acestea doua fiind despartite printr-un grilaj.
Altarul Sacrificiilor avea lungimea si latimea de 15 m si inaltimea de 7 m, la sud
de acesta se afla lavoarul, care nu mai era portabil. La Nord Vest Irod construieste
fortareata Antonia, care functiona ca locuință personală dar și punct de observatie asupra
templului.
In anul 70 d. Hr. intreaga constructie este distrusa. Obiectele interioare au fost
purtate pe calea triumfului lui Titus la Roma. Imparatul roman Hadrian construieste mai
tarziu aici un templu pentru Zeus Capitolinus, in locul Sfintei Sfintelor tronand o statuie
ecvestra a împaratului.
In anul 363 Iulian Apostatul dorea să reconstruiasca templul, iar în prezent pe
locul fostului templu evreiesc se afla Moscheea lui Omar, a doua ca importanta dupa
Mecca pentru musulmani.

Sanctuare iudaice in afara Ierusalimului

• In secolul VI î.Hr. un grup de evrei sunt primiti mercenari in armata persana, si
sunt pusi să străjuiască pe Insula Elefantina a Nilului, la Assuan. Cercetările arheologice
arată că aici a existat o comunitate care vorbea aramaica si avea o religie sincretista.
Exista de asemenea aici un templu, în care evreii mercenari il cinsteau pe Iahve (cca. 525
î.Hr.). În 410 Templul este distrus de egipteni la instigarea preotilor zeului Chnum, iar
cand persii au fost invinsi de trupele lui Alexandru Macedon, evreii mercenari au fost
dispersati.
• In secolul II î.Hr. se reamenajeaza pentru evrei un templu egiptean la Leontopolys
în Egipt. Un fiu de arhiereu evreu numit Onias obține de la Ptolemeu VI al Egiptului
dreptul de a converti templul egiptean intr-unul evreiesc. Acesta avea totusi dimensiuni
reduse. Dăinuie până in 73 d.Hr când este distrus de romani. Iosif Flaviu si Talmudul
contesta validitatea sacrificiilor facute aici.
• Un alt templu a fost construit pe Muntele Garizim, aproape de Sichem, de către
samarineni, in jurul anului 332 î.Hr. Construirea acestui Templu s-a datorat lui Manase,
fratele unui arhiereu din Ierusalim, care se casatorise cu fiica guvernatorului Samariei,
Sambalat, fiind nevoit să plece din Ierusalim datorită refuzului de a divorța de o femeie
străină de neamul evreiesc. Templul este construit cu aprobarea lui Alexandru cel Mare,
dar în 167 î.Hr. Antioh IV Epifanes profaneaza templul dedicandu-l lui Zeus, iar in 129
î.Hr. regele macabeu Ioan Hircan îl distruge.

52
 Sinagoga
Sinagoga are o origine obscură, majoritatea cercetătorilor considerând ca a apărut
la plecarea evreilor în exil. În acele timpuri, evreii se adunau in case pentru rugăciune,
citeau din cartile sfinte si ascultau de invătăturile mai marilor. Astfel, ei se adunau in zi
de Sabat în anumite case pentru un cult latreutic. Aceste sinagogi nu au aparut spontan, ci
progresiv, si au avut ca principale actiuni constientizarea unitatii sanctuarului iudaic si
importanta studierii Legii. La întoarcerea din robie, evreii au păstrat acest obicei de
întrunire în sinagogă devenind principala lor modalitate de întâlnire cu Yahve.

3. Leviticul
Cartea mai este numită de evrei şi „Legea preoţilor”, sau „Legea jertfelor”, şi ea
expune dispoziţii referitoare la cultul sacru. Tema principală este improprierea
noțiunii de sfânt și sfințenie, sfințenia lui Dumnezeu, sfințenia
împărtășită/împărtășibilă (Lev. 19, 2); legile sfințeniei și cum poate fi aceasta
dobândită prin acțiuni cultice.
Poate fi împărţită în două mari secţiuni:
Cap. 1-10: relatează despre felurile jertfelor, despre preoţime şi despre drepturile şi
îndatoririle ei, precum şi despre consacrarea solemnă a preoţilor;
Cap. 11-27: dispoziţii cu privire la curăţirea leviţilor şi a poporului; norme speciale
pentru curăţirea preoţilor;
Personalul de cult
In timpul patriarhilor nu exista preotie, capul familiei indeplinind functia de
sacrificator. Primii nascuti erau afierositi Domnului si trebuiau răscumpărati, iar
importanta lor se conturează la intrarea în Canaan. Pana la instituirea preoţiei mozaice,
capii de familie aveau datoria de a chema numele divin, de a da binecuvântări si de a
savarsi circumciderea si junghierea mielului pascal.
In popor se păstra ideea ca primul nascut este mijlocitorul către Dumnezeu.
Alegerea levitilor a fost contestată, apărand răsculati (Gore, Datan si Aviron). Moise
instituie preotia mozaica pentru semintia lui Levi, care avea ca scop păstrarea unitătii de
sfintenie si de credintă, pentru confirmarea vointei divine a lui Dumnezeu facandu-se
minunea odraslirii toiagului lui Aaron. Se pare ca levitii nu s-au inchinat vitelului de aur.
Preotul era o persoana sfantă, destinata cultului sacrificial, mijlocitor intre
Dumnezeu si popor. Levitii se impărteau in aroniti (cei din familia lui Aaron), din care se
alegea arhiereul, si nearoniti, leviti subordonati preotilor.
Preotia Vechiului Testament avea trei trepte: arhiereul, care putea sa intre in
Sfanta Sfintelor o data pe an, preotii, care aveau voie doar in Sfanta si in curte, si levitii,
care aveau voie doar in curtea Cortului.
Levitii
Erau randuiti la slujire printr-un act de sfintire (cu „apa curatiei” din lavoar).
Apoi urma spalarea vesmintelor si raderea parului de pe intregul corp. Batranii isi puneau
apoi mainile peste ei si aruncau toate pactele poporului asupra lor. Levitii isi puneau apoi
mainile pe doi tauri tineri, lucru care simboliza trecerea pacatelor. Cei doi tauri erau apoi
adusi ca jertfa, unul ca ardere de tot iar celalalt ca jertfa pentru păcat. Ritualul a continuat
sa se perpetueze, fiind săvarsit de catre arhiereu.
Sarcinile levitilor erau următoarele:
- făceau lucrările pregătitoare cultului (curătenie si cele necesare).

53
 - erau mijlocitori intre preot si popor.
- se ocupau cu demontarea, transportarea si montarea Cortului.
- transportau Chivotul Legii.
- păzeau Cortul Sfânt.
- pregăteau painile punerii inainte.
- cumpărau substantele vegetale pentru mir.
- adunau darile către Templu.
- administrau proviziile Templului.
- ajutau la junghierea si jupuirea animalelor de jertfa.
- insoteau pe preoti la inspectarea leprosilor.
- executau cantari vocale si instrumentale la Templu.
Regele David imparte sarcini tuturor levitilor. Astfel, din cei 38.000 de leviti,
24.000 erau ajutoare pentru preoti, 6.000 erau scriitori si judecatori, 4.000 erau pazitori si
portari iar 4.000 alcatuiau corul si orchestra Templului, fiind impartiti in 24 de cete,
fiecare ceata slujind cate o saptamana in continuu.
Beneficii: Erau scutiti de serviciul militar si de plata impozitelor. Purtau
haina de vison (tesatura de bumbac). Sursa lor de venit provenea din zeciuieli (din
produse ale pamantului, fructe si animale). Leviții dădeau zeciuială preoților din ceea ce
primeau la rândul lor și participau la mesele date de cei ce aduceau jertfe.

Preotii.
Constituiau a doua treapta a sacerdotiului si erau alesi dintre fiii lui Aaron,
din casa lui Aaron. Deci, prima conditie era una genealogica, si anume, aceea de a face
parte din casa lui Aaron. Primii preoti au fost Nadab, Abiud, Eleazar si Itamar. Dintre
acestia, Nadab si Abiud au fost pedepsiti de Dumnezeu cu moartea subită pentru ca au
adus foc strain in Cortul Sfant. Uneori au ajuns preoti si dintre levitii nearoniti si dintre
evreii din alte triburi.
A doua conditie era integritatea corporala, cei ce nu slujeau avand dreptul la
beneficiile preotilor. A trei conditie era tinuta morala, fiind interzisa casatoria cu femeia
straina, cu vaduva sau cu desfranata. Familia preotului trebuia sa fie model, iar abaterile
se pedepseau cu asprime. Preotilor le era interzis atingerea de cadavre, sfasierea
vesmintelor la inmormantare, ranile pentru tristete si consumul bauturilor alcoolice in
timpul slujirii.Varsta minima pentru preotie se pare ca ar fi fost de 25 de ani.
Ritualul de sfintire pe care l-a savarsit Moise pentru Aaron si pentru fii
acestuia a fost urmatorul: mai intai s-a savarsit spalarea corpului, apoi au fost imbracati in
vesmintele preotesti si miruiti pe cap si pe frunte. Se aducea apoi un sacrificiu, un taur
tanar si doi berbeci plus adaosuri de mancare. Aaron si fiii lui au pus mana pe taur si pe
primul berbec, care au fost apoi aduse ca ardere de tot ca semn al predarii lor lui
Dumnezeu. Apoi cu sangele celui de-al doilea berbec se ungea urechea dreapta, degetul
mare de la mana dreapta si degetul mare de la piciorul drept. Urma apoi stropirea
vesmintelor cu sange, care amintea de stropirea sangelui in Egipt. Acest ceremonial era
repetat timp de sapte zile. In ziua a opta se aduceau ca jertfa un vitel pentru pacat si un
berbec ca ardere de tot
Etapele de sfintire ale preoţilor erau incărcate de simbolism:
- spălarea mâinilor si picioarelor simboliza spălarea de păcate.

54
 - imbrăcarea cu vesmintele liturgice simboliza investirea cu demnitatea
preotească.
- ungerea cu mir simboliza impărtăsirea harului.
- ungerea unor părti ale corpului simboliza dezvoltarea si sfintirea
organelor.
Preotii erau considerati intermediari intre evreii de rand si Dumnezeu. Ei
aveau intreita slujire:
1. In interiorul Templului aduceau zilnic, dimineata si seara jertfe de tamaie
pe Jertfelicul de aur, alimentau cu ulei candelabrele cu Sfanta si schimbau painile punerii
inainte, consumandu-le pe cele vechi.
2. In curtea Templului intretineau focul neintrerupt pe altar, curatau altarul
de cenusa, dimineata si seara aduceau sacrificiu cate un miel, rosteau binecuvantarea
zilnica asupra poporului, aduceau sacrificii sangeroase (publice si particulare), varsau
sangele victimei la baza altarului si ungeau coarnele jertfelnicului cu sange.
3. In mijlocul poporului isi manifestau functia invatatoreasca, anutau
sarbatorile care urmau, cercetau leprosii, apreciau animalele de jertfa, eliberau pe nazirei,
cercetau daca poporul respecta purificarile rituale si se ocupau de zelotipie.
In timpul slujirii la cort preotii purtau:
- camasa alba de in croita dintr-o bucata, care ajungea pana la glezne.
- pantaloni scurti din in, pâna la genunchi.
- brâu din in, semul demnităţii si puterii preotesti.
- mitra sub forma unui turban, pe care u o scoteau niciodata, acest lucru
fiind semn de doliu.
Preotii slujeau desculti. Albul simboliza slava si cinstea demnitatii preotesti
si demnitatea morala si sfintenia slujitorilor. Pentru intretinerea familiei, preotii primeau
o parte din carnurile jertfelor.
In cazul jertfelor pentru pacat si culpa se ardea toata carnea, in cazul
jertfelor de pace se ardea doar pieptul si soldul drept iar in cazul holocaustelor, doar
pielea animalului. Din sacrificiile nesangeroase, preotii primeau cantitati simbolice iar
din ofrandele pamantului le reveneau toate primitiile (parga). Pe langa toate acestea mai
primeau z eciuieli, fructe (din al patrulea an de la sadire), carnea intailor nascuti ai
animalelor curate, primii nascuti ai animalelor necurate erau rascumparate la preoti, mai
primeau o parte din lana oilor tunse, pretul de rascumparare al intailor nascuti de parte
barbateasca, o parte din prada de razboi (1/500) si danii de bunavoie.
Slujitorii locasului sfant erau scutiti de impozite si serviciu militar si puteau
avea si alte meserii, dar nu din cele necurate.
Arhiereul
Arhiereul detinea functia pâna la moarte, iar atunci când era plecat,
loctiitorul sau era al doilea preot. Procuratorii romani au impus arhieria pe bani, astfel ca
arhieria se dadea pe un singur an. In timpul Mantuitorului tocmai se schimbase arhiereul,
Caiafa luandu-i locul lui Ana. Talmudul arata ca Ana ar fi pastorit ca arhiereu intre 6-15
d.Hr si ca ar fi avut o autoritate mare iar Caiafa iar fi urmat si ar fi domnit 10 ani.
Aaron a fost primul arhiereu. I-a urmat Eleazar si Itamar. Sfintirea
arhiereului era identica cu cea a preotilor (ungerea cu mir pe cap). Arhiereului ii era
interzis sa-si tunda parul, sa-si rupa vesmintele, sa se atinga de cadavre si era obligat sa se
casatoreasca cu o fecioara.

55
 In timpul Sarbatorii Impăcării arhiereul intra in Sfanta Sfitelor si aducea
sacrificiu pentru pacatele sale si ale poporului. Consultarea voii divine in momentele de
cumpănă ale poporului se facea prin efod si prin sortii sfinti. De asemenea, arhiereul
putea sluji zilnic ca preot.
Arhiereul avea urmatoarele atributiuni: verifica oficierea corecta a cultului,
pastra Tezaurul Templului, prezida sedintele Sinedriului, ungea si instala regele si
reprezenta fundamentul teocratiei si moralitatii.
Meilul se purta peste camasa de in, era un vesmânt tesut pe de-a intregul si
avea taieturi pentru cap si mâini. Era lung putin peste genunchi si avea la poale şnur cu
clopoţei de aur ce simbolizau poruncile dumnezeesti, mere din in rasucit si metanii. Avea
culoare albastra, care arata ca purtatorul este slujitor ceresc si reprezenta integritatea
spirituala a sfintilor slujitori.
Efodul era vesmant sacerdotal din in, purtat de diferite personaje (Samuel si
David). Era vesmant propriu arhiereului si se purta peste stihar si meil. Avea tesaturi din
fir de aur si lana amestecata cu in si avea doua părti (faţă-spate), care se prindeau cu o
agrafa de aur pe umeri, unde se mai aflau si doua pietre de onix cu numele a cate sase
semintii gravate pe ele. Se strângea printr-un brâu si era simbolul slujirii arhiereşti pentru
popor.
Hoşenul (pectoralul) avea o forma pătrată cu latura de o palmă, avea un
lant de aur cu care se agăta de gat si un lant cu care se incingea mijlocul. Era impodobit
cu 12 pietre scumpe, cate trei pe patru randuri, si avand gravate pe ele numele semintiilor
si simboliza demnitatea judecatoreasca. Avea forma uui saculet in care se tineau sortii
sfinti.
Urim si Tummim, cei doi sorți, sunt obiecte putin cunoscute, care se pare
ca aveau forma unor pietre mici (zaruri) sau bastonase.
Mitra avea o plăcută de aur pe care scria „Sfântul lui Iahve” si simboliza
sfintenia cugetarii si lucrarii arhieresti. Veșmintele se păstrau intr-o camera din Templu.
Actiuni de cult obisnuite
Jertfele
Omul si-a exprimat dintotdeauna dependenta fata de Dumnezeu. Astfel,
jertfele erau actiuni sfinte prin care omul se arata supus divinitatii. Cuvantul jertfa,
sacrificiu provine din latinescul „sacrificium”, care insemna a face ceva sfant.
Cain si Abel sut primii care aduc jertfa. Apoi Set este primul care invoca
numele divin intr-o rugaciune. Din aprecierea jertfelor celor doi, ale lui Cain si Abel,
reiese ca Dumnezeu priveste doar la jertfele aduse din toata inima. Pacatul insa se
manifesta in Cain, care aduce jertfa din obligatie.
Jertfa este o intentie de substituire a omului, care trebuie sa plateasca pentru
pacatul sau ca sa nu fie pedepsit cu moartea. Unele civilizatii au ajuns chiar la sacrificii
umane, considerand ca nu exista alta posibilitate de substituire. Jertfele sunt actiui cultice
pornite din credinta in Dumnezeu si urmăresc oferirea omului spre Dumnezeu ca act de
recunoştinţă sau smerenie, prin substituirea lui sub diferite forme (animale, produse etc.).
Astfel, jertfa exprima dăruirea omului sub aspectul trupului si al sufletului.
Jertfa are doua caractere: unul simbolic (substituirea omului cu jertfa) si
unul prefigurativ (toate jertfele Vechiului Testament prefigurează jertfa Mantuitorului în
intenţia de a obţine iertarea totală şi împăcarea cu Dumnezeu). Deci, toate jertfele
Vechiului Testament au fost prefigurări ale jerfei Mantuitorului.

56
 In Legea Mozaica jertfele au fost actiuni obisnuite cu caracter latreutic (de
adorare), imperativ (de cerere), euharistic (de multumire) si expiator (de curatire). Scopul
jertfelor era de a curati sufletul omului, adica purtatorul vietii. Obiectivul jertfei era de a
sterge pacatele iar subiectul era curătirea păcatelor din inima omului. Jertfele din
antichitate difera de jertfele mozaice, aceasta fiind o diferenta de fond. In cultele pagane
nu exista ideea de pacat, care impiedica sufletul sa se ridice la divinitate. De aceea,
jertfele Vechiului Testament nu sunt o copie a celor pagane si nici o dezvoltare a cultului
egiptean, asa cum sustin unii. Formalismul actului cultic trebuia îndepărtat, pentru ca el
se practica doar in păgânism.
Dragostea fata de Dumnezeu si actul de dăruire fata de divinitate sunt
caracteristice jertfelor Vechiului Testament. Insa a-ti pune viata pentru prieteni (Ioan XV,
13) este cel mai înalt grad de jertfa, de aceea jertfa Mântuitorului este Jertfa Suprema.

Rugăciunea
Este mentionata in Vechiul Testament in urma jertfelor (Enos, fiul lui Set).
Este întâlnită la patriarhi, care chemau numele divin. Era unita cu jertfa si este o parte
indestructibila a religiei. Rostirea solemna a rugaciunii se facea i locuri speciale, publice
sau particulare. Chiar termenul de sinagoga inseamna adunare, rugaciune.
Psalmii Vechiului Testament nu sunt altceva decat rugaciuni de laude, de
cerere sau de multumire. Rugaciuile solemne de la sarbatori aveau randuiala speciala,
levitii cantand psalmi. Rugaciuile priveau atat pe cei vii cat si pe cei morti, si, dupa cum
se spune la II Macabei XII, 44 rugaciunea putea ajuta pe cei plecati. Ea reprezenta
vorbirea mintii cu Dumnezeu, iar evreii rosteau rugaciuni de trei ori pe zi, dimineata
(ceasul III), la pranz (ceasul VI) si seara (ceasul IX).
In timpul rostirii rugaciunilor, evreii stăteau in genunchi sau in picioare cu
capul plecat, sau cu tot corpul la pământ. In cazul rugăciunilor particulare, evreii se rugau
pe acoperişurile caselor sau pe locuri înalte.
In perioada de dupa exil rolul rugaciunii creste, evreii purtand la ei tot
timpul bucati de papirus pe care erau scrise anumite rugăciuni (totafot=bijuterie). Rabinii
le numeau „tefilim” sau filacterie. Foloseau de asemenea si un vesmant special, talit, o
bucata de panza dreapta cu ciucuri la colturi, care se purta la rugaciunea de seara de catre
un membru important al Sinedriului. Credinciosii simpli puteau folosi talitul doar la
rugăciunea de dimineata.
Actiuni de cult extraordinare
Actiunile de cult extraordinare se impart si ele in:
- actiuni de cult care s-au savarsit o singura data in viata (circumciderea,
sacrificiul de pe Muntele Sinai, sacrificiul consacrarii primilor preoti si leviti).
- actiuni de cult care se savarsesc rar (sacrificiul legamantului, sacrificiul
mielului pascal, jertfa impacarii, jertfa curatirii celui lepros, jertfa nazireului, juramantul
de zelotipie si sacrificiul vacii rosii).
Circumciderea este un act de cult extraordinar, instituit de Dumnezeu ca
semn al legamantului cu Avraam. Nerspectarea circumciziunii aducea cu sine pedeapsa
cu moartea. Circumciziunea se facea i ziua a VIII-a, cand se punea si numele. Era
practicata in antichitate la mai multe popoare (egipteni, fenicieni), dar in nici un caz la
scara nationala.

57
 Pentru evrei, circumciziunea reprezeta semnul credintei monoteiste,
infranarea senzualitatii prin extirparea unei parti din trup. Cei din alte neamuri care voiau
sa se alature comunitatii evreilor trebuiau sa se circumcida. Cei care se circumcideau erau
numiti prozelitii dreptatii iar cei care respectau doar anumite precepte ale Legii se
numeau prozelitii portii. Acestia nu consumau sange, animale sugrumate si mortaciuni.
Sacrificiul Legamantului era facut in amintirea primirii Legii si a faptului
ca Moise a adus jertfa la poalele Muntelui Sinai. Sangele era considerat sediul vietii, iar
varsarea lui reprezenta implicarea sufletului. Prin aceasta jertfa s-a facut intrarea in
teocratie.
Sacrificiul vacii rosii se facea i cazul starii de necuratie, cand cineva se
atingea de cadavre, de leprosi, sau in cazul impreunarilor sexuale. Petru curatire se
folosea cenusa de la sacrificiul vacii rosii. Ritualul sacrificiului era urmatorul:
- se alegea o vaca rosie tanara, neinjugata si fara defecte.
- aceasta era jertfita la marginea orasului de un preot.
- preotul arunca in foc cedru, isop, fire de lana rosie, după ce stropea mai
intai cu sange de sapte ori inspre Templu.
- preotul era considerat necurat intreaga zi.
- cenusa era adunata si depozitata in afara taberei.
De la Moise si pana in anul 70 d.Hr. se considera ca s-au sacrificat noua vaci
rosii. In Noul Testament, la Evrei IX, 13 se aminteste de cenusa curatitoare. Culoarea
rosie simboliza viata nestricacioasa, cedrul simboliza durabilitatea vitii curate, isopul
purificarea omului iar lana rosie simboliza viata care biruie moartea.
Sacrificiul vacii rosii preinchipuie jertfa de pe Golgota, prin care sangele
Mantuitorului a purificat sufletele de păcate.

Originea jertfelor
Omul a simtit dintotdeaua nevoia sa relationeze cu divinitatea prin oferirea
unor bunuri personale. Jertfele se bazeaza pe ideea adorarii lui Dumnezeu, iar aducerea
jertfelor dovedea căinta omului pentru greselile facute. Jertfele nu au fost impuse din
exterior, ci au venit din interiorul sufletului uman. Erau folosite ca modalitate de
impăcare cu Dumnezeu, iar sacrificiul animalelor arata ca omul se substituie cu animalele
jertfite. Pana la căderea in păcat omul isi manifesta dependenta fata de Dumnezeu prin
ascultarea voii divine. Prin Moise s-au dat legi care au reglementat modul de aducere al
jertfelor. Jertfele s-au zidit pe o credinţa monoteista si ele trebuiau aduse de o persoana
consacrată, intr-un loc special.
Împărţirea jertfelor evreiești
Jertfa nesângeroasă era considerată un dar oferit lui Dumnezeu. In cazul
arderii, existau atât jertfe sângeroase cat si jertfe nesângeroase, exceptie făcând lichidele,
care erau folosite intr-o alta forma de jertfa, libatiunea.
Sacrificiu era considerat orice dar inchinat lui Dumnezeu si era folosit doar
la jertfele de impacare. Darul leganat era jertfa i care se aduceau doar parti ale animalului
sacrificat, care se leganau in fata altarului. Animalele jertfite trebuiau sa nu fie mai mici
de opt zile si nici mai mari de trei ani. Evreii aveau un numar de 73 de defecte corporale
pentru animale, dintre care 50 erau comune si omului. Respectarea integrității animalului
reprezenta respectarea integrității divine.

58
 Ca jertfe nesângeroase puteau fi aduse: spice de grâu, untdelemn de masline
verzi, snopi de orz, vin rosu, paini de grau nedospite si tamaie (simbol al rugaciunii) si
sare (simbol al sfinteniei).
Jertfele pot fi impartite in:
- obligatorii: jertfele zilnice la locaşul de cult sau în zi de sărbătoare si
jertfele extraordinare pentru viata credinciosilor.
- facultative: sacrificiile particulare.
Dupa scop, jertfele pot fi impartite in:
- arderi de tot (holocauste).
- jertfe de iertare a greselilor (pentru păcat sau pentru culpă).
- jertfe de pace (lauda, multumire, cerere).
După persoana căreia i se cuvine jertfa, jertfele se împart in:
- totale (holocaust), lui Dumnezeu.
- parţiale, când doar o parte din animal se jertfea, restul cărnii fiind
consumat pe loc de către aducătorul jertfei și preoți.

Holocaustul
Este cea mai veche modalitate de a relationa cu Dumnezeu. Termenul vine
de la „a înălța, a ridica”. Erau jertfite numai animale de sex barbatesc. Jertfa se pregătea
in etape: jupuirea pielii, tăierea cărnii, spalarea organelor si arderea totala (in afara pielii).
Holocaustul se aducea zilnic la Templu, si consta în cate doi miei, dimineata
si seara. In Sabat jertfa era dubla, la fel ca în zilele de sărbatoare si la inceputul lunii. Se
practicau si holocauste particulare, la curătirea lauzei, la vindecarea leprosului si la
curătirea nazireilor. Scopul sau era manifestarea adorarii lui Dumnezeu, credinciosul
maifestandu-si dorinta de dăruire totală.

Jertfa pentru pacat

A fost instituita pe vremea lui Moise, prin ea dorindu-se curăţirea de păcat a
celui ce o aducea. Se sacrificau animale de ambele sexe si materiale nesangeroase, care
nu se amestecau pe altar cu jertfa sangeroasa. Cu sângele jertfei se ungeau parti ale
locasului sfant si coarnele jertfelnicului. Jertfa pentru pacat era fie publica (sfintirea
preotilor si levitilor si a locasului sfant, sarbatori anuale), fie particulara. Se puneau
mainile pe capul animalului ca semn al transmiterii pacatului. In urma sacrificiului vasele
trebuiau purificate, cele de lut spargandu-se iar cele metalice spalandu-se, la fel si
hainele. Animalul simboliza pe stapanul care a păcătuit. Această jertfa preinchipuia jertfa
Mantuitorului, si era numita „sfintenie mare”.

Jertfele pentru culpă

Jertfele pentru culpă aveau o denumire evreiască specifică însemnând:
“vină”. Nu erau publice, ci strict particulare, aducandu-se in cazul in care se producea o
violare a proprietatii si a drepturilor divine si umane:
- cand cineva lua din bunurile consacrate lui Dumnezeu.
- incalcarea unora din poruncile divine.
- cand se savarsea jurământ strâmb sau nu se tinea o promisiune.
- desfranare cu sclava sau logodnica aproapelui.
- la vindecarea leprosului, in a opta zi de la curatire.

59
 - un nazireu ce se necurăţea prin atingerea de un cadavru.
Ca ritual, era asemănătoare cu sacrificiul pentru păcat, insă pe altar se ardea
doar grăsimea si rărunchii animalului, restul consumându-se de către preoţi în act de
comuniune spirituală cu Dumnezeu. Cu sângele se stropea in jurul altarului. Momentul
culminant era satisfactia pe care omul o aducea pentru culpa morala.
Diferente intre jertfa pentru pacat si jertfa pentru culpa.
- jertfa pentru culpă se baza pe satisfactie, cea pentru păcat cerea expierea
păcatului.
- jertfa pentru culpă era strict particulară.
- la jertfa pentru culpă se sacrificau doar berbeci.
- jertfele pentru culpa se aduceau in cazul lezării dreptului divin sau al
aproapelui, iar cele pentru păcat se aduceau pentru orice fărădelege.
- păcatul este împlinirea răului, iar delictul este părăsirea binelui.

Jertfele pentru pace

Acestea se numeau „jertfe de impacare” si se folosea termenul „salem”. Prin
ele se exprima lauda, cererea si multumirea omului față de Dumnezeu. Legea mozaică
mentioneaza trei feluri de sacrificii de acest fel:
- de lauda si multumire.
- votive (cand se făcea o făgăduintă).
- voluntare.
Aveau acelasi ritual, se aduceau ca jertfa animale mici si mari, paine, faina
de grau framantata cu untdelemn. Nu avea o randuiala separata, iar o parte din jertfa nu
trebuia arsa ci era data ca prinos Domnului (pieptul, pulpa dreapta si soldul), revenind
preotilor slujitori. In cazul pieptului, acesta era asezat in bratele celui care aducea jertfa si
era dus in fata usilor locasului sfant ca semn al darului adus in fata lui Dumnezeu.
Deosebit de importante erau jertfele de lauda.
Partile din jertfa care reveneau slujitorilor considerate in aceasta zi ca idee
centrala, sacrificatorul trebuind sa fie curat sufleteste si trupeste si sa caute sa-si
intareasca comuniunea cu Dumnezeu prin sacrificiul adus, aceasta insemnand starea
teocratica. Ospatul specific acestei jertfe constituia garantia starii teocratice. Ideea
centrala era ca omul se apropie de Dumnezeu si ramane in comuniune cu el prin ospatul
sacrificial. Oamenii participau la acest ospat in calitate de invitati. Aceste jertfe au avut si
un sens tipic, prefigurand sacrificiul euharistic prin care creştinul se impărtăşeşte cu
trupul si sangele Mantuitorului Hristos.

Ritualul sacrificiului
Acesta avea cinci momente:
1. Omul care dorea sa jertfeasca un animal il alegea din turma proprie,
respectand anumite criterii. Dupa aceea, venea cu el la usa locasului sfant pentru a-l jertfi.
2. Urma punerea mainilor acestui om pe capul animalului pentru a reliefa
intentia lui de a-si transmite pacatele pentru a dobandi iertare. Acest lucru varia in functie
de scopul jertfei. Inlocuirea omului cu animalul simboliza pedeapsa pe care omul era
constient ca o merita, dar care trece asupra unui bun de-al sau. Rostea o scurta marturisire
a pacatelor. In cazul sacrificiului de pace punerea mainilor simboliza faptul ca victima era
darul pentru Dumnezeu iar omul isi inchina viata lui Dumnezeu. Acest moment al jertfei

60
se intalneste si in alte culte si civilizatii, dar este doar o asemanare formala, pentru ca in
credinta monoteista este caracteristic sentimentul religios.
3. Urma sacrificarea animalului i partea de nord a altarului, act care era facut
de catre omul respectiv. In cazul jertfelor publice, junghierea era facuta de către preot
care, cu timpul, va rămane unicul sacrificator al comunitatii. Momentul principal era
scurgerea sângelui, predarea vietii lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor. Avea acum
loc satisfacerea substitutivă.
4. Se aduna sange intr-un vas, se stropea jertfelnicul, in functie de scopul
jertfelor aceasta simbolizand stergerea pacatelor care existau de la sacrificator la animal.
5. Se ardea carnea animalului sacrificat. Se jupuia, se taia, se spalau
maruntaiele si se puneau pe jertfelnic. Focul era pregatit de catre un preot si, dupa jertfa,
victima se ardea total sau partial. La arderile partiale se ardea intotdeauna grasimea. Pe
langa grasime, se adaugau rarunchii si coada. Arderile se faceau numai de catre preot, iar
in cazul jertfelor particulare pentru pacat, restul carnii era arsa in afara taberei, iar la
jertfa pentru pace reveneau preotului pentru ospatul sacrificial.
Focul altarului era considerat sfant, iar altarul era considerat masa lui
Dumnezeu. Darurile erau considerate sfintenie mare pentru ca apartineau lui Dumnezeu.
In actul arderii se produceau si momente de adorare a lui Dumnezeu. La toate jertfele
sangeroase se aduceau si materiale nesangeroase. Era nelipsita sarea (legamantul cu
Dumnezeu) si tamaia, simbol al rugaciunii. Ospetele sacrificiale se pregateau uneori de
catre sacrificatori.
Jertfele nesangeroase
Acestea ocupau un loc important in manifestarile religioase ale oamenilor.
Sacrificiile nesangeroase sunt foarte vechi, iar intre elementele nesangeroase trebuie
mentionate painea si vinul. Se mai puteau aduce graunţe din spice, faina de grâu, pâine
nedospita, frământătura cu untdelemn, tămâie, etc. Prinosul de pâine era intotdeauna
nedospit pentru că pâinea dospită era simbol al coruptiei.
Exista si o exceptie de la această regula, la Cincizecime aducându-se două
paini dospite, asemenea si la jertfa de împacare. De obicei, jertfele nesangeroase erau
adaosuri la jertfele sangeroase. Cele douăsprezece paini ale feţei, aşezate pe masa din
Sfanta, erau facute din faina de grâu. Pe langa tamaierile zilnice se adaugau si cele din
sarbatori, ele simbolizand rugaciunea celor ce aduceau jertfa nesangeroasa. La cele sapte
candele ale Menorahului se punea untdelemn curat (spiritul divinitătii), lumina celor
sapte candele simbolizând cele sapte daruri ale Duhului Sfant. Jertfele nesangeroase au
fost prefigurari ale Sfintei Euharistii.

Simbolistica si caracterul tipic al jertfelor

Jertfele s-au nascut din sentimentul launtric al omului de a preamări, a cere
si a multumi lui Dumnezeu. Omul avea sentimentul dependentei fata de divinitate. Toate
jertfele au avut si valoare simbolica, indiferent de religie. Simbolistica a fost diferita insa
intotdeauna intre monoteism si politeism, monoteismul exprimand clar orientarea spre
transcendent, spre dorirea omului de a se inalta catre cer.
In monoteism, jertfele au subliniat ideea purificarii. In politeism, viziunea
religioasă a ajuns chiar la sacrificii umane, interzise in religia monoteista. In credinta
monoteista, jerfele aduse aveau un puternic caracter simbolic, jertfa substituindu-se
omului. Până la Moise, ritualul şi materia jertfei erau la latitudinea fiecăruia. Prin

61
ritualurile mozaice s-a statornicit cea mai buna cale de săvarsire a unui ritual eficient.
Evreul a inteles că darul său îl substituie simbolic inaintea lui Dumnezeu. Formalismul în
practicarea jertfelor a fost mereu combatut de prooroci. Toate aceste jertfe din Vechiul
Testament au adus doar curatirea trupeasca a omului, ele fiind incarcate si de o eficienta
simbolica, cu sentimentul de ascultare a legii divine. Omul se impartasea de dreptatea
legii si mostenea o anumită sfintenie de la Dumnezeu.
Jertfa Fiului lui Dumnezeu a fost prefigurata de jertfele Vechiului
Testament. Caracterul simbolic al jertfelor se intalneste la jertfele pagane, cat si la cele
ale Vechiului Testament, dar jertfele mozaice au un specific aparte, un caracter tipic, si
anume faptul ca jertfele Vechiului Testament au preinchipuit si sunt tipuri ale jertfei
unice adusa de Mantuitorul Hristos pentru mantuirea lumii. Acest sens tipic se bazeaza pe
credinta si nădejdea in mântuirea sufletelor de pacate. Toate jertfele Vechiului Testament
n-au adus pe om in Imparatia Cerurilor, ci numai in comunitatea teocratica. De aceea, au
avut o valoare relativă, pentru că nu puteau şterge păcatul stramosesc, lucru realizabil
doar prin jertfa Mantuitorului. Acest lucru a fost semnalat chiar de profetii Vechiului
Testament. Innoirea s-a produs si imperfectiunea jertfelor a fost inlocuita de jertfa
Mantuitorului, care este continuu actuală prin repetarea ei in Biserica. Prin moartea
Mantuitorului toate jertfele vechi au încetat, iar prin ruperea catapetesmei s-a aratat
inlocuirea Legii vechi cu una nouă.
Cultul zilnic
Cultul divin este alcătuit din manifestări interne si externe ale credintei
omului, prin care-si exprima sentimentele de adorare si supunere faţă de Dumnezeu.
Primii care si-au exteriorizat sentimentele au fost Cain si Abel, iar Enos a fost primul care
a invocat numele divin. In vremea patriarhilor, cultul era simplu, la el adaugandu-se actul
circumciderii. La scoaterea din Egipt, evreilor li s-a dat Legea prin Moise si au fost
instituite noi institutii religioase care caracterizau monoteismul si aveau o misiune dubla:
pastrarea credintei in unicul Dumnezeu si pregatirea omenirii pentru venirea
Mantuitorului.
Cultul zilnic exprima manifestarea neintrerupta a sentimentului de adorare a
lui Dumnezeu si consta din aducerea de jertfe dimineata si seara. Acestea erau
holocaustele zilnice, cate un miel de un an seara si dimineata, la care se adaugau adaosuri
nesangeroase. Focul ardea continuu pe jertfelnic. Jertfa zilnica expia pacatele poporului
savarsite ziua si noaptea. Se exprima sentimentul ca Dumnezeu este stapanitorul
poporului Israel. La jertfire, preotul intra în Sfanta si tamaia, curata si completa candelele
Menorahului. Dupa jertfa, preotul rostea o binecuvantare asupra poporului. S-au instituit
si sarbatori, zile festive inchinate adorarii deosebite a lui Dumnezeu. Ele erau legate de
ciclul sabatic, si erau urmatoarele: Sabatul, Anul Sabatic, Anul Jubileu si sarbatorile din
cursul anului calendaristic (prima si ultima zi de Pasti, Cincizecimea, Ziua Trambitei,
Ziua Impacarii, Sarbatoarea Corturilor si sfarsitul anului).
Doua sarbatori durau sapte zile: Pastile si Sarbatoarea Corturilor. In
sarbatori si in Sabat holocaustul zilnic se dubla. In Sabat se schimbau si painile punerii
inainte, iar in sinagoga se citeau pericope din profeti si se explicau de catre rabini.
Fiecare sarbatoare avea un cult special, care consta in marirea jertfelor
sangeroase cu adaosuri nesangeroase. Cele mai multe jertfe se aduceau la Sarbatoarea
Corturilor. La unele din ele se aduceau prinoase speciale: un snop de orz a treia zi de
Pasti sau doua paini din noua recolta la Cincizecime.

62
 Sabatul
Cea mai des intalnita sarbatoare era Sabatul (= a se odihni). La evrei ziua
incepe de seara precedenta pana in ziua respectiva, seara. Sabatul s-a instituit in amintirea
zilei de odihna a lui Dumnezeu. In timpul patriarhilor nu a fost respectat din cauza vietii
nomade, la fel in Egipt. A patra porunca din Decalog amintea de cinstirea Sabatului, care
se facea sub doua aspecte:
- pozitiv, prin dublarea sacrificiului zilnic, schimbarea painilor punerii
inainte, ospete, cantari.
- negativ, prin incetarea oricarui lucru din partea oamenilor liberi, a sclavilor
si chiar a animalelor. Se interzicea chiar aprinderea focului, comertul, transportul, etc.
După exilul babilonic, de Sabat israelitii nu aveau voie sa facă mai mult de
2000 de pasi (calea sâmbetei). Toate aspectele, pozitive si negative, urmareau să
sublinieze importanta Sabatului. Erau permise: aducerea jertfelor, taierea imprejur,
participarea la ceremoiile Templului. Din timpul Macabeilor, evreii aveau voie sa poarte
arme in Sabat. Mantuitorul le reproseaza ca mintea lor ingusta oprea savarsirea faptelor
bune in zi de Sabat. Sabatul a ramas semn vesnic al legamantului lui Dumnezeu cu Israel.
El voia sa aduca odihna oamenilor si pamantului, dar simboliza totodata starea de odihna
si fericire a omului in Rai.
Anul Sabatic
Cuvatul „Sabath” are si intelesul de an. Din sapte în sapte ani evreii serbau
Anul Sabatic, ce urma să aduca odihna pămantului, care nu era lucrat in anul respectiv.
Ceea ce rodea de la sine revenea oamenilor nevoiasi, strainilor si sclavilor. Anul Sabatic
incepea la I Tişri (luna a saptea a anului) si cinstea pe Dumnezeu, adevaratul prprietar al
pamantului. Datoriile erau amanate, iar saracilor le erau chiar iertate, de aceea Anul
Sabatic mai era numit si Anul Iertarii sau Anul Domnului. Anul Sabatic a inceput sa fie
sarbatorit in al XIV-lea an de la ocuparea Tarii Sfinte. După exilul babilonian a fost
neglijat. Evreii puteau in aceasta perioada să zideasca case, să repare drumuri etc.
Anul Jubileu
Dupa Legea mozaica, se prăznuia în al cincizecilea an după şapte ani
Sabatici. Incepea la 15 Tişri şi se prăznuia prin nelucrarea pământului, retrocedarea
pamanturilor confiscate sau cumparate, eliberarea sclavilor cu intreaga familiei. In Anul
Jubiliar erau ajutati saracii, strainii, nu se lua dobanda dar nu se cereau nici imprumuturi.
Produsele pamantului erau hrana pentru nevoiasi, straini si animale. Dumnezeu ii asigura
pe evrei ca le va da recolte bogate intotdeauna inaintea Anului Sabatic sau Anului
Jubileu. Recastigarea dreptului asupra pamantului instrainat si eliberarea sclavilor puneau
in lumina egalitatea tuturor oamenilor in fata lui Dumnezeu. Cele trei sarbatori sabatice
au o deosebita importanta moral-sociala. Munca este o indatorire sfanta a omului, dar ea
nu trebuie sa-l cuprinda pe om in detrimentul lui Dumnezeu. Pentru evrei odihna nu
insemna inactivitate, ci era prevazuta o activitate spirituala dedicata lui Dumnezeu.
Sentimentul de umanitate este reliefat in mod deosebit. Toti evreii au dreptul la
proprietate, cei saraci se bucura la fel ca si proprietarii de roadele pamantului.
Solidaritatea si dragostea frateasca erau ocrotite si cultivate.
In acelasi timp, prin nelucrarea pamantului se exprima spiritul de conservare
a naturii pe care oamenii trebuiau sa o ocroteasca. Sarbatorile mozaice erau si prilej de
mare bucurie pentru oameni.

63
 Sărbătorile anuale
Intre sarbatorile anuale, cele mai importante sunt Pastile, Cincizecimea si
Sarbatoarea Corturilor. Acestea erau legate de evenimente din istoria poporului evreu:
Pastile (exodul din Egipt), Cincizecimea (primirea Legii pe Muntele Sinai), Sarbatoarea
Corturilor (vietuirea timp de 40 de ani in corturi). Sarbatorile acestea aveau o relatie si cu
muncile agricole: Pastele (inceputul secerisului), Cincizecimea (incheierea secerisului) si
Corturile (inceperea culesului).

Pastile
Se prăznuiau la 14 Nisan, perioada de primavara, ca simbol al renasterii la o
viata noua. Termenul se traduce prin „a trece” (ingerul Domnului care i-a pedepsit pe uii
si i-a crutat pe altii). Trimite si la eliberarea din robia egipteana. Tocmai de aceea Pastile
ca si Sarbatoarea Corturilor se serba timp de 7 zile. Au existat trei modalitati de
praznuire:
1. De la iesirea din Egipt pana la intrarea in Tara Sfanta capul familiei
alegea un miel de un an fara meteahna la 10 Nisan, iar in seara zilei de 14 Nisan il
junghia. Cu sangele erau unse usile si usiorii casei. Mielul se frigea cu toate maruntaiele,
nu era fiert si nu i se zdrobeau oasele. Se consuma cu azima si ierburi amare, imbracati si
incinsi, gata de drum. Nu se lasa nimic pe a doua zi, iar ceea ce ramanea era ars. Di
mielul pascal nu aveau voie sa consume cei necurati sau cei netaiati imprejur.
Nerespectarea acestor prescriptii se pedepsea cu moartea prin lapidare. Daca cineva nu
putea sa respecte aceasta randuiala, era obligat sa serbeze Pastile la 14 ale luii urmatoare.
Doar prima si ultima zi de Paşti se serbau cu incetarea lucrului si adunare. Se manca doar
azima. Painea nedospita amitea de aluatul cu care au fugit evreii. Dospitura era
considerata un simbol al pervertirii, al coruptiei.
2. De la intrarea in Tara Sfanta la robia babilonica. La Pasti se sacrificau
doar miei. Care se junghiau la Locasul Sfant. Junghierea se facea i curtea Templului de
catre fiecare cap de familie. Sangele se varsa la picioarele altarului, se renuntase la
ungerea usilor si a usiorilor casei. Evreii veneau din toata tara pentru aceasta sarbatoare la
Ierusalim, aducand cu ei corturi. Consumarea mielului pascal avea acelasi ceremonial.
3. In perioada de după robia babilonică influenta rabinilor a dezvoltat
ritualul praznuirii Pastilor. In seara de 14 Nisan membri familiei isi spalau mainile si
picioarele, capul familiei binecuvanta mancarurile. Se consumau patru pahare de vin
negru. Se binecuvanta primul pahar, tatal se spala pe maini si binecuvata ierburile amare.
Capul familiei istorisea tuturor iesirea din Egipt. Se umplea al doilea pahar si se citeau
Psalmii 113-114, care faceau parte din Imnul Mare. Dupa consumarea paharului II tatal
se spala din nou pe maini si binecuvata mielul. Se consuma al treilea pahar, dupa care se
citeau Psalmii 115-118 si circula al IV-lea pahar de vin. Acest ceremonial s-a impus dupa
exilul babilonic si nu are fundament scripturistic.
Jertfa mielului pascal are un inteles tipic, preinchipuind pe Mielul lui
Dumnezeu, jertfit pentru iertarea pacatelor intregii omeniri. Pastile cuprindeau doua
momente:
- jertfa de curatire
- ospăţul pascal care are un inteles tipic, prefigurand Sfanta Euharistie din
creștinism. Iudeii nu aveau voie sa lase ceva nemâncat sau nears din mielul pascal, sau
sa-i zdrobeasca oasele. Intre acest ritual si Cina cea de taina exista anumite puncte

64
asemanatoare. Mielul Pascal are aspect dublu: jertfa pentru stergerea pacatelor si jertfa de
pace.
Cincizecimea
Este cea de-a doua sarbatoare anuala care se praznuieste dupa trecerea celor
7 saptamani, in ziua a 50-a la 6 Sivan (Iesire 34, 22). In Ziua Cincizecimii se aduceau 2
vitei, un junc si 7 miei de un an fara meteahna ca holocaust, la care se adauga sacrificiul
nesangeros corespunzator. Se mai aduceau doua paini dospite din 2/10 efa de grau din
recolta noua ca primitie lui Dumnezeu si odata cu ele un tap ca jertfa pentru pacat, un
junc, doi berbeci si sapte miei ca holocaust.
La sarbatoarea Cincizecimii, israelitii, pe langa jertfele impuse de Lege mai
audceau si sacrificii de pace voluntare, de drept multumire inaintea lui Dumnezeu care-i
binecuvantase cu recolte bogate. In Sinagogi, sarbatoarea Cincizecimii este praznuita cu
citirea celor 10 porunci si a cartii Rut.
Dupa parerea rabinilor, incepand cu secolul II d.Hr. Cincizecimii i s-a
atribuit si o insemnare istorica, ea fiind instituita in amintirea darii legislatiei sinaitice
dupa trecerea a 50 de zile de la Pasti. Cincizecimea iudaica a prefigurat Cincizecimea
crestina, ziua pogorarii Duhului Sfant, cand s-a dat omenirii Legea cea nouă, scrisă în
inima, nu pe tablele de piatra.
Corturile
Cea de-a treia sarbatoare anuala se praznuia, ca si Pastile, timp de sapte zile,
incepand cu ziua de 15 Tisri si pana la 22 Tisri. Ea se praznuieste in amintirea sederii
evreilor in corturi pe timpul peregrinarii celor 40 de ani prin pustie, cand Dumnezeu le-a
purtat de grija. Serbarea ei se mai face si in semn de multumire lui Dumnezeu pentru
dăruirea unei ţări, dar şi pentru strangerea recoltelor de toamna.
Israelitii sarbatoreau in corturi construite pe acoperisul caselor, in curti sau
pe strazi, in amintirea celor 40 de ani din pustie, solemnitatea lor fiind marcata de
aducerea mai multor jertfe. De asemenea, in semn de bucurie, israelitilor li se porunceste
sa ia ramuri de copaci frunzosi, de finic, de palmieri si de salcie.
Se considera ca o sarbatoare mai putin religioasa si mai mult populara care
incheia sirul praznicelor din cursul anului.
Ceremonia sarbatorii includea si mergerea preotului in fiecare dimineata la
lacul Siloam, ca sa ia apa intr-un vas de aur. Apa amestecata cu vin o varsa la poalele
altarului jertfelor in sunetul muzicii instrumentale si al cantecelor, in amintirea
momentului cand Moise a scos apa din stanca. Aceasta apa vie simbolizeaza apa vie a
mantuirii pe care o va aduce Mesia.

4. Numerele (NUMERII)
Numele cărţii se referă la recensământul poporului, făcut de Moise din poruncă
divină, însă cartea cuprinde, de fapt, istoria peregrinării poporului în deşertul Arabiei şi
poate fi împărţită în 3 părţi:
Cap. 1-14: este istorisit recensământul, apoi este relatată răzvrătirea poporului ca
urmare a informaţiilor false aduse de iscoadele trimise în Canaan, dar şi a lipsei de hrană
şi a oboselii, iar printre răzvrătiţi se numără şi Aaron şi Mariam, care este pedepsită cu
lepră; Dumnezeu hotărăşte ca generaţia celor care s-au răsculat să piară în pustiu;

65
urmează 40 ani de peregrinare prin deşert, timp în care pedeapsa decretată de Dumnezeu
se împlineşte;
Cap. 15-19: sunt relatate întâmplări din pustiu, se dau noi legi cu privire la pârgă
şi sunt completate dispoziţiile referitoare la drepturile şi obligaţiile preoţilor; pedepsirea
lui Core, Datan şi Abiron, care s-au răzvrătit împotriva prevederilor divine;
Cap. 20-36: se relatează despre moartea Mariamei şi a lui Aaron, locul lui Aaron
fiind luat de Eleazar, despre şarpele de aramă, despre ocuparea teritoriului locuit de
amoniţi, înfrângerea madianiţilor, opoziţia moabiţilor şi ocuparea teritoriului din estul
Iordanului, care este dat în stăpânirea triburilor Ruben, Gad şi jumătate din tribul lui
Manase; Dumnezeu porunceşte stârpirea canaaniţilor;
În cartea Numerele se vorbește dominant despre nevoia de teocentrism, de
raliere a credincioșilor față de Dumnezeu ca Persoană și autoritate morală, dar și forță
universală, pentru a avea șansa supraviețuirii și a dezvoltării în viitor. Pentru aceasta,
poporul este avertizat insistent să nu cadă în idolatrie și în credințele efemere ale
canaaniților. Astfel, evreii sunt pedepsiți de către Dumnezeu atunci când se răzvrătesc
împotriva lui Moise și a puterii divine, prin șerpi veninoși, pentru a li se arăta că numai
datorită credința lor în Dumnezeu pot fi salvați prin șarpele de aramă (Numerii 21, 5-9).
La fel, într-o altă împrejurare, când ajung în imposibilitatea continuării vieții ca
urmare a lipsei de apă, Dumnezeu le oferă apă izvorâtă din stâncă pentru a-i face să
înțeleagă că doar El este esența vieții și trebuie ascultat necondiționat (Num. 20, 2-13).

Apele Țării Sfinte

Cel mai important râu este Iordanul =„râu care curge în adâncime”. Acest râu are
şi astăzi trei izvoare. Râul străbătea mai întâi lacul Hule (Merom) care astăzi a secat, apoi
lacul Ghenizaret şi apoi cu numeroase sinuozităţi ajungea în Marea Moartă. Distanţa
parcursă în linie dreaptă este de 140 Km. dar râul are lungime de trei ori mai mult. Cursul
râului este mai rapid până în lacul Ghenizaret şi mai lent spre Marea Moartă. Lăţimea
creşte de la 25 m în lacul Hule, până la 75 m la vărsarea în Marea Moartă. Debitul variază
în funcţie de anotimp.
Pârâul Cherit, este singurul afluent al Iordanului venit dinspre Vest, întâlnind
Iordanul aproape de Ierihon. Pe valea acestui râu numită astăzi valea Hozevei, proorocul
Ilie a fost hrănit de un corb.
Iarmucul vine dinspre est izvorând din munţii Vasanului şi se varsă în Iordan la
ieşirea acestuia din marea Ghenizaretului.
Iabocul, vine dinspre est izvorând din munţii Ghilead şi se varsă tot în Iordan, la
mijlocul distanţei dintre Lacul Ghenizaretului şi Marea Moartă.

Marea Moartă
 Numită şi marea asfaltică de către Iosif Flaviu, datorită faptului că uneori
apărea la suprafaţă smoală folosită de evrei la acoperişul caselor. Arabii o numeau marea
lui Lot.
 Dimensiunile mării sunt 73 Km / 17, 8 Km., adâncimea medie este de 329 m
iar cea maximă de 399 m.
 Concentraţia de sare este deosebit de mare încât în apele mării nu creşte nicio
vietate. Vegetaţia pe maluri nu apare decât izolat, unde se varsă râuri de apă dulce.

66
  În partea de sud a acestei Mări Moarte pe vreme lui Avraam şi Lot se afla o
câmpie unde erau amplasate cetăţile Sodoma şi Gomora, Adma şi Teboim. Terenul era
impregnat cu substanţe răşinoase care au luat foc atunci când Dumnezeu a vrut să
pedepsească exemplar fărădelegile practicate în aceste locuri. Terenul s-a surpat prin
ardere, iar marea s-a extins ocupând această suprafaţă (Fac 19, 24-25. Deut 29, 22). Iosif
Flaviu relata astfel acest eveniment „...Dumnezeu şi-a azvâlit suliţa în mijlocul Oraşului
pe care l-a mistuit cu foc împreună cu locuitorii săi, pârjolind ţinutul de jur împrejur ca
într-un incendiu”, Antichităţi iudaice I, XI, 4.

Lacul Ghenizaret (Marea Galileii, sau Marea Tiberiadei).

Are dimensiunile de 21 km (pe direcţia nord-sud) pe 12 km. Oglinda apei se află
la 208 m. sub nivelul mării. Este bogat în peşte, oferind un izvor nesecat de alimentaţie.
Zona este şi ea frumoasă oferind populaţiei prosperitate, ceea ce s-a reflectat în
denumirea de Ghenizaret, care este un cuvânt compus din doi termeni gan = grădină şi
oţer = provizie. Iordanul trece prin acest lac pe direcţia nord - sud.

Cetăţile de azil
Legea talionului prevedea ca un ucigaş să-şi plătească vina cu propria viaţă.
Pentru aceasta rudele celui ucis aveau datoria de a răzbuna sângele vărsat prin uciderea
celui vinovat. În cazul uciderii accidentale, cel vinovat avea posibilitatea salvării propriei
vieţi dacă putea să se refugieze la adăpostul altarului unde rămânea până când judecătorii
analizau situaţia şi se pronunţau în privinţa vinovăţiei sau nevinovăţiei lui.
Datorită răspândirii seminţiilor prin ocuparea Canaanului suprafaţa locuită de evrei
s-a mărit considerabil şi atunci un singur punct de salvare nu mai putea satisface situaţiile
ivite. De aceea s-a hotărât declararea unor cetăţi ca loc de azil (refugiu), pentru ucigaşii
fără voie. Judecătorii acestor cetăţi analizau situaţia expusă de cel refugiat şi îi permiteau
sau nu accesul în cetate. Asemenea cetăţi au fost şase:
I. Trei în vestul Iordanului: Chedeş (în Galileea), Sichem (Munţii Efraim) şi
Hebron (în Iuda).
II. Trei în estul Iordanului: Beţer (Ruben), Ramot (Gad) şi Golan (Manase).

Viata sociala
Evreii erau persoane foarte ospitaliere. Salutul obisnuit nu era doar o
expresie de întâmpinare, ci conţinea si o binecuvantare (Pace tie!, Dumnezeu sa fie cu
tine!, Dumnezeu sa aiba mila de tine!). La intâlnirea unei persoane importante, se faceau
de la trei la sapte inchinaciuni, in functie de importanta persoanei respective, iar rudele se
imbratisau si se sarutau pe obraz. Cei care se smereau vorbeau la persoana a III-a,
numindu-se “rob” sau “serv” al celuilalt. Când se aproba ceva într-o conversatie se
spunea “Asa ai vorbit” sau « Tu ai zis! », iar cand se dezaproba ceva se spunea “Satan”
( =Contrar).
Vizitarea persoanelor importante era insotita de daruri, care insa nu se
aduceau judecatorilor sau martorilor. Femeile nu aveau voie să întampine oaspetii. La
evrei, ospitalitatea era acelasi lucru cu dragostea, iar uneori, la masa servea chiar stapanul
casei, care conducea pe o anumită distanţă oaspetele la plecare. Sarbatorile nationale erau
insotite de o cina deosebita.

67
 Moartea si riturile funerare
Pentru evrei, moartea reprezenta plata păcatului, o trecere in lumea de
dincolo, unde se afla inaintasii. Intre bolile fizice care puteau cauza moartea se numărau:
ciuma, paralizia, dezinteria, lepra, tuberculoza, eczemele. Bolile psihice erau pedepse
pentru mândria omului respectiv. Bolile demonice erau orbirea, amuţirea, epilepsia. După
moarte sufletele ajungeau in „Şeol”, unde erau scoase de către Dumnezeu la viata vesnica
sau osanda.
Evreii inchideau ochii si gura mortului, il spalau, il ungeau si il infasurau in
giulgiu. Inmormantarea avea loc in ziua mortii, iar pomana (painea durerii si paharul
mangaierii), avea loc seara. Incinerarea reprezenta pentru evrei o fărădelege, ceea ce a
dus in cele din urma la sporirea pedepsei pentru aceasta fapta. Evreii nu imbalsamau
mortii. Mormintele se aflau la marginea oraselor, mortul fiind pus pe o banca de piatra,
dupa care era inchis. Timp de sapte zile, la mormant veneau bocitoarele. In jurul mortului
se asezau obiecte cotidiene. Usa mormantului era vopsita in alb, pentru a arata necuratia
locului. Familia purta doliu si se practica ruperea vesmintelor si sederea in praf. Pentru
rudele apropiate, doliul ţinea între 7 si 30 de zile. Arhiereul purta doliu doar in caz de
blasfemie.

Forme de organizare si administrare.

Teocratia
Teocratia s-a clădit pe organizarea patriarhala, fiind zidită prin legămantul
de pe Muntele Sinai. În Teocratie, Dumnezeu este Stapanitorul absolut, El are toata
puterea, teocratia avand la baza caracterul unic prin care Israel intra in legatura cu
Dumnezeu. Raportul unic are ca scop implinirea planului de mantuire a lumii.
Evreii au cunoscut voia divina prin legi. Legile au asigurat si organizarea,
functionarea si guvernarea statului evreu, in care adevăratul conducător, legiuitor si
judecător este Dumnezeu, Care se manifesta prin locţiitori. Dumnezeu isi manifesta
prezenta şi prin sorţii sfinti (Urim si Tummim), de asemenea prin minuni si pedepse.
Conducatorii trebuiau să păstreze si să respecte legea divină, ei având de asemenea
puterea legislativa. Puterea executivă o detineau bătrânii si principii. Forma deplina a
teocratiei apare pe timpul lui Moise, se continua in timpul lui Iosua, pană la Samuel.
In timpul lui Moise, puterea legislativa, judecatoreasca executiva si
preoteasca (până la preotia aaronită) era detinută de către Moise, in timp ce administrarea
triburilor era în mainile batranilor iar preotii si arhiereul păstrau Legea. Moise era ajutat
la judecarea poporului de către Judecatori, care erau si ei impartiti in Judecatori superiori
si Judecatori inferiori. Adunarea celor 70 de bătrani încetează după Moise.
După Iosua, conducătorul nu a mai fost unic, pentru că semintiile nu mai
aveau unitatea necesară, de aici căzându-se in idolatrie. Judecatorii conduc acum doar o
parte din popor, între anii 1200-1032 î.Hr. Conducerea judecătorească nu era ereditară,
Judecătorii nepurtând semne distincte. Regele conducea poporul ca loctiitor al lui
Dumnezeu, fiind ajutat de slujitorii de la curte si de Judecatori. După exil, se pierde
forma unitară de conducere, aceasta ajungând acum in mainile Judecatorilor si ale
principilor.

68
 Profetismul
Profetismul este o institutie religioasa care s-a format şi ea în timpul lui
Moise, fiind făgăduită de Dumnezeu (Deuteronom 15, 18-22). S-a dezvoltat in timpul lui
Samuel (sec. XI îHr.) şi a durat până la Neemia (sec, IV îHr), fiind rânduit pentru
garantarea împlinirii poruncilor divine. Prin prooroci, Dumnezeu amintea regilor că sunt
obligaţi sa respecte legământul cu Dumnezeu. De asemenea, prin prooroci se manifesta si
vointa lui Dumnezeu in mod direct, starea religios-morală a poporului putând influenta
respectarea Legamantului. Prin profeti, Dumnezeu avertiza poporul pentru greselile sale.
Cuvantul „profet” inseamna a vorbi in locul cuiva, a vedea dinainte. Profetii
mustrau pe păcătosi, amenintau cu pedepsele divine si asigurau poporul de împlinirea
timpurilor mesianice. Au existat şi profeti falşi, care erau interesaţi doar de propria
persoană.
Conducerea si administratia de stat
La binecuvantarea lui Iacob si la profetia lui Varlaam despre steaua din
Iacov este amintit sceptrul, ca semn al puterii regale. Samuel instituie regalitatea, Saul
fiind uns primul rege. David stabileste apoi ereditatea in ocuparea tronului, intre domnia
fiului său, Solomon, si anul 587 i.Hr. perindându-se la domnie 20 de regi.
Regatul de Nord a păstrat regalitatea din 932 pâna in 722 i.Hr, in acest timp
perindându-se la domnia 19 regi, ocuparea scaunului făcându-se de cele mai multe ori
prin uzurpare.
Organizarea teocratica se prelungeste în timpul conducerii regale. Regele
conducea poporul în ascultarea Legamantului, primind Tora (Legea lui Moise-
Pentateuhul). Regatul nu a primit numele regelui in functie, ci s-a numit „regatul lui
Iahve”. Regele era ajutat de batrani si era supravegheat de profeti. El trebuia sa fie ales
din poporul lui Israel, ungerea ca rege fiind facuta de catre profeti, in particular, sau de
catre arhierei in public.
Regele avea vesminte albe sau purpurii, diadema, lancea (in loc de sceptru,
coroana apare la David), sceptru (toiag din lemn impodobit cu aur), bratara de aur, tronul
(simbol al majestatii regale, care era vazut ca tron al lui Iahve, pozitionarea sa insemnand
inaltimea Celui ce stă pe el). Cel ce sedea de-a dreapta tronului regal avea parte de o
cinstire deosebită. Cand era asezat pe scaun, regele depunea juramant pentru respectarea
Legii si ascultare a lui Dumnezeu si urma apoi juramantul batranilor, de supunere si
credinciosie.
Oamenii din provincie îl vedeau pe rege ca pe Dumnezeu. Onorurile de care
avea parte regele erau urmatoarele: avea loc rezervat la Templu, locuia la Palat, avea
trăsură speciala, suita si garda regala formata din mercenari filisteni care păzeau Palatul si
haremul. Uzurpatorul era omorat, garda regala executând pedepsele cu moartea.
Indatoririle regelui erau de a nu-si spori armata, de a nu face lux la curte si
de a nu avea multe femei. Regele era conducător suprem, avea dreptul de a declara
război, dar nu dădea legi. Regele David a mutat Templul si a organizat cultul.

69
 5. Deuteronomul
Rabinii numesc această carte „repetarea Legii”, pentru că prin cele 3 cuvântări
ale lui Moise, pe care le cuprinde această carte, cuvântări în care sunt amintite
binefacerile primite şi promise de Dumnezeu celor ce vor respecta Legea, practic se
repetă sumar Legea însăşi.
Prima cuvântare –Cap. 1-4, Moise evidenţiază, prin evenimentele principale ale
migrării prin deşert, bunătatea şi fidelitatea divină, îndemnând poporul la respectarea
Legii.
A doua cuvântare –Cap. 5-11, este repetat Decalogul, apoi Moise insistă asupra
separării israeliţilor de alte neamuri, poporul este din nou sfătuit să nu uite binefacerile ce
s-au revărsat asupra lui şi să se călăuzească permanent după poruncile divine, căci
bunăstarea fiilor lui Israel este exclusiv rodul bunăvoinţei lui Dumnezeu, Care acordă
privilegii deosebite poporului Său, îl călăuzeşte şi îi poartă de grijă atâta timp cât el se va
conforma voii divine ce i s-a făcut cunoscută prin Lege. Sun prezentate mai detaliat
prescripţiile ce trebuie strict respectate, anume cele cu privire la: cult, mâncăruri,
sărbători, conducători, preoţi, profeţi, viaţa şi bunurile aproapelui, relaţiile între bărbaţi şi
femei.
A treia cuvântare –Cap. 27-30, Moise adresează un nou îndemn pentru
respectarea Legii, de această dată cu evidenţierea recompensei sau pedepsei, binefacerii
sau blestemului care, funcţie de atitudinea pe care iudeii o vor manifesta faţă de Lege, vor
veni negreşit asupra lor. Bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă pe toţi la respectarea
poruncilor.
Adaos istoric –Cap. 31-34, se relatează despre alegerea lui Iosua, cântarea lui
Moise, moartea şi jelirea lui în ținutul Moabului.

Originea mozaică a Torei

Autoritatea celor cuprinse în Pentateuh este direct dependentă de autenticitatea
acestuia. Problema care s-a pus a fost aceea dacă Moise este sau nu este autorul întregului
Pentateuh.
Textul Pentateuhului îl atestă, cu evidenţă, pe Moise drept autor, drept receptacul
al Revelaţiei divine, iar Biserica, în concordanţa cu tradiţia şi şcolile rabinice, a omologat
această atestare încă din epoca apostolică. Acest lucru îşi are temeiul cu precădere în
faptul că Însuşi Mântuitorul Hristos îl prezintă pe Moise drept autor al Legii: „Oare nu
Moise v-a dat Legea?”(In 7, 19), „toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise...” (Lc
24, 44); la fel şi Sf. Evanghelişti: „şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor după Legea lui
Moise...” (Lc 2, 22), „...căci Legea prin Moise s-a dat...” (In 1, 17), „L-am aflat pe Acela
despre Care a scris Moise în Lege” (In 1, 45); de asemenea, Sf. Ap. Pavel: „...ca şi din
Legea lui Moise, şi din prooroci să-i încredinţeze despre Iisus” (Fapte 28, 23), „într-
adevăr Moise scrie despre dreptatea ce vine din Lege” (Rom 10, 5). Sfinţii Părinţi, atât
răsăriteni cât şi apuseni, sunt unanimi în a recunoaşte originea mozaică a Pentateuhului.
Critica autenticităţii Pentateuhului se împarte în:
 critica pozitivă: arată, în baza argumentelor istorice şi a dovezilor interne, că
Pentateuhul este opera lui Moise;
 critica negativă: combate teoriile adverse autenticităţii;
Orice problemă de autenticitate este, în general, una istorică, căci autenticitatea afirmă un
fapt istoriceşte petrecut, iar o problemă istorică poate fi demonstrată doar cu argumente

70
externe istorice, ele fiind singurele decisive, în timp ce argumentele interne sunt de natură
a da doar probabilitate şi a întări concluziile la care conduc dovezile istorice.
În ceea ce priveşte Pentateuhul, nu se susţine că textul actual este identic cu
autograful lui Moise, ci se afirmă doar păstrarea integrităţii dogmatice a textului. În
decursul veacurilor au fost omise anumite părţi, după cum au fost adăugate introduceri
ulterioare, s-au produs chiar unele inversiuni în ordinea textului, dar toate acestea nu sunt
de natură să prejudicieze integritatea dogmatică, autoritatea şi autenticitatea
Pentateuhului.

Valoarea socială a legilor din Pentateuh

Moise nu este un legiuitor oarecare, ca Hamurabbi, Numa Pompiliu, Solon sau
Licurg, iar legile cu caracter social expuse în Pentateuh nu sunt compuse nici ca urmare a
studiului efectuat asupra legilor antice contemporane, după cum nu sunt nici imitarea sau
modificarea acestora, nici o codificare a dreptului practicat în mod obişnuit în acea
vreme, ci ele sunt aprobate de Dumnezeu prin aşezarea lor într-o carte scrisă după voia şi
sub călăuzirea Sa.
Acest aspect deosebit Îl angajează direct pe Dumnezeu şi face ca adevărul şi
dreptatea acestor legi să fie de natură a întări sau a compromite adevărul monoteismului
iudaic însuşi.
Deci, întrebarea care se pune, este următoarea: pot aceste legi servi ca bază a unei
drepte aşezări sociale pentru întreaga omenire?
Ca răspuns, trebuie avut în vedere, în primul rând, caracterul istoric ale legilor pe
care Dumnezeu le-a promulgat prin Moise.
Astfel, aceste legi au fost date, acum 3. 500 ani, unui popor în scopul organizării
lui sociale. Ori, în acea vreme, problematica socială nu era atât de complexa, cum va
deveni ulterior, singurul criteriu de orientare în rezolvarea problemelor de acest tip, fiind
bunul simţ, ce a fost sădit de Dumnezeu în firea omului. La vremea respectivă, poporul
biblic căuta forme potrivite unei evoluţii sociale sănătoase.
Tendinţa de a imita şi a importa aşezăminte străine este caracteristică tuturor
popoarelor, deci a existat şi la poporul biblic, şi ea este socotită, în general, un factor de
progres şi evoluţie, însă, de multe ori, sunt imitate şi lucruri dăunătoare.
Prin alegerea pe care a făcut-o cu privire la poporul Israel, căruia i-a conferit un
rol special în planul divin de mântuire a lumii, Dumnezeu nu a schimbat firea acestui
popor, ci doar a intrat într-o legătură specială cu el, făcându-i descoperiri pentru ca acesta
să păstreze legea naturală şi ideea mesianică, în toată puritatea ei. În acest scop,
Dumnezeu dă multe dispoziţii conforme cu legiuirile contemporane sau mai vechi, care
proveneau din legea naturală. Cu caracter temporar, sunt tolerate şi anumite stări contrare
legii naturale (ex. poligamia), în timp ce alte abuzuri sunt restricţionate în fondul lor,
fiind păstrată doar forma externa (ex. sclavia). În toate, Dumnezeu procedează planificat.
Toate dispoziţiile sociale teocratice au un profund caracter umanitar.
Străinul trebuie tratat cu bunătate şi cu dragoste, el nu trebuie nedreptăţit sau
asuprit. Umanitarismul se dezvoltă atât de mult, încât dragostea cade şi asupra
animalelor, care sunt şi ele lăsate să se odihnească în zi de sabat, iar anul jubileu şi anul
sabatic erau ani în care pământul, în acelaşi scop, era lăsat nelucrat. Şi prevederile în caz
de război dovedesc acelaşi spirit umanitar, căci înainte de a trece la cucerirea armată a
unei cetăţi, locuitorii trebuiau întrebaţi dacă acceptă să se predea în condiţii paşnice, spre

71
a evita vărsarea de sânge. Legea mozaică acordă o grijă deosebită sprijinirii săracilor,
văduvelor, orfanilor şi străinilor.
Aceste dispoziţii umanitare cuprind legea iubirii aproapelui şi pot fi reduse la
legea fundamentală creştină: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, aşa să le faceţi voi
lor!”.
Temelia vieţii sociale a fost hotărâtă de Dumnezeu Însuşi, pentru că în om a fost
sădit sentimentul social, care s-a dezvoltat mai întâi în viaţa de familie şi, apoi, în
societate.
Pentru ca viaţa familiala să fie aducătoare de fericire, la temelia ei se aşează
relaţia monogamă, în care soţul şi soţia formează o singură unitate morală. Însă, pe
măsură ce păcatul s-a înmulţit, degradarea morală a oamenilor s-a accentuat, astfel încât a
fost introdusă, în mod abuziv faţă de voinţa divină, poligamia. La poporul evreu,
poligamia a fost o stare excepţional tolerată, ea fiind, de regulă, apanajul regilor. Legea
lui Moise nu a curmat nici ea acest abuz, de fapt ea a ales dintre două aspecte rele, pe cel
mai puţin rău, adică, între situaţia existenţei unor relaţii trupeşti în afară căsniciei şi
poligamie, a fost preferată poligamia. Însă această acceptare a fost restricţionată: legea
prevedea posibilitatea de a avea doar 2 soţii şi interzicea orice discriminare între copiii
rezultaţi de la aceste soţii.
Pe de altă parte, poligamia nu a fost considerată împotriva legii naturale,
deoarece la poporul evreu s-a urmărit înmulţirea neamului.
Starea socială a femeii, la poporul evreu, a fost indiscutabil mai bună comparativ
cu cea existentă la alte popoare. Femeia nu are statut de sclavă, ci are anumite drepturi,
chiar dacă nu egale cu ale bărbatului, are libertatea de a se manifesta în viaţa socială,
impunându-se doar o atitudine rezervată faţă de străini, putând lua parte la manifestaţii
publice. O deosebită grijă acordă Legea fidelităţii conjugale. Prostituţia era interzisă,
violul sever sancţionat, iar adulterul oricărei părţi atrăgea pedeapsa capitală. De aceea, la
evrei nu a existat o decădere morală publică.
Sclavia nu a fost interzisă de Legea mozaică, dar s-a încercat îngrădirea şi
diminuarea efectelor ei.
Sclavia
 Sclavia a fost un flagel al societăţii umane manifestat cu mare forţă în Antichitate.
 Patriarhul Avraam avea slujitori, iar aceştia, deşi uneori duc o viaţă apropiată faţă
de stăpân, sunt cu toţii sclavi , dar o sclavie de tip oriental.
 Evreii înşişi au ajuns sclavi în Egipt la sfârşitul celor aproximativ 400 de ani de
convieţuire cu egiptenii. Această experienţă şi-a lăsat amprenta în redactarea
Legii mozaice şi în conştiinţa evreilor creând o viziune mult mai caldă în privinţa
sclavului, faţă de obiceiurile popoarelor înconjurătoare. Astfel, sclavul nu este un
obiect, o unealtă a stăpânului pe care acesta o poate strica, ci este o fiinţă umană,
creată şi ea după chipul lui Dumnezeu şi de aceea lezarea chipului acestuia se
repercutează în lezarea chipului Dumnezeiesc. Sclavul nu este un animal ce poate
fi omorât după placul stăpânului şi nici nu trebuie traumatizat cu munci peste
puterea lui. Sclavul trebuie respectat, scopul lui este de a-şi ajuta stăpânul, de a-i
fi apropiat ca unul dintre casnicii săi pentru a-l atrage la religia mozaică (dacă este
străin), cunoscându-l astfel pe Dumnezeul adevărat, sau pentru a-i ţine inima
trează şi credincioasă, sperând în binele vieţii lui. În cadrul poporului evreu nu
trebuiau primiţi ca sclavi canaaneii, deoarece moralitatea lor foarte decăzută

72
 constituind un real pericol. Evreii erau obligaţi să nu aibă nici un fel de relaţii cu
aceştia, nici de la stăpân la sclav.
Sclavii evreilor se împărţeau în două categorii, ceea ce indica şi condiţii mai bune sau
nu de trai: sclavii proveniţi dintre străini şi sclavii evrei.

Sclavii străini
- proveneau din prizonierii de război, din achiziţionare de la popoare străine
(ismaeliţi, madianiţi), străini aşezaţi în Ţara Sfântă care sărăceau apoi şi erau
nevoiţi să se vândă ca sclavi şi sclavii născuţi din părinţi care la rândul lor au fost
tot sclavi.
- Acest număr de sclavi era totuşi mic deoarece evreilor, datorită Legii, li se
interzicea să adune mulţi sclavi şi să facă comerţ cu ei, iar munca fizică era
considerată o îndatorire de onoare a fiecărui evreu.
- Un sclav costa aproximativ 30 de sicli de argint.
- Aceşti sclavi trebuiau circumcişi, se bucurau de odihna zilei a 7-a, luau parte la
ospeţele şi sărbătorile familiei. Sclavii familiilor preoţeşti beneficiau şi de hrana
primită la templu ca dar al preoţilor.
- Sclavii se puteau căsători numai cu învoirea stăpânului şi puteau deveni atât de
apropiaţi faţă de acesta, încât nu era exclusă posibilitatea căsătoriei cu fiica
stăpânului şi moştenirea întregii averi. Sclavii pricepuţi şi apreciaţi de către
stăpânii lor, ajungeau adesea să administreze bunurile acestuia, chiar dacă erau de
neam străin.
- Stăpânul nu avea voie să îl bată. Dacă îl vătăma grav trebuia să-l elibereze, dacă
îl bătea şi murea mai târziu, stăpânul era amendat, iar dacă îl omora, stăpânul
plătea cu viaţa. Dacă sclavii erau maltrataţi de un stăpân rău, aveau libertatea de a
fugi pentru a-şi alege apoi un alt stăpân.
- Dacă o sclava era luata de soţie de către stăpânul său şi apoi acesta dorea să
divorţeze, era obligat să o elibereze fără răscumpărare şi nicidecum să o mai poată
vinde.
- In general, sclavii de neam străin aveau o viata mai grea decât cei de neam evreu.

Sclavii evrei:
- în aceasta situaţie ajungeau cei născuţi din concubinaj şi care rămâneau
nerecunoscuţi de tatăl lor, dar cel mai des acestă categorie era alcătuită din cei
care s-au vândut ei înşişi ca sclavi, ne mai având din ce să trăiască (ani cu
calamităţi sau datorii neacoperite). Toţi conducătorii de familie aveau libertatea
de a-şi vinde fiicele ca sclave. Văduvele neglijate si femeile divorţate ajungeau
adesea să se vândă ca sclave.
- Aceşti sclavi intraţi într-un nou statut al vieţii lor, trebuiau să fie primiţi numai pe
o perioadă de 6 ani, pentru că în al 7-lea an de sclavie stăpânul era obligat să-l
elibereze şi chiar să-i ofere daruri la plecare.
- Anul jubiliar - al 50-lea -, aducea eliberarea tuturor sclavilor evrei, chiar dacă nu-
şi împliniseră cei 6 ani de sclavie.
- Sclavele evreice puteau deveni soţiile fiului stăpânului care le-a cumpărat.
Statutul de concubină se depăşea prin acela de logodnică şi apoi soţie, chiar dacă
existau mai multe concubine sau soţii. Ea avea drepturi egale cu celelalte, în

73
 privinţa îndatoririlor soţului. Orice neglijare a ei, putea duce oricând la eliberarea
fără răscumpărare.
- Îngăduinţa cu care erau trataţi sclavii, apropierile sufleteşti care se năşteau,
încrederea stăpânilor şi devotamentul sclavilor, îi făceau pe mulţi să nu-şi
dorească eliberarea din anul al 7-lea, ci să rămână în acest climat bun în care se
aflau. În asemenea condiţii, sclavul trebuia să se prezinte judecătorilor împreună
cu stăpânul şi să declare că nu vrea să mai părăsească nicidecum casa acestuia.
Declaraţia era considerată ca un legământ veşnic, iar sclavului i se găurea urechea
ca semn al statutului său ales pe viaţă.

Plata unui muncitor cu ziua acoperea dublul necesarului de hrană pentru o zi.
S-ar putea reproşa Legii că nu a desfiinţat sclavia. În fapt, atât Legea, cât şi
Creştinismul nu au urmărit o revoluţionare socială, ci promovarea spirituală a individului.
Pentru apărarea drepturilor şi bunurilor individuale şi pentru sancţionarea
abuzurilor, Legea mozaică a prevăzut justiţia şi modul de aplicare a acesteia. Dumnezeu
este izvorul tuturor drepturilor şi bunurilor omului, de aceea, El este singurul Care are
dreptul de a judeca şi sancţiona. Judecătorii se numeau „elohimi”=dumnezei, arătându-se
prin asta că judecata lor vine de la Dumnezeu. Lămurirea cauzelor se făcea printr-un
proces public: inculpatul era obligat să se prezinte, în caz contrar putea fi adus cu forţa,
obligatorie era şi prezenţa martorilor şi audierea lor, jurământul şi probarea vinovăţiei
făcându-se cu minimum 2 martori. Sentinţa era executată în faţa judecătorilor, iar, dacă
respectivul caz reclama pedeapsa capitală, execuţia era publică.
În privinţa dreptului de proprietate, Legea face distincţie între bunurile mobile şi
bunurile imobile. Primele formează proprietatea personală individuală şi pot fi trecute de
la o persoană la alta doar prin vânzare-cumpărare. Bunurile imobile, adică pământul şi
clădirile, nu beneficiau de acelaşi regim, întrucât singurul şi adevăratul proprietar al
pământului era considerat Dumnezeu, omul fiind un simplu beneficiar al roadelor lui. În
anul jubileu, proprietăţile rurale înstrăinate, din orice motiv, reveneau la vechii
proprietari. În acest fel, nu se putea vorbi de o vânzare propriu-zisă a pământului, căci el
nu-şi schimba proprietarul, vândute fiind doar roadele respectivului pământ.
Testamentul era necunoscut în Legea Veche, deoarece moştenirile erau
reglementate prin dispoziţiile Legii.
Străinii beneficiau şi ei de prescripţiile Legii, cu condiţia să nu practice ritualurile
păgâne. Nu se cunoşteau cerşetorii şi vagabonzii, deoarece cei ajunşi într-o situaţie
financiară dificilă se vindeau ca robi.
Camăta fiind interzisă prin Lege, împrumutul la evrei nu avea caracterul unei
afaceri, ci al unei fapte de milostenie. Dobândă se putea percepe doar de la străini, pentru
că şi aceştia cereau, la rândul lor, dobândă.
Cu referire la dreptul penal, acesta a urmărit:
• să stingă din inima omului înclinarea spre nelegiuire;
• sancţiunea se extindea şi asupra încălcării voinţei divine;
• pedeapsa să fie proporţională cu vina şi să-l vizeze doar pe cel culpabil, deci nu se
răsfrângea şi asupra familiei acestuia;
• pedeapsa să fie conformă cu imputabilitatea morală a vinovatului, adică se lua în
calcul intenţionalitatea faptei comise;

74
 Orice evreu avea obligaţia de a denunţa o fărădelege despre care avea cunoştinţă,
însă nu avea dreptul să se răzbune singur, răzbunarea personală fiind pedepsită.
Sancţiunile prevăzute erau, de regulă, umane şi ţineau cont de demnitatea fiinţei
umane.
Crima împotriva dreptului de proprietate nu se pedepsea cu moartea, iar
pedepsele fizice nu erau nici prea umilitoare, nici prea dureroase.
Legea mozaică apăra şi bunurile morale: onoarea, numele, cinstea femeilor. Orice
degenerare morală, sexualitatea excesivă sau sadismul erau grav pedepsite.
Legi pentru violarea drepturilor de proprietate imobilă nu au fost date, ni se
spune doar că Legea pedepsea mutarea pietrelor de hotar.
Furtul şi delapidarea se pedepseau cu restituirea bunului însuşit în mod abuziv,
plus 1/3 din preţul real al acestuia.
Între dispoziţiile sociale ale Pentateuhului sunt şi unele anacronice pentru
societatea actuală.

Profeţii mesianice în Pentateuh

În cărţile Vechiului Testament, toate textele care vorbesc despre persoana şi
lucrarea lui Mesia poartă numele de profeţii mesianice.
Numele Mesia (în greceşte Hristos), derivând de la ebraicul maşa=a unge,
înseamnă Unsul Domnului şi Îl indică pe Mântuitorul promis de Dumnezeu.
Aproape toate cărţile canonice veterotestamentare vorbesc în sens profetic despre
Mesia, iar în Pentateuh locurile cu caracter mesianic sunt numeroase, cele mai importante
fiind:
• Protoevanghelia
„Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; Aceea îţi va
zdrobi ţie capul, iar tu Îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15)
Aceasta este cea dintâi profeţie mesianică, marcând chiar începutul ideii
mesianice, Dumnezeu sădind în sufletul omului căzut nădejdea într-un ajutor divin,
datorită căruia omenirea va fi eliberată din robia păcatului şi a morţii. Dumnezeu le arată
astfel protopărinţilor şi urmaşilor lor, că lupta dintre ei şi diavol nu va fi fără izbândă, ci
încununată de victorie atunci când se va întrupa Mesia.
Profeţia se încadrează în prima fază de dezvoltare a ideii mesianice şi are în
vedere naşterea lui Mesia dintr-o urmaşă a Evei.
Protopărinţii au crezut că Cel făgăduit va veni curând, de aceea, atunci când Eva
naşte primul copil, ei se duc cu gândul la Acela despre Care le vorbise Dumnezeu.
Neamul omenesc, de la Adam până la potop, a păstrat vie nădejdea venirii
Răscumpărătorului. După amestecarea limbilor la turnul Babel şi răspândirea oamenilor
pe tot pământul, promisiunea făcută în protoevanghelie s-a păstrat, mai mult sau mai
puţin, la fiecare popor în parte, fiecare însă, înţelegând-o într-un fel propriu.
„Vrăjmăşia” de care se vorbeşte în acest text se referă la şarpe şi femeie, însă
textul indică un anumit şarpe, pus în raport de egalitate cu bărbatul şi în raport de
superioritate intelectuală cu femeia. Şarpele despre care se face vorbire aici, în Vechiul
Testament îl întruchipează pe diavol, iar în Noul Testament, diavolul este numit: „şarpele
cel vechi”, „satana”, „balaurul cel mare” care înşeală pe toată lumea.

75
 Sfinţii Părinţi spun că şarpele care i-a ispitit pe primii oameni a fost un
instrument prin care a lucrat diavolul, el a fost un şarpe real, însă l-a reprezentat pe
satana.
Femeia despre care vorbeşte acest text este considerată de unii exegeţi ca fiind
Eva, iar prin „sămânţa” ei înţeleg pe urmaşii Evei, adică întreaga omenire. Alţi exegeţi
văd aici o femeie a viitorului, pe Maria, iar prin „sămânţa” ei Îl înţeleg pe Mesia. Sunt şi
exegeţi care consideră că textul se referă la Eva, în sens literar şi la Maria, în sens
spiritual.
„Sămânţa” şarpelui semnifică răul colectiv din lume, iar individual pe diavol.
În partea a doua a acestei profeţii, atenţia cade pe pronumele masculin „Acela”,
despre Care ni se spune că şarpele va putea să-i înţepe doar călcâiul, muşcătura nefiind
fatală, în timp ce El îi va sfărâma capul şarpelui, ceea ce echivalează cu distrugerea
totală.
Vorbind de acest text, Sf. Ap. Pavel înlocuieşte „sămânţa femeii” cu titlul
mesianic „Domnul păcii” (Rom 16, 20), potrivit tâlcuirii pauline avem: Urmaşul femeii
este de origine divină şi El va fi deplin învingător în războiul cu satana (şarpe). Învăţătura
paulină trece în Sfânta Tradiţie.
Aşadar, profeţia afirmă următoarele: în decursul existenţei sale, omenirea va
trebui să lupte cu Răul, sub toate manifestările lui, însă, printr-un reprezentant celebru,
Urmaş al Evei, ea va ieşi învingătoare.
• Binecuvântarea lui Noe
„Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi! Binecuvântat să fie Domnul
Dumnezeul lui Sem, iar Canaan să-i fie rob! Să-l înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să
locuiască în corturile lui Sem, iar Canaan să le fie slugă” (Facerea 9, 25-27)
Canaan cel blestemat aici de Noe să fie rob, nu este fiul lui Noe, ci nepotul lui,
adică fiul lui Ham.
Origen comentează acest loc arătând că, primul vinovat al scenei relatate anterior
în cap. 9, este Canaan, întrucât el a fost primul martor ocular, apoi l-a chemat pe tatăl său,
Ham, şi amândoi au râs.
Se pare că blestemarea lui Canaan în locul lui Ham a fost făcută, pe de o parte,
pentru că Ham fusese anterior binecuvântat, deci cu greu putea să cadă asupra lui
blestem, iar pe de altă parte, pentru a arătă că blestemul părinţilor are efecte dezastruoase
asupra descendenţei.
Sem este binecuvântat cu o binecuvântare spirituală. Dumnezeu este numit
„Dumnezeul lui Sem”, aşa cum, pentru a specifica raporturile dintre Avraam şi
Dumnezeu, Dumnezeu este numit „Dumnezeul lui Avraam”, iar Mântuitorul Îl va numi
„Dumnezeul Meu”.
În conformitate cu profeţia lui Noe, Dumnezeu va intra într-o legătură specială cu
Sem, neamul lui urmând beneficia de binecuvântări divine deosebite, în calitatea sa de
purtător al făgăduinţelor dumnezeieşti.
Iafet este binecuvântat cu o binecuvântare materială, dar cu perspectiva de a lua
parte la binecuvântarea spirituală a lui Sem: „să locuiască în corturile lui Sem”.
Binecuvântările şi blestemul evidenţiază faptul că păcatul se pedepseşte, iar
virtutea se răsplăteşte.

76
• Făgăduinţa făcută lui Avraam
„Şi Eu voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi-ţi voi mări numele şi vei fi
izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor
blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile
pământului”(Facerea 12, 2-3)
Datele generale despre persoana lui Mesia se întregesc prin grupul de texte care
conţin făgăduinţele făcute de Dumnezeu patriarhului evreu Avraam (Fc 12, 2-3; 18, 18;
22, 17-18).
Promisiunile divine făcute lui Avraam privesc prosperitatea materială şi spirituală
a urmaşilor săi, întrucât din familia sa se va naşte Mesia. Este afirmată universalitatea
mântuirii, arătându-se că binecuvântările mesianice se vor revărsa nu doar asupra
descendenţilor trupeşti ai lui Avraam, ci şi asupra tuturor celor de alt neam care vor crede
în Mesia: „se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”.
Evanghelia după Matei, care deschide seria cărţilor canonice ale Noului
Testament, are ca prim verset „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui
Avraam...”, arătând astfel împlinirea celebrităţii făgăduite de Dumnezeu lui Avraam, „şi-
ţi voi mări numele”, patriarhul evreu fiind „tatăl” Mântuitorului, după trup, peste veacuri.
Toţi Sfinţii Părinţi au recunoscut caracterul mesianic şi eshatologic al acestui
text.
• Urmaşul celebru
„Te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca
stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării ... şi se vor binecuvânta prin neamul tău
toate popoarele pământului” (Facerea 22, 17-18)
Această nouă promisiune divină făcută lui Avraam a fost determinată de
deosebita credinţă de care patriarhul evreu a dat dovadă, precum şi de faptul că el a
păstrat toate poruncile Domnului.
Îi este din nou făgăduită o posteritate extrem de numeroasă. Izvorul
binecuvântării va fi un descendent ilustru al lui Avraam, iar obiectul binecuvântării este
întreaga omenire.
Asemenea făgăduinţe divine au fost repetate şi celorlalţi patriarhi evrei: Isaac (Fc
26, 4) şi Iacob (Fc 28, 14).
• Profeţia lui Iacob
„Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele lui, până ce va veni
Împăciuitorul (Şilo), Căruia se vor supune popoarele” (Facerea 49, 10)
Această profeţie a fost făcută de ultimul patriarh evreu, Iacob, pe patul de moarte
şi ea se încadrează în cuvântarea rostită celor 12 fii ai săi. Textul este, în acelaşi timp, şi o
binecuvântare şi o profeţie.
Cei 12 fii ai lui Iacob sunt binecuvântaţi de acesta, în ordinea vârstei lor. În
fiecare binecuvântare există o referire la persoana pentru care este făcută, iar aceste
referiri au în vedere fie un viitor apropiat, fie perioada mesianică.
Versetele 8-9 introduc profeţia propriu-zisă, Iuda fiind numit „pui de leu”,
numire ce indică faptul că Iuda şi seminţia lui va avea întâietate între fraţii săi şi
seminţiile lor.
În antichitate, cel care conducea trebuia să poarte un sceptru, simbol al
suveranităţii şi regalităţii.

77
 Iacob prevesteşte că Iuda şi urmaşii lui vor deţine un primat între ceilalţi fii ai lui
Israel „până ce va veni Şilo”. Expresia „până ce va veni Şilo” poate avea sens de
finalitate sau de continuitate, ceea ce înseamnă că domnia lui Iuda se va termina sau nu,
la venirea lui Şilo. Sensul acestei expresii depinde de interpretarea termenului Şilo, iar
acestui termen i-au fost date multiple interpretări. Astfel, Şilo ar avea sensul de: Nou
născutul, sau Salem (Ierusalim), sau Şilo (oraş cu acest nume în Ţara Sfântă), sau
Împăciuitorul, sau Acela căruia i se cuvine domnia ş.a. Oricum, un lucru e sigur,
termenul Şilo are încărcătură mesianică.
În concluzie, profeţia spune că: urmaşii lui Iuda vor avea un viitor strălucit, vor
deţine o superioritate în mijlocul poporului Israel, marcată de faptul că din această
seminţie se vor ridica regi începând cu David şi până ce va veni Şilo, adică Mesia,
descendent şi El din Iuda. În acest moment va înceta stăpânirea politică şi va continua sub
o altă formă, cea spirituală, căreia i se vor supune toate neamurile. Această nouă formă de
stăpânire, cea spirituală, este prefigurată de prioritatea şi superioritatea lui Iuda între fraţii
săi, prioritate ce nu va înceta prin sosirea lui Mesia, ci tocmai prin El va atinge cel mai
înalt grad de dezvoltare.
De remarcat că, spre deosebire de textele mesianice anterioare, această profeţie se
referă în mod direct şi explicit la Mesia, Care îşi va exercita deplina Sa putere pe plan
spiritual.
• Steaua lui Iacob
„Ieşi-va din sămânţa lui (Israel) un om care va stăpâni neamuri multe... Îl văd, dar acum
încă nu este; Îl privesc dar nu de aproape; o Stea va răsări din Iacob şi un toiag se va
ridica din Israel şi va lovi căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi”
(Numerele 24, 16-17)
Profeţia este rostită de vrăjitorul păgân Valaam. Sensul mesianic al textului este
evident. Printr-un fascicul de lumină revelatoare, Valaam străbate timpurile până în
vremea lui Mesia, pe Care Îl vede născându-Se ca descendent al lui Iacob.
Origen spune că profeţia se referă la Mântuitorul Care avea să vină la „plinirea
vremii”. Şi targumele prezintă acest text ca fiind o profeţie mesianică.
Aşadar, Dumnezeu a binevoit să descopere, uneori, în mod pozitiv, şi popoarelor
păgâne faptul că Mântuitorul lumii Se va naşte din poporul Israel. Cuvintele profeţiei lui
Valaam exprimă descendenţa israelită a Mântuitorului Hristos, textul acestei profeţii,
consemnat de Moise, prevesteşte cu 13 secole înainte momentul întrupării Fiului lui
Dumnezeu, a Cărui împărăţie va cuprinde toate neamurile pământului.
• Profetul cel Mare
„Prooroc asemenea mie îţi va ridica Domnul, Dumnezeul tău, dintre fraţii tăi; pe Acela
să-L ascultaţi!” (Deuteronom 18, 15)
Această profeţie a fost rostită de Moise în cea de a doua cuvântare ţinută în faţă
israeliţilor. El vesteşte că Mesia va fi un Mare Profet, adică un vestitor desăvârşit al voii
divine.
Într-adevăr, Moise a fost un mare profet, prin el Dumnezeu a vorbit poporului şi
a încheiat cu acesta legământul sinaitic, dar, dintr-un anumit punct de vedere, se poate
spune că Isaia, de exemplu, a fost un profet mai mare decât Moise.
Însă acest text vorbeşte despre Profetul cel Mare ca fiind asemenea cu Moise din
perspectiva activităţii desfăşurate de Moise, adică a faptului că Profetul cel Mare va

78
încheia un Nou Legământ, va da o Lege nouă şi învăţătura Sa va reprezenta un dreptar
spiritual desăvârşit.
Analizând acest text, Procopiu de Gaza spune: „Moise e profet ca şi Hristos, căci
Moise a eliberat poporul din Egipt, iar Hristos lumea din ghearele diavolului”.
Valoarea şi importanţa viitorului profet este subliniată de Moise prin îndemnul
adresat poporului de a asculta de persoana lui Mesia.
Vechii evrei îl identificau pe acest profet mare cu Iosua Navi, Ieremia sau altul,
dar, conştienţi că profeţia nu se împlinise în persoana niciunui profet, în vremea
Mântuitorului evreii încă îl aşteptau pe ”adevăratul” profet promis de Moise.
Caracterul mesianic al acestui text este confirmat de autorii noutestamentari, care
îl aplică la persoana Mântuitorului Iisus Hristos (Fapte 3, 22; In 1, 21).

79