Sunteți pe pagina 1din 105

Curs de Studiul Vechiului Testament

Anul I sem I

Parte Introductivă. Arheologia biblică

Arheologia biblică este o disciplină teologică ce expune în mod ştiinţific situaţia


naturală, religioasă, socială economică şi culturală a poporului Israel, de la origini până la
anul 70 d. Hristos.
Privită din perspectivă istorică, Arheologia biblică alături de Arheologia creştină
(disciplina care se ocupă de viaţa creştinismului primar), se poate încadra în Arheologia
laică propriu-zisă (= ştiinţa care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării
urmelor materiale păstrate).
Sursa informaţiilor acestei discipline este constituită din mărturisirile de Sfintei
Scripturi îmbinate cu cercetările istorice şi arheologice.
Focalizarea asupra poporului evreu se datorează interesului teologic pe care îl
reprezintă în contextul preocupărilor lui Dumnezeu de a alcătui şi pregăti un popor
adecvat pentru al primii pe Mesia, Răscumpărătorul păcatului Strămoşesc. Dumnezeu se
revelează întotdeauna numai întru-un cadru determinat, pregătit adecvat pentru a-i
recepta corect mesajul intenţionat.
Arheologia biblică oferă suportul necesar unei înţelegeri aprofundate în privinţa
vieţii poporului evreu în contextul gândirii şi a mentalităţilor antice.
Pentru o corectă receptare a realităţilor exprimate în Vechiul Testament,
Arheologia biblică oferă cadrul necesar deoarece moravurile, obiceiurile, expresiile şi
concepţiile vehiculate atunci erau cu totul diferite faţă de ceea ce obişnuim astăzi.
O încercare de interpretare a textelor biblice fără a cunoaşte contextul cultural şi
religios al acestora nu poate duce decât la concluzii pripite şi superficiale care întunecă
imaginea reală pe care trebuie să o avem despre revelaţia Vechiul Testament şi în ultimă
instanţă despre Dumnezeu. Cultul mozaic ar fi incorect înţeles iar relaţia strânsă cu cel
creştin preluat în Biserica primară nu şi-ar mai găsi justificarea.
Necunoaşterea stării social-religioase a evreilor constituie o barieră fermă în calea
înţelegerii contextului de activitate desfăşurată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru
înnoirea lumii. Importanţa cunoaşterii corecte a revelaţiei Vechiul Testament pentru a
înţelege pe cea din Noul Testament a fost recunoscută chiar de Mântuitorul Iisus Hristos
când reproşa evreilor: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi
acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!
………Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl, cel ce vă învinuieşte este Moise, în
care voi aţi nădăjduit. Că dacă aţi fi crezut lui Moise aţi fi crezut şi Mie, căci despre
Mine a scris acela. Iar dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele
Mele (Ioan 5, 39-40; 45-47).
În sinagoga din Nazaret Mântuitorul …S-a sculat să citească. Şi I s-a dat cartea
prorocului Isaia. Şi deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: <<Duhul
Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor: M-a trimis să
vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi
vederea să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului>>(Isaia 61,1-2).
Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a sezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau

1
aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în
urechile voastre (Luca 4, 16-21). În această pericopă ni se dovedeşte cu prisosinţă
importanţa doctrinară şi prefigurativă pe care o are Vechiul Testament faţă de
învăţăturile Noului Testament, nu doar ca o concluzie a noastră ci ca o apreciere cu
autoritate a însuşi Fiului dumnezeiesc conştient de faptul …că trebuie să se împlinească
toate cele scrise de Mine în legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi (Luca 24, 44).
Şi Sfinţii Apostoli au fost conştienţi de valoarea doctrinară a Vechiului
Testament. Sfântul Apostol Pavel spune Legea ne-a fost călăuză spre Hristos (Galateni
3, 24), iar învăţăturile conţinute constituie umbra celor viitoare (Coloseni 2,17; Evrei
10,1), care aveau să se împlinească în Noul Testament.
Evanghelistul Matei în intenţia de a dovedi că Iisus din Nazaret care a fost
răstignit dar a înviat este Mesia prezis de profeţi recurge adesea la comparaţii între
anumite evenimente din viaţa Mântuitorului şi proorocii vechi testamentare folosind
formula …si acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul
prin Proorocul care zice (Matei 1, 22) sau …ca să se împlinească cuvântul spus de
Domnul prin proorocul…(Matei II,15-23), atunci s-a plinit ceea ce se spusese prin
Ieremia proorocul (Matei 2, 17).
Sfântul Apostol Pavel a evidenţiat rolul tipic pe care îl joacă Vechiul Testament
în baza căruia persoane şi evenimente menţionate în vechile scripturi au un rol
prefigurativ pentru evenimentele mântuitoare provocate de Întruparea Mântuitorului Iisus
Hristos. Astfel El este Arhiereu Mare care a străbătut cerurile (Evrei 4, 14), şi S-a
învrednicit de mai multă slavă decât Moise pentru că acela a fost o slugă credincioasă în
casa stăpânului, pe când Acesta este Fiu al Stăpânului (Evrei 3, 3-5). Hristos este în veac
Arhiereul nostru desăvârşit, preot după asemănarea lui Melchisedec (Evrei 7). Există un
aşezământ (testament) care s-a învechit pentru că un alt Testament s-a înfiinţat şi i-a luat
locul (Evrei 8). Există acum un alt cort al mărturiei …cortul cel mai mare şi mai
desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea acesta (Evrei 9, 11), care este în cer
Sfânta Sfintelor făcută de mâini (a fost)- închipuirea celei adevărate (Evrei 9, 24). Dacă
sângele jertfelor Vechiului Testament aducea curăţirea trupului celor spurcaţi cu atât
mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine,
jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi
Dumnezeului celui viu? (Evrei 9,13-14).
Agar şi Sara sunt tip al celor două testamente (Galateni 4, 24-28).
Adam este chipul celui ce avea să vină(Romani 5,14), care poate fi numit Adam
cel nou prin care … cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împărăţii
în viaţă prin Unul Iisus Hristos(Romani 5,17).

Izvoarele Arheologiei biblice.


1. Izvoare nescrise
În această categorie intră dovezile arheologice găsite pe teritoriul actual al statului Israel
dar si în cadrul popoarelor învecinate care vorbesc despre viaţa si evenimentele
menţionate în Vechiul Testament.
Aceste categorii arheologice au dovedit că aşezările umane şi faptele anumite nu
sunt rodul unor ficţiuni ci sunt consemnări pertinente, pline de autoritate şi în consecinţă
de credibilitate. Vechiul Testament este o colecţie de cărţi scrise şub inspiraţia şi
autoritatea Duhului Sfânt pe baza unor fapte reale, petrecute cu adevărat.

2
Dovezile arheologice au scos la lumină aşezări fortificate, unelte de uz casnic sau
meşteşugăreşti, obiecte de cult, figurine sculptate sau pictate, arme, monezi. Toate
acestea oferă informaţii despre gradul de civilizaţie al locuitorilor, preocupările, religia, şi
chiar apartenenţă etnică. Cercetările arheologice au debutat la începutul sec 19 datorită
unor societăţi şi instituţii cu preocupări şi specializări atât biblice cât şi arheologice cum
ar fi: Societatea biblică britanică(1857), Societatea germană(1877), Societatea rusă(1882)
etc. Cele două războaie mondiale au întrerupt cercetările care au cunoscut o înflorire
deosebită după această perioadă.
În Palestina (Ţara Sfântă) au fost scoase la lumină următoarele aşezări:
 Cetatea iebusită Lachiş. S-a dovedit că datează din anul 3000 î Hr. şi a fost
cucerită de israeliţi sub conducerea lui Iosua Navi în secolul 13 î Hr. De la Libna s-a dus
Iosua împreună cu toţi israeliţii la Lachiş şi l-a împresurat, începând războiul cu ei. Şi a
dat Domnul Lachişului în mâinile lui Israel şi l-a luat a doua zi, l-a trecut prin sabie pe
el şi pe toată suflarea din el şi l-a pierdut cum făcuse şi cu Libna (Iosua 10, 31-32).
 Ierihonul datează din preistorie (8000-3150 îHr.), Iosua l-a înconjurat timp de 7
zile şi l-a cucerit dărâmându-i zidurile prin strigătele poporului. (Iosua 6)
 Cetatea cananeancă Ai datează din perioada 2900-2500 îHr. şi se întindea pe 10
hectare având două rânduri de ziduri de incintă. A fost cucerită de acelaşi Iosua, Şi a ars
Iosua cetatea Ai cu foc şi a făcut-o dărâmătură veşnică şi pustietate până în ziua de
astăzi (Iosua 8,28).
 Cetatea Iebus aflată pe amplasamentul actualului Ierusalim, mai precis pe muntele
templului, a fost cucerită de regele David în secolul 11 îHr. care…a luat cetatea
Sionului: aceasta este cetatea lui David (IIRegi 5,7). Temporar cetatea Iebus (locuitorii
fiind de neam iebusit) s-a numit cetatea lui David (IIRegi 5,9).
 Numeroase alte cetăţi au fost scoase la lumină dovedind că aşezările şi
evenimentele petrecute în ele nu sunt închipuiri ci relatări istorice ale unor fapte
consemnate prin voia şi călăuzirea harică a lui Dumnezeu. (Cetăţile Tanac, Arad, Asdod,
Beer-Şeba, Bet-Sean numită ulterior de către greci Scythopolis, Dotan, Etion-Gheber,
Hebron, Ghibeon, Zif, Samaria). Toate aceste cercetări arheologice oferă un bogat tezaur
documentar ce atestă realitatea istorică religioasă şi socială relatată în cărţile Vechiului
Testament venind în ajutor cu complectări cronologice şi explicaţii esenţiale necesare
făuririi unei imagini cât mai exacte în privinţa evenimentelor biblice.

Egipt
Ţară situată în sud-vestul Ţării Sfinte cu care evreii au avut numeroase
interacţionări :
1. Avraam s-a refugiat aici temporar din cauza unei secete (Facere 12,10-30).
2. Iosif ajunge mare demnitar al Egiptului şi cheamă aici pe tatăl şi fraţii săi,
probabil în timpul ocupării acestei ţări de către regii hicsoşi.
3. Evreii au locuit în delta Nilului timp de 4 secole beneficiind de toate avantajele
geografice, economice şi sociale până la alungarea hicsoşilor şi intronizarea unui faraon
egiptean (posibil Ramses II, 1290-1224îHr.), care nu putea avea sentimente bune faţă de
străinii instalaţi pe teritoriul ţării sale.
4. Dumnezeu i-a eliberat din robia egipteană prin intermediul lui Moise, posibil
între anii 1250-1230 îHr.

3
5. În timpul regalităţii evreieşti relaţiile cu egiptenii au fost numeroase, cărţile
Regi şi Paralipomena, cât şi profeţii Isaia şi Ieremia, menţionând diferite aspecte,
pozitive sau negative.
Toate aceste interacţiuni au determinat apariţia influenţelor dar şi a menţionărilor
documentare pe teritoriul Egiptului care vorbesc despre evrei.
 Influenţe:
 Există asemănări între cărţile canonice didactico-poetice ale Vechiului
Testament şi anume “Pildele lui Solomon”, „Ecclesiastul”, „Iov” şi anumite texte literare
egiptene Învăţăturile lui Amenemope, „Sfaturile lui Ptahotep”, „Cântecul harpistului”.
Influenţele s-au petrecut mult mai probabil în literatura egipteană care s-ar fi inspirat din
cea ebraică (Învăţăturile lui Amenemope cu siguranţă) şi nu invers, existând dealtfel şi o
mare deosebire de fond. Literatura ebraică are la bază o concepţie religioasă monoteistă
spre deosebire de cea egipteană, profund politeistă.
 Textul Proverbele lui Ahiqar descoperit pe insula Elephantine-Siene
(Assuan), din Egipt, poate fi comparat cu Pildele şi Ecclesiastul, dar nu aparţine unui
egiptean, ci unui asirian contemporan cu Senaherib şi Asarhadon şi care a cunoscut cu
siguranţă literatura sapienţială ebraică scrisă până atunci .
 Inscripţii:
 În timpul celui de al 5-lea an de domnie al faraonului Merenptah (1220 îHr)
s-a făcut o inscripţie de onoare într-un templu din oraşul Teba, care conţine numele
Israel . Traducerea întregului text poate avea mai multe variante:
 Israel zace in paragină si nu are nici o sămânţă.
 Israel nu are posteritate (descendenţă), rasa lui nu mai există.
 Israel este nimicit, posteritatea lui nu mai există.
Dacă în acel an evreii se aflau în cei 40 de ani de peregrinare prin pustiul Sinai,
textul acesta ar exprima concluzia egiptenilor despre evreii fugiţi din ţara lor.
 În localitatea Tell el Amarna, capitală temporară a Egiptului în vremea
faraonului Amenofis al IV (1379-1362 îHr.), s-a găsit cancelaria acestuia plină de tăbliţe
de corespondenţă cu oraşe-stat din Orientul mijlociu scrise în limba accadiană. În acestea
se află o scrisoare a regelui Abd-hiba din cetatea Urusalim, care poate fi identificată cu
actualul Ierusalim şi care se plângea de ameninţarea unor popoare migratoare – habiru.
 Pe insula Elephantine din Egiptul de Sus s-au descoperit 10 texte aramaice
redactate pe papirus şi care vorbesc despre viaţa evreilor aflaţi temporar aici între anii
471-410 îHr. Această comunitate evreiască instalată cu scopuri militare, pentru a păzi
ca mercenari graniţa sudică a Imperiului Persan, era atât de importantă încât şi-au putut
construi un locaş de cult după modelul celui dim Ierusalim.
 Cunoaşterea particularităţilor civilizaţiei egiptene contemporane formării şi
consolidării poporului evreu, contribuie la alcătuirea unei imagini clare a evenimentelor
istorisite în Vechiul Testament (viaţa socială egiptenă, credinţa în vise, influenţa
politeismului etc.).
Asiria şi Babilon
 Aceste două oraşe devenite imperii oferă mult material informativ pentru viaţa
cotidiană a oamenilor din Orientul Mijlociu datorită civilizaţiei pe care au impus-o dar şi

4
pentru faptul că sunt popoare înrudite cu patriarhul Avraam, numite popoare semito-
asiro-babiloniene. Informaţiile arheologice sunt diverse dar foarte importante.
 Oraşul Ur amintit la Facere 11,28, a existat în realitate, aici identificându-se
un strat de aluviuni de 3 metri grosime aparţinând unui potop petrecut pe la 4000 î dHr.
pe o suprafaţă de 630/160km. În mileniul III o epopee sumeriană preluată de „Epopeea
lui Ghilgameş”, menţiona acest cataclism petrecut în realitate. În acest oraş patriarhul
Avraam a trăit în vremea primei dinastii din Babilon (1894-1525 î Hr.).
 Cetatea Haran amintită la Facere11,31, a fost descoperită pe cursul superior al
Eufratului având aceeaşi cultură şi civilizaţie ca şi Ur-ul. Şi a luat Tuab pe Avraam, fiul
său şi pe Lot, fiul lui Haran şi nepotul său , şi pe Sarai, nora sa şi femeia lui Avram fiul
său şi a plecat cu ei din Urul Caldeii ca să meargă până în Tara Canaanului, dar au
mers până la Haran şi s-au aşezat acolo” (Facere11, 31).
 Cetatea Babilonului oferă date inedite. Câteva tăbliţe cuneiforme amintesc de
raţia de ulei şi alimente repartizate regelui Ioiachim al Iudeii şi familiei sale, care au fost
deportaţi aici de către regele Nabucodonosor II.
 Scrierea a apărut pe la anul 3300 îHr. în cadrul civilizaţiei sumeriene (popor
nesemit), fiind la început pictografică. Pe la 3100 îHr. se transformase deja în scriere
cuneiformă, fiind preluată de accadieni şi de asiro-babilonieni (popoare semite) şi folosită
în Orientul Mijlociu (inclusiv în Egipt într-o anumită perioadă), timp de două milenii şi
jumătate 3100-600 îHr.
 Textele cuneiforme au oferit multe informaţii importante ce au contribuit la
clarificarea raporturilor existente între civilizaţia israelită şi cea asiro-babiloniană arătând
că în ciuda multor asemănări ce ţin de perpetuarea unor obiceiuri ale pământului, totuşi,
conduita morală şi religioasă a poporului evreu este fundamental diferită, ceea ce nu se
explică decât prin provenienţa ei divină. Numai astfel evreii au rămas monoteisti, au
refuzat materializări idoleşti pentru a reprezenta divinitatea, au păstrat o imagine clară în
privinţa unui Dumnezeu persoană fără a cădea în panteism, au refuzat practicile magice
absolut cotidiene în civilizaţiile contemporane amintite.
 Cele mai vechi coduri de legi asiro-bobiloniene au fost promulgate sub
următorii regi:
 Ur-Namu din dinastia a treia din Ur (2113-1991 îHr.)
 Bilalama din Esnuna (secolul XX îHr.)
 Lipit Iştar (1932-1906 îHr.)
 Hammurabi (1792-1750 îHr), contemporan cu patriarhul Avraam.
Aceste legi au constituit un deosebit pas în progresul civilizaţiei umane dar legile
mozaice şi-au dovedit superioritatea printr-o atitudine mult mai înţelegătoare faţă de om
fără a putea totuşi să se ridice la înălţimea spirituală a creştinismului.

Siria
 Pe teritoriul actualei Sirii s-au perindat civilizaţii strălucite care şi-au adus
aportul la progresul umanităţii.

5
 Cetatea Mari cu populaţie semită, pe lângă numeroasele vestigii păstrează
urme de zigurate (piramide în trepte), considerate model pentru toate edificiile de acest
gen în Mesopotamia, inclusiv pentru turnul Babel. Anumite elemente descoperite aici au
anologii în istorisirile Vechiului Testament: folosirea altarelor de piatră în natură (Facere
28, 19-22; 31, 44-45; 35, 14), ceremonialul ungerii regilor de către zeiţa Istar (ceea ce se
regăseşte şi la alte popoare antice).
 Cetatea Ugarit cu populaţie semită politeistă avea un zeu principal numit „El,
Eloah, Elohim”. Templele erau slujite de preoţi care jertfeau animale ca jertfe de pace sau
de mulţumire, fără a avea o selecţie a animalelor considerate curate sau necurate. Această
civilizaţie este mai veche decât cea evreiască, desfăşurându-se între anii 1600-1200 î Hr.
Limba semitică ugarita, oferă însă vechi termeni semiţi necesari înţelegerii limbii ebraice,
deoarece s-au dezoltat în aceleaşi spaţiu geografic ca şi poporul evreu.

Fenicia
 În textele biblice aceste zonă geografică se numea Liban iar in limba greacă
folosită de Homer apare sub formă de Fenicia ceea ce înseamnă „roşu purpuriu”.
 Principalele oraşe au fost Tir, Sidon şi Biblos. Populaţia era hamită şi folosea
o limbă semită. Erau politeişti şi au avut relaţii bune cu evreii în timpul regilor David şi
Solomon (III Regi 5).
Arabia
 Zona geografică amplasată la est şi sud-est de Tara Sfântă unde au locuit
urmaşii lui Avram născuţi din Agar egipteanca şi Chetura. Aceste neamuri au fost semite
şi s-au aşezat în sud estul Yemenului, alcătuind diferite regate între care a fost şi Saba,
desfăşurând un intens comerţ cu Tara Sfântă pe ceea ce se va numi drumul tămâiei.
Credinţa lor era politeistă, iar popoarele semite remarcate în această zonă au fost amoniţii
şi moabiţii, descendenţi din Lot, nepotul lui Avraam.
 Amoniţii au locuit la est de Iordan având capitală în cetatea Raba (II Regi 12,
26; 17, 27). Nomazi până în secolul XII î Hr., au avut o perioadă de înflorire între anii
900-600 î Hr. fiind apoi cuceriţi de asirieni.
 Moabiţii, la est de Iordan dar în nordul amoniţilor, au avut capitală la Dibon
purtând războaie cu unii regi evrei din regatele Israel şi Iuda. (IV Regi 4-27).
 Sodoma, Gomora, Adma, Ţeboim, şi Ţoar au fost cetăţi situate la est de
Marea Moartă, descoperite parţial de arheologi în anul 1924. Toate aceste descoperiri din
Arabia confirmă textele scripturistice Vechi Testamentare, aducând precizări importante
pentru cunoaşterea vieţii religioase şi sociale a popoarelor semite de aici.

Manuscrisele de la Qumran
 Cea mai importantă descoperire arheologică şi biblică a secolului trecut s-a
petrecut pe malul vestic al Mării Moarte în zona numită Qumran.
ISTORICUL DESCOPERIRILOR:
 În 1947 nişte beduini din tribul tamirilor au găsit într-o peşteră din acea zonă
câteva suluri din piele pe care se afla o scriere veche, indescifrabilă pentru ei.

6
 Beduinii le-au vândut unui negustor din Betleem pe nume Kando dar şi altor
negustori.
 Manuscrisele ajung pe căi diferite la stareţul mânăstirii Sfântul Marcu din
Ierusalim dar şi la un profesor de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
 În 1949 au început cercetările arheologice în peştera respectivă unde s-au
descoperit încă 11 manuscrise dar şi fragmente de text. Cercetările s-au extins şi s-au
focalizat asupra a trei zone aflate în pustiul Iuda:
1. Kirber Qumran- cea mai importantă pentru numărul documentelor
dar şi pentru vechimea deosebită: sec III îHr.
2. Wadi Muraba at.
3. Kirber Mird.
 Săpăturile au continuat în toate aceste zone, până în anul 1956 cercetându-se
11 grote pentru a scoate la lumină 40.000 de fragmente, ce provin de la 600 de cărţi,
dintre care doar 11 sunt recuperate integral.
 Vechimea lor variază în funcţie de secolul redactării fiecărei cărţi, putând fi
plasate între secolele III şi I îHr.
 Limba manuscriselor este diferită, acestea fiind scrisă în ebraică, aramaică,
greacă, arabă, nabateană.
 Manuscrisele sunt majoritatea din piele, sub forma unor panglici lungi de
câţiva metri uneori, late de 16-34 cm., dar şi pe papirus. S-au păstrat atâtea secole
deoarece au fost introduse în oale de lut ars, sigilate cu ceară la gură.
 Conţinutul poate fi împărţit în patru categorii:

1. Manuscrise biblice. Fragmentele găsite provin din toate cărţile Vechiului


Testament exceptând cartea Estera deoarece în sec I îHr. şi în următorul rabinii exprimau
îndoieli în privinţa canonicităţii acestei cărţi.
2. Comentarii la anumite cărţi ale Vechiului Testament dar şi parafrazări
(targume) la textele biblice: Comentariu la Avacum, Naum, Sofonie, Miheia, Cartea
Psalmilor, Facere, Isaia, Osea, targum la cartea Iov.
3. Creaţii literare pe teme biblice sau apocaliptice: Apocriful Genezei,
Apocalipsa lui Lameh, Războiul fiilor luminii contra fiilor întunericului, Imne, Psalmi
apocrifi, dar şi fragmente din cărţi profetice încă neindentificate.
4. Cărţi referitoare la viaţa socială şi religioasă a comunităţii din Qumran:
Statutul comunităţii, un fel de constituţie obligatorie pentru membri grupării.

IMPORTANŢA DESCOPERIRILOR
 aceste texte probează vechimea textelor Vechiului Testament devansând cu
aproximativ 1000 de ani, cunoaşterea şi cercetarea celor mai vechi texte biblice existente.
Vechiul Testament are autoritate istorică.
 Textele reprezintă cel mai bun document pentru critica textuală, istoria
canonului biblic şi filologia sacră a Vechiului Testament.

7
 Comparând textele canonice descoperite la Qumran cu textul masoretic (cel
păstrat în comunităţile evreieşti până astăzi în limba ebraică, cele mai vechi exemplare
datând din secolul IX, dHr.) şi cu Septuaginta (traducerea greacă a Vechiului Testament
făcută în sec III-II îHr. şi adoptată de Biserica Ortodoxă ca normativă până astăzi), s-a
dovedit că nu există neconcordanţă de fond, ceea ce subliniază autoritatea învăţăturilor
dumnezeieşti propovăduite si exprimate în Vechiul Testament şi propovăduite de Biserică
până astăzi.
 Cercetarea textelor a dovedit că în ansamblul creştinismului, valoarea
dogmatică a Septuagintei a fost neglijată, Romano – Catolicii adoptând traducerea
Vulgatei în secolul V dHr, iar protestanţii începând cu secolul 16 dHr. au îmbrăţişat
textul masoretic (evreiesc). Deosebirile de formă existente, au influenţat cu timpul şi pe
cele de fond, ajungându-se astăzi la mari diferenţe doctrinare între ortodocşi, catolici şi
protestanţi. Textele de la Qumran au dovedit faptul că Septuaginta a respectat fondul
doctrinar şi canonul Vechiului Testament autentic, cel inspirat de Dumnezeu şi redactat
de aghiografi (scriitori sfinţi ce au scris sub oblăduirea Sfântului Duh).

AUTORII MANUSCRISELOR
• Toate aceste manuscrise au aparţinut unei comunităţi evreieşti de natură sectară
ascetică, numită secta sau gruparea esenienilor (în aramaică = pios) şi care a avut
un puternic centru în nord-vestul Mării Moarte, în localitatea Qumran Cele mai
vechi informaţii despre ei ni le oferă Filon din Alexandria, Iosif Flavius şi Plinius
cel Bătrân.

MOTIVELE ALCĂTUIRII GRUPĂRII


• Acestea se găsesc în istoria poporului evreu din secolele III-II îHr. şi au la bază
motive de ordin strict religios:
1. În vremea dominaţiei regilor sirieni numiţi Seleucizi (urmaşi ai regelui
Alexandru cel Mare), mai ales în vremea lui Antioh IV Epifames, influenţa
elenismului s-a resimţit tot mai puternic în Ţara Sfântă. Preoţii tineri doreau să
participe la jocurile din stadioane pentru a-şi dovedi forţa fizică, dar moda
impunea concurenţilor, în spiritul elenismului, o participare complet fără
haine, pentru a-şi etala frumuseţea fizică, iar aceşti preoţi se ruşinau de faptul
că ei erau circumcişi. Unii dintre ei au început să nu-şi mai taie împrejur
băieţii pentru a le deschide calea spre concursurile din arenă. Îndatoririle
sacerdotale elementare de la templu erau deja neglijate.
2. numirile de preoţi au început să fie cumpărate, apărând preoţi nelegitimi, care
nu făceau parte din seminţia lui Aaron. Cei ce au fost ulterior renegaţi, au
practicat în continuare un cult siro-elenic.
3. arhieria s-a vândut pe bani grei, oameni capabili fiind înlocuiţi de uzurpatori;
4. regele Macabeu (haşmoneu) Ioan Hircan I (135-106 î Hr), a schimbat calendarul
solar practicat de secole, cu cel lunar, ceea ce a provocat tulburări şi disensiuni în
calcularea sărbătorilor iudaice religioase anuale;

8
5. funcţia arhierească s-a compromis datorită faptului că anumiţi regi hasmonei au
comasat în persoana lor şi regalitatea şi arhieria, pentru o mai bună stăpânire a clerului şi
implicit a poporului. Abuzurile şi comportamentul lumesc afişat de aceştia, a pus sub
semnul întrebării eficacitatea slujirii arhiereşti înaintea lui Dumnezeu.
6. toate aceste nemulţumiri au determinat pe evreii pioşi (Filon aproxima la 4000
numărul lor), să se rupă de cultul sacrificial practicat de secole la Ierusalim şi să aleagă o
altă cale de apropiere şi comuniune cu Dumnezeu, o viaţă curată, dezinteresată material,
retrasă uneori din societate, plină de apropiere sufletească faţă de cei ce manifestă
aceleaşi concepţii şi morală, dar preocupaţi de cercetarea textelor biblice a căror
interpretare s-a concretizat uneori în redactarea unor comentarii specifice, sau creaţii
literare cu temă religioasă.
PRINCIPIILE RELIGIOASE
• cei ce doreau să trăiască după principiile eseniene proveneau din toate păturile
sociale, majoritatea fiind oameni simpli (agricultori, păstori, meseriaşi dar niciodată
fabricanţi de arme).
• Esenienii nu au locuit toţi laolaltă ci răspândiţi în localităţile rurale evitând special
oraşele considerate centre vicioase. Totuşi au avut şi centre deosebite construite special,
în care au locuit temporar sau definitiv un mare număr de evrei dedicaţi unor principii
morale considerate de ei -definitorii în relaţia lor cu Dumnezeu;
- viaţa omului trebuie trăită aşa cum îi place lui Dumnezeu,
adică într-o slujire devotată Lui.
- Cei ce manifestă aceeaşi credinţă şi dedicare a propriei
persoane lui Dumnezeu se pot considera şi numi fraţi între ei. Sclavia nu trebuia să existe
iar stăpânii de sclavi încalcă legea naturală a lui Dumnezeu care i-a lăsat pe toţi oamenii
liberi. Faţă de cei care nu le îmbrăţişau ideile şi conduita erau exclusivişti.
- faţă de străini (iudei sau alte neamuri) erau exclusivişti.
- Munca este o îndatorire sfântă a oricărui om credincios în Dumnezeu
- Lenea, luxul şi îmbuibarea contraveneau principiilor eseniene
- Cei dăruiţi lui Dumnezeu nu trebuie să aibă preocupări materiale, în
scopuri proprii ci au obligativitatea de a munci pentru a-şi oferi roadele propriilor
eforturi, celorlalţi fraţi. Esenienii care trăiau în comunităţi munceau pentru binele şi
folosul tuturor fără a considera că trebuie să fie răsplătiţi într-un mod individual. Dacă
aveau nevoie de ceva special mai mult decât li se oferea zilnic în comunitate puteau primi
la schimb de la ceilalţi fraţi. Între ei nu trebuia să se practice vânzarea şi cumpărarea, iar
hainele şi îmbrăcămintea nu se schimbau până nu se rupeau complet.
- nimeni nu se hrănea în mod individual ci numai comunitar,
actul mesei considerându-se ca un moment sacramental, plin de mulţumire
pentru dragostea lui Dumnezeu, care-i hrăneşte cu darurile Sale.
- omul trebuie să-şi păzească faptele şi gândurile pentru a nu
păcătui.
- Comune mai erau îmbrăcămintea, veniturile şi cheltuielile.
Nu aveau voie să-şi ajute familia decât cu aprobarea
superiorului. Puteau săvârşi milostenie din munca proprie.
- noii veniţi îşi predau comunităţii toate averile personale.

9
- Cei ce se îmbolnăveau se bucurau de atenţia şi îngrijirile
tuturor.
- Cei bătrâni erau respectaţi de către tineri ca nişte părinţi
iubiţi.
- Comunităţile erau alcătuite numai din bărbaţi, considerând
că omul căsătorit devine preocupat de femeia sa în
detrimentul atenţiei pe care trebuie să o acorde lui
Dumnezeu şi propriului suflet. Au existat şi multe femei
care au îmbrăţişat principiile de viaţă eseniană.
- Nu condamnau căsătoria în sine pentru că procrearea este
un dar dumnezeiesc care trebuie respectat. De aceea unii
esenieni care nu au avut încă copii se căsătoreau numai
pentru a procrea după care se separau definitiv revenind în
comunitate.
- aveau obligaţia de a practica zilnic băile purificatoare şi de
a-şi păstra hainele curate.
- Ospitalitatea şi spiritul comunitar erau practicate cu
naturaleţe.
Ziua de lucru:
• Deşteptarea mai înainte de răsăritul soarelui
• Rosteau rugăciuni vechi cu faţa către soare.
• Plecau la muncă timp de cinci ore după ce primeau încuviinţarea superiorilor.
• La ora 11 se reuneau pentru a practica o baie purificatoare în apă rece fiind
înfăşuraţi într-o pânză de in.
• Un preot rostea o rugăciune de binecuvântare a lui Dumnezeu şi de sfinţire a
mesei;
• Serveau masa într-o atmosferă sacră, purificaţi, în tăcere totală.
• Primeau un singur fel de mâncare fiecare având un loc stabilit.
• După masă îşi reluau veşmintele obişnuite, de lucru, pentru a munci până la
apusul soarelui.
• Serveau cina în acelaşi ritual şi atmosferă ca la prânz.
Ziua a 7-a:
• Era considerată sfântă şi dedicată cunoaşterii legii lui Dumnezeu.
• Mergeau în sinagogi sau spaţii adecvate unde se citea şi se explica din Lege.

DOCTRINA:
• Dedicaţi cunoaşterii şi împlinirii legii lui Dumnezeu.
• Cultivau:
- credincioşia faţă de Dumnezeu prin ascultarea totală faţă de
legile Lui .
- sfinţenia printr-o stare de purificare trupească şi sufletească
ferindu-se de săvârşirea păcatului sub orice formă: faptă,
cuvânt sau gând.

10
-Dreptatea faţă de semeni, chiar cu riscul vieţii personale
spunând numai adevărul fără a fi nevoie să se jure pentru a
convinge.
• Moise trebuie respectat imediat după Dumnezeu.
• Credeau în nemurirea sufletului şi viaţa acestuia după moartea trupului.
• Sufletele provin din eterul cel mai subtil şi ajunse în trup sunt legate de legăturile
cărnii ca într-o închisoare din care ar vrea totuşi să evadeze.
• După moarte sufletele merg în locuri diferite în funcţie de binele sau răul pe care
l-au practicat; cele bune într-un loc minunat iar cele rele într-un loc de pedepse
prin spaimă şi suferinţă.
• Cei care au cultivat binele printr-o viată morală plină de studierea Legii şi a
cărţilor comunităţii dobândesc capacităţi prooroceşti putând prezice cu autoritate
viitorul.
• Templul din Ierusalim este locaşul Dumnezeului adevărat dar mâinile celor care
mijlocesc aducerea sacrificiilor sunt pătate încât jertfele nu pot fi primite. Dar
pentru respectul faţă de Dumnezeu trimiteau la templu ofrande, fără a participa la
sacrificii.
PRIMIREA ÎN COMUNITATE
• Erau primiţi noi membrii numai la maturitate, chiar spre bătrâneţe, considerând că
astfel de persoane au o capacitate exersată de a se opune viciilor şi păcatului.
• În primul an petreceau o perioadă de noviciat fiind îmbrăcaţi permanent în
veşmântul alb;
• Aveau obligativitatea ascultării faţă de bătrâni şi superiori, dar şi practicarea cu
stricteţe a ritualului de purificare.
• Dacă depăşeau primul an, parcurgeau alţi doi ani de ascultări şi responsabilităţi
sporite, pentru a deveni membru definitiv al comunităţii.
• Această declarare a noului statut de ”frate” al celorlalţi, se făcea cu depunerea
unui jurământ solemn, ce impunea credinţa neştirbită faţă de Dumnezeu, respectarea
dreptăţii, nesăvârşirea răului sub nici o formă, desolidarizare faţă de cei nedrepţi,
supunerea faţă de fraţi şi superiori, iubirea adevărului şi demascarea mincinoşilor,
atitudine comunitară, nesăvârşirea furtului şi păstrarea secretă a doctrinei şi formelor de
organizare a comunităţii. Mai jurau să transmită neschimbate învăţăturile eseniene celor
potriviţi pentru a le cunoaşte şi să păstreze cu grijă cărţile comunităţii.
• Comunitatea eseniană era împărţită în patru clase: noviciatul din primul an, cel
din următorii doi ani, membrii obişnuiţi şi superiorii.
• Indisciplina sau abaterile de la regulile sau morala comunităţii se soluţiona
irevocabil prin adunări de cel puţin 100 de membri,, aplicându-se pedepse până la
excomunicare.
Preocuparea majoră de a studia şi de a cunoaşte Legea, dorinţa de amplificare
sufletească prin dobândirea capacităţii prooroceşti, caracterul esoteric al doctrinei
comunităţii, au avut ca rezultat alcătuirea unor adevărate biblioteci în cadrul anumitor
comunităţi mai importante, cum ar fi cea de la Qumran. Copierea cărţilor canonice pentru

11
a circula în comunităţi mai mici, comentarea acestora, libertatea „proorocească” de a
comunica taine şi descoperiri considerate de provenienţă divină, au produs sute de cărţi
considerate un tezaur sfânt al comunităţii, faţă de care orice membru are obligaţia expresă
de a le proteja şi conserva.
Anii 66-70 d Hr. au adus mari mutaţii sociale şi religioase în Ţara Sfântă. Cei
patru ani de război cu romanii au distrus multe oraşe şi sate, îmbogăţind cu sclavi evrei
pieţele Imperiului. Între aceştia au fost mulţi esenieni, dar care, mai înainte de a fi prinşi
şi deportaţi, şi-au păstrat jurământul faţă de comunitate de a păstra cu grijă cărţile
revelate de Dumnezeu. Această atenţie deosebită faţă de un tezaur considerat nu doar
valoros ci şi sacru, s-a concretizat în ascunderea manuscriselor în peştera de la Qumran.
Eforturile lor sunt salutare pentru că au îmbogăţit o societate a secolului 20, preocupată
îngrijorător de modernism, cu cele mai vechi şi autentice texte biblice cunoscute ale
Vechiului Testament. Aceste manuscrise au dovedit că revelaţia dumnezeiască făcută în
acea perioadă nu s-a alterat parcurgând numeroase secole până la noi.

Izvoarele scrise ale Arheologiei Biblice


 Cărţile Vechiului şi Noului Testament (Sfânta Scriptură - Biblia)
 Iosif Flaviu
 Filon din Alexandria
 Talmudul.
Cărţile Sfintei Scripturi constituie cel mai vechi şi cel mai important izvor scris care
oferă informaţii despre spaţiul geografic al Tării Sfinte (climă, floră, faună), cât şi despre
populaţiile care au locuit aici (religia, obiceiurile, viaţa socială). Aspectul imediat al
acestor izvoare scrise constă în autenticitatea pe care o garantează, datorită inspiraţiei
divine care a determinat alcătuirea lor. Din păcate pentru Arheologia Biblică, informaţiile
oferite de Sfânta Scriptură în acest sens nu sunt sistematice şi nici complete în cadrul
împrejurărilor relatate, ci doar accidentale, în dorinţa de a preciza contextul şi implicaţiile
faptelor istorisite.
Iosif Flaviu - viaţa: A trăit în secolul I d.Hr. Născut la Ierusalim în aproximativ anul
37 d.Hr. Făcea parte dintr-o familie preoţească şi prin mamă avea descendenţă din
familia principilor evrei Macabei sau Hasmonei. Apartenenţa la o asemenea familie i-a
asigurat o educaţie aleasă. În anul 66 d. Hr. când a izbucnirea războiului dintre evrei şi
romani, s-a înrolat în armata tării sale având în subordine trupele din Galileea. Ofensiva
romană pornită din Siria i-a spulberat armata, iar Iosif Flaviu ajunge prizonier şi sclavul
guvernatorului Despasian. Acesta, în anul 68d. Hr., ajunge împărat al Imperiului Roman
şi îl eliberează pe Iosif din sclavie care, drept recunoştinţă, îşi va adăuga la numele său
pe cel al familiei binefăcătorului său – familia Flavienilor. Ultimii doi ani ai războiului îl
vor duce înapoi în Ţara Sfântă, de data aceasta ca însoţitor al generalului Titus,
participând la asediul şi distrugerea Ierusalimului.
Opera. Are o mare valoare istorică prin relatările amănunţite pe care le face.
1. Antichităţi iudaice. Este împărţită în 20 de cărţi (capitole) şi reprezintă istoria
poporului evreu de la originile biblice relatate în cartea Facere şi până la izbucnirea
războiului dintre evrei şi romani –anul 66 d. Hr.
2. Despre războiul iudaic . Este împărţită în 7 cărţi prezentând istoria acestui
război pe parcursul celor 4 ani: 66-70 d. Hr. Autorul a încercat să ofere o justă imagine a

12
evenimentelor derulate, căutând să-şi apere neamul său de acuzaţiile, calomniile şi
interpretările greşite. Descrierile pe care le face au contribuit esenţial la cunoaşterea
particularităţilor iudaice.
3. Contra lui Appion. Este o lucrare scrisă mai târziu, pe la anul 93 d. Hr. , în care
autorul combate pe egipteanul Appion ce contesta vechimea şi autenticitatea religiei
monoteiste a evreilor.
Aceste lucrări păstrate până astăzi au constituit timp de secole (până la apariţia
arheologiei) principala sursă de informaţie în privinţa antichităţilor iudaice şi a
evenimentelor istorice petrecute în Tara Sfântă, în intervalul secolelor II îHr. –I dHr.

Filon din Alexandria.


Născut pe la anul 20 î Hr. în oraşul Alexandria din Egipt, într-o familie preoţească
beneficiind de o educaţie bună. Şi-a dedicat viaţa studierii cărţilor Vechiului Testament
fiind un om religios cu trăiri profunde, preocupat de meditaţie. Deşi s-a născut şi a locuit
în Diaspora ( = împrăştiere, termen grecesc specific aplicat iudeilor care locuiau printre
alte neamuri în afara graniţelor Ţării Sfinte), râvna religioasă l-a adus adesea în pelerinaj
la Ierusalim. Faptul că a locuit într-un oraş cu mare activitate culturală, susţinută de cea
mai mare bibliotecă a Antichităţii, nu a rămas fără efect în formarea intelectuală şi
religioasă a lui Filon. Acesta a îmbrăţişat metoda alegorică de interpretare a cărţilor
Vechiului Testament, iar filosofia platonică l-a atras atât de mult încât a încercat să
realizeze o acomodare a acestei filosofii la concepţia religioasă iudaică, identificând pe
Dumnezeul poporului Israel cu noţiunea de Logos, înţeles ca „primul principiu, ideea
arhetipală sau prima măsură a tuturor lucrurilor”.
Opera – a fost un scriitor fecund care a comentat numeroase aspecte din cărţile
Vechiului Testament: „Despre Avraam, Despre Iosif, Despre Moise, Despre Decalog,
Despre viaţa contemplativă, Despre circumciziune, Despre templu, Despre preoţi,
Despre animalele pentru jertfe, Despre felul corect de a jura”.

TALMUDUL
 Termenul acesta este de origine ebraică şi provine dintr-un verb care se traduce
„el a învăţat”.
 Talmudul este o colecţie de comentarii în privinţa Legii care au circulat iniţial
pe cale orală, iar apoi au fost fixate în scris.
Alcătuirea Talmudului
1. Etapa incipientă. Prima etapă se desfăşoară în perioada exilului babilonic, când
legile Pentateuhului nu au mai putut fi aplicate şi evreii au căutat o modalitate de a
respecta în continuare Legea lui Moise. Lipsa templului şi faptul că se aflau în pământ
străin, au creat alte circumstanţe decât cele în care şi-au practicat cultul secole de-a
rândul. În ciuda situaţiei, ce părea imposibil de rezolvat, s-a ivit o cale prin grija lui
Dumnezeu, care a grăit către poporul său prin gura profeţilor Ieremia, Iezechiel şi Daniel,
arătând că Legea nu reprezintă un tipar cu forme neschimbate, încremenite în timp, ci ea
trebuie să rămână o cale de a-l întâlni pe Dumnezeu pentru a-L cunoaşte şi a împlini voia
Lui. Cadrul de aplicare poate fi schimbat dacă condiţiile vieţii s-au modificat, dar ideile
religioase de bază pot fi respectate în continuare. Această viziune a deschis poarta
interpretărilor dintre cele mai diverse în privinţa Legii, interpretări ce aveau loc în noile

13
locaşuri de cult evreieşti, născute şi ele tot datorită exilului babilonic şi anume -
sinagogile. În aceste sinagogi au activat anumiţi învăţaţi de Lege numiţi tanaimi, care au
creat o adevărată tradiţie orală în interpretarea textelor biblice timp de câteva secole (VI-
I îHr.).
În această perioadă s-au format adevărate şcoli de tanaimi care au creat tradiţii de
interpretare a Legii. Caracteristica acestor tradiţii a fost circulaţia orală şi orientarea în
funcţie de opiniile impuse de personalitatea zdrobitoare a anumitor rabini. Cei mai
cunoscuţi sunt cei din prima jumătate a sec I d Hr.
- Hilel născut în Babilon, stabilit apoi în Iudeea unde 40 de ani a condus o şcoală
de tanaimi încercând şi reuşind să impună o viziune mai largă în interpretarea
textelor biblice, bazate pe o metodă proprie.
- Şamai, contemporan cu Hilel, conducător şi el al unei şcoli asemănătoare,
folosind însă un sistem mult mai rigorist care nu a prins rădăcini.

2. Perioada de cristalizare
Este perioada în care se trece de la tradiţiile şi curentele orale, la fixarea în scris a
interpretărilor şi recomandărilor făcute faţă de legile Vechiului Testament ce va conduce
la alcătuirea unei lucrări unitare şi bine sistematizate.
Iohanan ben Zakkai, elevul lui Hilel, personalitate marcantă a celei de-a doua
jumătăţi a secolului I d. Hr. Cu îngăduinţa împăratului roman Vespasian, a reuşit să-şi
mute şcoala de tanaimi din Ierusalimul demolat de războiul dintre romani şi evrei (66-
70d.Hr.), la Iamina, în sudul Iudeii. Interpretările lui Hilel s-au putut transmite astfel
urmaşilor.
Ismael ben Elisei, şi-a înfiinţat o scoală proprie de tanaimi la începutul secolului II
d. Hr. A preluat învăţăturile formulate până la el şi a alcătuit un comentar al legilor
expuse în cărţile „Ieşire, Levitic, Numeri, Deuteronom”.
Akiba ben Iosef, (+132) a colecţionat şi a ordonat toate comentariile făcute până în
vremea sa. Rezultatul muncii depuse a însemnat o alcătuirea unui plan legislativ religios
iudaic bine sistematizat.
Iuda Hanasi (=Prinţul), numit şi Hakodoş (=cel Sfânt), (+220 d. Hr.), i-a continuat
şi desăvârşit opera rezultând o lucrare de proporţi numită MIŞNA, ceea ce înseamnă
„repetare” adică repetarea de data aceasta interpretativă şi explicativă a legilor exprimate
în Pentateuh, folosind comentariile şi preceptele rabinice formulate şi uzitate până la el.
Această lucrare a devenit manualul şcolilor de tanaimi din Palestina şi Babilon.
Împărţirea ei este următoarea:
• Zeraim (despre seminţe)- legile referitoare la ofrandele ce trebuie aduse la templu
• Moed (soroace)- legile referitoare la sărbători
• Naşim (despre femei)- legile referitoare la căsătorie
• Nezechin (infractiuni)- legi despre pagube, lezări, judecăţi, proceduri
• Kodaşim (lucruri sfinte)- sacrificii, ofrande, cult, locaşul de cult
• Teharot (lucruri curate)- prilejuri de întinare, spălări rituale.
3. Etapa de perfecţionare.
 Perioada în care Mişna este cercetată de numeroşi rabini din spaţii
geografice deosebite şi care aduc propriile comentarii la prevederile conţinute în ea.
Aceste comentarii apărute simultan în scris în şcolile din Palestina, cât şi în Babilon, vor

14
purta numele de Ghemare şi vor fi adăugate la Mişna. Asocierea celor două lucrări va fi
numită „Talmud”, dar care va avea două forme diferite ca întindere, Talmudul
palestinian şi Talmudul babilonian. Diferenţa de volum se datorează diferenţei existente
între cele două ghemare, cea babiloniană fiind de 8 ori mai extinsă, ceea ce o va impune
în faţa celeilalte şi datorită clarităţii doctrinare pe care o conţine.
Talmudul s-a păstrat până azi şi oferă bogate informaţii necesare cunoaşterii şi
înţelegerii antichităţilor biblice.
Clima Ţării Sfinte
 Palestina aparţine regiunii subtropicale din emisfera nordică.
 Anul are două anotimpuri :
1 ploios ”horef”=iarnă: ploaie timpurie pământul se umezeşte ,
râurile îşi reiau scurgerea, durează până în martie.

Ploaie târzie este perioada lunilor martie aprilie care fac


trecerea spre anotimpul uscat.

2 uscat „caiţ” = vară, durează până în septembrie. Este perioada când nu mai
cade nici o picătură de ploaie pe întreg teritoriul ţării.

 Temperaturile variază după:


1. Anotimp. Iarna este blândă, zăpada şi îngheţul fiind prevăzute doar în zonele
muntoase. Temperatura poate coborî în anumite zone până la –3 grade, iar vara poate
urca în anumite zone până la +50 de grade.
2. Relief. Valea Iordanului cu depresiunea Mării Moarte este zona cea mai
călduroasă, apoi câmpia litoralului mediteranean şi în final zona montană atât în est cât şi
în vestul Iordanului. Influenţa mării Mediteranene are rolul de a tempera valorile termice
extreme atenuând atât frigul cât şi căldura excesivă. În nordul ţării este în general mai frig
decât în sud.
 Vânturile. Datorită diferenţelor mari de temperatură formate în zone
învecinate, se produc vânturi cu direcţionare constantă. Vânturile din nord aduc frig.
 sud - căldura
 est - secetă
 vest - umiditate
În general, vânturile bat dinspre nord, fie nord-vest, sau nord-est, aducând
răcoare uscată sau umezeală. Dinspre est, vânturile sunt frecvente doar toamna,
primăvara şi iarna. În mod constant, bate un vânt în timpul zilei dinspre vest (Marea
Mediterană), spre interiorul continentului, iar noaptea, direcţia vântului se inversează. În
lunile octombrie şi noiembrie dinspre sud bat vânturi fierbinţi, care antrenează mari nori
de praf şi nisip de culoare roşiatică, numite hampsinuri, care încarcă atmosfera şi
pudrează tot ce întâlnesc.
Flora Ţării Sfinte
Diversitatea reliefului plus amplasarea geografică a determinat o mare varietate a
florei reprezentate în trei variante distincte.
 Mediteraneană pe litoralul mării, aceeaşi cu cea din Grecia , Sicilia, Spania.

15
 Stepă orientală în munţii din vestul şi estul Iordanului, caracteristică platourilor
continentale.
 Tropicală în valea Iordanului şi Ierihon, apropiată de cea a Africii
Pomi fructiferi :
1. Măslinul creşte atât pe dealuri cât şi la câmpie. Frunzele nu cad iarna. Era
considerat un simbol al păcii şi înfrăţirii datorită aspectului rămuros. Măslinele au
constituit permanent o importantă sursă de hrană. Din măsline verzi se obţine cel mai bun
undelemn prin presare. Teascul se numea „gat” iar uleiul „semen”. De aici denumirea de
grădina Ghetsimani care s-ar traduce „presă de ulei” deoarece în acea grădină se afla şi
un teasc. Calităţile alimentare. Calităţile alimentare şi curative ale undelemnului erau
cunoscute în toată antichitatea. Undelemnul înmuia şi alina rănile, alimenta opaiţele şi se
putea transforma în soluţii bine mirositoare dacă i se adăugau aromate .
2. Lămâiul şi portocalul creşteau pe câmpia mediteraneană şi în Galileea.
Caracteristica acestor arbori este că florile apar pe rând în aceleaşi pom, ceea ce creează o
perioadă prelungită de culegere a fructelor din iunie până în decembrie.
3. Rodierul (granatul) este un pom apropiat mărului, dar care produce fructe de
culoare roşu cărămiziu, cu gust foarte plăcut. Din rodii se putea prepara o băutură
răcoritoare.
4. Smochinul, arbore rămuros, înalt, producător de multă umbră deosebit de
răcoritoare într-o ţară însorită. Caracteristica smochinului este aceea că produce fructe în
două etape pe an, încărcându-şi permanent ramurile cu fructe verzi dar şi coapte, rămase
din florescenţa anterioară. Un smochin fără rod în ramurile sale, indiferent de anotimp,
indică faptul că este sterp.
5. Curmalul (palmier sau finic) creşte în jurul locului Ghenizaret şi în valea
Iordanului, mai ales în jurul Ierihonului, oraş numit din acest motiv „cetatea
palmierilor”. Din curmale se poate prepara un sirop.
6. Migdalul deosebit de apreciat pentru miezul gustos, este un arbore ce atinge
înălţimea de 5 metri.
7. Sicomorul este un arbore înalt (12-16m), cu o coroană bogată ce produce fructe
asemenea smochinelor. Lemnul poate fi întrebuinţat în construcţii.
8. Roşcovul, creşte până la 10 metri şi îşi păstrează fructele permanent. Produce
fructe ca nişte păstăi folosite în hrana animalelor.
9. Mărul, apreciat mai mult decât portocalul, era considerat un arbore nobil.
10. Nucul, originar din Persia s-a răspândit pe malul Ghenizaretului, în Galileea, la
răsărit de Iordan în ţinutul Ghilead, dar şi în Iudeea în locurile mai joase.
11. Cedrul, un lemn preţios care se găsea mai ales în munţii Liban. Se folosea în
construcţii pretenţioase (Templul din Ierusalim).
12. Muştarul, creşte ca un arbore răşinos, iar în fructele lui ca nişte capsule se
formează seminţele de dimensiuni mici.
Alţi arbori folosiţi în construcţii mai erau: Stejarul (pe muntele Tabor şi la est de
Iordan în Ghilead şi Basan), chiparosul, salcia (răchita).
Arbuşti:
 Terebintul, creşte până la 5 metri înălţime. Din fructe se produce ulei
comestibil iar din scoarţa sa se poate scurge terebentina folosită in tăbăcirea pieilor crude.

16
 Balsamul, creste în sudul văii Iordanului aproape de Marea Moartă. Din coaja
lui prin incizare se scurge un ulei frumos mirositor folosit în medicină şi cosmetică.
 Tamarinul, important pentru fructele sale producătoare de suc răcoritor dar şi
pentru coaja sa folosită în medicină.
 Mirtul, creşte până la 5 metri înălţime, producând flori şi fructe parfumate.
 Isopul, mai mult o tufă decât un arbust, are fructe înguste şi cărnoase foarte
frumos mirositoare.
Cereale –grâul- cultivat numai de oameni bogaţi pe suprafeţe restrânse. Oamenii
obişnuiţi mâncau pâine de grâu numai la sărbători.
- orzul cultivat de marea majoritate a oamenilor pentru a prepara pâinea obişnuită
a poporului.
Plante textile: inul şi bumbacul.
Plante aromate: menta, chimenul,
Leguminoase: linte, usturoi, mazăre, castraveţi, pepenele verde, ceapa.
Viţa de vie- răspândită forte mult în Ţara Sfântă mai ales în Hebron, se lega pe
araci sau în pomi.
Papirusul din a cărui tulpină se prepara în antichitate materialul de scris, cu aceaşi
denumire, creştea şi în nordul lacului Ghenizaretului.

Fauna Ţării Sfinte


Fauna a fost mult mai bogată în Antichitate. Conform obligaţiilor Legii, evreii
împărţeau animalele de ajutor şi consum în animale curate şi necurate.
Animale curate
 Cornute mari, cele mai multe se creşteau în câmpia Saron şi în ţinutul Basan,
deoarece aici erau cele mai bune păşuni. Pe lângă lapte şi carne, aceste animale erau
apreciate şi pentru capacitatea de tracţiune, fiind folosite atât la arat, cât si la tractarea
căruţelor.
 Cornute mici (oile şi caprele), erau foarte răspândite în Neghev, câmpia
Betleemului, munţii Iuda şi în sud-est, dincolo de Iordan. Pielea lor se folosea atât la
îmbrăcăminte, cât şi la confecţionarea burdufurilor.
 Cămila (dromaderul), se foloseau pentru căratul poverilor mari, dar şi pentru
laptele şi părul lor din care se ţesea o stofa care era folosită de oamenii săraci .
 Asinul se folosea la căratul poverilor mai mici şi al oamenilor, dar şi în
agricultură, fie la învârtirea pietrei de moară, dar şi la aratul pământului. Asinul din ţara
Sfântă era de o culoare roşiatică sau sură şi mai mare ca dimensiune decât cel european.
 Calul a apărut mai târziu în Ţara Sfântă odată cu expansiunea militară a
evreilor din timpul regelui David şi Solomon. Era un animal scump provenit din Arabia şi
Egipt pretenţios la mâncare. Populaţia de rând nu putea să achiziţioneze un asemenea
animal, mai ales că nu putea fi folosit pe drumurile accidentate ce traversau munţii Iudeii
în transportarea mărfurilor. Calul a rămas animale de tracţiune al carelor militare, sau
mijlocul rapid de transport al anumitor detaşamente.
 Încrucişarea dintre cal şi asin a produs catârul, un animal preferat de populaţie
datorită faptului că era mai puternic decât un asin şi mai puţin pretenţios decât un cal.
 Găinile au fost aduse mai târziu din Persia, iar peştii se prindeau în
Mediterană sau în lacul Ghenizaretului.
Animale necurate

17
 Porcul nu era consumat de evrei şi de aceea nu se întâlnea în gospodăriile din
Ţara Sfântă decât în cazul unor străini care nu respectau asemenea restricţii.
 Pisica şi câinele erau socotite necurate de aceea nu erau crescute în casele
evreilor. Excepţie făceau păstorii care au recunoscut tot timpul ajutorul nepreţuit al
câinilor în păzirea turmelor.
Animale sălbatice
 Clima subtropicală a favorizat existenţa unor animale deosebite cum ar fi
cameleonul în valea Iordanului, a leului persan, gazelei, a hienei, şacalului şi a
leopardului. Şerpi, scorpioni, variate reptile au populat mereu zonele însorite.
 Pădurile au oferit adăpost mistreţilor, ursului brun, căprioarelor, vulpilor şi
mai rar lupilor. Iepurii, şoarecii, aricii, nevăstuicile şi dihorii erau nelipsiţi.
 Păsările erau reprezentate printr-un număr impresionant de specii:
porumbelul, potârnichea, vrabia, turturica, rândunica, prepeliţa, barza, pelicanul,
pescăruşul dar şi păsări răpitoare precum ulii şi vulturii.
 Insectele erau nelipsite, între acestea remarcându-se lăcustele devoratoare de
recolte venind din sud-est. Albinele nu au fost iniţial crescute de evrei ci mai târziu,
aceştia apreciind mierea albinelor sălbatice pe care o adunau din scorburi sau crăpăturile
stâncilor.
Geografia Ţării Sfinte
Concepţia iudeilor despre lumea geografică care îi înconjura era geocentrică,
adică pământul este de forma unui disc mărginit de apele oceanului şi se află în mijlocul
universului. Deasupra se află o cupolă numită firmament sau tăria, care ţine apele cele de
sus şi permite ploii, zăpezilor, grindinei să curgă după voia lui Dumnezeu. Pe această
tărie sunt fixate stelele, luna şi soarele.
Evrei aveau noţiunea celor patru puncte cardinale folosind ca reper pentru
identificarea lor directia răsăritului, pe care îl numeau firesc înainte, apusul înapoi, sudul
dreapta iar nordul stânga.
Cea mai veche denumire a Ţării Sfinte a fost aceea de Canaan, folosită deja în
secolul IVX î Hr., termen venit fie de la Canaan fiul lui Ham, nepotul lui Noe, fie de la
sensul cuvântului Canaan care înseamnă „Ţara de jos”, comparativ cu podişul Siriei
numit atunci Aram, ceea ce înseamnă „Ţara de sus”.
Prin ocuparea Canaanului de către iudei, regiunea s-a numit Ţara Evreilor (Gen
40,15) sau Ţara Israel (I Regi 13, 19).
După întoarcerea din robia babilonică zona centrală a Ţării Sfinte, care a fost
repopulată cu evrei, s-a numit Iudeea, deoarece majoritatea acestora erau din tribul lui
Iuda, iar restul din tribul lui Veniamin.
Cucerind aceasta zonă, romanii au numit-o „Palestina” de la numele filistenilor
(Philistia), populaţie nesemitică aşezată aici pe coasta Mediteranei încă din secolul 12
îHr. Această denumire s-a menţinut până în anul 1948.
Evreii şi creştinii o numesc „Ţara Sfântă” deoarece o consideră locul unde
Dumnezeu s-a manifestat în plenitudinea sa, fie prezent continuu în templul său din
Ierusalim, fie întrupat din Fecioara Maria ca Mântuitor al lumii.

Graniţele ţării
 La nord munţii Liban, Antiliban şi Carmel

18
 La est lacul Ghenizaret, apoi 90 kilometri dincolo de el spre est până la munţii
Hauran, apoi cobora aproximativ 200 km paralel cu râul Iordan pentru a ajunge la
Marea Moartă venind pe râul Arnon.
 La sud se afla golful Acaba şi pustiul Sinai
 La vest Marea Mediterană.
 Ţara se întindea de la nord la sud pe o distanţă de aproape 260 km., lărgindu-se de
la 37 km în nord la 150km în sud.
Amplasată la întâlnirea a două mari continente Asia şi Africa, Ţara Sfântă s-a aflat
mereu pe marile rute comerciale. În nord, oraşele feniciene Biblos, Tir şi Sidon
comunicau cu Damascul prin şesul Iezreel. În est, Asiria şi Babilonul comunicau cu
Marea Roşie prin valea Iordanului. În vest, corăbiile călătoreau între Egipt şi Fenicia.
În sud, Egiptul comunica cu Asiria, Babilonul şi Arabia. Dacă plasarea geografică a
adus avantaje comerciale, din punct de vedere politic a creat continue conflicte,
deoarece marile imperii ajunse la graniţele Ţării Sfinte (egiptenii, asirieni,
babilonienii, romanii), s-au străduit permanent să o cucerească.

Geografia Ţării
Ţara Sfântă poate fi împărţită în patru zone longitudinale:
1. Litoralul Mării Mediterane care se întinde de la nord la sud.
2. Un lanţ muntos paralel cu Mediterana împărţit în trei masive:
a) Munţii Galileii la nord,
b) Munţii Samariei în centru,
c) Munţii Iudeii în sud.
3. Valea râului Iordan paralelă cu munţii, care porneşte de la 563 m înălţime,
traversează lacul Ghenizaret pentru a se vărsa în Marea Moartă aflată la minus 416 m sub
nivelul mării.
4. Un platou la est de Valea Iordanului despărţit de râul Iarmuc. În nord
ţinutul Hauran, iar în sud ţinutul Ghilead.

Munţii Ţării Sfinte


Provin din munţii Liban în vestul Iordanului şi din Antiliban în estul acestuia. În
partea de vest munţii pot fi împărţiţi în trei grupe, munţii Galileii, munţii Samariei şi
munţii Iudeii.
A. Munţii Galileii se întind de la graniţa nordică până la valea Iezereelului în
Sud. Partea sudică a masivului este mai mică decât cealaltă, ridicându-se aici muntele
Tabor (862). La nord-est de acesta, se află nişte coline pe malul lacului Ghenizaret unde
Mântuitorul a ţinut cuvântarea redactată de Evanghelia după Matei la capitoleleV-VII.
Două coline se numesc „Coarnele Hatinului” care ar putea fi „Muntele Fericirilor”.
 Munţii Samariei numiţi şi munţii Efraim, sunt mai puţin înalţi decât munţii
Galileii. Aici se afla muntele Ghilboa unde Saul a fost omorât de Filisteni. Tot aici se afla
şi muntele Carmel (=grădină), pe ţărmul Mediteranei, unde proorocul Ilie a adus jertfă
Dumnezeului adevărat. Masivul mai conţine doi munţi: Ebalul (920m), pe care şase
seminţii au rostit în timpul lui Iosua Navi blestemele care se vor abate asupra lor, dacă nu
vor respecta legea şi muntele Garizim (870m), pe care celelalte şase seminţii au rostit
binecuvântările de care vor avea parte, dacă vor respecta legea dumnezeiască. Tot aici pe

19
Garizim samaritenii au înălţat un templu. În acelaşi masiv, la graniţa cu Iudeea se află
muntele Miţpa (895m), unde profetul Samuel stătea pentru a face judecată poporului.
 Munţii Iudeii au o mare varietate florală, de la văi cu măslini şi viţă de vie
până la zona „deşertică” în pustiul Iudeii.
-Muntele Scopus (831m) se află la nord de oraşul Ierusalim. La est de acelaşi oraş
se află Muntele Măslinilor (Eleon 818m), la distanţă de aproximativ 2000 de metri, ceea
ce evreii numeau „cale de o sâmbătă”. De pe acest munte Mântuitorul s-a înălţat la cer.
-Muntele Qarantania, în apropiere de Ierihon, este locul unde Mântuitorul a postit
şi a fost ispitit de diavol.
-Muntele Hebron (927m) oferă păşuni bune pentru creşterea oilor şi a caprelor.
-În zona Betleemului munţii ajung la o altitudine de 777 de metri, iar în direcţia
Mării Moarte aceştia alcătuiesc deşertul Iudeei, o zonă complet lipsită de vegetaţie în
timpul verii.
B. La est de Iordan, munţii Ţării Sfinte provin din munţii Antiliban al căror ultim
masiv în nord este muntele Hermon (2759m), la graniţa cu Canaanul.
-La sud de acesta se află munţii Vasanului în dreptul lacului Ghenizaretului, care
se continuă cu munţii Hauran (1700m).
-Urmează munţii Ghilead (Galaad) mărginiţi de râurile Iarmuc (în nord) şi Iaboc
(în sud), cu înălţimi ce ating 1000 de metrii. Coborând de-a lungul Iordanului urmează
masivul Avarim care ajunge la ţărmul estic al Mării Moarte. În acest masiv se remarcă
muntele Nebo de unde Moise a privit ultima dată spre Ţara Sfântă.
Văi şi câmpii
- valea Iezreel este o vale foarte fertilă care separă Galileea de Samaria. Porneşte de la
poalele muntelui Carmel şi ajunge în valea Iordanului. Pe această vale curge râul Chişon.
În partea apuseană a văii se află cetatea Meghido.
- văile Ghibeon şi Aialon la nord –vest de Ierusalim unde Iosua a bătut cinci regi
canaaniţi.
- valea terebinţilor sau a stejarului, la sud-vest de Ierusalim unde David l-a ucis pe Goliat.
- Valea Chedron separă Ierusalimul de Muntele Măslinilor şi este străbătută de pârâul cu
acelaşi nume care se varsă în Marea Moartă. În partea nordică a văii se află grădina
Ghetsimani unde Mântuitorul s-a rugat după Cina cea de Taină;
- valea Hinom (Ghehinom sau Ghenei), în sud-vestul Ierusalimului. În această vale pe
vremea regilor iudei căzuţi în idolatrie se aduceau sacrificii umane. Din vremea regelui
Iosia (640-609 îHr), zona a fost declarată spurcată şi cu timpul aici au început să fie
aruncate gunoaiele oraşului care ardeau mocnit tot timpul. Valea Ghenei a devenit un
simbol al infernului.
- valea Iosafat este o vale aflată ipotetic la întâlnirea Văilor Ghehinom şi Chedron, sau
poate fi un simbol al locului unde Dumnezeu va judeca toţi oamenii la sfârşitul veacurilor
(Ioil 3, 2, 12).
- valea Iordanului începe de la muntele Hermon în nord şi se încheie la Marea Moartă în
sud. Această vale se adânceşte treptat sub nivelul mării fiind în lacul Ghenizaret la -191m
iar în Marea Moartă la –416m. Valea este fertilă în nord dar sărăceşte pe măsura
apropierii de Marea Moartă. Valea are o lărgime variabilă, în general 3 km, cu excepţia
celor 23 km în zona Ierihonului, ceea ce produce o încălzire accentuată a văii.

20
- pe litoralul Mării Mediterane se află o câmpie destul de mănoasă pentru a fi cultivată,
mai îngustă la nord şi mai largă la sud, numită Şaron în nord, dincolo de Iaffa până la
muntele Carmel şi Sfela la sud de Iaffa.

Deşerturi
-deşertul Iudeii, înverzit şi plin de flori primăvara se usucă treptat, încât la începutul verii
este dezolant. Pe văile adânci există totuşi arbuşti pitici cu frunze cornoase, care hrănesc
oile, caprele şi cămilele.
-pustiul Betsaida lângă oraşul Betsaida de lângă Marea Ghenizaretului în Galileea unde s-
a retras Mântuitorul după moartea lui Ioan Botezătorul.
-pustiul muntos şi stâncos dintre Ierusalim şi Ierihon oferea un bun adăpost jefuitorilor de
caravane.
Ape
Cel mai important râu este Iordanul =„râu care curge în adâncime”. Acest râu are
şi astăzi trei izvoare. Râul străbătea mai întâi lacul Hule (Merom) care astăzi a secat, apoi
lacul Ghenizaret şi apoi cu numeroase sinuozităţi ajungea în Marea Moartă. Distanţa
parcursă în linie dreaptă este de 140 Km. dar râul are lungime de trei ori mai mult. Cursul
râului este mai rapid până în lacul Ghenizaret şi mai lent spre Marea Moartă. Lăţimea
creşte de la 25m în lacul Hule, până la 75m la vărsarea în Marea Moartă. Debitul variază
în funcţie de anotimp.
Pârâul Cherit, este singurul afluent al Iordanului venit dinspre Vest, întâlnind
Iordanul aproape de Ierihon. Pe valea acestui râu numită astăzi valea Hozevei, proorocul
Ilie a fost hrănit de un corb.
Iarmucul vine dinspre est izvorând din munţii Vasanului şi se varsă în Iordan la
ieşirea acestuia din marea Ghenizaretului.
Iabocul, vine dinspre est izvorând din munţii Ghilead şi se varsă tot în Iordan, la
mijlocul distanţei dintre Lacul Ghenizaretului şi Marea Moartă.

Marea Moartă
• Numită şi marea asfaltică de către Iosif Flaviu, datorită faptului că uneori
apărea la suprafaţă smoală folosită de evrei la acoperişul caselor. Arabii o numeau marea
lui Lot.
• Dimensiunile mării sunt 73 Km / 17,8 Km., adâncimea medie este de 329m iar
cea maximă de 399m.
• Concentraţia de sare este deosebit de mare încât în apele mării nu creşte nici o
vietate. Vegetaţia pe maluri nu apare decât izolat, unde se varsă râuri de apă dulce.
• În partea de sud a acestei Mări Moarte pe vreme lui Avraam şi Lot se afla o
câmpie unde erau amplasate cetăţile Sodoma şi Gomora, Adma şi Teboim. Terenul era
impregnat cu substanţe răşinoase care au luat foc atunci când Dumnezeu a vrut să
pedepsească exemplar fărădelegile practicate în aceste locuri. Terenul s-a surpat, iar
marea s-a extins ocupând această suprafaţă (Fac 19 24-25. Deut 29,22). Iosif Flaviu relata
astfel acest eveniment „...Dumnezeu şi-a azvâlit suliţa în mijlocul Oraşului pe care l-a

21
mistuit cu foc împreună cu locuitorii săi, pârjolind ţinutul de jur împrejur ca într-un
incendiu”, Antichităţi iudaice I, XI, 4.

Lacul Ghenizaret (Marea Galileii sau Marea Tiberiadei)


Are dimensiunile de 21 km (pe direcţia nord-sud) pe 12 km. Oglinda apei se află
la 208 m. sub nivelul mării. Este bogat în peşte, oferind un izvor nesecat de alimentaţie.
Zona este şi ea frumoasă oferind populaţiei prosperitate, ceea ce s-a reflectat în
denumirea de Ghenizaret, care este un cuvânt compus din doi termeni gan = grădină şi
oţer = provizie. Iordanul trece prin acest lac pe direcţia nord - sud.

Izvorul Siloamului
Se află pe valea Chedron în sud-vestul Ierusalimului unindu-se cu pârâul
Chedron.
Lacul Vitezda (=casa harului), se afla lângă Poarta Oilor ce permitea accesul în
oraş Ierusalim dinspre nord.

Împărţirea Canaanului de către triburile israelite


 La venirea evreilor din Egipt Tara Canaanului era ocupată de 31 de regate-
oraş.
 Acest teritoriu a fost cucerit de evrei, iar repartizarea pământului s-a făcut prin
tragere la sorţi. Seminţia lui Levi a fost destinată să desfăşoare serviciul religios la cortul
sfânt şi de aceea s-a considerat că nu are nevoie de un teritoriu propriu-zis ci doar de
localităţi cu spaţiu necesar înconjurător. Astfel Leviţii s-au instalat în 48 de cetăţi.
 Seminţia lui Iosif şi-a primit drepturile de stăpânire prin fiii acestuia Efraim şi
Manase, care la ocuparea Canaanului constituiau două triburi numeroase. Aceştia au
complectat numărul de 12 la care trebuia să fie împărţit teritoriul, respectând astfel
imaginea moştenirii fericite şi depline de care se puteau bucura toţi continuatorii
seminţiei binecuvântate de Dumnezeu.
 Împărţirea era următoarea: la vest de Iordan 9 seminţii şi jumate din tribul
lui Manase.
1) Tribul cel mai sudic era Simeon, mai jos de Munţii Hebron, având ca graniţe la
est pe moabiţi dar la vest Mediterana. Teritoriul acesta avea 17 localităţi intre care cea
mai importantă era Beer-Şeba.
2) Tribul Iuda era amplasat în munţii cu acelaş nume, deasupra seminţiei lui Simeon.
La vest era Mediterana şi filistenii, iar la est Marea Moartă, pe toată întinderea ei. Oraşele
cele mai importante erau Betleemul şi Hebronul.
3) Tribul lui Veniamin a primit o parte mult mai mică, deasupra lui Iuda privind pe
hartă, în jumătatea spre Iordan având ca oraşe importante Ierusalimul, Betania şi
Ierihonul.
4) Tribul lui Dan era împărţit în două. Jumătate s-a aşezat în nordul tribului Iuda, la
vest de Veniamin, având oraşele Yamnia, Iope şi Lida, iar cealaltă jumătate în extremul
nordic al teritoriului canaanean cucerit, la nord de ultima seminţie, cea a lui Neftali, tot în
vestul Iordanului.

22
5) Tribul Efraim a ocupat o fâşie în nordul tribului Veniamin şi prima jumătate a lui
Dan. Acest teritoriu se întindea în munţii Samariei de la litoralul Mediteranei până la râul
Iordan.
6) Tribul Manase (jumătate din el), se afla deasupra tribului Efraim, având în posesie
cetatea Meghido din valea Iezreel.
7) Tribul lui Aşer se afla în nordul acestei jumătăţi a lui Manase, aşezat numai pe
litoralul Mediteranei, cuprinzând muntele Carmel, urcând apoi până la cetatea feniciană
Sidon.
8) Triburile Isahar, Zabulon, Neftali se înlănţuiau între tribul Aşer aflat pe litoral şi
râul Iordan. Isahar era vecin cu jumătatea lui Manase, deasupra lui în dreptul lacului
Ghenizaret era tribul lui Zabulon şi deasupra acestuia cuprinzând şi lacul Hule se
desfăşura tribul lui Neftali. La nord de Neftali se afla a doua jumătate a tribului Dan, care
ocupase cetatea Laiş pe care au numit-o „Dan”.

La est de Iordan
9) Tribul lui Ruben s-a aşezat de la jumătatea estică a Mării Moarte şi până la
intrarea Iordanului în această mare, pe întregul podiş aflat aici, cucerit de la amorei şi
moabiţi.
10) Tribul lui Gad se desfăşura la nord de Ruben, de la vărsarea Iordanului în Marea
Moartă şi până la ieşirea acestuia din lacul Ghenizaret.
11) A doua jumătate a tribului Manase s-a aşezat la nord de Gad, din dreptul
lacului Ghenizaret până în nord, spre izvoarele Iordanului, ocupând astfel fostul regat
Basan şi parţial podişul Ghilead.
Aceste teritorii au fost ocupate de triburile israelite respective şi administrate prin
sfatul bătrânilor timp de câteva sute de ani, în perioada judecătorilor, = persoane alese de
Dumnezeu pentru a face judecată şi dreptate poporului Israel, împotriva oricărei
nedreptăţi venite din afara, sau din interiorul poporului evreu.
Anul 1050 îHr. este momentul instituirii regalităţii care a unit cele 12 seminţii
într-o formă nouă administrativă, statul Israel.

Capitalele Tării Sfinte


• Ghibea a fost prima cetate devenită capitală a statului în vremea regelui
Saul, în tribul Veniamin. Din această aşezare era originar regele, ceea ce a
făcut ca oraşul să devină capitală a regatului Israel.
• Hebron, timp de 7 ani la începutul domniei lui David.
• Ierusalim, oraş cucerit de David de la iebusei, vechi de aproximativ 5000 de
ani cu o existenţă aproape neîntreruptă. Numele acesta ar însemna „ctitoria zeului Salem”
şi el apare pentru prima dată în secolul 19 îHr. pe nişte vase egiptene. Oraşul iebusit era
destul de mic în comparaţie cu ce va construi David şi mai ales Solomon. David a adus
aici chivotul Legii de la Kiriat Iearim şi a construit doar un altar acolo unde avea să se
înalţe templul mai târziu. Solomon a extins oraşul, l-a înconjurat cu ziduri, a construit
templul şi edificii deosebite cum ar fi casa cedrilor, casa tronului şi două palate pentru

23
sine şi celălalt pentru soţia sa, fiica faraonului. Ierusalimul a continuat să fie capitala
statului Iuda după scindarea regatului Israel. Oraşul a fost refăcut după exilul babilonic,
principii hasmonei construind aici un palat deosebit. Irod cel Mare a înfrumuseţat şi el
oraşul construind un palat măreţ în zona cea mai înaltă pentru a putea supraveghea totul.
Fundaţia acestui palat s-a păstrat până astăzi. O altă construcţie făcută de el a fost
fortăreaţa Antonia (numită aşa în onoarea protectorului său Marc Antoniu), în partea de
nord-vest a templului. Aici veghea o unitate din armata romană observând cetatea şi
curtea templului. Irod cel Mare a refăcut şi templul ridicat în timpul lui Zorobabel, după
exilul babilonic. Restaurarea a început în anul 20îHr. Templul a fost refăcut în 18 luni,
curtea interioară în 8 ani, iar restul lucrărilor au durat până în anul 64 îHr. Anul 70 dHr. i-
a adus o distrugere totală.

Localităţi din Iudeea


 Betania („casa săracilor), localitate aflată pe versantul sud-estic al muntelui
Măslinilor, spre valea Iordanului, la mai puţin de 3 Km de Ierusalim. În vremea
Mântuitorului aici locuiau Lazăr cu surorile sale.
 Betfaghe („casa smochinelor”), localitate vecină cu Betania fiind despărţite de
drumul care cobora de la Ierusalim la Ierihon şi spre valea Iordanului. De aici ucenicii
Mântuitorului au luat asina şi mânzul ei pentru intrarea triumfătoare în Ierusalim din
Duminica Floriilor.
 Betleemul („casa pâinii”), la 7 Km sud de Ierusalim. Numit şi Efrata în
vechime, acesta era oraşul natal al regelui David şi al Mântuitorului Iisus Hristos.
Deasupra peşterii în care s-au adăpostit Iosif şi Maria, împăraţii Constantin şi Elena au
construit o biserică în anul 330 care se păstrează până astăzi.
 Tecoa, localitate la 11 Km sud de Betleem localitate în care s-a născut
prorocul Amos.
 Hebronul, numit în vechime pe vremea lui Iosua Navi - Qyriat Arba, este un
oraş la 36 de km sud de Ierusalim plasat la 927m altitudine în munţii Iudeei. Aici a locuit
patriarhul Avraam şi a cumpărat peştera Macpela ca loc de odihnă veşnică pentru familia
sa. Acest oraş a fost timp de 7 ani capitala regelui David mai înainte de a cuceri
Ierusalimul şi tot aici Abesalom, fiul lui David s-a proclamat rege împotriva voinţei
tatălui său. După 5 secole, profitând de faptul că evreii erau exilaţi de către babilonieni,
edomiţii veniţi din sud au ocupat acest oraş şi l-au stăpânit din secolul VI î.Hr. până în
secolul II î.Hr.
 En – ghedi, oază cu izvoare termale aflată pe malul vestic al Mării Moarte în
zona locuită de esenieni.
 Miţpa (santinela), oraş cu mare importanţă religioasă în vremea judecătorilor
(Jud 20,1), deoarece aici a stat chivotul legii pentru un timp. Judecătorul Samuel aici
făcea judecata poporului şi tot aici Saul a fost uns rege al Israelului.
 Betel (=casa Domnului), localitate la 16 kilometri nord de Ierusalim, pe
drumul ce duce la Sichem. Această zonă şi-a câştigat o deosebită importanţă religioasă
pentru faptul că aici patriarhul Avraam a ridicat un altar, iar Iacob a avut visul cu scara
pe care coborau şi urcau îngerii. De aceea, la întoarcerea din Egipt evreii au adus aici
pentru un timp Chivotul Legii (Jud 21, 2). Pentru importanţa religioasă a localităţii,

24
atunci când regatul Israel s-a împărţit în două, primul rege al regatului de nord, Ieroboam,
a făcut din el un centru religios idolatru.
 Şilo, localitate la nord de Betel unde a fost găzduit Chivotul Legii în vremea
judecătorilor. De aici a fost luat de fiii judecătorului Eli pentru a însoţi pe evrei într-o
luptă împotriva filistenilor. Evreii au fost înfrânţi iar chivotul capturat, restituit ulterior.
 Ierihonul (oraş al palmierilor) aflat la 10 km. nord de Marea Moartă şi 8 km.
vest de Iordan. Datarea oraşului urcă până la 7000 de ani vechime înainte de naşterea
Mântuitorului Iisus Hristos. Oraşul a fost prima localitate cucerită de evrei la intrarea în
Canaan. Aici regele Irod cel Mare şi-a construit un palat în care locuia pe timpul iernii.
 Kariot, localitate la sud de Ierihon unde s-a născut Iuda, vânzătorul
Mântuitorului.
 Beer-Şeba, localitate la 43 de km sud est de Hebron, în extremitatea sudică a
Iudeii.
 Ioppe (jertfa), oraş port în teritoriul seminţiei lui Dan. Aici iudeii primeau
lemne de cedru de la regele Hiram al Feniciei şi tot de aici a încercat să fugă profetul Iona
pentru a scăpa de misiunea încredinţată lui de către Dumnezeu (Iona 1, 3).
 Iabne (Iamnia), la sud de Ioppe. Aici s-a mutat sinedriul şi şcoala de tanaimi
din Ierusalim după distrugerea acestuia din anul 70 după Hristos.
 Lakiş, la sud de Iabne, a fost o cetate amintită încă din secolul 13 îHr. în
tăbliţele egiptene de la Tell-el-Amarna. Cetatea a fost cucerită în 701îHr., de regele
asirian Senaherib, iar un basorelief din Ninive reproduce până astăzi imaginile
dramaticului asediu.
Localităţi din Samaria
 Sichemul cetate între munţii Ebal şi Garizim. Aici Abimelec, fiul
judecătorului Ghedeon a încercat să se proclame rege şi tot aici 10 seminţii s-au declarat
nemulţumite de impozitele din vremea lui Roboam, fiul lui Solomon, ceea ce a condus la
ruperea regatului în două. Oraşul a devenit capitala Regatului de Nord în anul 933 î Hr.
Muntele învecinat Garizim a găzduit un templu ca replică religioasă pentru cel din
Ierusalim dar s-a introdus aici cinstirea viţelului de aur. Acest oraş are o fântână foarte
adâncă şi foarte veche atribuită patriarhului Iacob. Templul de pe muntele Garizim a fost
distrus de regele Ioan Hircan în 129 î Hr.
 Meghido, cetate importantă aflată în valea Iezreel, fortificată de-a lungul
timpului, străjuind o cale de comunicaţie între nord şi sud de-a lungul Mediteranei.
Munţii din sud-vestul oraşului s-au numit Harmaghedon= „muntele Meghido”. Aici
regele Solomon păstra cavaleria înfinţată de el, iar în 608 înainte de Hristos regele Iosia
al regatului Iuda şi-a pierdut viaţa într-o luptă împotriva egiptenilor. În acest spaţiu
plasează Apocalipsa (16,16), bătălia finală dintre împăraţii lumii la războiul zilei celei
mari.
 Samaria, la nord de Sichem, oraş cetate construit în secolul IX î Hr. Aici s-a
mutat capitala Regatului de Nord. În 722 î Hr. acest regat a fost cucerit de asirieni iar
populaţia deportată pentru a face loc coloniştilor aduşi aici din cuprinsul imperiului.
Regele Ioan Hircan a distrus şi această cetate care va fi înfrumuseţată mai târziu de regele
Irod cel Mare numind-o Sebaste (august în latină).

25
 Cezareea Palestinei, a fost construită de regele Irod cel Mare în secolul I î Hr.
pe locurile unei foste cetăţi „Turnurile lui Straton”. A fost numită Cezareea în onoarea
cezarului Octavian Augustus, care i-a dăruit iniţial acest teritoriu. Cezareea a devenit
principalul port al Palestinei la Marea Mediterană.

Localităţi din Galileea


 Nazaretul, oraş modest, neamintit în izvoarele scrise ale Arheologiei Biblice.
Astăzi este un oraş înfloritor şi important obiectiv al pelerinajelor creştine.
 Cana Galileii, la nord-est de Nazaret, locul săvârşirii primei minuni de către
Mântuitorul Iisus Hristos.
 Nain, orăşel la sud de muntele Tabor.
 Capernaumul, cetate înfloritoare pe malul estic al Ghenizaretului construită
după exilul babilonic. Prin Capernaum trecea un drum comercial care lega Siria de Egipt
prin valea Iordanului ceea ce necesita aşezarea aici a unui centru vamal. În această
localitate exista o garnizoană romană şi tot aici Mântuitorul şi-a fixat centrul activităţii
Sale din Galileea.
 Tiberiada, oraş întemeiat de Irod Agripa pentru a-i fi capitală a tetrarhiei sale
purtând numele cezarului Tiberius. Oraşul este situat pe malul sud-vestic al lacului
Ghenizaret care a împrumutat şi el uneori numele de „Marea Tiberiadei”. După
dărâmarea Ierusalimului din anul 70 d Hr., evreii de vază s-au mutat în acest oraş
întemeind o şcoală rabinică, ce va pune bazele Mişnei. Tot aici, într-un timp a activat şi
Sinedriul.
 Betsaida (Casa pescarilor), orăşel aflat pe malul estic al Ghenizaretului. De
aici erau apostolii Simon-Petru, Andrei şi Filip.
 Gadara, cetate pe malul sud-estic al Ghenizaretului, locuită de alte neamuri
decât evrei, ceea ce a făcut ca această localitate să aparţină confederaţiei celor zece cetăţi
– Decapole.
Cetăţile de azil
Legea talionului prevedea ca un ucigaş să-şi plătească vina cu propria viaţă.
Pentru aceasta rudele celui ucis aveau datoria de a răzbuna sângele vărsat prin uciderea
celui vinovat. În cazul uciderii accidentale, cel vinovat avea posibilitatea salvării propriei
vieţi dacă putea să se refugieze la adăpostul altarului unde rămânea până când judecătorii
analizau situaţia şi se pronunţau în privinţa vinovăţiei sau nevinovăţiei lui.
Datorită răspândirii seminţiilor prin ocuparea Canaanului suprafaţa locuită de evrei
s-a mărit considerabil şi atunci un singur punct de salvare nu mai putea satisface situaţiile
ivite. De aceea s-a hotărât declararea unor cetăţi ca loc de azil (refugiu), pentru ucigaşii
fără voie. Judecătorii acestor cetăţi analizau situaţia expusă de cel refugiat şi îi permiteau
sau nu accesul în cetate. Asemenea cetăţi au fost şase:
I. Trei în vestul Iordanului: Chedeş (în Galileea), Sichem (Munţii Efraim) şi
Hebron (în Iuda).
II. Trei în estul Iordanului: Beţer (Ruben), Ramot (Gad) şi Golan (Manase).

Locuitorii Ţării Sfinte

26
Teritoriul acesta a fost locuit din cele mai vechi timpuri, oraşul Ierihon păstrând
urmele unei civilizaţii din anul 7000 î Hr.
Mileniul trei aduce în Tara Sfântă o populaţie probabil semitică, venită din Siria,
care a urbanizat zona şi a dat numele munţilor, apelor şi oraşelor vechi sau noi. Cele
vechi (Megihdo, Besan, Ierihon, Tirţa, Arad), sunt dezvoltate şi fortificate.
Pe la anul 2200 î Hr., un val de nomazi trece peste această zonă de la nord la sud
şi distruge ceea ce întâlneşte.
Avraam vine în Canaan prin secolul 18 î Hr. şi găseşte aici o populaţie canaanită.

Canaaneii
 Canaan a fost fiul lui Ham şi nepotul lui Noe. Acest Canaan a avut 11 fii din
care s-au format tot atâtea seminţii. Patru seminţii au rămas în Siria şi în Fenicia, iar 7
seminţii au populat Canaanul: heteii, iebuseii, amoreii, ghergheseii, heveii, canaaneii şi
ferezeii. Toate aceste neamuri vorbeau o limbă semitică.
 Civilizaţia lor era înfloritoare. Erau organizaţi în oraşe regat cum au fost
Sodoma şi Gomora, Adma, Ţeboim, Sichem, Ierihon, Hebron, Ai, Ghibeon, Salem.
Agricultura lor era dezvoltată. Evreii au cucerit acest teritoriu începând cu Ierihonul,
apoi spre sudul ţării pentru ca mai târziu să cucerească nordul. Deşi învinşi, canaaneii nu
au dispărut, ci au locuit în anumite enclave, unindu-se uneori pentru a se războii cu evreii
cuceritori. Regele David a purtat aceste războaie şi doar Solomon a putut să-i învingă
complet.
 Religia canaaneilor era un cult senzual idolatru. Fiind consideraţi un mare
pericol pentru monoteismul iudaic, s-a hotărât stârpirea acestora şi neamestecul total în
privinţa legăturilor trupeşti. Totuşi, anumite influenţe s-au petrecut şi unii evrei s-au
închinat cu timpul zeilor Baal, Astarta şi Moloch, căruia i se aducea chiar sacrificii
umane.
Anakeii
Locuiau la început în zona Hebron. Pe atunci acest oraş se numea Chiriat Arba
(cetatea lui Arba), de la strămoşul lor Arba. Aveau o statură impunătoare, ceea ce îi
avantaja în luptă, cucerind cu timpul munţii Iuda. Pe aceşti anakei I-a văzut iscoadele
trimise de Moise în Canaan şi s-au înfricoşat de forţa lor fizică, stârnind îndoiala
poporului în privinţa capacităţii de a-i cuceri. Iosua Navii şi Caleb i-au învins, iar anakeii
s-au retras cu timpul în oraşele filistene de pe coasta Mediteranei: Gaza, Gat, Aşdod.

Evreii
♦Populaţie semitică provenită dintr-o singură persoană –Avraam. Fiind ales de
Dumnezeu pentru a forma un popor deosebit în care urma să se întrupeze Mântuitorul
lumii, acest Avraam a fost chemat din oraşul Ur aflat în Mesopotamia (numită atunci
Caldeea), pe cursul inferior al Eufratului, pentru a se aşeza într-un anumit spaţiu
geografic. Chemarea lui Avraam a avut loc în aproximativ sec 18 îHr. Iar intenţia de a-l
aşeza într-un anumit spaţiu geografic, se datorează înţelepciunii lui Dumnezeu, care a
plănuit înlocuirea unei populaţii prea îndepărtată moral de El, datorită viziunii idolatre şi
total decăzută pe care o avea, cu o populaţie ce urma să-L cunoască cel mai bine între
popoarele antichităţii, datorită descoperirilor divine pe care tot El le-a oferit treptat.
♦Pentru început, mutarea lui Avraam care a avut loc cu toată familia (soţia Sara,
nepotul Lot, slugile) şi bunurile posedate, s-a făcut în etape, Avraam ajunge la îndemnul

27
lui Dumnezeu în oraşul Haran, mult mai aproape de Canaan. Oraşul Haran se afla pe
cursul superior al Eufratului, un oraş cu o populaţie semitică şi o civilizaţie la fel de
evoluată ca şi cea a Ur-ului.
♦Populaţia din Canaan le-a dat noilor veniţi numele de „ivrim” cea ce înseamnă
faptul că sunt veniţi din cealaltă parte de Iordan.
♦Avraam şi urmaşii lui rămân în Canaan de-a lungul a patru generaţii, reuşind să
cumpere de la triburile heteilor (populaţie canaanită), câteva terenuri în munţii
Hebronului, potrivite păstoritului. Pe una din aceste „ţarini” a existat şi o peşteră numită
Macpela, ce va deveni loc de îngropare lui Avraam, Isaac, Iacob, Iosif, descendenţii în
linie dreaptă, dar şi pentru soţiile lor: Sara, Rebeca, Lia, Asineta.
♦Nepotul lui Avraam pe nume Iacob a primit numele de „israel” = <bărbatul care
l-a văzut pe Dumnezeu> datorită faptului că s-a luptat cu un înger al Lui la Penuel şi l-a
învins (Facere 32, 28). De la Iacob descendenţii lui vor primi şi numele de „israeliţi”.
♦Iosif, penultimul fiu a lui Iacob din cei 12 fraţi, ajunge prin grija lui Dumnezeu un
mare demnitar în Egiptul guvernat de regii hicsoşi. Acesta îşi va chema fraţii şi tatăl din
Canaan, care se lupta cu efectele unei secete foarte mare, pentru a locui în pământul cel
mai roditor al Egiptului, în delta Nilului, numită ţinutul Goşen.
♦ Evrei vor sta în Egipt aproximativ 400 de ani, până când o schimbare politică din
Egipt va aduce pe tronul acestuia un faraon care-i robeşte şi îi va folosi ca sclavi.
Dumnezeu doreşte eliberarea evreilor şi de aceea rânduieşte pe Moise care are un mandat
deosebit, acela de a-l convinge pe faraon care-i robeşte pe evrei să-i elibereze, urmând
ca el să îi conducă în ţara promisă de secole.
♦ Evreii fug din robia egipteană şi traversează Marea Roşie pentru a ajunge în
Canaan. Acţiunea lor are loc în secolul XIII îHr. (există teorii care susţin că a avut loc în
sec XV sau XIV îHr.) şi s-a numit ieşirea din Egipt sau „exod”.
♦Moise primeşte numeroase revelaţii de la Dumnezeu în privinţa conducerii
poporului, alcătuirea Cortului Sfânt, a unei ierarhii slujitoare, a itinerariului parcurs,
confruntarea cu alte popoare, dar şi în privinţa autorităţii cu care a fost investit.
Momentul culminant al acestor revelaţii îl constituie primirea Legii pe muntele Sinai.
Datorită faptului că poporul are multe moşteniri morale şi religioase din Egipt, noile legi
sunt primite cu răceală, deşi provin evident de la Dumnezeu, având deci o autoritate
divină. Poporul se îndoieşte de mai multe ori dacă a făcut o alegere bună în privinţa
părăsirii Egiptului şi a abundenţei acestuia.
♦Datorită acestor aspecte Dumnezeu hotărăşte ca aceste generaţii să nu vadă
pământul făgăduit ci doar copiii lor, o nouă generaţie născută în timpul a 40 de ani de
peregrinare prin peninsula Sinai. Această generaţie nu a cunoscut idolatria Egiptului, ci
doar prezenţa unicului Dumnezeu care îi călăuzea ziua ca un stâlp de nor, iar noaptea îi
veghea ca un stâlp de foc şi îi hrănea miraculos cu mană. Seminţia lui Levi este aleasă
pentru a sluji totdeauna lui Dumnezeu la Cortul Sfânt. Dumnezeu este cel care dă legile,
El conduce şi judecă poporul prin reprezentantul său Moise. Această formă deosebită de
guvernare a unui popor este unică şi va purta numele de <teocraţie> (Dumnezeu este
conducătorul)
♦ Poporul se apropie de Tara Sfântă venind dinspre estul Iordanului. Sunt nevoiţi să
se lupte cu amoreii pe care îi înving, cucerind teritoriul de la est de Iordan, ceea ce va
deveni pământul triburilor Ruben şi Gad şi jumătate din Manase. Moise moare pe

28
muntele Nebo fără a intra în pământul făgăduinţei, iar în locul lui, Dumnezeu îl alege pe
Iosua (Isus) Navi.
♦Iordanul este traversat pe la nordul Mării Moarte şi prima cetate cucerită va fi
Ierihonul. De aici evrei au cucerit mai întâi sudul Canaanului, iar apoi nordul. Teritoriul
acesta va fi luat sub stăpânirea a celorlalte noua seminţii şi jumătate.
♦Împărţirea pământului a slăbit foarte mult forţa militară pe care o puteau avea cele
12 seminţii. Triburile sunt conduse de bătrâni poporului care erau cunoscători ai Legii.
♦Unele popoare vecine: moabiţii, amoniţii, edomiţii, dar şi filistenii de pe coasta
Mediteranei, cuceresc anumite teritorii supunând temporar anumite triburi iudaice. În
această perioadă sunt aleşi de Dumnezeu anumiţi bărbaţi, care vor face judecată şi
dreptate poporului. Aceştia au fost numiţi <judecători>.
♦Ultimul judecător - Samuel, a introdus regalitatea la porunca lui Dumnezeu şi a
uns pe primul rege – Saul, din tribul lui Veniamin (1050-1010 îHr.). A urmat David
(1013-973), apoi Solomon (973-933), când regatul atinge apogeul politic şi economic.
♦Roboam, fiul lui Solomon, doreşte să păstreze aceeaşi fiscalitate impusă de tatăl
său, dar zece seminţii ameninţă cu separarea dacă lucrurile nu se vor schimba. Roboam
nu cedează, iar cele 10 seminţii se constituie într-un regat separat sub conducerea unui alt
rege – Ieroboam, un fost general a lui Solomon. Roboam a rămas rege peste regatul Iuda
având doar seminţiile Iuda, Simeon şi o mică parte din Veniamin.
♦Începe o perioadă de decădere morală, politică şi religioasă. Uzurpările, corupţia,
idolatria, îndepărtează poporul de prescripţiile Legii. Dumnezeu trimite profeţii pentru a
frâna această decădere masivă, dar neascultarea atrage pedeapsa divină manifestată prin
robia adusă de popoarele străine. Asirienii apar la graniţa de nord şi cuceresc regatul
Israel (Efraim) în 722 îHr., deportând populaţia. Ameninţările asupra regatului Iuda sunt
puternice şi multe cetăţi de aici sunt cucerite. Însă Ierusalimul a fost apărat în mod
miraculos de Dumnezeu. După asirieni, la aproximativ o sută de ani, apar babilonienii
care vor ocupa regatul Iuda, anul 568 îHr. reprezentând data deportării populaţiei acestui
regat, după ce primele mişcări de acest gen au început în 608 îHr. Perioada robiei
babilonice a durat 70 de ani, până în 538 î.Hr.
Regatul Israel ca o singură unitate administrativă a existat doar între 1050—933
îHr. De la această dată regatul s-a despărţit în două: Regatul de Nord numit şi „Israel”
sau „Efraim”, pentru că avea capitala pe teritoriul acestui trib şi anume oraşul Samaria. În
acest regat s-a unit 10 seminţii în afară de Simeon, Iuda şi partea sudică din tribul
Veniamin. Graniţa acestor seminţii nu a fost bine delimitată niciodată, regatul Israel fiind
cucerit de asirieni în 722 îHr.
Regatul de Sud numit regatul Iuda, era format din seminţiile amintite purtând
acest nume deoarece Iuda era cel mai reprezentativ numeric şi teritorial între celelalte.
Acest regat a fost cucerit de babilonieni în 586 îHr., iar populaţia dusă în robie.
♦Imperiul Babilonic a fost distrus de un nou imperiu aflat în ascensiune, cel
persan. Regele Cirus al Persiei a permis evreilor deportaţi să se întoarcă în ţinutul lor în
anul 538 îHr. Nu toţi evreii s-au întors ci doar o parte, majoritatea fiind din triburile Iuda,
Levi, Veniamin, sub conducerea prinţului Zorobabel (Şeşbaţar) şi a arhiereului Iosua.
Aceştia vor repopula Iudeea, inclusiv Ierusalimul, rămânând supuşi perşilor, având
guvernatori aleşi dintre ei. Zidurile Ierusalimului şi templu sunt reconstruite.
♦Imperiul persan a fost cucerit de Alexandru cel Mare, iar evreii ajung sub
stăpânirea acestuia în 332 îHr. După moartea lui Alexandru cel Mare evreii sunt

29
repartizaţi diadohului Egiptului. Luptele dintre egipteni şi sirieni determină schimbarea
stăpânului în privinţa Ţării Sfinte, care ajunge sub sirieni.
♦Regele Antioh IV Epifanes al Siriei duce o campanie de deznaţionalizare a
evreilor interzicând datinile strămoşeşti, inclusiv credinţa monoteistă. Revolta evreilor
este categorică, preotul Matatia împreună cu cei cinci fii ai săi conduce acest război, ce
va culmina cu dobândirea independenţei în anul 165 îHr. Cei cinci fii ai săi sunt
supranumiţi Macabei, iar între aceştia s-a remarcat Iuda. Se instalează dinastia evreiască
a Macabeilor sau Hasmoneilor, încercându-se redresarea unui stat de faimă apusă prin
expediţii militare împotriva edomiţilor în sud şi a samarinenilor în nord-est. Divergenţele
dintre diferitele partide politice sau grupări religioase apărute, au favorizat intervenţiile
străine concretizate în dominaţia romană.
Imperiul roman a introdus Ţara Sfântă în sfera sa de influenţă în anul 63 îHr. de
către generalul Pompei. Regii iudei sunt confirmaţi de Roma. În anul 32 îHr. romanii îl
numesc ca rege al Palestinei pe Irod cel Mare, care era de neam idumeu. Acesta va domni
cu mână forte până în anul 4 îHr., când Palestina va fi împărţită în tetrarhii repartizate
fiilor lui Irod. După Arhelau, tetrarhul Iudeii destituit în anul 6 dHr., în această provincie
vor conduce guvernatorii romani, cu ceva întreruperi, până în anul 66 dHr., când
izbucneşte războiul iudeilor împotriva romanilor.
Romanii au împărţit Tara Sfântă în patru provincii:
• Iudeea, provincia cea mai sudică, se afla pe locul seminţiilor Iuda, Veniamin.
Graniţele erau Samaria în nord, Iordanul şi Marea Moartă în est, pustiul Sinai în sud cu
idumeii şi Marea Mediterană în vest.
• Samaria, cuprindea munţii Samariei cu suprafeţele seminţiilor Efraim şi
jumătatea lui Manase, fără a atinge marea Mediterană în vest. Litoralul era păstrat de
romani din motive strategice. Deja această provincie avea o populaţie mixtă numită
samariteană, născută din amestecul iudeilor nedeportaţi de stăpânirea asiriană din 722
îHr. şi colonişti aduşi aici din diverse spaţii geografice.
• Galileea, a 3-a provincie, începea din şesul Iezreel la graniţa nordică a
Samariei şi până la poalele munţilor Liban cuprinzând suprafaţa triburilor Aşer, Isahar,
Zabulon şi Neftali. Aici locuia iudei alături de păgâni proveniţi din provincia Fenicia,
Siria şi Arabia, evreii de aici fiind suspectaţi de cei din Iudeea că se amestecă cu
neamurile.
• Perea, provincie la est de Iordan, pe teritoriul triburilor Ruben, Gad şi
jumătatea lui Manase, dar totuşi cu o suprafaţă mult mai mică.
Tot la est de Iordan, la ieşirea acestuia din lacul Ghenizaret, se află regiunea
numită Decapole, o asociaţie de 10 cetăţi cu populaţie majoritară greacă: Scytopolis,
Gadara, Damas, Hipos, Abila, Kanata, Pella, Dion, Gherasa, Filadelfia. Toate aceste oraş
cu excepţia lui Scytopolis se aflau la est de Iordan. Mântuitorul a activat de multe ori aici
şi mulţimi numeroase l-au urmat din acest ţinut.
În aceiaşi parte a Iordanului, deasupra ţinutului Decapole, se mai aflau alte regiuni
administrative cum ar fi Itureea, Bataneea, Auranitis (Hauran), Gaulanitis, Trachonitis.

Arameii (sirienii)
Locuitori vechi ai Siriei, numită în antichitate „Aram”. Fiind de neam semitic,
arameii îşi fac apariţia în istorie ca un popor nomad migrând între Palestina şi
Mesopotania pe la 1300 îHr. Haranul şi Damascul au fost localităţi venite în contact cu

30
arameii, ultimul devenind capitala lor în perioada trecerii la o viaţă sedentară.
Expansiunea asiriană i-a cucerit în 972 îHr., dar arameii nu numai că au supravieţuit, dar
şi-au impus cultura şi mai ales limba, care va fi adoptată şi de evreii exilaţi, pentru că
ajunsese o limbă internaţională în Imperiul babilonian, o limbă diplomatică ce se va vorbi
până în secolul VII dHr.
Fenicienii
Popor instalat pe malul Mediteranei între munţii Carmel şi Amanus, cu care evreii
au avut în general relaţii bune. Regele Hiram al Feniciei l-a ajutat pe regele Solomon la
construirea templului cu lemn de cedru, marmură şi meşteşugari pricepuţi în construcţii.
Fenicia şi-a păstrat independenţa timp de sute de ani până la Alexandru cel Mare.

Amoniţii
 Trib semitic poziţionat la est de Iordan şi Marea Moartă, la nord de moabiţi.
Proveneau din Lot nepotul lui Avraam “Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus
numele Ben_Ammi zicând: << Acesta-i fiul neamului meu>>. Acesta este tatăl
amoniţilor, care sunt şi astăzi. „ Facere19 38.
 Se închinau la idolul Moloh „dumnezeul fiilor Amoniţilor” (III Regi 11, 7-33) şi
aveau capitala la Rabat Amon.
 Evreii au purtat numeroase războaie împotriva lor din timpurile judecătorilor şi
până în vremea dinastiei Macabeilor “Atunci s-a aprins mânia Domnului asupra lui
Israel şi l-a dat în mâinile filistenilor şi în mâinile amoniţilor. Aceştia au strâmtorat şi au
chinuit pe fiii lui Israel din anul acela 18 ani în şir, adică pe toţi fiii lui Israel de dincolo
de Iordan, cu Veniamin şi cu casa lui Efraim. Aşa că fiii lui Israel erau foarte
strâmtoraţi.” Jud 10, 7-9.

Moabiţii
 Trib semitic aflat în sud-estul Ţării Sfinte, la sud de amoniţi. Şi aceştia
proveneau din Lot, mai precis din fiica cea mare a acestuia. “şi au rămas amândouă
fetele lui Lot grele de la tatăl lor. Şi a născut cea mai mare un fiu şi i-a pus numele
Moab zicând :<< este din tatăl meu>>. Acesta este tatăl moabiţilor care sunt şi
astăzi.”Facere 19,36-37.
 Se închinau la idolul Chemoş “Dumnezeul moabiţilor” III Regi XI, 7-33.

 În drum spre Ţara sfântă evreii au trebuit să treacă prin ţara Moabului iar regele
acesteia numit Balac, a apelat la magie pentru a-i alunga, chemând în ajutor pe vrăjitorul
Valaam din Peor.
 Relaţiile evreilor cu moabiţii au cunoscut toate fazele, de la invazii şi război în
vremea judecătorilor, sau a regelui Ioram şi Ioasaf (IV Regi 3, 5-7), până la relaţii
amicale în vremea lui David (I Regi 22, 3-4).
 Moabiţii au fost cuceriţi de asirieni, apoi de babilonieni în 582 îHr. şi mai târziu
de nabateeni.

Edomiţii
Popor de neam semit descendent din Esau, fratele lui Iacov, aşezat în sudul Ţării
Sfinte. Se ocupau cu agricultura şi viticultura, dar şi cu taxele impuse caravanelor ce
străbăteau teritoriul lor. Regele David i-a ocupat (II Regi 8,13).

31
Evreii nu au avut relaţii bune cu edomiţii iar aceştia au profitat de cucerirea Iudeii
de către babilonieni deplasându-şi graniţa spre nord, dincolo de munţii Hebron,
îngreunând şi mai mult situaţia disperată în care se aflau evrei rămaşi în ţară. Proorocul
Avdie îi ceartă astfel: “Nu te uita la ziua fratelui tău, a prăpădului venit peste el! Nu te
veseli de fiii lui Iuda în ziua pierii lor! Nu grăi trufaş în vremea aceea de strâmtorare!
Nu intra pe poarta poporului Meu în ziua zbuciumării lui şi nici nu te uita la nenorocirile
lui în ziua când se prăpădeşte! Nu întinde mâna ta către averea lui în ziua pieirii lui; Nu
sta la răspântii ca să dobori pe cei fugari ai lui şi nu fi silnic cu cei rămaşi în ziua cea
de strâmtorare! Că aproape este ziua Domnului pentru toate neamurile! Cum ai făcut
aşa ţi se va face; fapta se va întoarce asupra ta.”Avdie 1, 12-15.
Evreii conduşi de regele hasmoneu Hircan I, au recucerit în 126 îHr Hebronul.
Mulţi idumei au ajuns în armata evreilor dobândind funcţii militare.

Popoare nomade:
1. Amaleciţii : - populaţie aflată în deşertul Sinai care s-a opus trecerii evreilor
către ţara lor. Amaleciţii au fost atraşi de fertilitatea Ţării Sfinte, ceea ce i-a făcut să
încerce să se aşeze în munţii Efraim. Saul i-a distrus la porunca lui Dumnezeu. “Aşa zice
Domnul Savaot: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel, cum i s-a
împotrivit în cale, când venea din Egipt. Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi
nimiceşte toate ale lui. Să nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimiceşte şi dă blestemului
toate câte are. Să nu-l cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr
până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin.”I Regi 15 2-3.
….Mergi; dă junghierii pe Amaleciţi cei necredincioşi şi luptă împotriva lor până îi vei
stârpii”. vs 18. Rămăşiţe de amaleciţi se mai găseau în vremea regelui Iudeii –Iezechia (I
Paralipomena 4, 41-43).
2. Madianiţii;- populaţie nomadă care se deplasa între muntele Sinai şi moabiţi,
de-a lungul golfului Aqaba. Prosperitatea Ţări Sfinte îi atrăgea destul de mult încât ei
făceau incursiuni de pradă. “Şi mâna madianiţilor era grea pentru Israel şi fiii lui Israel
şi-au făcut de răul Madianiţilor, ascunzişuri în munţi şi în peşteri şi stânci greu de
pătruns. Când Israel semăna, veneau Madianiţii, Amaleciţii, şi locuitorii din pustie la el.
Şi stătea la el în corturi, mâncând roadele pământului până la Gaza şi nu lăsau pentru
hrana lui Israel nici oaie, nici bou, nici asin. Căci ei veneau cu vitele şi cu corturile lor
şi veneau mulţi ca lăcustele: ei şi cămilele lor erau fără număr şi cutreierau ţara lui
Israel şi o pustiau. Şi Israel a sărăcit cumplit din cauza Madianiţilor şi a strigat către
Domnul.” (Judecători 6,2-6.) După 7 ani de apăsare evreii s-au eliberat prin judecătorul
Ghedeon.
3. Ismaeliţii:- populaţie provenită din Ismael, fiul sclavei egiptene Agar şi
Avraam. Ismaeliţii se ocupau mai ales cu comerţul, sălăşluind în estul şi în sud-estul Ţării
Sfinte, în jurul golfului Aqaba, zonă pe care asirienii o vor numi Arabia. Ismaeliţii purtau
mulţi cercei de aur. Judecători 8,24.

Locuinţele evreieşti
 Într-o anumită etapă a civilizaţiei umane oamenii foloseau ca locuinţă colibele,
un adăpost construit din ramuri de copaci peste care se puteau aşeza lespezi de piatră.
Asocierea mai multor colibe alcătuiau un sat iar supradimensionarea satelor conducea la
împrejmuirea acestora devenind o cetate.

32
 Viaţa nomadă necesita o locuinţă portabilă şi aceasta a fost cortul inventat de
Iabal, fiul lui Lameh. Materialul de construit era pielea de capră neagră, apoi când
oamenii au învăţat ţesătoria au utilizat postavul din păr de animale (capră, cămilă).
 Corturile mici erau rotunde iar cele mari erau dreptunghiulare cu trei separeuri.
Se intra prin camera sclavilor şi a animalelor tinere, se trecea prin camera bărbaţilor
pentru a ajunge în camera femeilor şi a copiilor. Săracii aveau corturi mici, rotunde, cu
două despărţituri deoarece nu aveau sclavi.
 Evoluţia economică a unor oameni le-a permis construirea unor corturi separate
pentru sclavi şi femei.
 Corturile se ridicau pe ţăruşi şi se ancorau la colţuri. În jurul lor se păstrau
turmele de oi sau capre
 Interiorul depindea de starea socială a propietarului dar toate corturile aveau
strictul necesar; râşniţa, ulciorul de copt pâinea, farfurii de aramă sau lemn, oale, pahare,
burdufuri, o masă cu picioare foarte scurte pentru că iudeii mâncau stând jos întinşi pe o
parte şi nelipsita candelă, simbol al prosperităţii şi al luminii dumnezeieşti care le-a făcut
cunoscută calea spre mântuire datorită Legii promulgată pe muntele Sinai. Amenajarea se
putea face cu rogojini, dar şi cu covoare sau pături de postav.
 Evreii au folosit şi ei corturile o perioadă îndelungată începând cu patriarhii,
continuând cu cei patruzeci de ani de peregrinare prin pustiul Sinai şi până la intrarea lor
în pământul Canaanului ceea ce a impus o viaţă sedentară.
 Cortul nu mai putea satisface condiţiile vieţii sedentare de aceea evrei au trecut
la construirea caselor sau adoptarea acestora pe măsura cuceririi Canaanului. Arta
construirii caselor au dobândit-o de la triburile sedentare cucerite.
 Materialele de construcţie erau în primul rând cărămida arsă sau doar uscată la
soare (cum se folosea în Egipt), apoi piatra cioplită şi bineînţeles lemnul pentru
structurile necesare casei. Liantul putea fi din lut, var, ipos cu nisip sau bitum. Interiorul
se tencuia cu lut putându-se tencui sau picta sau se placa cu lemn de cedru, uneori cu
plăci de fildeş. Exteriorul se tencuia in culoarea roşie (Ieremia 22,14). Începutul lucrării
se făcea cu săpatul şi aşezarea pietrei de temelie peste care urmau cărămizile. În mod
firesc se începea de la un colţ unde trebuia aşezată o anumită piatră ce se numea “piatra
cea din capul unghiului”. Aşezarea acesteia constituia un prilej de mare bucurie pentru că
se începea construirea unui lucru durabil ce va fi finalizat în curând.
 Ferestrele nu aveau geamuri dar erau utilizate pentru aerisire şi luminozitate.
Pentru siguranţă aceste ferestre aveau gratii de lemn iar uşile erau mici, uşor de construit
şi prevăzute cu zăvor.
 Mobilierul şi tâmplăria se făceau de obicei din lemn de sicomor, apoi din
măslin, cedru sau santal. Cedru era un lemn apreciat, preferat de constructori sau
proprietari dar destul de greu de procurat, ceea ce îl făcea să fie scump. Munţii Libanului
ofereau acest lemn apreciat pentru calităţile lui.
 Acoperişul era întotdeauna plat, uşor înclinat pentru scurgerea ploii. Se
construia din bârne orizontale peste care se punea ceva tare (cărămidă sau lespezi de
piatră), în poziţia solzilor de peşte, având un liant de lut amestecat cu paie. Acest acoperiş
oferea un loc răcoros vara şi de aceea era prevăzut cu balustradă. Casele bogaţilor ridicau
puţin mai mult marginea acoperişului rezultând o cameră expusă vântului răcoros,
umbrită adesea cu copertine susţinute de ţăruşi, ca în cazul corturilor. Aceasta era camera

33
“de sus”, preferată pentru musafiri, rugăciune, retragere şi chiar păstrarea celor decedaţi
până la înmormântare. Accesul se făcea printr-o scară exterioară.
 Casele obişnuite aveau o singură cameră si un singur vestibul de acces.
Interiorul depindea de starea materială a proprietarului, dar strictul necesar era acelaşi
din perioada locuirii în corturi. Casele ofereau mai mult spaţiu şi confort decât corturile
dar şi mai multe posibilităţi de amenajare. Rogojina era înlocuită de scândură sau chiar
marmură. Covoarele împodobeau casa. Se foloseau scaune, pături, sofale şi aceeaşi masă
joasă. Se încălzeau la focul vetrei sau pentru cei bogaţi, cu cărbuni încinşi aduşi pe tăvi.
 Casele bogaţilor aveau o altă configuraţie. Se intra pe o poartă, se traversa un
vestibul şi se ajungea într-o curte pătrată în jurul căruia se desfăşura parterul, cu camere
separate, toate cu acces numai din curte. Etajul avea şi el acces tot din curte dar printr-o
scară exterioară. Tot în această curte se aflau şi puţul şi vasele de păstrare a apei. Datorită
faptului că în jurul acestei curţi se învârtea toată viaţa familiei tot aici se derulau şi
evenimentele importante cum ar fi serbările şi ceremoniile familiei.
 Dezvoltarea satelor a dus la apariţia oraşelor, trecerea marcându-se prin
constituirea zidurilor de incintă şi a fortificaţiilor. Străzile erau înguste şi de proastă
calitate. Toate oraşele aveau pieţe poziţionate în interior la porţi. Aici se făceau
schimburile comerciale, cumpărările petrecerile publice dar şi judecata. De acest aspect
se ocupau bătrânii cetăţii conduşi de un principe ajutat de judecători şi scribi (scriitori).

Veşmintele evreieşti
 Îmbrăcămintea s-a dovedit a fi necesară omenirii din punct de vedere moral şi
practic.
 Dincolo de utilitatea ei îmbrăcămintea în antichitate marca atât deosebirea de
sex cât şi starea materială sau profesia. Bogaţii nu se îmbrăcau niciodată ca sclavii iar
meşteşugarii nu îşi permiteau să se îmbrace ca agricultorii sau păstorii.
 Confecţionarea veşmintelor era o responsabilitate feminină, aceasta lucrând la
război pânză de bumbac, in, sau stofa de lână, sau postavul din părul animalelor.
Culoarea era de obicei albă dar se putea purta şi roşul închis sau deschis, albastrul sau
negrul pentru doliu.
 Era interzisă inversarea veşmintelor dintre femeie şi bărbat.
 Bărbaţii purtau o cămaşă lungă până la genunchi şi mânecă scurtă. Brâul de
piele sau din pânză le încingea mijlocul. În acest brâu se putea păstra banii, pumnalul
dar şi instrumente de scris. Urma un veşmânt care era propriu zis o bucată de stofă de
lână sau postav, de formă pătrată cu care bărbatul se putea înfăşura atât ziua cât şi
noaptea în pat. Putea avea şi utilizări diferite, practice ajutând la căratul unor lemne de
foc sau a cerealelor. Colţurile acestui veşmânt avea ciucuri cu fire albe-albastre (simbol
al curăţiei) şi un şiret de mătase violetă. “Ciucurii aceştia să fie ca, uitându-vă la ei să
vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului şi să le împliniţi şi să nu umblaţi după
inima voastră şi după ochii voştri care vă îndeamnă la desfrânare: ca să vă aduceţi
aminte şi să pliniţi toate poruncile Mele şi să fiţi sfinţi înaintea Domnului vostru “
Numerii 15, 38-40.
 Pantaloni nu purtau decât preoţii (pantaloni scurţi până la genunchi)
 Pe cap purtau o fâşie de pânză care se înfăşura iar mai târziu a apărut turbanul.

34
 În picioare foloseau sandale de lemn sau piele. Toiagul şi sigiliul erau nelipsite
bărbaţilor de bază.
 Podoabele bărbatului erau părul lung şi barba netăiată ce puteau fi unse cu
undelemn amestecat cu mirodenii, broderiile hainelor, împodobirea brâului cu metale
preţioase sau pietre scumpe.
 Mai târziu purtau peste cămaşă o altă îmbrăcăminte în loc de veşmântul de
deasupra. Acesta era o tunică mai lungă decât cămaşa având mâneci lungi. Mai purta şi
o alt gen de tunică dar fără mâneci, precum şi o manta din postav de capră sau cămilă.
 Femeile purtau aproximativ aceleaşi veşminte ca bărbaţii, adaptate însă la
specificul lor adică materialele arau mai fine, croielile erau mai largi şi lungi. Broderiile
erau mult mai bogate. Cămaşa brâul, veşmântul de deasupra, mantaua erau nelipsite.
Turbanele erau împodobite, sandalele erau cabrate şi ornate cu aur, argint sau pietre
preţioase. Purtau la mâini sau la picioare inele, brăţări şi cercei, lănţişoare dar şi verigi
în nas.
 Specific femeilor era vălul care acoperea turbanul capului şi faţa până sub ochi,
obligativitate publică a oricărei femei serioase. Sclavele şi desfrânatele nu purtau acest
val.
 Atât bărbaţii cât şi femeile aveau obligativitatea de a păstra curăţenia corpului
dar şi a veşmintelor. Deoarece morala iudaică nu permitea utilizarea unei băi publice ca
la greci şi romani, se folosea izvoarele şi lacurile pentru a păstra igena personală.

Alimentaţia
Sfânta Scriptură menţionează faptul că primii oameni aveau dreptul să mănânce
doar din roadele pământului ceea ce înseamnă o hrană vegetală.
⇒ Începând cu Noe omului i s-a dat voie să se hrănească cu carnea animalelor
respectând anumite condiţii. (Facere 9,3).
⇒ Perioada patriarhilor se caracterizează printr-o hrană specifică nomazilor,
produse animaliere dar şi vegetale obţinute la schimb.
⇒ Perioada locuirii în pământul Egiptului: se modifică alimentaţia cu un specific al
vieţii sedentare (cultivarea grâului şi a orzului) dar şi influenţa egipteană plus oferta
geografică a pământului locuit de evreii din ţinutul Goşem din Delta Nilului deosebit de
generoasă în peşte şi păsări. Evrei nu renunţă totuşi la creşterea cornutelor mari şi mici.
⇒ Peregrinarea prin Sinai aduce caracteristicile alimentaţiei nomade: alimentele
crude sau pregătite direct la foc. Spaţiul geografic pe unde se deplasează este deosebit de
sărac în ceea ce priveşte alimentaţia şi de aceea Dumnezeu intervine hrănindu-i cu mană
şi prepeliţe. Lăcustele - insecte comestibile pentru Orientul Mijlociu, fac parte din
alimentaţia evreilor prevăzându-se chiar modalităţi de preparare spre consum. (Lev 11,
22).
⇒ Aşezarea în Ţara Sfântă aduce în viaţa evreilor o alimentaţie caracteristic
sedentară. Cultivarea orzului dar şi a grâului precum şi a măslinului sau viţei de vie
devin predominante. Creşterea cornutelor depinde de caracteristicile geografice de care
beneficiază fiecare trib iudaic în parte. Prepararea pâinii este o grijă zilnică feminină
acestea utilizând râşniţa sau piua proprie pentru obţinerea făinei, cu timpul apar şi mori
publice şi chiar brutării care coc pâine şi pentru alţii. Pâinea putea fi de două feluri,
dospită (folosită în general) şi nedospită - azimă - , în ocazii speciale.

35
⇒ Pe lângă măsline sau struguri evreii consumau şi smochine, curmale, linte,
fasole, ceapă, praz, usturoi, castraveţi şi pepeni.
⇒ Cornutele ofereau carne spre consum dar aceasta se folosea destul de rar, evreii
sacrificând animale doar în ocazii importante. Uciderea animalului revenea în mod firesc
bărbatului iar prepararea cărnii era opera femeii. În afara cornutelor evrei nu consumau
altă carne decât cea de porumbel şi peşte conform prescripţiilor mozaice.
⇒ Laptele cu derivatele lui oferea suficiente posibilităţi de hrană iar condimente
(muştar, mărar, mentă şi sare) ajutau substanţial arta culinară care era destul de dezvoltată
încât femeile preparau chiar prăjituri folosind făina de grâu, împreună cu stafide, miere,
ulei de măsline şi curmale uscate.
⇒ Alimentele trebuiau păstrate temporar şi de aceea evreii foloseau coşuri, oale de
lut, uleioase, burdufuri de piei de animale inclusiv câini. Tacâmurile erau necunoscute în
antichitate oamenii mâncând cu mâna.
⇒ Cultivarea viţei de vie oferea posibilitatea preparării vinului, mustului sau
oţetului. Evreii mai pregăteau şi un alt vin dintr-un amestec de curmale şi seminţe, iar
acest produs se chema sicheră.
⇒ Evreii mâncau de trei ori pe zi masa principală fiind după apusul soarelui iar
obiceiul antichităţii era de o mânca stând întinşi pe jos (paturi, rogojini sau covoare) în
jurul unei mese joase de formă rotundă care putea fi o simplă placă de fier sau o bucată
de piele destinată acestei folosinţe. Modul de alimentaţie excludea folosirea tacâmurilor,
impunea obligativitatea spălării mâinilor şi chiar a picioarelor mai înainte de masă
deoarece oamenii mâncau foarte aproape unii de alţii, înşiraţi în jurul aceleaşi mese stând
într-o parte, astfel încât picioarele unui a se aflau la spatele următorului, iar acesta putea
să-şi aşeze capul, dacă voia, pe pieptul celui dinainte.
⇒ Exilul babilonic a provocat inerente schimbări şi în alimentaţia evreilor aceştia
adoptând nu doar o altă limbă ci şi alimentaţii străine doar în conformitate cu
prevederile Legii ce marcase diferenţa dintre curat şi necurat. Astfel găina şi nucile
persane, meiul babilonian, berea egipteană şi brânza de Bithinia au pătruns treptat în
alimentaţia conservatoare a evreilor.

Ocupaţiile evreilor
 Perioada nomadă se caracterizează prin păstorit. Patriarhii cu familiile şi
oamenii lor sunt nevoiţi să se deplaseze dintr-o zonă în alta oferind astfel turmelor
permanent păşuni proaspete. Această ocupaţie este onorabilă păstorul fiind nu doar
păzitorul oilor ci şi un părinte care se îngrijeşte de acestea cu toată dragostea, le îngrijeşte
şi le apără împotriva răufăcătorilor. În vremea patriarhilor turmele sunt alcătuite din oi
dar nu este exclus ca din acestea să fi făcut parte şi câteva cornute mari care se creşteau
deja în ţinutul Canaanului. Totuşi oile sunt dominante iar relatările Sfintei Scripturi le
menţionează doar pe acestea. Păstorii foloseau toiagul şi praştia ca arme şi îşi numărau
oile atât seara cât şi dimineaţa. Câinii deşi declaraţi ca animale necurate de Legea
mozaică vor fi folosiţi doar în ocrotirea turmelor şi nu în paza caselor. La întoarcerea din
Egipt şi după ocuparea Canaanului evreii vor avea şi turme de capre sau cornute mari.
Păstorul rămâne un om apreciat, bun chivernisitor al turmei sale, capabil să păstorească
nu doar turmele ci şi mulţimi de oameni. Faptul că David a fost păstor şi Dumnezeu l-a
ales de la oile sale nu a constituit un impediment social ci dimpotrivă o apreciere.

36
 Agricultura nu a fost străină evreilor în perioada nomadă. Perioadele lungi în
care şi-au pus corturile într-un anumit loc le-a oferit posibilitatea cultivării cerealelor. “A
semănat Isaac în pământul acela şi a cules anul acela rod însutit Domnul l-a
binecuvântat” Facere 26,12. doar viaţa nomadă i-a silit să nu dezvolte această
preocupare.
 Perioada locuirii în Egipt (aproximativ 430 de ani) i-a familiarizat cu agricultura
deoarece viaţa sedentară şi revărsările Nilului permiteau dezvoltarea acestei preocupări.
Peregrinarea prin pustiul Sinai nu le-a permis practicarea agriculturii evreii supravieţuind
cu ajutorul propriilor turme de oi şi capre dar mai ales prin mana venită de la Dumnezeu.
 Aşezarea în pământul Canaanului şi adaptarea la o viaţă sedentară i-a făcut să
practice din nou agricultura în paralel cu păstoritul. Viaţa evreilor începea să graviteze în
jurul muncilor agricole, principalele sărbători religioase fiind într-o strânsă relaţie cu
acestea. Începutul secerişului era marcat de sărbătoarea Paştelui când la 16 Nisan
aduceau un snop de orz la altar. Cincizecimea era numită “sărbătoarea secerişului”
deoarece coincidea cu strângerea recoltei de vară.
 Evreii arau pământul toamna, după căderea primelor ploi şi semănau în primul
rând orz, grâul destul de rar. Cultivau şi foloseau meiul, castraveţii sau dovlecii.
Porumbul era necunoscut. Se secera manual folosind secera, se legau spicele în snopi,
aceştia se duceau la arie (un loc bătătorit poziţionat mai sus, pentru a beneficia de
curenţii de aer), se călcau cu ceva greu pentru a desprinde grăunţele de paie (sănii grele
de lemn, sau alte metode rudimentare), se vânturau grăunţele, se adunau pentru a fi
depozitate în hambare sau cisterne.
 Culturile erau ameninţate adesea fie de norii de lăcuste veniţi din sud-est sau de
vânturile fierbinţi venite din est, fie de boli specifice cum ar fi mana sau tăciunele.
 Cultivarea viţei de vie era o altă preocupare importantă a evreilor. Poziţionarea
geografică şi fertilitatea anumitor soluri permiteau alcătuirea anumitor adevărate potgorii
ce vor devenii renumite de-a lungul timpului (Carmel, Hebron, Sichem, Enghedi). Aceste
vii trebuiau fi păzite şi de aceea de obicei erau împrejmuite cu gard, dacă lemnul era
abundent, sau cu zid de pietre, dacă lipsea lemnul. Paznicul era nelipsit, veghind
continuu dintr-un turn ridicat în mijlocul viei (Isaia 5,2). Se cultivau de obicei strugurii
negri dar şi albi. Aceştia se puneau într-un teasc unde erau zdrobiţi prin călcarea în
picioare (după modelul egiptean) şi apoi storşi pentru obţinerea mustului.
 O altă ocupaţie era cultivarea măslinului pentru că roadele acestuia ocupau un
loc de frunte în alimentaţia evreilor. Măslinele se puteau consuma direct sau conservate
iar uleiul de măsline era deosebit de apreciat pentru calităţile gastronomice sau medicale.
 Dezvoltarea metalurgiei bronzului şi a fierului a constituit o preocupare de bază
a societăţii evreieşti. Eficacitatea metalului îşi spunea cuvântul în îndelemnicirile paşnice
dar şi în război. Fierarii erau primii meşteşugari de baza, deprinzând această ocupaţie
atunci când evreii au devenit sedentari în Egipt dar şi în Canaan. Activitatea lor era
deosebit de apreciată şi pentru că în societatea evreiască munca era o îndeletnicire
apreciată, o obligaţie firească a oricărui om. Fierarii confecţionau topoare, fier de plug,
sape, seceri, întăreau roţile carelor, alcătuiau platoşe dar şi maşini de asediu, creau săbii şi
scuturi. O fierărie avea întodeauna un cuptor cu foale, ciocan, nicovală şi daltă.
 O ramură a metalurgiei o constituia prelucrarea metalelor scumpe - aurul şi
argintul - obiectele de podoabă din aceste materiale fiind deosebit de apreciate. Aceşti
meşteşugari, ca şi fierarii sau ţesătorii, se grupau pe aceeaşi stradă, care lua cu timpul

37
numele celor ce o locuiau. Acesta era un obicei consacrat al antichităţii de fenicieni şi
asiro-babilonieni mai înaintea evreilor.
 Ţesătoria ocupa şi ea un loc de frunte, hainele şi stofele sau pânzele fiind
absolut necesare oamenilor. Această îndeletnicire s-a dezvoltat mai târziu, pentru că la
început ţesăturile de calitate erau importate din Egipt, Babilon, Siria.
 Strâns legat de ţesătorie era vopsitoria, care avea grijă să ofere culorile dorite
ţesătorilor.
 Ţesăturile se obţineau prin întrebuinţarea războiului. Ei nu confecţionau numai
pânze sau stofe, ci şi covoare.
 Pietrarii au apărut mai târziu, când evrei au renunţat la corturi pentru a locui în
case, adică atunci când s-au instalat în Canaan. Aceşti pietrari alegeau pietrele bune de
construit pe care le ciopleau şi le finisau pentru a fi utilizate în construcţie. Tot ei se
ocupau de confecţionarea cărămizilor, ca şi de ridicarea zidurilor caselor, utilizând sfoara
pentru obţinerea unor linii drepte. O ramură aparte din ramura cioplitorilor se ocupau de
cioplirea pietrelor preţioase pentru a fi prinse în metale rare alcătuind medalioane, inele
şi alte produse scumpe.
 Tâmplarii finisau lemnul de construcţie, alcătuind tâmplăria caselor sau
mobilierul, creau sculpturi sau unelte agricole; utilizau diferite unelte precum fierăstrăul,
securea, rindeaua, toporul dar şi compasul pentru anumite lucrări.
 Olăritul era absolut necesar oricărei societăţi umane. Pentru obţinerea oalelor se
folosea argila şi roata. Apoi se putea eventual smălţui şi se introducea în cuptoare
speciale.
 Brutăritul a apărut mai târziu şi numai la oraşe pentru că în cadrul fiecărei
familii confecţionarea pâinii era apanajul fiecărei femei şi era respectată chiar dacă
întregul proces era destul de anevoios şi chiar monoton dacă era practicat aproape zilnic
în cazul familiilor numeroase (I Regi 8,13). Urmând exemplul altor meşteşugari brutarii
se grupau pe aceeaşi stradă în cadrul oraşelor aceasta numindu-se în Ierusalim “uliţa
pitarilor” (Ieremia 37, 21).
 Pielarii completau şi ei tabloul ocupaţiilor iudaice. Pieile se argăseau, se
tăbăceau şi se foloseau la confecţionarea sandalelor, a brâielor sau a centurilor, a
burdufelor şi a numeroaselor alte întrebuinţării.
 Vânătoarea era ocupaţia ocazională a evreilor care foloseau în aceste
împrejurări gropile camuflate pentru prinderea animalelor mari, laţurile, arcul şi lancea.
 Pescuitul intra şi el în preocupările evreilor aceştia utilizând în acest scop
undiţa şi plasa.
 Comerţul a făcut şi el parte din preocupările evreilor. În vremea patriarhilor
acesta se practica la scară redusă şi numai în interes personal, practicându-se schimburile
comerciale pentru dobândirea unor produse pe care evreii nu le confecţionau. În perioada
locuirii în Egipt aceste schimburi comerciale au continuat. După instalarea în pământul
Canaanului evreii nu au mai făcut schimburi cu canaaniţii din două motive:
1. Legea lui Moise le interzicea orice legătură cu canaaniţii şi principal,
neamestecul cu alte popoare.
2. Evreii nu aveau nevoie de nimic pentru că produsele elementare erau
confecţionate de proprii meşteşugari, iar standardele sociale erau destul de
scăzute.

38
 Perioada regalităţii, în special pe vremea lui David şi Solomon, va aduce
practicarea comerţului extern ca o sursă de dobândire a unor produse noi dar şi a unor
venituri lejere datorită taxelor impuse caravanelor străine. Regatul fenician al Tirului va
fi principalul partener comercial iar Marea Roşie a permis dezvoltarea unei flote
comerciale la porturile Eţion, Gherber, din golful Akaba timp de două secole (X-VIII
îHr.). Deocamdată comerţul a devenit o preocupare a casei regale, evreii obişnuiţi
refuzând călătoria în alte ţări chiar şi pentru scopuri comerciale.
 Exilul babilonic a schimbat viziunea evreilor în privinţa comerţului.
Constatând că pot locui pe tărâm străin fără a-ţi pierde identitatea religioasă şi naţională
evreii au început să practice comerţul pe scară largă deoarece le aducea un venit mult
mai bogat decât orice altă ocupaţie. Astfel evreii s-au răspândit în multe oraşe ale
imperiului persan şi apoi roman, întemeind uneori adevărate colonii comerciale. Cea mai
vestită a fost oraşul Alexandria unde trei din cele cinci cartiere ale oraşului erau ocupate
de evrei în secolul I după Hristos.
 În mod firesc schimburile comerciale necesitau utilizarea unui sistem de
măsurare a greutăţii sau volumului, dar şi al banilor. Toate cestea au fost însuşite de la
popoarele cu care au venit în contact.
 Pentru măsurarea lungimii se folosea un sistem bazat pe dimensiunile corpului
omenesc adică se întrebuinţa noţiunea de: deget, palmă, cot, pas, dar şi unităţi standard ca
(kaneh= 3,67m) funia de măsurat, calea de o zi, calea sâmbetei, lungimea câmpului, mila
romană şi stadiul.
 Pentru suprafeţe s-a apelat la capacitatea animalelor de a ara, rezultând jugul
ceea ce arăta suprafaţa arată într-o singură zi de o pereche de boi. Pentru capacitate se
folosea homerul, omerul, kab.
 Pentru greutăţi se întrebuinţa talantul, siclul, mina şi gerah-ul, utilizându-se
balanţa cu două talere.
 Mărfurile se transportau cu caravanele sau cu corăbiile. Se foloseau animale de
povară intre care cele mai apreciate erau cămilele.
 Ideea de monedă ca valoare de schimb a apărut mai târziu, ca un substitut al
aprecierii mărfurilor prin greutatea lor, de aceea banii au primit numele de la sistemul de
măsurare a greutăţii rezultând talantul, mina şi siclul.
Monezile folosite au fost: daricul (în vremea regelui persan Darius), statirul, drahma, (în
vremea lui Alexandru Macedon) apoi moneda proprie evreiască (din 143 îHr. bătută de
Simeon Macabeul apoi de Ioan Hircan, Alexandru Ianeu sau Irod Antipa) sau monezile
romane: dinarul, asul, şi quadrantul.
Căsătoria
Căsătoria însemna comuniunea fizică şi spirituală dintre bărbat şi femeie pentru a
alcătui o familie, ceea ce este un aşezământ rânduit de Dumnezeu în grădina Eden şi care
a fost conceput să fie indisolubil, adică o legătură unică între un singur bărbat şi singură
femeie.
Aşa a dorit Dumnezeu familia primilor oameni şi i-a binecuvântat, pentru a se
înmulţi şi stăpâni pământul, preluând coordonatele fundamentale ce trebuie să stea la
bază fiecărei noi familii. Acest adevăr a devenit atât de important pentru evrei încât
modelul alcătuirii familiei monogame a stat la baza oricărei organizaţii politico-sociale
sau religioase. Astfel legătura între conducători şi popor şi credinţa monoteistă a

39
poporului faţă de Dumnezeu, a fost privită ca o legătură matrimonială, care trebuie să
rămână indisolubilă în baza devotamentului şi afecţiunii implicate.
Profetul Iezechiel spunea: “ Fost-a cuvântul Domnului către mine: Fiul omului,
spune Ierusalimului urâciunile lui,... Ai luat lucrurile tale de găteală, făcute din aurul
Meu şi din argintul Meu pe care ţi le-am dat Eu şi ţi-ai făcut chipuri de bărbat şi te-ai
desfrânat cu ele. Ai luat hainele tale cele brodate şi i-ai îmbrăcat pe ei cu ele; ai pus
înaintea lor uleiul şi tămâia Mea. Şi pâinea Mea pe care Eu ţi-o dădeam ţie; făină de
grâu uleiul şi mierea pe care Eu ţi le dădeam ţie, tu le puneai înaintea lor spre miros de
bună mireasmă: iată ce s-a întâmplat zice Domnul Dumnezeu” (Iezechiel 16,1-2; 17,19).
Familia monogamă a supravieţuit în cadrul poporului evreu chiar dacă poligamia
a apărut destul de timpuriu dar nu întâmplător ci pe linia descendenţilor lui Cain (cel
blestemat de Dumnezeu pentru prima omucidere înfăptuită) şi anume Lameh care s-a
căsătorit cu Ada şi Sela în acelaşi timp. (Facere 4,19).
În cadrul revelaţiei naturale şi celelalte popoare au păstrat iniţial ideea de
căsătorie monogame, poligamia fiind acceptată doar în cazul în care prima soţie nu oferea
copii. La aceste popoare relaţia matrimonială nu excludea relaţiile trupeşti cu concubina
sau cu sclavele casei. Monogamia era doar imaginea publică, statutul bărbatului
respectabil care trebuia să îşi întemeieze o familie şi să-şi perpetueze neamul prin
mulţimea copiilor săi .
Această consecinţă a păcatului strămoşesc a fost acceptată de Dumnezeu în ideea
amplificării perpetuării neamului omenesc (la fel s-a întâmplat şi în cazul urmaşilor lui
Avraam). El însuşi a avut un copil (Ismael) cu sclava soţiei sale (Agar), nepotul său
Iacob a avut 12 băieţi şi o fată cu 4 femei (două soţii legitime şi câte o sclavă a fiecăruia).
Acel stil de viaţă s-a perpetuat şi în perioada egipteană ceea ce va însemna pentru evrei o
înrădăcinare a poligamiei ca eventualitate la căsătoria de principiu monogamă.
Legea dată prin Moise a adus limitări ale poligamiei şi concubinajului:
1. “Să nu iei concubină pe sora femeii tale” (Levitic 18,18).
2. Sau dintre rudele bărbatului, chiar dacă au legătură de sânge doar după tată.
(Levitic 18,6).
3. Una din îndatoririle regelui era “să nu-şi înmulţească femeile şi să nu se
răzvrătească inima lui” (Deuteronom 17,17).
4. Sclava dată fiului ca logodnică “să se poarte cu ea după dreptul fiicelor”. (Iesire
21.9).
Iosif Flaviu mărturisea: “Moise a interzis cu desăvârşire adulterul socotind că firea
cere ca bărbatul să aibă o părere sănătoasă despre căsătorie şi cât este în interesul
statului şi al familiei ca ele să aibă parte de copii legitimi. Legea a interzis ca fiind
supremul rău incestuoasa unire cu mama bună sau cu cea vitregă cu mătuşile după
mamă, cu propriile surori sau cu soţiile fiilor săi: Moise credea că asta este cea mai
spurcată faptă. El a interzis bărbatului să se apropie de femeie în timpul sorocului ei
lunar, să se împerecheze cu dobitoacele sau să aibă legături de dragoste cu semenul său,
căutând neleguite plăceri în frumuseţea acestuia. Celor care încalcă cu neruşinare
aceste porunci le-a aplicat pedepse cu moartea” Antichităţi iudaice III, cap XII, 1.
În poporul evreu monogamia s-a păstrat în egală măsură cu poligamia.
Cine îşi putea permite cheltuielile întreţinerii unei a doua soţii şi copiii acestora deveneau
poligami. Au existat însă şi exagerări care au condus la consecinţe neaşteptate ;
“Solomon a avut 700 de femei şi 300 de concubine şi femeile i-au smintit inima lui. La

40
timpul bătrâneţii lui Solomon, femeile lui i-au întors inima spre alţi dumnezei şi inima lui
nu i-a mai fost deloc întreagă la Domnul Dumnezeul său ca inima lui David, tatăl său.”
(III Regi 11,3-4).
Pe lângă obiceiurile care existau în popor viziunea iudaică despre căsătoria
monogamă a păstrat-o ca pe modelul ideal fapt care s-a concretizat în cerinţele
matrimoniale impuse celui care dorea să devină marele arhiereu al poporului; “Marele
preot ... îşi va lua de femeie fecioară din poporul său. Văduvă sau lepădată sau
necinstită sau desfrânată să nu ia ci fecioară din poporul său să-şi ia de femeie”
(Levitic 21.13-14).
Căsătoria dintre bărbat şi femeie nu implică nici un aspect religios fiind
considerată ca un contract benevol dintre două părţi. De aceea nu se făcea nici o
ceremonie religioasă ci totul se reduce la înţelegerea părţilor, festivitatea de căsătorie şi
mutarea miresei în casa mirelui.

Derularea evenimentelor
1) Logodna. Avea rolul de stabilire a viitoarei căsătorii printr-un contract încheiat
acum între tatăl logodnicului (fratele mai mare) şi părinţii fetei (eventual fratele mai mare
dacă acesta preluase conducerea casei). La început acest contract era o înţelegere verbală
dar cu timpul s-a trecut la obiceiul redactării lui. Contractul implica promisiunea din
partea părinţilor fetei care o vor da pe aceasta în căsătoria bărbatului stabilit iar acesta
prin părinţii săi plătea un preţ de răscumpărare pentru viitoarea soţie în valoare de 50 de
sicli. Contractul se pecetuia prin jurământul prestat din ambele părţi că îşi vor respecta
angajamentul. Chemarea lui Dumnezeu ca martor avea mare importanţă ( Maleahi 2,14).
Patriarhul Iacob neavând bani pentru a-şi cumpăra logodnicele a muncit câte 7 ani pentru
fiecare dintre ele (Facere 29, 18-27). În această perioadă de logodnă cei doi locuiau
fiecare la casa părintească şi purtau denumirea de mire şi mireasă. Castitatea miresei era
condiţia clară a căsătoriei ce urma. O constatare contrară îi aducea pedeapsa capitală “Iar
dacă cele spuse vor fi adevărate şi nu se va găsi feciorie la fată, atunci fata să fie adusă
la uşa casei tatălui ei şi locuitorii cetăţii ei să o ucidă cu pietre şi să o omoare, pentru
că a făcut lucru de ruşine în Israel, desfrânându-se în casa tatălui său. Şi aşa să
stârpească răul din mijlocul tău” (Deuteronom 22,20-21). Logodna putea fi ruptă numai
de către mire şi acesta trebuia să dea miresei un act care să desfacă contractul încheiat.
Acest act se numea carte de despărţire. În această perioadă orice logodnică dezonorată de
vreun alt bărbat devenea automat logodnica şi viitoarea soţie a celui care nu mai avea
dreptul să divorţeze vreodată de ea. Cei 50 se sicli se plăteau.
Căsătoria avea loc după un anumit interval de timp stabilit iniţial. Mirele însoţit de
prietenii lui venea la casa miresei pentru a o lua la casa sa unde urma să aibă loc
petrecerea ce trebuia să dureze o săptămână. (Facere 29,27-28). Mireasa purta vălul de
nuntă şi trebuia binecuvântată de părinţii ei la părăsirea casei.

Statutul social al femeii


 Faptul că logodnica era cumpărată de la părinţii ei, crea o relaţie de posesie ea
făcând parte dintre “bunurile” soţului. Comparativ cu alte popoare ale antichităţii unde se
practica acelaşi obiect al cumpărării, la evrei femeia nu era întru totul supusă bărbatului,
cel puţin aceasta nu avea drept de moarte şi viaţă asupra ei sau nu o putea vinde ca
sclavă. Dar bărbatul deţinea o supremaţie, doar el putând declara divorţul chiar fără un

41
motiv anume. Femeia nu avea cum să fie egala bărbatului sau din moment ce el singur
avea putere decizională.
 Soţia se numea stăpâna casei. Sub ascultarea ei se aflau sclavele casei şi proprii
copii.
 Soţia putea primi partea de moştenire de la părinţii săi. Legea ocrotea femeia
reclamând supunerea şi ascultarea copiilor faţă de ea. Onoarea femeii trebuia apărată iar
dacă alt bărbat o dezonora împotriva voinţei ei acesta trebuia omorât cu pietre. Virtuţile
femeii erau socotite ca nişte fântâni de binefacere pentru cei care se pricepeau să îşi
aleagă o soţie destoinică. “Femeia virtuasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia
fără cinste este ca un cariu în oasele lui..... Femeile înţelepte zidesc casa iar cele nebune
o dărâmă cu mâna lor” (Pilde 12,4;14,1).
 Dumnezeu a dorit ca legătura matrimonială să nu fie ruptă prin poligamie, dar
cunoscând slăbiciunile trupeşti şi învârtoşarea inimii de care se făceau vinovaţi oamenii
Dumnezeu a rânduit prin Moise ca bărbaţii care vor să se despartă de soţiile lor să le dea
carte de despărţire ceea ce le apăra în faţa societăţii arătând că nu sunt femei destrăbălate
ci divorţate şi se pot recăsătorii. Doar proorocii Vechiului Testament au arătat adesea că
aceasta trebuie să fie o situaţie limitată “ Căci eu urăsc alungarea femei”, zice Domnul
Dumnezeul lui Israel (Macabei 2, 16).
 O fată nu putea să-şi aleagă vreodată viitorul soţ şi nici nu era întrebată de
părinţii ei dacă vrea să se căsătorească. Acest aspect aparţinea întru totul părinţilor, sau
fratelui mai mare, care prelua prerogativele tatălui dacă acesta murise.
 Femeia avea îndatorirea îngrijirii casei şi a creşterii copiilor, gospodăria se afla
pe mâna ei dar nu avea voie să facă nici un vot (făgăduinţă) înaintea lui Dumnezeu, fără
acceptul bărbatului său ,adică să promită sau chiar să ofere ceva ca jertfă din bunurile
casei.
 Grija animalelor casei îi revenea şi adesea trebuia să meargă şi la muncile
câmpului.
 Dacă stăpânul casei murea, conducerea era preluată de fiul cel mai mare al
acestuia, averea nu se împărţea chiar dacă avea mai multe soţii, fiecare cu copiii săi. Cel
mai mare dintre băieţi devenea moştenitorul tuturor bunurilor, cu obligaţia unui
comportament echitabil între văduvele tatălui său, acordând fiecăreia condiţiile
continuării vieţii: alimente, îmbrăcăminte, căldură, etc., îngrijindu-se de fraţii sau surorile
sale până la vremea căsătoriei fiecăruia. Familia trebuia să rămână unită. Cunoscând
rătăcirile firii omeneşti, Dumnezeu a trimis prin Moise prescripţiile speciale pentru
văduve. Să vină levitul ... şi străinul şi orfanul şi văduva care se află în sălaşurile tale şi
să mănânce şi să se sature ca să te binecuvinteze Domnul Dumnezeul tău în toate
lucrurile mâinilor tale pe care le vei face tu” (Deuteronom 14,29) .

Copiii
♦ Capacitatea de a procrea era socotită nu numai un dar al divinităţii (omul se
face părtaş la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu pentru a se perpetua neamul omenesc),
ci şi o îndatorire, o împlinire a unui scop existenţial rânduit de Dumnezeu, faţă de care
omul trebuie să se plece cu smerenie. Cei care nu aveau copii erau socotiţi blestemaţi, sau
purtători de vreun păcat greu, încât cerul şi-a închis milostivirea faţă de familia lor, care
se va stinge fără ca cineva să le poarte mai departe numele. La evrei metodele
contraceptive folosite în antichitate erau necunoscute.

42
♦ Pentru a rezolva o situaţie critică, aceea de a nu avea urmaşi, exista obiceiul (ca
o soluţie salvatoare), ca soţia să-i dea soţului pe una din sclavele sale, până când aceasta
rămânea însărcinată, iar copilul care se năştea era socotit copilul stăpânei, cu toate
drepturile aferente unei asemenea origini. “Iar Rahila văzând că nu a născut lui Iacov
nici un fiu a prins pizmă pe sora sa şi a zis lui Iacov: “Dă-mi copii, iar de nu voi muri” .
mâniindu-se însă Iacov pe Rahila i-a zis: „Au doare eu sunt Dumnezeu care a stârpit
rodul pântecelui tău?” . Atunci Rahila a zis către Iacov: “Iată roaba mea Bilha: intră la
ea şi ea va naşte pe genunchii mei şi voi avea şi eu copii printr-însa ” (Facere 30, 1-2).
Datorită faptului că bărbatul îşi putea lua şi a doua soţie, este uşor de înţeles ce
concurenţă se năştea adeseori între acestea, fiecare dorind să-i ofere mai mulţi copii
soţului, pentru a dobândi astfel dragostea lui. „Apoi a mai zămislit Lia încă o dată şi a
născut lui Iacov al şaselea fiu. Şi a zis Lia : dar minunat mi-a dăruit mie Dumnezeu în
timpul de acum! De acum bărbatul meu va şedea la mine că i-am născut şase feciori. Şi
a pus numele copilului Zabulon.” (Facere 30,20). O femeie fără copii era marginalizată şi
desconsiderată de celelalte (I Regi I, 6-7). Viitorul era sumbru la bătrâneţe, pentru că nu
avea copii care să o ajute.
♦ Femeile năşteau stând în genunchi fiind ajutate de moaşe. Paternitatea şi toate
drepturile ce trebuiau să decurgă de aici nu se aplicau automat, ci era nevoie ca tatăl să îşi
ia în braţe copilul după ce s-a născut, ceea ce înseamnă un gest de recunoaştere că într-
adevăr acest copil îi aparţine, el l-a conceput şi prin urmare poate fi considerat
moştenitor.
♦ Existau aprecieri diferite între naşterea unui băiat sau a unei fete. Băieţii erau
mai bine apreciaţi decât fetele, pentru că purtau numele familiei mai departe şi
constituiau ajutoare de nădejde pentru mai târziu. Genealogia avea importanţă doar pe
linie masculină. Fetele se pierdeau din acest punct de vedere, de aceea exista posibilitatea
ca tatăl să le poată vinde ca sclave.
♦ Primul născut de sex bărbătesc şi recunoscut de tatăl său, primea dreptul
întâiului născut între fraţii săi. Acesta trebuia răscumpărat cu 5 sicli de argint la Cortul
Sfânt, în amintirea întâilor născuţi ai evreilor pe care i-a cruţat Dumnezeu de la moarte
pe când se aflau în robia egipteană. Dreptul de întâi născut îi aducea privilegii între fraţii
săi, acesta preluând prerogativele tatălui atunci când acesta murea, devenind astfel noul
conducător al familiei. Dreptul lui de moştenire faţă de fraţii săi era dublu.
♦ Lăuza era considerată necurată 7 zile când a născut un băiat şi 14 zile când a
născut o fată. Nu putea pleca din casă 33 de zile în cazul unui băiat, iar în cazul unei fete
66 de zile. Zilele de necurăţie se încheiau cu o jertfă adusă la cortul sfânt şi apoi la
templu şi anume un miel adus ca holocaust (ardere de tot) şi un pui de porumbel sau
turturică ca jertfă pentru păcat (Levitic 12, 2-6).
♦ La opt zile de la naştere băieţii trebuiau tăiaţi împrejur, prilej de bucurie în
familie pentru că tot atunci se dădea şi numele.
♦ Perioada alăptării se întindea pe doi, trei ani. Familiile bogate îşi puteau permite
doică. Copilul era crescut de mamă. Dacă era băiat, la vârsta de 5 ani tatăl prelua
responsabilitatea educării acestuia. Uneori tatăl îl încredinţa unui educator de profesie.
Educaţia consta în deprinderea scrisului şi a cititului, pentru a avea acces la aflarea
poruncilor Legii, cunoaşterea unei matematici elementare şi cunoaşterea unei legislaţiei
mozaice de origine divină. În baza acesteia, copiii învăţau obligaţia de a respectă în
primul rând poruncile Decalogului, dar şi o mulţime de alte porunci ce trebuiau

43
respectate în cadrul societăţii. După exilul babilonic au apărut şcolile publice, în care
copiii stăteau pe jos pentru a-şi asculta învăţătorul.
 Relaţiile dintre părinţi şi copii erau calde. Se comportau toţi ca într-o mare
familie. Tatăl se străduia să nu neglijeze pe nici una dintre soţii sau copiii
acesteia. Deşi alcătuiau o mare familie, locuinţa era împărţită, fiecare soţie
crescându-şi copiii într-o altă parte a casei. Tatăl era obligat să le împartă în mod
echitabil cele necesare vieţii. Bineînţeles, existau şi preferinţe care năşteau
rivalităţi (I Regi I 4-5). Dar, dincolo de aceste aspecte considerate “conflicte
interne”, faţă de care bărbatul trebuia să rămână deasupra, viaţa familiei poligame
continua într-un echilibru mai mult sau mai puţin realizat. În final, bărbatul era
factorul de liniştire a oricărei situaţii, soţiile şi copiii lor depindeau de el, iar
acestea se aflau într-o situaţie fără ieşire din punct de vedere social: ele nu aveau
posibilitatea să solicite divorţ.
 Numele acordate copiilor erau întotdeauna pline de semnificaţie: Rahela =
Mieluşeaua, Gad = noroc; Aşer = fericire; Isahar = răsplată; Caleb = câine; Abimelekh =
tatăl meu este rege; Avraam = tata al mulţimii; Avram = tată al înălţimilor; David = cel
iubit. Când se dorea precizarea unei persoane se făcea referinţă la tatăl acestuia. De
exemplu: “… Ahimelec fiul lui Ahituv” ( I Regi 22,9).
 Influenţa romană a făcut ca la numele propriu să se adauge numele tatălui
rezultând nume compuse: Bartolomeu= fiul lui Tolomeu; Bartimeu = fiul lui
Timeu, sau să se indice oraşul de provenienţă al cuiva: Maria Magdalena
(Magdala), Iuda Iscarioteanu (Cariot), Simon Canaanitul.

Sclavia
 Sclavia a fost un flagel al societăţii umane manifestat cu mare forţă în Antichitate.
 Patriarhul Avraam avea slujitori, iar aceştia, deşi uneori duc o viaţă apropiată faţă
de stăpân, sunt cu toţii sclavi , dar o sclavie de tip oriental.
 Evreii înşişi au ajuns sclavi în Egipt la sfârşitul celor aproximativ 400 de ani de
convieţuire cu egiptenii. Această experienţă şi-a lăsat amprenta în redactarea
Legii mozaice şi în conştiinţa evreilor creând o viziune mult mai caldă în privinţa
sclavului, faţă de obiceiurile popoarelor înconjurătoare. Astfel, sclavul nu este un
obiect, o unealtă a stăpânului pe care acesta o poate strica, ci este o fiinţă umană,
creată şi ea după chipul lui Dumnezeu şi de aceea lezarea chipului acestuia se
repercutează în lezarea chipului Dumnezeiesc. Sclavul nu este un animal ce poate
fi omorât după placul stăpânului şi nici nu trebuie traumatizat cu munci peste
puterea lui. Sclavul trebuie respectat, scopul lui este de a-şi ajuta stăpânul, de a-i
fi apropiat ca unul dintre casnicii săi pentru a-l atrage la religia mozaică (dacă este
străin), cunoscându-l astfel pe Dumnezeul adevărat, sau pentru a-i ţine inima
trează şi credincioasă, sperând în binele vieţii lui. În cadrul poporului evreu nu
trebuiau primiţi ca sclavi canaaneii, deoarece moralitatea lor foarte decăzută
constituind un real pericol. Evreii erau obligaţi să nu aibă nici un fel de relaţii cu
aceştia, nici de la stăpân la sclav.
Sclavii evreilor se împărţeau în două categorii, ceea ce indica şi condiţii mai bune sau
nu de trai: sclavii proveniţi dintre străini şi sclavii evrei.

Sclavii străini

44
- proveneau din prizonierii de război, din achiziţionare de la popoare străine
(ismaeliţi, madianiţi), străini aşezaţi în Ţara Sfântă care sărăceau apoi şi erau
nevoiţi să se vândă ca sclavi şi sclavii născuţi din părinţi care la rândul lor au fost
tot sclavi.
- Acest număr de sclavi era totuşi mic deoarece evreilor, datorită Legii, li se
interzicea să adune mulţi sclavi şi să facă comerţ cu ei, iar munca fizică era
considerată o îndatorire de onoare a fiecărui evreu.
- Un sclav costa aproximativ 30 de sicli de argint.
- Aceşti sclavi trebuiau circumcişi, se bucurau de odihna zilei a 7-a, luau parte la
ospeţele şi sărbătorile familiei. Sclavii familiilor preoţeşti beneficiau şi de hrana
primită la templu ca dar al preoţilor.
- Sclavii se puteau căsători numai cu învoirea stăpânului şi puteau deveni atât de
apropiaţi faţă de acesta, încât nu era exclusă posibilitatea căsătoriei cu fiica
stăpânului şi moştenirea întregii averi. Sclavii pricepuţi şi apreciaţi de către
stăpânii lor, ajungeau adesea să administreze bunurile acestuia, chiar dacă erau de
neam străin.
- Stăpânul nu avea voie să îl bată. Dacă îl vătăma grav trebuia să-l elibereze, dacă
îl bătea şi murea mai târziu, stăpânul era amendat, iar dacă îl omora, stăpânul
plătea cu viaţa. Dacă sclavii erau maltrataţi de un stăpân rău, aveau libertatea de a
fugi pentru a-şi alege apoi un alt stăpân.
- Dacă o sclava era luata de soţie de către stăpânul său şi apoi acesta dorea să
divorţeze, era obligat să o elibereze fără răscumpărare şi nicidecum să o mai poată
vinde.
- In general, sclavii de neam străin aveau o viata mai grea decât cei de neam evreu.

Sclavii evrei:
- în aceasta situaţie ajungeau cei născuţi din concubinaj şi care rămâneau
nerecunoscuţi de tatăl lor, dar cel mai des acestă categorie era alcătuită din cei
care s-au vândut ei înşişi ca sclavi, ne mai având din ce să trăiască (ani cu
calamităţi sau datorii neacoperite). Toţi conducătorii de familie aveau libertatea
de a-şi vinde fiicele ca sclave. Văduvele neglijate si femeile divorţate ajungeau
adesea să se vândă ca sclave.
- Aceşti sclavi intraţi într-un nou statut al vieţii lor, trebuiau să fie primiţi numai pe
o perioadă de 6 ani, pentru că în al 7-lea an de sclavie stăpânul era obligat să-l
elibereze şi chiar să-i ofere daruri la plecare.
- Anul jubiliar - al 50-lea -, aducea eliberarea tuturor sclavilor evrei, chiar dacă nu-
şi împliniseră cei 6 ani de sclavie.
- Sclavele evreice puteau deveni soţiile fiului stăpânului care le-a cumpărat.
Statutul de concubină se depăşea prin acela de logodnică şi apoi soţie, chiar dacă
existau mai multe concubine sau soţii. Ea avea drepturi egale cu celelalte, în
privinţa îndatoririlor soţului. Orice neglijare a ei, putea duce oricând la eliberarea
fără răscumpărare.
- Îngăduinţa cu care erau trataţi sclavii, apropierile sufleteşti care se năşteau,
încrederea stăpânilor şi devotamentul sclavilor, îi făceau pe mulţi să nu-şi
dorească eliberarea din anul al 7-lea, ci să rămână în acest climat bun în care se
aflau. În asemenea condiţii, sclavul trebuia să se prezinte judecătorilor împreună

45
cu stăpânul şi să declare că nu vrea să mai părăsească nicidecum casa acestuia.
Declaraţia era considerată ca un legământ veşnic, iar sclavului i se găurea urechea
ca semn al statutului său ales pe viaţă.

Viata sociala
Evreii erau persoane foarte ospitaliere. Salutul obisnuit nu era doar o
expresie de întâmpinare, ci conţinea si o binecuvantare (Pace tie!, Dumnezeu sa fie cu
tine!, Dumnezeu sa aiba mila de tine!). La intâlnirea unei persoane importante, se faceau
de la trei la sapte inchinaciuni, in functie de importanta persoanei respective, iar rudele se
imbratisau si se sarutau pe obraz. Cei care se smereau vorbeau la persoana a III-a,
numindu-se “rob” sau “serv” al celuilalt. Când se aproba ceva într-o conversatie se
spunea “Asa ai vorbit” sau « Tu ai zis! », iar cand se dezaproba ceva se spunea “Satan”
( =Contrar).
Vizitarea persoanelor importante era insotita de daruri, care insa nu se
aduceau judecatorilor sau martorilor. Femeile nu aveau voie să întampine oaspetii. La
evrei, ospitalitatea era acelasi lucru cu dragostea, iar uneori, la masa servea chiar stapanul
casei, care conducea pe o anumită distanţă oaspetele la plecare. Sarbatorile nationale erau
insotite de o cina deosebita.

Stiintele si artele la evrei


La evrei, stiintele si artele au fost puse in cinstea religiei. Erau foarte
dezvoltate poezia si arhitectura. Cunosteau scrisul, evoluand de la scrierea pictografică la
cea cuneiforma, apoi la cea hieroglifica, ajungand pana la crearea unui alfabet. In
peninsula Sinai există inscriptii ale unor popoare semite, care utilizau 32 de semne
fonetice. Astfel, Avraam folosea scrierea cuneiforma (acadiana), la iesirea din Canaan
evreii foloseau scrierea paleo-ebraica, în care s-au şi scris cărţile Vechiului Testament, iar
după exilul babilonic evreii au folosit aramaica.
Scrierea ebraică a fost îmbunătăţită prin adăugarea vocalelor, la câteva
secole după Naşterea Mântuitorului, devenind în cazul textului Vechiului Testament
„textul masoretic”. Vechiul Testament este scris în alfabetul paleo-ebraic (familia
hamito-semită). Paleo-ebraica se folosea cel mai des de catre scriitori si mai ales la curtile
regale. Ca instrumente de scris foloseau stilul, condeiul, trestia, cerneala, tablite de lut,
papirusul, pergamentul.
Istoria, geografia, filosofia, stiintele naturiste, matematica si astronomia erau
si ele cunoscute in Vechiul Testament. La aparitia regalitatii, s-a infiintat postul de
cancelar, care nota informatii despre rege si viata poporului.
Geografia- aveau notiuni despre pamant, cer, paradis; localizau popoare
si cetati.
Filosofia- era o filosofie legata de viata. Evreii gandeau totul prin prisma
religiei. Dupa exil apar adevaratii filosofi, care cauta legatura intre religia iudaica si
sistemele filosofice de atunci.
Matematica- aveau cunostinte de la egipteni si canaanei. O aplicau in
comert si in constructii.

46
Medicina- cartile profetice amintesc de medici. Egiptenii si babilonienii
făceau deja operatii. Foloseau balsamul, vinul, uleiul pentru tratarea rănilor. Mierea era
socotita medicamentul intern
Astronomia- era putin dezvoltata pentru ca nu cumva sa se ia contact cu
idolatria. Pastrau calendarul, astronomia fiind folosita in agricultura si in comert.
Poezia cunoaste o epoca de aur in timpul regilor David si Solomon. Se
include in stilul oriental si este caracterizata prin paralelismul membrelor, fiind de trei
feluri:
- sinonimic, adica ideea din versul întai se repeta in versul al doilea.
- antitetic, adica ideea din versul întai era in antiteza cu ideea din versul al
doilea.
- sintetic, adica ideea din versul întai era dezvoltata în versul al doilea.
Muzica- era legata de cultul divin, dezvoltandu-se în acelasi timp cu
poezia. Ca instrumente muzicale folosite in Vechiul Testament amintim: chitara,
cimpoiul, harfa, fluierul, trambita, cornul, tamburina, discurile. In timpul lui David leviţii
formau coruri care cantau psalmi la Templu. Dupa exil, muzica la Templu va fi
reorganizata de Iuda Macabeul.
Arhitectura- despre arhitectura avem foarte putine informatii. Ea se
dezvolta in timpul lui David si Solomon. Au fost construite atunci apeducte, fantani,
cisterne (camere zidite si acoperite, folosite pentru colectarea apei.

Calendarul
Evreii au folosit cunostintele altor popoare pentru alcatuirea unui calendar.
Astfel, de la babilonieni, au preluat anii lunari (fazele lunii). De la egipteni au preluat
anul solar, care avea 354 de zile, 12 luni de câte 29 sau 30 de zile, care alternau neregulat.
La doi-trei ani se intercala luna a treisprezecea (al doilea Adar), pentru ca anul lunar să
poata ajunge la anul solar. Anul evreu incepea toamna, la 1 Tişri (Sarbatoarea Corturilor),
cand incepea numaratoarea anilor Sabatic si Jubiliar. Aveau de asemenea patru
anotimpuri cu doua echinoctii si doua solstitii. Zilele incepeau seara (ziua liturgica), iar
dupa exil au impartit ziua in patru grupe de ore (ceasurile I, III, VI, IX), abia mai tarziu
folosindu-se impartirea in 12 ore.
Noaptea era impartita in doua jumatati, sau doua veghe, prima de la apusul
soarelui pana la miezul noptii, iar a doua de la miezul noptii la cantarea cocosului.
Foloseau saptamana de sapte zile, care incepea duminica, în prima zi a saptamanii. Patru
saptamani formau o luna. Dupa exil toate lunile au primit nume: Nisan, Sivan, Tamuz,
No, Tişri, Chislev, Adar. Numararea anilor a inceput cu iesirea din Egipt, apoi cu
formarea statului Israel si mai apoi cu zidirea Templului. Din secolul VIII d.Hr., evreii
folosesc „era mozaica”, care calculeaza timpul de la Facerea lumii (3.761 fiind anul
naşterii lui Hristos).

Moartea si riturile funerare


Pentru evrei, moartea reprezenta plata păcatului, o trecere in lumea de
dincolo, unde se afla inaintasii. Intre bolile fizice care puteau cauza moartea se numărau:
ciuma, paralizia, dezinteria, lepra, tuberculoza, eczemele. Bolile psihice erau pedepse
pentru mândria omului respectiv. Bolile demonice erau orbirea, amuţirea, epilepsia. După

47
moarte sufletele ajungeau in „Şeol”, unde erau scoase de către Dumnezeu la viata vesnica
sau osanda.
Evreii inchideau ochii si gura mortului, il spalau, il ungeau si il infasurau in
giulgiu. Inmormantarea avea loc in ziua mortii, iar pomana (painea durerii si paharul
mangaierii), avea loc seara. Incinerarea reprezenta pentru evrei o fărădelege, ceea ce a
dus in cele din urma la sporirea pedepsei pentru aceasta fapta. Evreii nu imbalsamau
mortii. Mormintele se aflau la marginea oraselor, mortul fiind pus pe o banca de piatra,
dupa care era inchis. Timp de sapte zile, la mormant veneau bocitoarele. In jurul mortului
se asezau obiecte cotidiene. Usa mormantului era vopsita in alb, pentru a arata necuratia
locului. Familia purta doliu si se practica ruperea vesmintelor si sederea in praf. Pentru
rudele apropiate, doliul ţinea între 7 si 30 de zile. Arhiereul purta doliu doar in caz de
blasfemie.
Instituţii de drept si de stat
Dumnezeu a rânduit la Creatie legea morala naturala, omul având in sine
ideea de bine si de rau. Inainte de formarea oricărei societăti existau deja legi nescrise,
după care oamenii se conduceau. La organizarea societatii au aparut legile, înca nescrise
la început, acestea toate formând obiceiul pământului. Dreptul avea două aspecte:
aspectul legilor traditionale, sau obiceiul pamantului, si legea pozitiva, scrisă, stabilită de
autoritatea statului.
Toate legile îsi au izvorul la Dumnezeu, care a dat în mod special evreilor
legile Sale prin Moise. Normele legii mozaice formează obiectul institutiilor de drept.
Prin legile de la Dumnezeu se dorea păstrarea credinţei monoteiste si pregătirea omenirii
pentru venirea Mântuitorului. Legile acestea sunt pătrunse de spiritul teocraţiei, adică
poporul recunoaşte drept conducător direct şi suprem pe Dumnezeu, care îsi exercită
autoritatea prin profeţi şi regi. Forma de conducere teocratică s-a manifestat prin Moise,
Iosua şi Judecători până la Samuel.
Legea lui Moise este de provenienta divină, unele precepte însă provin din
legea naturala, altele din obiceiul pământului (Sabatul, căsătoria), si altele din legislatia
altor popoare (Legea Talionului).
Legea mozaică cuprindea detalii pentru cazuri particulare, acest aspect
apartinând lui Moise. Moise primeşte dreptul de a redacta si preciza in detaliu norme
juridice. Astfel, legislatia mozaică este rod al revelatiei divine şi al geniului lui Moise,
apartine divinului în esentă si umanului în forma. De-a lungul timpului, se dovedeşte a fi
incompletă in diferite probleme, ceea ce a făcut ca in Timpul lui David, acesta să
reglementeze cultul, apoi Ezdra face din nou acest lucru, fără însă a-l schimba în esenta.
Teocratia apare odata cu eliberarea din robia egipteana, pastrandu-se
formele patriarhale, însă completate. Astfel, in cartea Iesirea, se dau norme legale
referitoare la viata particulara si publica, in Deuteronom sunt repetate si intregite cu un
aspect umanitar. Legile sunt formulate la imperativ, iar umanitarismul este unic si
specific legii mozaice, ceea ce arata înca o data provenienta ei divina. Asemănările cu
alte legislatii sunt doar de forma, fondul fiind total diferit.
Obiceiul pamantului cuprindea legi din care unele au intrat in legea
mozaica. Aceste obiceiuri sunt anterioare lui Moise (concubinajul, dreptul primului
nascut) si ele dovedesc ca sunt păstrate de la patriarhi in ciuda stării de robie din Egipt.

48
In cartea Levitic sunt date principiile vietii religioase si cele ale cultului
divin, legi morale, disciplinare si comportamentale legate de legile Deuteronomului, care
au contribuit la alcătuirea Misnei si a Talmudului.
Normele care stabilesc raportul dintre statul teocratic si cetăteni formează
dreptul intern, care se imparte in drept public (dreptul cetăteanului) si drept particular
(dreptul individului).

Dreptul public mozaic


Dreptul public mozaic se ocupa de formele de guvernare si administrare a
statului. Astfel, Moise rânduieste judecatori peste grupuri de indivizi, rânduieste 70 de
batrani pentru conducerea poporului, acestia din urma fiind reprezentantii poporului.
Batranii conduc poporul evreu multe secole. Existenta si functionalitatea lor se baza pe
faptul ca erau priviti ca reprezentanţi ai familiei (se ghidau după legea naturala si după
obiceiul pământului).
Prin intermediul adunării bătranilor, se mentinea unitatea de neam si
credinta. Adunarea bătranilor prevedea existenta unui singur Dumnezeu, Căruia i se
atribuie o singura inchinare.
Legea mozaica considera pe rege ca locţiitor al lui Dumnezeu si ales al lui
Dumnezeu. Moise a dat legea de instituire a regalitatii pentru viitorii regi ai Israelului. In
baza teocratiei, regatul lui Israel devine astfel regatul lui Iahve. Cand regele se urca pe
tron, primea în mână Legea, care trebuia sa-i aminteasca permanent ca este unsul lui
Dumnezeu si ca este subordonat lui Dumnezeu. Regele era primul om al statului, si era
indatorat sa respecte prescriptiile divine.
In timpul exilului babilonic, poporul evreu a fost condus de către bătrani si
principi. După exil au condus principii, care nu au putut reinstaura teocratia. Astfel,
Simon Macabeul isi asuma si functia arhiereasca, iar Ioan Hircan I (135-104), preia
ambele functii, domnia devenind ereditară.
Dreptul public prevedea si drepturi de judecată a celor ce contraveneau
poruncilor divine. Pană la Moise, judecata era făcută de capul familiei. Moise asează pe
bătrani si pe judecători ca să judece poporul. David reorganizează judecătorii, care după
Solomon isi pierd din autoritate, reluându-si rolul in timpul regelui Iosafat (871-849).
Iosafat organizează Marele Sinedriu, format din 70 de membrii. Unii consideră că
Sinedriul ar fi fost infiinţat in 110 îHr., de către Ioan Hircan I. Sinedriul era format din
batrani, carturari si fosti arhierei, desfăşurându-si şedinţele zilnic. După anul 70,
Sinedriul isi muta resedinta din Ierusalim în Tiberiada.

Procedura de judecata
Se judeca in numele lui Dumnezeu, iar hotararea era irevocabilă si
definitivă. Judecata se făcea ziua (exceptie făcand Sabatul si sărbătorile). Sentintele se
dădeau pe loc, oral, fiind necesara prezenta martorilor, iar daca aceştia lipseau, judecata
se făcea sub mărturia penitentului. Nu exista drept de apel la o alta instantă. Martorii
(minim doi) marturiseau sub juramant, iar sclavii si femeile nu puteau fi martori. Se
aplicau pedepse (amenzi), iar daca se hotăra omorarea prin lapidare, sentinta se executa
in afara orasului, martorii aruncand primii cu piatra.
Judecata se ghida după Legea mozaică în care era inclusă legea Talionului,
care era importantă pentru scopul ei si nu pentru consecinţe si care nu promova

49
răzbunarea, ci dreptatea. Pedepsele erau in functie de gravitatea faptelor, iar străinii
trebuiau mai întâi sa se circumcidă pentru a putea beneficia de judecata ebraica.
Dreptul particular mozaic
Legea făcea deosebire intre oamenii liberi, sclavi si străini. Oamenii liberi
erau israelitii, care erau independenti in fata legii, sub autoritatea lor aflandu-se familia si
sclavii ei. Exista de asemenea dreptului intaiului născut, prin care acesta primea parte
dubla din mostenire si aveau autoritate paterna asupra fratilor.
In cazul sclavilor, legea prevedea aspecte care reflecta umanitarismul ei.
Codul lui Hamurabi prevedea uciderea celui care adăposteste un sclav fugit, dar legea
mozaică acorda libertatea unui sclav de a-si alege alt stăpân.
Nu se interzicea convietuirea cu străinii, exceptie făcând amonitii, moabitii
si cele şapte popoare din Canaan. Străinii aveau obligaţia de a se supune legilor evreilor.

Forme de organizare si administrare


Teocratia
Teocratia s-a clădit pe organizarea patriarhala, fiind zidită prin legămantul
de pe Muntele Sinai. În Teocratie, Dumnezeu este Stapanitorul absolut, El are toata
puterea, teocratia avand la baza caracterul unic prin care Israel intra in legatura cu
Dumnezeu. Raportul unic are ca scop implinirea planului de mantuire a lumii.
Evreii au cunoscut voia divina prin legi. Legile au asigurat si organizarea,
functionarea si guvernarea statului evreu, in care adevăratul conducător, legiuitor si
judecător este Dumnezeu, Care se manifesta prin locţiitori. Dumnezeu isi manifesta
prezenta şi prin sorţii sfinti (Urim si Tummim), de asemenea prin minuni si pedepse.
Conducatorii trebuiau să păstreze si să respecte legea divină, ei având de asemenea
puterea legislativa. Puterea executivă o detineau bătrânii si principii. Forma deplina a
teocratiei apare pe timpul lui Moise, se continua in timpul lui Iosua, pană la Samuel.
In timpul lui Moise, puterea legislativa, judecatoreasca executiva si
preoteasca (până la preotia aaronită) era detinută de către Moise, in timp ce administrarea
triburilor era în mainile batranilor iar preotii si arhiereul păstrau Legea. Moise era ajutat
la judecarea poporului de către Judecatori, care erau si ei impartiti in Judecatori superiori
si Judecatori inferiori. Adunarea celor 70 de bătrani încetează după Moise.
După Iosua, conducătorul nu a mai fost unic, pentru că semintiile nu mai
aveau unitatea necesară, de aici căzându-se in idolatrie. Judecatorii conduc acum doar o
parte din popor, între anii 1200-1032 î.Hr. Conducerea judecătorească nu era ereditară,
Judecătorii nepurtând semne distincte. Regele conducea poporul ca loctiitor al lui
Dumnezeu, fiind ajutat de slujitorii de la curte si de Judecatori. După exil, se pierde
forma unitară de conducere, aceasta ajungând acum in mainile Judecatorilor si ale
principilor.

Profetismul
Profetismul este o institutie religioasa care s-a format şi ea în timpul lui
Moise, fiind făgăduită de Dumnezeu (Deuteronom 15, 18-22). S-a dezvoltat in timpul lui
Samuel (sec. XI îHr.) şi a durat până la Neemia (sec, IV îHr), fiind rânduit pentru
garantarea împlinirii poruncilor divine. Prin prooroci, Dumnezeu amintea regilor că sunt
obligaţi sa respecte legământul cu Dumnezeu. De asemenea, prin prooroci se manifesta si

50
vointa lui Dumnezeu in mod direct, starea religios-morală a poporului putând influenta
respectarea Legamantului. Prin profeti, Dumnezeu avertiza poporul pentru greselile sale.
Cuvantul „profet” inseamna a vorbi in locul cuiva, a vedea dinainte. Profetii
mustrau pe păcătosi, amenintau cu pedepsele divine si asigurau poporul de împlinirea
timpurilor mesianice. Au existat şi profeti falşi, care erau interesaţi doar de propria
persoană.
Conducerea si administratia de stat
La binecuvantarea lui Iacob si la profetia lui Varlaam despre steaua din
Iacov este amintit sceptrul, ca semn al puterii regale. Samuel instituie regalitatea, Saul
fiind uns primul rege. David stabileste apoi ereditatea in ocuparea tronului, intre domnia
fiului său, Solomon, si anul 587 i.Hr. perindându-se la domnie 20 de regi.
Regatul de Nord a păstrat regalitatea din 932 pâna in 722 i.Hr, in acest timp
perindându-se la domnia 19 regi, ocuparea scaunului făcandu-se de cele mai multe ori
prin uzurpare.
Organizarea teocratica se prelungeste in timpul conducerii regale. Regele
conducea poporul in ascultarea Legamantului, primind Tora (Legea lui Moise-
Pentateuhul). Regatul nu a primit numele regelui in functie, ci s-a numit „regatul lui
Iahve”. Regele era ajutat de batrani si era supravegheat de profeti. El trebuia sa fie ales
din poporul lui Israel, ungerea in rege fiind facuta de catre profeti, in particular, sau de
catre arhirei in public.
Regele avea vesminte albe sau purpurii, diadema, lancea (in loc de sceptru,
coroana apare la David), sceptru (toiag din lemn impodobit cu aur), bratara de aur, tronul
(simbol al majestatii regale, care era vazut ca tron al lui Iahve, pozitionarea sa insemnand
inaltimea Celui ce stă pe el). Cel ce sedea de-a dreapta tronului regal avea parte de o
cinstire deosebită. Cand era asezat pe scaun, regele depunea juramant pentru respectarea
Legii si ascultare a lui Dumnezeu si urma apoi juramantul batranilor, de supunere si
credinciosie.
Oamenii din provincie îl vedeau pe rege ca pe Dumnezeu. Onorurile de care
avea parte regele erau urmatoarele: avea loc rezervat la Templu, locuia la Palat, avea
trăsură speciala, suita si garda regala formata din mercenari filisteni care păzeau Palatul si
haremul. Uzurpatorul era omorat, garda regala executând pedepsele cu moartea.
Indatoririle regelui erau de a nu-si spori armata, de a nu face lux la curte si
de a nu avea multe femei. Regele era conducător suprem, avea dreptul de a declara
război, dar nu dădea legi. Regele David a mutat Templul si a organizat cultul.
Dreptul mozaic
Dumnezeu este izvorul binelui, adevarului si dreptatii. Obiceiul pamantului
arăta drepturile particulare iar tot ce contravenea obiceiului era socotit nedrept. După
iesirea din Egipt, Moise a dat legi pentru cauzele importante si repetate, ele fiind scrise in
ordinea promulgării. Legile lui Moise sunt marcate de umanism si spirit de toleranta.
Dreptul personal (particular).
Legea lui Moise a venit cu prescriptii in ceea ce priveste persoanele
particulare. Dreptul personal sta in stransă legatură cu dreptul public (comunitar). In fata
legii, evreii erau “frati”, adica aveau aceleasi drepturi si indatoriri. Legea făcea deosebire
intre categoriile sociale, intre cetătenii liberi, sclavi si straini.
Obiceiul pamantului oferea tatălui mai multe prerogative decât Legea
mozaica, astfel ca după Legea mozaica el nu mai putea dispune de viata familiei sale, nici

51
de cea a sclavilor săi. Daca existau conflicte care duceau la lovirea părintelui sau in cazul
in care fiica dezonora familia, atunci judecata se făcea in mod public iar tatăl nu avea
dreptul sa se răzbune. Legea inlătura astfel abuzurile de autoritate.
Intaiul nascut avea privilegii in fata fratilor, mostenea o parte dubla de avere,
dupa moartea tatalui inlocuia autoritatea acestuia si avea prerogativele sacerdotale ale
familiei.
Aceste obiceiuri veneau din obiceiul pamantului. Astfel, capul familiei putea
sa dea dreptul intaiului nascut altui copil al său. Legea urmarea limitarea sărăciei si stopa
alcătuirea marilor latifundii. Legea prevedea de asemenea dreptul străinilor si calatorilor
de a intra pe proprietatea cuiva pentru a se hrăni. Anul Sabatic era considerat anul
saracilor, ei putand in acest an să culeaga roade de pe orice proprietate, la fel si strainii.
Legea cerea blandete si indurare fata de saraci si nu oprea contactul cu strainii, ei
existand permanent printre evrei si putand chiar sa aducă sacrificii la Templu. La judecată
evreul si strainul se bucurau de aceleasi privilegii. In cazul imprumutarii unui strain,
evreul putea cere dobanda.

Dreptul matrimonial.
Obiceiul pamantului avea legi si pentru casatorie, pe care Moise le
colectioneaza si le adapteaza. Prima conditie in vederea casatoriei era aceea ca tinerii sa
fie de aceeasi credinta, daca un evreu voia sa se casatoreasca cu o straina, aceasta trebuia
sa treaca la Legea mozaica. Casatoria cu femeia canaanita era interzisa. Barbatii de alt
neam care voiau sa se casatoreasca cu o evreica trebuiau sa se circumcida.
A doua conditie era sa nu existe grade de rudenie cosangvine sau prin
încuscrire. Casatoria dintre ascendenti si descendenti erau interzise. In privinta varstei nu
existau prescriptii. Talmudul prevedea pentru baiat varsta de 18 ani si pentru fata minim
12 ani. Fetele unui israelit care nu aveau frate, erau obligate sa se casatoreasca cu barbati
din aceeasi familie, sau din acelasi trib, pentru ca averea sa nu fie instrainata.

Casatoria de levirat
Evreii intelegeau procreerea ca scop al vietii. Lipsa copiilor presupunea
neimplinirea destinului. Inaintea lui Moise exista un obicei: daca un evreu murea fara
urmasi, urmatorul frate necasatorit trebuia sa ia vaduva de sotie. Primul nascut era
urmasul mortului, mostenind numele si averea “tatalui”. Obiceiul se referea doar la fratii
dupa tată. Moise reglementeaza acest obicei, aducandu-l la rangul de Lege. Fratele
mortului putea refuza sa se căsătoreasca cu văduva. Femeia îl descălta in public la un
picior, il scuipa in fata si îi adresa anumite cuvinte de desconsiderare (Iesire XXV).

Indatoririle si drepturile reciproce ale sotilor


Faptul ca sotul isi răscumpăra femeia implica o dependentă a acesteia fată de
el. In alte civilizatii, barbatii isi cumparau sotiile, ceea ce insemna ca aveau drept de
moarte asupra lor. După Legea mozaica, sotia nu este proprietatea barbatului ei, ea este
dependenta de sot (pentru orice actiune avand nevoie de acordul lui), i se adresa sotului
cu “Stapanul meu” iar sotia răscumpărată avea mai putine drepturi decat cea
nerascumparata.

52
Sotul hotara singur daca rămane monogam sau poligam. Dacă răscumpăra o
sotie (50 de sicli) putea deveni poligam, daca lua o femeie sclavă în casatorie aceasta
devenea sotie cu drepturi depline. Sclava ajunsă sotie nu putea fi vandută iar copiii
sclavelor aveau statutul de robi. Sotii erau obligati sa pastreze fidelitatea conjugala.
Incalcarea fidelitatii (adulterul) se pedepsea cu moartea, pedeapsa valabila pentru ambii
adulterini.
Adulterul reprezenta relatia unui barbat cu o femeie măritată, sau cu o
logodnica, sau cu o văduvă care aştepta căsătoria de levirat. Nu se referea la o femeie
liberă de asemenea obligaţii. In cazul bănuielii de infidelitate, bărbatul cerea femeii să
dea un juramant de curaţire (zelotipie). Acest jurământ se desfăsura astfel:
- femeia venea la Cort (Templu), unde aducea ca jertfa o cantitate de faina de
orz.
- preotul o punea sa stea fără voal si cu parul despletit, aşa cum umblau
desfrânatele.
- preotul umplea un vas cu apa din lavoarul preotilor, în care punea praf din
curtea preotilor.
- rostea un juramant infricosator cu blesteme.
- la fiecare formula femeia raspundea “Amin”.
- preotul scria blestemele pe o hârtie, pe care o spala apoi cu apa din vas.
- se ardea jertfa pe altar.
- femeia bea apa din vas, iar apoi se astepta ca starea sanatatii ei să reflecte
adevarul.
Divortul
Dreptul la divort apartinea doar barbatului. La aparitia influentelor romane si
grecesti au aparut si situatii de divort din partea femeii. Primul caz cunoscut este acela al
Salomeei, una din femeile lui Irod cel Mare. Al doilea caz a fost Irodiada, soţia lui Filip,
unul dintre fiii lui Irod cel Mare, mama Salomeei care a cerut capul lui Ioan Botezătorul.
Femeia putea sa-si paraseasca barbatul. Legea nu prevedea motive de divort.
Odata cu practicarea divortului, barbatul putea invoca orice motiv. Chiar si simpla cerere
declarata devenea hotarare de divort. Cartea de divort se dadea femeii, ea putand dovedi
astfel ca este o femeie libera, ce se poate recasatori. Divortul reprezenta o situatie rara in
civilizatia israelită, el fiind văzut ca o acţiune malefica impotriva familiei.

Proprietate, imprumut, mostenire.


Evreilor le-a fost promisă de către Dumnezeu Tara Canaanului. Legea lui
Moise prevedea unele indatoriri pentru păstrarea ei. Astfel, ei nu erau stăpanitorii
pămantului, ci doar se foloseau de el (uzul fructual), Dumnezeu fiind stăpanitorul absolut.
In Anul Sabatic nu se lucra pamantul, serbandu-se in acest an Sabatul Domnului. In Anul
Jubileu, fiecare evreu care-si vanduse pamantul il recăpăta fără răscumpărare.

Principii pentru Anul Jubileu.


Vinderea unei proprietati avea valoare oscilanta. Anul Jubileu se numara de la
anul intrarii in Canaan. Vanzarea pamantului nu era de fapt o vanzare propriu-zisa, ci mai
degrabă o arendare a lui.
Vânzatorul avea dreptul de a cumpăra proprietatea instrăinată, aducând
diferenta de bani pâna la Anul Jubileu. Dreptul de răscumparare se extindea asupra

53
pămantului caselor din sate si targuri neinconjurate de ziduri, precum si la casele levitilor
cu pămanturile aferente. Făceau exceptie casele din orase care se răscumpărau doar in
primul an de la vâzare, ele nefiind retrocedate la Jubileu. Pămanturile consacrate lui
Dumnezeu nu se retrocedau. Dacă cineva cumpăra un teren si-l consacra lui Dumnezeu,
la Jubileu îl primea inapoi. Toate aceste principii au condus la neformarea latifundiilor si
la evitarea sărăciei multora.
Imprumutul.
Existau prescriptii care fereau pe datornicul sarac de asuprirea creditorului.
Legea interzicea dobânda la imprumut (doar pentru strâini dobânda era valabila), lipsa
dobânzii fiind considerata un act de caritate. In cazul in care imprumutul era mare se
putea cere “gaj” sau ipoteca, dar creditorul nu putea sa-si aleaga obiectul ipotecat si daca
datornicul nu avea lucruri de prisos pentru gaj si trebuia sa amaneteze lucruri de maximă
folosintă (râsnita, haina de deasupra), Legea delega creditorul să le inapoieze la apusul
soarelui.
In Anul Sabatic nu se cerea inapoi imprumutul. Dacă nu se înapoiau banii la
termen, se vindeau casa si terenul si chiar sotia, fiica si familia datornicului. Aceste
dispozitii au existat in obiceiul pamantului, iar Moise le-a colectionat si le-a reformulat.
Mostenirea.
Dupa moartea tatalui, averea se impartea, primul nascut primind o parte dubla.
Dacă un barbat avea mai multe sotii, primul nascut din tatal era întâiul. Acesta prelua
prerogativele tatalui (ingrijea de sotiile tatalui si de surorile nemaritate). Iacob trateaza pe
copiii concubinelor ca pe toti ceilalti copii ai săi. Legea pământului nu prevedea nimic
strict pentru copiii concubinelor. Legea mozaică acordă drepturi egale pentru toti copiii
unui tata.
Fetele nu mosteneau părintii. Ele primeau doar o zestre la căsătorie (chiar si
pămant in cazul in care se căsatoreau cu un bărbat din aceeasi semintie). In cazul lipsei
baietilor, fetele mosteneau egal averea. In cazul lipsei copiilor, averea se impărtea rudelor
(fratii tatălui, unchii tatălui sau pe linie paterna, astfel neînstrăinându-se averea.
Văduvele nu mosteneau sotul (aspect ce ar fi dus la nefracţionarea
proprietătii). Ele se puteau vedea nevoite sa plece din casa sotului. Prin testament se
putea lăsa o parte de mostenire văduvelor. In timpul Macabeilor, o parte din captura de
război se acorda văduvelor. Profetii au certat poporul pentru lipsa de respect pentru
văduve.Un copil adoptat avea drepturi egale de mostenire cu cei legitimi.

Abateri, delicte, pedepse, instante de judecata


Dreptul penal se baza pe Legea Talionului, care stârpea răul prin descurajarea
tentativelor de a face rău si prin preîntâmpinarea săvârşirii unor abateri.

Pacate impotriva lui Dumnezeu.


Pentru evrei, o abatere reprezenta o nedreptate împotriva statului si a
societatii, deci păcat impotriva lui Dumnezeu. Păcatele impotriva lui Dumnezeu
reprezentau un păcat impotriva armoniei universale (“s-a întinat pămantul…”). Pentru
evrei, cele mai mari pacate erau cele care ofensau pe Dumnezeu, descrise in primele patru
porunci ale Decalogului: idolatria era considerate crima de înalta trădare fata de
conducătorul suprem al poporului si se pedepsea cu moartea, chiar si când era vorba de o

54
cetate intreagă. Superstitia, vrajitoria, necromantia, proorocia falsa, blasfemia sau hula
impotriva lui Dumnezeu se pedepseau cu moartea.
Profanarea Sabatului reprezenta atingerea majestatii divine. Nesavarsirea
circumciziunii, refuzul consumarii mielului pascal, mancarea partilor din jertfa care erau
pentru altar, consumarea mielului pascal cu necurati, consumarea sangelui, toate acestea
erau de asemenea pedepsite cu moartea.

Abateri împotriva autorităţii statale (regi, judecători, locţiitori


ai lui Dumnezeu).
Pacate impotriva parintilor.
Maltratarea, blestemarea, neascultarea de parinti aduceau moartea, parintii
fiind loctiitori ai lui Dumnezeu in familie. Homosexualitatea si pederastia erau o
profanare a naturii umane. Evreii se fereau să pună la jug două animale diferite, sa
semene o tarină cu doua feluri de seminte si să schimbe vesmintele între bărbat şi femeie.
Adulterul era aspru pedepsit, mai usor pedepsit doar in cazul in care femeia
era sclava. Violarea castitatii se pedepsea aspru, o fecioara nelogodita si necinstită
trebuind sa fie luată de sotie fără a o alunga vreodată. Dacă fecioara era logodita se aplica
pedeapsa cu moartea pentru amândoi. Dacă un viol se petrecea in cetate se pedepsea. O
fecioara ce nu-si păstra castitatea era ucisă cu pietre in faţa uşii casei. Dacă o fecioară era
acuzată de desfrânare si se dovedea contrariul, cel vinovat era pedepsit.
Legătura bărbatului cu femeia in timpul necuratiei se pedepsea cu moartea.
Pentru leziunile corporale intentionate se răsplatea la fel. Clevetirea, calomnia se
pedepseau cu severitate, aplicându-se pedeapsa ce trebuia aplicata celui acuzat. Pentru
crima se răsplatea cu moartea celui ce a săvarsit-o, neexistând posibilitatea impăcării.
Animalele care cauzau moartea trebuiau ucise. Dacă animalul era periculos si stăpânul nu
avea grija de el, acesta era si el omorât. Dacă un animal omora un sclav, stăpânul
animalului trebuia sa plăteasca răscumpărarea sclavului, adică 30 de sicli.
Pentru uciderea fara voie existau cetăti de azil, unde ucigasul fara voie se
putea refugia. Răzbunatorul sangelui era ruda cea mai apropiata a celui omorât, iar dacă
acesta refuza să-şi răzbune ruda, era dezonorat. Obiceiul răzbunării sângelui era mai
vechi decât Legea lui Moise. Dacă nu se cunostea ucigasul, cea mai apropiata cetate
trebuia să aducă un serviciu de expiere a crimei. Paricidul si sinuciderea nu erau
prevăzute in Lege. Avortul nu este amintit deoarece creatia era rostul vietii. Legea
pedepsea abuzul de incredere, cel acuzat trebuind sa plăteasca despăgubire.
In cazul furtului, daca obiectul era găsit complet si putea fi folosit, trebuia
data o despăgubire dublă. Dacă obiectul nu se recupera, in cazul unei oi, se dădeau inapoi
patru, iar in cazul unui bou, se inapoiau cinci boi, fapt care descuraja hotia. Daca cineva
era surprins noaptea la furat, stăpanul putea să-l omoare. Dacă era in zori, cel care fura
era prins si judecat. Legea prevedea pedeapsa cu moartea, pedeapsa corporala si amenda
ca pedepse pentru furt.
Pedeapsa cu moartea se aplica pentru crima voluntara (razbunatorul sangelui),
rapire de persoane in scopul sclaviei, blasfemie, profanarea Sabatului, vrajitoria, magia,
necromantia, prostitutia unei fiice de preot, pacatul impotriva parintilor, abuzul in relatiile
sexuale (adulterul, incestul, sodomia, bestialitatea).
In cazul pedepsei cu moartea din partea societatii, se aplica pedeapsa cu
moartea prin lapidare, primul care arunca trebuind sa fie martorul\martorii. Pedeapsa se

55
termina cu expunerea celui ucis spre aprobiul public. Chiar si cei expusi erau
inmormantati la căderea serii.
Crucificarea se practica la persi, greci si romani. Prima mentiune a unei
crucificari se face de către Iosif Flaviu, care spune ca s-ar fi petrecut in timpul lui Antioh
IV Epifanes. Crucificarea nu era aplicata in cazul cetătenilor romani. Zdrobirea fluierelor
picioarelor insemna tăierea oricărui sprijin. Vina era scrisa pe o tăblită deasupra capului.
Se obişuia ca victimei sa i se dea o băutura ametitoare.
Arderea de viu se aplica doar in cazul fiicei de preot prostituate si in cazul
căsatoriei unui bărbat cu mama si cu fiica acestei.
Pedeapsa corporala se manifesta prin biciuirea barbatului care a acuzat pe
nedrept, sau a fiului neascultator si era facuta prin 40 de lovituri in public.
Amenzile nu se plateau statului sau comunitatii. Se aduceau sume de bani
preotilor pentru achitarea unor servicii religioase. Amenda se dădea ca o compensatie
pentru persoana lezata. Bărbatul ce-si defăima sotia trebuia să plateasca tatălui acesteia.
Dacă animalele distrugeau o holda, despăgubirea se făcea la valoarea celei mai bune
recolte.
Pentru evrei nu exista pedeapsa cu inchisoarea. Pâna la exil închisoarea se
folosea pentru asteptarea judecătii. După exilul babilonic închisoarea apare şi la evrei.

Instante de judecata
In timpul patriarhilor, tatăl avea puterea judecătorească asupra familiei. Seful
tribului avea prerogative judecătoresti. Moise isi exercita aceasta functie in desert. Apar
Judecatori peste 1000, 500, 100, 50, 10 oameni, alesi dintre bătranii poporului. Iosua
Navi urmeaza ca Judecator după Moise. In timpul lui Samuel fiii lui nu făceau dreptate
incurajand mita si părtinirea, ceea ce a dus la intemeierea regalitătii. Solomon cere
intelepciune de la Dumnezeu pentru a judeca poporul.
Cartile Vechiului Testament arata ca judecata regelui apărea si in situatii
neinsemnate. Judecători se aflau in fiecare cetate (7 în cetăţi mari, 3 în mici). Ei
functioneaza continuu, judecand la portile cetătii. Dacă judecata implica o pedeapsa,
judecătorii o impuneau. Pedeapsa capitala se aplica pe loc de către martori. Judecătorii
trebuiau să nu plece urechea la zvonuri si barfe, nu trebuiau să primească daruri (mită),
nu erau desemnati oficial. Erau promovati din rândul poporului ca judecători cei mai
onesti si mai intelepti.
Au apărut şi Judecători de cariera instituiti de rege, din timpul regelui Iosafat.
La Ierusalim se face un tribunal din preoti, leviti si conducatori ai familiilor Israelite.
Tribunalul era prezidat de Marele Preot în problemele religioase, sau seful Casei Regale
in probleme politico-administrative. Judecatorii oficiali nu excludeau pe bătranii de la
portile cetatii.

Marele Sinedriu
Se numea si Sanhedrin. Era un tribunal ecclesiastic politic suprem. Rabinii
spuneau ca acesta si-ar fi avut originea in vremea lui Moise, prin adunarea celor 70 de
batrani. Incă nu exista o atestare a realitătii intemeierii lui in aceea perioada. A fost
organizat cu siguranţă în perioada persană (538-333 i.Hr.). Evreii si-au alcătuit o
autoritate proprie, care oferea anumite facilitati si garantii pentru că lipsea regalitatea.

56
Acest Sinedriu era format din sefii de familii, preoti si laici, care apartineau
aristocratiei. In perioada greacă (202-164) acest organism era amintit sub numele de
Gherasia (de la gherontos- batran). Stăpanirea greaca le-a lasat evreilor o mare libertate
de organizare, cu conditia recunoasterii autoritatii, astfel ca Marele Preot si sinedriu
detineau atributii deosebit de importante. Când s-a produs miscarea de independenta a
Macabeilor, acestia au vrut sa ia toata forta religioasa si politica, deci Marele Sinedriu a
fost restrans in activitate. Are o noua perioada de inflorire sub stăpanirea romana. Irod cel
mare a avut o atitudine conflictuala cu Marele Sinedriu, la începutul domniei sale
omorând 45 din cei 70 de membri ai Sinedriului. Cei care i-au inlocuit pe cei ce murisera,
erau fideli lui Irod.
In timpul lui Arhelau, puterea Sinedriului se intindea doar in Iudeea si
Samaria iar in timpul procuratorilor romani, el isi racapata importanta, aparand in vremea
Mantuitorului ca cea mai inalta curte de justitie a natiunii. Inca mai este numit Adunarea
Batranilor. Dupa anul 70, Sinedriul s-a desfiintat, la Iabne reconstituindu-se un tribunal
iudaic cu o autoritate limitata.
Era compus din 71 de membri, arhiereul fiind preşedinte. Nu se ştie care era
modalitatea de recrutare a membrilor, dar acest organism avea caracter aristocratic,
compus din reprezentanti de frunte ai preotimii (saduchei) si invatatori de lege (farisei).
Exista probabil o consultanta a celorlalti membrii care se retrasesera. Un membru nou era
numit pe viata si era primit prin punerea mainilor din partea celorlalti membri. Iosif
Flaviu ii imparte pe membri Sinedriului in arhierei, carturari si batrani. Arhiereii aveau
primul rang si in aceasta categorie intra arhiereul in functie, arhiereii pensionati, membrii
ai familiilor acestora, sau sefi ai principalelor familii sacerdotale. Batranii puteau fi atat
preoti cat si laici si erau promovati din familii de rang inferior, chiar si dintre farisei.
Sinedriul isi putea exercita autoritatea si asupra diasporei. Se ocupa de
problemele de ordin spiritual si religios; nu era un tribunal de apel la care sa ajunga
cazurile nesolutionate in tribunalele locale. Se ocupa numai cu problemele grave
(idolatrie, profeti mincinosi, abateri ale Marelui Preot). Avea si o trupa de soldati care
executau pedepsele si aveau grija de buna randuiala. Era supus insa procuratorului roman.
Daca pronunta o pedeapsa cu moartea, aceasta trebuia aprobata de procurator. Functiona
in orice zi in afara de zilele de sarbatori, dar doar ziua.
Membrii se asezau in semicerc, presedintele statea in mijloc, avand langa el
doi vicepresedinti. Unul dintre acesti doi vicepresedinti putea sa-l inlocuiasca pe
presedinte in cazul lipsei acestuia. La marginea semicercului statea cate un grefier care
scria tot ce se discuta. Acuzatul venea intr-o atitudine umila in fata semicercului.
Sinedriul se intalnea in vecinatatea Templului. Un proces avea loc fie in urma unui
denunt al unei persoane prejudiciate, fie in urma unei veşti care anunţa o problema mai
ampla. Judecatorii stateau pe scaun sau pe pernă iar la pronuntarea sentintei se ridicau in
picioare. Acuzatul putea sa se apere sau sa aibă chiar un reprezentant, nu chiar un avocat,
ci mai degrabă un martor. Trebuia sa existe cel putin doi martori ai acuzarii, cu atat mai
mult in cazul pedepsei capitale. Marturiile erau verificate de judecatori, iar minciuna era
pedepsita dur. Femeile si sclavii nu puteau depune marturie. In situatii mai putin
importante, sentinta se pronunta si se executa in aceeasi zi. In rest, se cerea ca judecata,
pronuntarea sentintei si executarea sa se faca in zile diferite. Timpul de judecata era de
obicei dimineata. Daca nu se putea stabili adevarul, se recurgea la prestarea de juramant.
O alta modalitate era tragerea la sorti.

57
CULTUL MOZAIC
Cultul divin inainte de Moise
Cuvantul „cult” vine de la termenul latin „collo, -ere= a lucra pamantul, a
ingriji, a cinsti, a onora, el fiind actiunea de cinstire a lui Dumnezeu, cultivarea
sentimentului de cinstire a divinitatii, ideea de divinitate fiind sădita in inima omului.
Primii oamenii isi manifestau cultul prin supunerea fata de poruncile divine.
Cultul divin este format din forma interna si forma externa (exprimată dupa cadere). Prin
actele externe se dovedeste adorarea fiintei supreme. Cain si Abel aduc jertfe dar
Dumnezeu astepta si o angajare interna a sufletului omului. Partea externa (formala) este
desavarsita de forma interna (sentimentul religios interior). Oamenii au fost dintotdeauna
religiosi dar au avut o forma externa diferita. Urmasii lui Cain au trecut la idolatrie si
sacrificii umane, Dumnezeu fiind confundat cu creatia si trecandu-se astfel de la
monoteism la politeism.
Avraam este ales pentru pastrarea religiei si cultului divin adevarat si pentru
pregatirea omenirii pentru venirea Mantuitorului. In timpul patriarhilor cultul avea forme
simple, sacrificii si invocari ale numelui divin. In locul teofaniilor se ridicau altare din
piatra necioplita si pamant pe care se savarseau jertfele. Partea pentru Dumnezeu se
mistuia prin foc, omul consumand cele ramase ca semn al comuniuniii cu divinitatea. Se
practica si inaltarea unor stalpi comemorativi pe care se turnau materiale lichide pentru
jertfa (untdelemn, vin), ceea ce se numeste libatiune. Prin jertfe se manifesta credinta si
se pastra legatura cu Dumnezeu.
In Egipt evreii pastreaza riturile din timpul patriarhilor, jertfind animale
considerate sacre de egipteni. Ei respecta circumciderea iar consumarea animalelor
sugrumate si a sangelui erau interzise. Vitelul de aur era dorinta unei reprezentari idolatre
a divinitatii.
Cultul divin mozaic
Poporul evreu trebuia sa aibă un cult bine dezvoltat. Statul teocratic avea
legi referitoare la viata religioasa. Moise organizează si perfectionează cultul divin
mozaic pentru a ajunge la misiunea dublă a lui Israel, păstrarea credintei in unicul
Dumnezeu si pregatirea omenirii pentru venirea Mantuitorului. Moise infiinteaza noi
institutii religioase. Formele externe trebuiau sa fie manifestări ale sentimentelor interne.
Manifestarea externă trebuia să fie o actiune simbolică a sufletului. Toate actele cultice
erau marcate de o insemnătate simbolica.
Semnificatia simbolica diferă de la un popor la altul datorita conceptiei
religioase. Evreii se deosebeau de alte popoare pentru ca Dumnezeu a făcut cu ei un
legământ special, prin care se restabilea legătura omului cu Dumnezeu, ruptă prin pacat.
Dumnezeu a rânduit un ritual mozaic, a ales un loc special pentru practicarea lui si un
personal de cult, preotii aaroniti.
Daca Dumnezeu le-a rânduit, înseamnă că trebuiau respectate indicatiile
pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu. Cultul arata ca omul intra in legatura cu
Dumnezeu după stergerea pacatului (prin jertfe). Jertfele mozaice au urmarit sa
constientizeze existenta pacatului si necesitatea stergerii lui. Totusi nu au reusit să aduca

58
cu adevarat iertarea pacatelor. Institutiile religioase vechi-testamentare au anticipat si
simbolizat institutiile nou-testamentare.
Sacrificiile Legii Vechi au doua insemnatati:
- simbolica- se refera la actul jertfei in sine. Omul este constient de pacatele
sale si de vinovatia lui, el aducând o altă viată ca dar divinitătii in locul său. Jertfa il
inlocuieste pe om si il reprezinta in acelasi timp.
- tipica- specifica poporului Israel, care nu se referă doar la actiuni de cult ci
si la celelalte institutii rânduite de Dumnezeu. Porneste de la cea simbolica, bazandu-se
pe aceasta. Actiunile, institutiile si faptele Vechiului Testament sunt oglinda celor
instituite de Mantuitorul in Noul Testament. Cultul mozaic are un caracter tipic,
întruchipat de persoana Mantuitorului, prin faptele si învătăturile Lui. Jertfele Vechiului
Testament s-au concretizat in jertfa de pe Golgota. In cultul Legii Vechi s-a aflat tainic
cultul Legii Noi. Datorita caracterului tipic, cultul mozaic se diferentiază de cultele
păgane (externe, formale, importanta simbolica).

Raportului cultului divin cu cultele păgâne


Exista deosebiri radicale intre cultul divin si cultele pagane din punct de
vedere al conceptiei divine (doctrina este absolut diferita). Cultul mozaic s-a instalat
datorita unei descoperiri supranaturale (Dumnezeu a dorit cultul, recomandându-l).
Cultele pagane se bazeaza pe revelatia naturala, care este incompletă si interpretativă,
omul putând forma teologii pornind de la premise gresite. Unele practici seamăna datorita
faptului ca ambele forme au pornit de la revelatia primordiala, cea a protopărintilor Adam
si Eva.
Păcatul are o influenta decisivă in interpretarea gresită a revelatiei. Moise a
păstrat manifestari cultice care erau compatibile cu cinstirea adevăratului Dumnezeu,
respingand pe cele care erau in contradictie. Asemănările formale (locasuri, personal de
cult) nu sunt identice si nu se suprapun cu cele de fond.

Locasuri de cult
Omul a simtit dintotdeauna nevoia sa-si manifeste sentimentele religioase
intr-un anumit spatiu, din aceasta cauza rezultând locasurile de cult ca spatiu de locuire a
divinitatii. Locasul de cult era privit ca centrul atentiei divinitatii respective, aici
divinitatea fiind receptivă la solicitări. Locasul de cult are aceeasi vechime cu cultul. La
inceput nu existau edificii, ci doar anumite locuri in natura (spatii cultice). Primele
manifestari de cult se fac pe inaltimi (dealuri, munti) si in locuri linistite, acestea fiind
stabilite acolo unde se petrecuseră teofaniile. Orice spatiu cultic avea un altar, acesta fiind
locul de aducere a ofrandei pentru divinitate. Cel mai vechi loc de altar este Sichemul
,acolo unde Avraam a primit promisiunea ca va primi Canaanul. Alte altare de jertfa au
mai fost la Beţel (ridicat de catre Avraam), la stejarul Mamvri (Hebron), la Beer Şeeba
etc.
Primul locas de inchinare apare dupa iesirea din Egipt. Cortul Sfant
reprezenta un loc de intimitate, unde nu se aduceau jertfe. El era amplasat in afara taberei
(IESIRE XXXIII, 7-11). Moise construieste Cortul Marturiei (dedicat cultului divin
public), el numindu-se si Mişcan (locuinta Domnului), Micdaş (sanctuarul sfant) sau
Habout (casa lui Dumnezeu).

59
Cortul Marturiei avea o forma dreptunghiulara, era lung de 30 de coţi
(aprox. 15 metri), o latime de 10 coti si o inaltime de 10 coti, era demontabil si avea
pereti pe trei laturi, din scandura de salcâm poleita cu aur si doua rânduri de verigi de aur
si drugi orizontali de fixare.
Interiorul era format din doua incăperi, Sfânta la Est (incăperea mai mare) si
Sfanta Sfintelor (ultima incăpere). La răsărit Cortul nu avea perete ci doar perdele si cinci
stalpi auriti cu capiteluri si postamente de arama aurita. Incaperile se separau prin patru
stalpi de salcam aurit de care atarna cate o perdea din in (combinatii de purpura si
broderii cu heruvimi). Acoperisul era acoperit cu patru straturi de covoare care aveau
carlige pentru a putea fi atasate. Straturile acoperisului erau diferite ca compozitie:
1- in si purpura.
2- Postav din par de capra.
3- Piei rosii de berbec.
4- Piele de animal marin.
Cortul era inconjurat de o curte de 100/50m, delimitata de 60 de stalpi din
salcam cu capitel aurit si postamente de arama cu carlige cu verigi de argint de care se
prindea o franghie pe care se puneau perdele de in. Cortul nu era in mijlocul curtii, ci mai
aproape de peretele vestic. Intrarea in curte se facea dinspre rasarit.
Altarul (holocaustelor) avea o lungime de 6 coti, o latime de 6 coti si o
inaltime de 3 coti. Era portabil, din lemn de salcam imbracat cu arama. Avea forma unei
cutii umplute cu pamant. La colturi era fixat în sus câte un colţ de aramă ca un corn de
rinocer. Treapta care-l inconjura era pana la jumatatea inaltimii lui. Altarul se afla in fata
intrarii in Sfanta si avea ca accesorii galeti pentru cenusa, lopeti si furculite, vase pentru
sange, toate confectionate din arama.
Marea de arama era un lavoar de arama care pastra apa necesara spalarii
preotilor pe maini si pe picioare inaintea jertfei si se afla intre Altar si Sfanta.

Obiectele din Sfanta.


1. Altarul tamâierii era construit din aur si avea o lungime de 1 cot, o
latime de 1 cot si o inaltime de 2 coti. Era prevazut cu verigi de aur pentru transport. Se
afla in mijlocul Sfintei, iar pe el se ardeau seara si dimineata mirodenii ca jertfă
nesângeroasă (tamaie, aromate, sare, rasina).
2. Masa punerii inainte era construita din lemn de salcam aurit, avea forma
dreptunghiulara (L-2 coti, l- 1 cot, h- 1,5 coti), iar pe margine avea un ornament ca o
coroana aurită. Se afla lânga peretele nordic al Sfintei iar sambata se puneau pe aceasta
masa 12 pâini nedospite reprezentând cele 12 semintii, painile vechi fiind intotdeauna
consumate de preoti.
3. Candelabrul cu 7 brate (Menorah) era confectionat din lemn de salcam
imbracat in aur iar in fiecare brat se punea o cadela ce ardea permanent. Piciorul
candelabrului se impodobea cu flori, globuri si migdale. Se afla pe partea de sud a
camerei.
Obiectele din Sfanta Sfintelor
1. Chivotul Legii se mai numea si Sicriul Legii sau Arca Mărturiei. In el se
păstrau Tablele Legii (2). Avea forma unei cutii de lemn de salcâm (L- 2,5 coti, l- 1,5
coti, h- 1,5 coti). Era placat cu aur si avea inele laterale pentru a putea fi purtat in
calatorii. Capacul era din aur si deasupra lui erau doi heruvimi cu aripile intinse in mod

60
protector. Capacul se mai numea si „tronul împăcării” (îndurării), pentru ca deasupra lui
troneaza Iahve. Transportarea Chivotului era responsabilitatea levitilor. La opriri poporul
se aseza imprejurul său. Evreii au deplasat Chivotul fara sa mute Cortul, pe vremea
Judecatorilor. El reprezenta obiectul sacru al evreilor si semnul prezentei divine. A fost
pierdut in bataliei cu filistenii si a fost asezat de catre acestia in templul zeului Dagon.
Este adus înapoi la Ierusalim de către David. Fiecare trib avea steagul propriu si se aseza
intr-o anumita pozitie fata de Cort. In Chivot se pastra „nastrapa” (vasul de aur cu mana)
si toiagul lui Aaron care odrăslise. După ce a fost asezat în Templu, in el a fost pus si
Pentateuhul lui Moise.

Simbolismul Cortului Sfant.


Cortul Sfant era considerat casa Domnului. El prefigurează Impărătia lui
Dumnezeu, fiind totodată si prototipul Bisericii crestine. Inchinarea intr-un singur loc
subliniaza monoteismul poporului evreu, care a dus la consolidarea constiintei unitatii de
neam. La marile sărbători evreii erau obligati să aducă la Cort prinoase. Construirea
cortului a durat o jumătate de an. La intrarea in Canaan a fost asezat la Ghilgal (la NV de
Ierihon). Aici Samuel judeca poporul, aici Saul a fost uns rege, iar Samuel a pronunţat
respingerea lui Saul. Cortul exista in timpul regilor David, Solomon, iar după construirea
Templului este asezat In Sfanta Sfintelor. In anul 586 este distrus impreună cu Templul.

Templul lui Solomon


David a dorit sa dea importanta religioasa Ierusalimului prin aducerea aici a
Cortului Sfant. Apoi el a vrut sa construiasca aici o casa lui Dumnezeu, dar proorocul
Natan il avertizează ca nu este el persoana potrivita să ridice Templul. David face
planurile Templului, aduna materialele, cumpara tarina in care avea sa fie construit
Templul (a lui Aravna iebuseul) iar fiul său, Solomon, incepe construirea Templului.
Lemnul a fost adus din Fenicia, piatra a fost luată din carierele vecine Ierusalimului iar
mâna de lucru a fost asigurata de localnici si de mesteri fenicieni.
Templul a fost construit după modelul Cortului Sfant, i forma
dreptunghiulara. Era format din trei incăperi, vestibulul (Ulam), Sfânta (Heical) si Sfânta
Sfintelor (Debir). In mijloc se afla o usa din lemn de maslin ornamentata care avea o
latime de 4 coti. Exista o perdea care era trasa tot timpul si nu permitea sa fie vazut
inauntrul Sfintei Sfintelor. Acoperisul era plat si facut din grinzi de cedru, din scandura si
dim marmura. Inaltimea lui diferea, vestibulul si Sfanta avand 30 de coti inaltime iar
Sfanta Sfintelor avea 20 de coti inaltime. Mai exista o incaperee in care se pastra tezaurul
Templului. In fata intrarii erau doua coloane de bronz, inalte de 9m, prevazute cu
capiteluri din bronz. Pe trei laturi Templul era inconjurat de o cladire etajata, care era loc
de depozitare si loc de intalnire a Sinedriului
Templul era inconjurat de doua curti:
- curtea interioara, a preotilor, mai inalta, inconjurata de un zid si de grinzi,
pardosita cu piatra slefuita, avand porti ferecate in arama.
- curtea poporului, mai joasa, inconjurata cu zid si prevazuta cu porti. Aici
existau apartamente pentru preotii care slujeau cu saptamana.
Templul era dispus în terase, pe muntele Sion, pe colina Moria. El a
reprezentat apogeul culturii si religiei iudaice. In locul pe care odată se inalta Templul
astazi dainuie moscheea lui Omar.

61
Obiectele Cortului Sfant au fost preluate si de catre Templu. In Sfanta
Sfintelor erau doi heruvimi din salcam aurit, inalti de aproximativ 5m, cu aripile intinse.
In Sfanta se aflau Altaru Tamaierii, din lmn de cedru, Masa puerii inainte si 10
candelabre.
In Curtea interioara se afla Marea de Arama, mai mare decat cea de la Cort
si asezata pe spinarea a 12 tauri.
Intretinerea Templului era responsabilitatea regelui. In 597 i.Hr. Templul
este jefuit de Nabucodonosor, capturile fiind duse in Babilon, cu aceasta ocazie
pierzându-se urma Chivotului Legii. In 585 i.Hr. Templul este distrus din temelie.

Templul lui Zorobabel


In 538 i.Hr. Cyrus da voie evreilor sa se intoarca in Ierusalim si sa
reconstruiasca Templul. Primii evrei reintorsi din robia babilonica au construit un altar pe
locul celui vechi, si au degajat terenul de dărâmături. Samarinenii si dezinteresul evreilor
au dus la intreruperea lucrarilor. In 520 i.Hr. lucrarile la Templu se reiau sub principele
Zorobabel si arhiereul Iosua si sub îndemnurile proorocilor Zaharia si Agheu. In 515 are
loc sfintirea Templului.
Dimensiunile Templului au fost stabilite de catre Cyrus (Ezdra VI, 3).
Peretii sunt construiti dintr-o alternanta de grinzi, piatra si lemn. Cladirile laterale au fost
reconstruite, dar Templul nu mai avea maretia celui dintai. Lipseau Chivotul Legii, norul
slavei dumnezeesti, focul sfant, uleiul sfant, sortii Urim si Tummim si Cortul Sfant. In
locul Chivotului se afla o piatra pe care arhiereul ardea tamaie (Yom Kipur).
In Sfanta se aflau Masa punerii inainte, Altarul tamaierii si un candelabru,
iar in curte erau amplasate altarul holocaustelor si lavoarul. Existau doua curti, una
interioara si alta exterioara, cea din urma avand ziduri foarte inalte. Cu timpul Templul
incepe sa primeasca odoare (donatii). In anul 169 i.Hr. este jefuit de Antioh IV Epifaes,
care ia Altarul Tamaierii (aur), Masa punerii inainte, candelabrul, podeaua si tot tezaurul.
In 167 acelasi Antioh IV Epifanes interzice cultul, punand in Templu statuia lui Zeus. In
164, Iuda Macabeulrecucereste ierusalimul, reconditionand Templul si instituind
sarbatoarea de curatire a Templului.
In anul 63 i.Hr. Ierusalimul este cucerit de romani, Pompei respectand cultul
dar pastrand pentru sine Tezaurul. In anul 56 Crasus, imperatorul Siriei ia tezaurul, care
consta i poleiala de aur din interiorul Templului, aproximativ 8000 de talanti. In 37 îHr.,
Irod cel Mare, rege al Palestinei, incepe reconstruirea Templului, dar abia in aul 64 d.Hr.
Templul este complet restaurat.
Iosif Flaviu descrie Templul destul de amanuntit in lucrarile sale: acesta era
construit in terase, zidurile interioare fiind adevarate bastioane. Intrarea se facea prin
coridoare; zidurile erau placate cu marmura alba. Privit de pe Muntele Maslinilor,
Templul stralucea, parand un munte de zapada. Pe lungimea curtilor se desfasurau
pridvoare din marmura alba, cu coloane de 12 m inaltime. Pardoseala pridvoarelor era din
pietre colorate, iar acoperisul era din lemn de cedru.
Pridvorul din partea de est era Pridvorul lui Solomon, aici facandu-se
schimburi de bani si negustorie cu animale mici. Curtea interioara era formata din curtea
barbatilor la Vest si curtea femeilor la Est, despartite printr-un zid.mai sus de aceasta
curte se afla curtea preotilor, acestea doua fiind despartite printr-un grilaj.

62
Altarul Sacrificiilor avea lungimea si latimea de 15m si inaltimea de 7m, la
sud de acesta se aflka lavoarul, nu mai era portabil. La Nord Vest Irod construieste
Fortareata Antonia, care functiona ca punct de observatie.
In anul 70 intreaga constructie este distrusa. Obiectele interioare au fost
purtate pe calea triumfului lui Titus la Roma. Imparatul Adrian construieste mai tarziu
aici un Templu pentru Zeus Capitolin, in Sfanta Sfintelor tronand o statuie ecvestra a
imparatului.
In anul 363 Iulian Apostatul dorea sa reconstruiasca Templul dar in prezent
pe locul fostului Templu se afla Moscheea lui Omar, a doua ca importanta dupa Mecca.

Sanctuare iudaice in afara Ierusalimului


In secolul Vi î.Hr. un grup de evrei sunt primiti mercenari in armata persana,
si sunt pusi să străjuiască pe Insula Elefantina, la Assuan. Aici se pare că a existat o
comunitate care vorbea aramaica si avea o religie sincretista. Exista de asemenea aici un
Templu in care il cinsteau pe Iahve (cca. 525 i.Hr.). in 410 Templul este distrus de
egipteni la instigarea preotilor zeului Chnum, iar cand persii au fost invinsi de trupele lui
Alexandru Macedon, evreii mercenari au fost dispersati.
In secolul II i.Hr. se reamenajeaza un templu egiptean la Leontopolys. Onias
obtine de la ptolemeu Vi dreptul de a converti templul egiptean intr-unul evreiesc. Acesta
avea totusi dimensiuni reduse. Dainuie pana in 73 d.Hr cad este distrus de romani. Iosif
Flaviu si Talmudul contesta validitatea sacrificiilor facute aici.
Un alt Templu a fost construit pe Muntele Garizim, aproape de Sichem, de
catre samarineni, in jurul anului 332 i.Hr. Construirea acestui Templu s-a datorat lui
Manase, fratele arhiereului din Ierusalim, care se casatorise cu fiica guvernatorului
Samariei, Sambalat. Templul este construit cu aprobarea lui Alexandru cel Mare, dar in
167 Antioh IV Epifanes profaneaza Templul dedicandu-l lui Zeus, iar in 129 Ioan Hircan
il distruge.

Sinagoga
Sinagoga are o origine obscura, majoritatea considerând ca a apărut la
plecarea evreilor in exil. Chiar in acele timpuri evreii se adunau in case pentru rugăciune,
citeau din cartile sfinte si ascultau de invătăturile mai marilor. Astfel, ei se adunau in zi
de Sabat pentru un cult latreutic.
Cei din Galileea se adunau in Sinagogi, care nu au aparut spontan, ci
progresiv, si au avut ca principale actiuni constientizarea unitatii sanctuarului iudaic si
importanta studierii Legii.

Personalul de cult
In timpul patriarhilor nu exista preotie, capul familiei indeplinind functia de
sacrificator. Primii nascuti erau afierositi Domnului si trebuiau răscumpărati, iar
importanta lor se conturează la intrarea în Canaan. Pana la instituirea preoţiei mozaice,

63
capii de familie aveau datoria de a chema numele divin, de a da binecuvântări si de a
savarsi circumciderea si junghierea mielului pascal.
In popor se păstra ideea ca primul nascut este mijlocitorul către Dumnezeu.
Alegerea levitilor a fost contestată, apărand răsculati (Gore, Datan si Aviron). Moise
instituie preotia mozaica pentru semintia lui Levi, care avea ca scop păstrarea unitătii de
sfintenie si de credintă, pentru confirmarea vointei divine a lui Dumnezeu facandu-se
minunea odraslirii toiagului lui Aaron. Se pare ca levitii nu s-au inchinat vitelului de aur.
Preotul era o persoana sfantă, destinata cultului sacrificial, mijlocitor intre
Dumnezeu si popor. Levitii se impărteau in aroniti (cei din familia lui Aaron), din care se
alegea arhiereul, si nearoniti, leviti subordonati preotilor.
Preotia Vechiului Testament avea trei trepte: arhiereul, care putea sa intre in
Sfanta Sfintelor o data pe an, preotii, care aveau voie doar in Sfanta si in curte, si levitii,
care aveau voie doar in curtea Cortului.

Levitii
Erau randuiti la slujire printr-un act de sfintire (cu „apa curatiei” din lavoar).
Apoi urma spalarea vesmintelor si raderea parului de pe intregul corp. Batranii isi puneau
apoi mainile peste ei si aruncau toate pactele poporului asupra lor. Levitii isi puneau apoi
mainile pe doi tauri tineri, lucru care simboliza trecerea pacatelor. Cei doi tauri erau apoi
adusi ca jertfa, unul ca ardere de tot iar celalalt ca jertfa pentru păcat. Ritualul a continuat
sa se perpetueze, fiind săvarsit de catre arhiereu.
Sarcinile levitilor erau următoarele:
- făceau lucrările pregătitoare cultului (curătenie si cele necesare).
- erau mijlocitori intre preot si popor.
- se ocupau cu demontarea, transportarea si montarea Cortului.
- transportau Chivotul Legii.
- păzeau Cortul Sfânt.
- pregăteau painile punerii inainte.
- cumpărau substantele vegetale pentru mir.
- adunau darile către Templu.
- administrau proviziile Templului.
- ajutau la junghierea si jupuirea animalelor de jertfa.
- insoteau pe preoti la inspectarea leprosilor.
- executau cantari vocale si instrumentale la Templu.
David imparte sarcinile tuturor levitilor. Astfel, din cei 38.000 de leviti,
24.000 erau ajutoare pentru preoti, 6.000 erau scriitori si judecatori, 4.000 erau pazitori si
portari iar 4.000 alcatuiau corul si orchestra Templului, fiind impartiti in 24 de cete,
fiecare ceata slujind cate o saptamana in continuu.
Beneficii: Erau scutiti de serviciul militar si de plata impozitelor. Purtau
haina de vison (tesatura de bumbac). Sursa lor de venit provenea din zeciuieli (din
produse ale pamantului, fructe si animale). Levitii dadeau zeciuiala preotilor si participau
la mesele date de cei ce aduceau jertfe.

Preotii.
Constituiau a doua treapta a sacerdotiului si erau alesi dintre fiii lui Aaron,
din casa lui Aaron. Deci prima conditie era una genealogica, si anume aceea de a face

64
parte di casa lui Aaron. Primii preoti au fost Nadab, Abiud, Eleazar si Itamar. Dintre
acestia, Nadab si Abiud au fost pedepsiti de Dumnezeu cu moartea subita pentru ca au
adus foc strain in Cortul Sfant.Uneori au ajuns preoti si dintre levitii nearoniti si dintre
evreii din alte triburi.
A doua conditie era integritatea corporala, cei ce nu slujeau avand dreptul la
beneficiile preotilor. A trei conditie era tinuta morala, fiind interzisa casatoria cu femeia
straina, cu vaduva sau cu desfranata. Familia preotului trebuia sa fie model, iar abaterile
se pedepseau cu asprime. Preotilor le era interzis atingerea de cadavre, sfasierea
vesmintelor la inmormantare, ranile pentru tristete si consumul bauturilor alcoolice in
timpul slujirii.Varsta minima pentru preotie se pare ca ar fi fost de 25 de ani.
Ritualul de sfintire pe care l-a savarsit Moise pentru Aaron si pentru fii
acestuia a fost urmatorul: mai intai s-a savarsit spalarea corpului, apoi au fost imbracati in
vesmintele preotesti si miruiti pe cap si pe frunte. Se aducea apoi un sacrificiu, un taur
tanar si doi berbeci plus adaosuri de mancare. Aaron si fiii lui au pus mana pe taur si pe
primul berbec, care au fost apoi aduse ca ardere de tot ca semn al predarii lor lui
Dumnezeu. Apoi cu sangele celui de-al doilea berbec se ungea urechea dreapta, degetul
mare de la mana dreapta si degetul mare de la piciorul drept. Urma apoi stropirea
vesmintelor cu sange, care amintea de stropirea sangelui in Egipt. Acest ceremonial era
repetat timp de sapte zile. In ziua a opta se aduceau ca jertfa un vitel pentru pacat si un
berbec ca ardere de tot
Etapele de sfintire ale preoţilor erau incărcate de simbolism:
- spălarea mâinilor si picioarelor simboliza spălarea de păcate.
- imbrăcarea cu vesmintele liturgice simboliza investirea cu demnitatea
preotească.
- ungerea cu mir simboliza impărtăsirea harului.
- ungerea unor părti ale corpului simboliza dezvoltarea si sfintirea
organelor.
Preotii erau considerati intermediari intre evreii de rand si Dumnezeu. Ei
aveau intreita slujire:
1. In interiorul Templului aduceau zilnic, dimineata si seara jertfe de tamaie
pe Jertfelicul de aur, alimentau cu ulei candelabrele cu Sfanta si schimbau painile punerii
inainte, consumandu-le pe cele vechi.
2. In curtea Templului intretineau focul neintrerupt pe altar, curatau altarul
de cenusa, dimineata si seara aduceau sacrificiu cate un miel, rosteau binecuvantarea
zilnica asupra poporului, aduceau sacrificii sangeroase (publice si particulare), varsau
sangele victimei la baza altarului si ungeau coarnele jertfelnicului cu sange.
3. In mijlocul poporului isi manifestau functia invatatoreasca, anutau
sarbatorile care urmau, cercetau leprosii, apreciau animalele de jertfa, eliberau pe nazirei,
cercetau daca poporul respecta purificarile rituale si se ocupau de zelotipie.
In timpul slujirii la cort preotii purtau:
- camasa alba de in croita dintr-o bucata, care ajungea pana la glezne.
- pantaloni scurti din in, pâna la genunchi.
- brâu din in, semul demnităţii si puterii preotesti.
- mitra sub forma unui turban, pe care u o scoteau niciodata, acest lucru
fiind semn de doliu.

65
Preotii slujeau desculti. Albul simboliza slava si cinstea demnitatii preotesti
si demnitatea morala si sfintenia slujitorilor. Pentru intretinerea familiei, preotii primeau
o parte din carnurile jertfelor.
In cazul jertfelor pentru pacat si culpa se ardea toata carnea, in cazul
jertfelor de pace se ardea doar pieptul si soldul drept iar in cazul holocaustelor, doar
pielea animalului. Din sacrificiile nesangeroase, preotii primeau cantitati simbolice iar
din ofrandele pamantului le reveneau toate primitiile (parga). Pe langa toate acestea mai
primeau z eciuieli, fructe (din al patrulea an de la sadire), carnea intailor nascuti ai
animalelor curate, primii nascuti ai animalelor necurate erau rascumparate la preoti, mai
primeau o parte din lana oilor tunse, pretul de rascumparare al intailor nascuti de parte
barbateasca, o parte din prada de razboi (1/500) si danii de bunavoie.
Slujitorii locasului sfant erau scutiti de impozite si serviciu militar si puteau
avea si alte meserii, dar nu din cele necurate.

Arhiereul
Arhiereul detinea functia pâna la moarte, iar atunci când era plecat,
loctiitorul sau era al doilea preot. Procuratorii romani au impus arhieria pe bani, astfel ca
arhieria se dadea pe un singur an. In timpul Mantuitorului tocmai se schimbase arhiereul,
Caiafa luandu-i locul lui Ana. Talmudul arata ca Ana ar fi pastorit ca arhiereu intre 6-15
d.Hr si ca ar fi avut o autoritate mare iar Caiafa iar fi urmat si ar fi domnit 10 ani.
Aaron a fost primul arhiereu. I-a urmat Eleazar si Itamar. Sfintirea
arhiereului era identica cu cea a preotilor (ungerea cu mir pe cap). Arhiereului ii era
interzis sa-si tunda parul, sa-si rupa vesmintele, sa se atinga de cadavre si era obligat sa se
casatoreasca cu o fecioara.
In timpul Sarbatorii Impacarii arhiereul intra in Sfanta Sfitelor si aducea
sacrificiu pentru pacatele sale si ale poporului. Consultarea voii divine in momentele de
cumpana ale poporului se facea prin efod si prin sortii sfinti. De asemenea, arhiereul
putea sluji zilnic ca preot.
Arhiereul avea urmatoarele atributiuni: verifica oficierea corecta a cultului,
pastra Tezaurul Templului, prezida sedintele Sinedriului, ungea si instala regele si
reprezenta fundamentul teocratiei si moralitatii.
Meilul se purta peste camasa de in, era un vesmânt tesut pe de-a intregul si
avea taieturi pentru cap si mâini. Era lung putin peste genunchi si avea la poale şnur cu
clopoţei de aur ce simbolizau poruncile dumnezeesti, mere din in rasucit si metanii. Avea
culoare albastra, care arata ca purtatorul este slujitor ceresc si reprezenta integritatea
spirituala a sfintilor slujitori.
Efodul era vesmant sacerdotal din in, purtat de diferite personaje (Samuel si
David). Era vesmant propriu arhiereului si se purta peste stihar si meil. Avea tesaturi din
fir de aur si lana amestecata cu in si avea doua părti (faţă-spate), care se prindeau cu o
agrafa de aur pe umeri, unde se mai aflau si doua pietre de onix cu numele a cate sase
semintii gravate pe ele. Se strângea printr-un brâu si era simbolul slujirii arhiereşti pentru
popor.
Coşenul (pectoralul) avea o forma pătrată cu latura de o palmă, avea un
lant de aur cu care se agăta de gat si un lant cu care se incingea mijlocul. Era impodobit
cu 12 pietre scumpe, cate trei pe patru randuri, si avand gravate pe ele numele semintiilor

66
si simboliza demnitatea judecatoreasca. Avea forma uui saculet in care se tineau sortii
sfinti.
Urim si Tummim, cei doi sorti, sunt obiecte putin cunoscute, care se pare
ca aveau forma unor pietre mici (zaruri) sau bastonase.
Mitra avea o placuta de aur pe care scria „Sfantul lui Iahve” si simboliza
sfintenia cugetarii si lucrarii arhieresti.
Vesmintele se păstrau intr-o camera din Templu.

Actiuni de cult
Actiuni de cult obisnuite
Jertfele
Omul si-a exprimat dintotdeauna dependenta fata de Dumnezeu. Astfel,
jertfele erau actiuni sfinte prin care omul se arata supus divinitatii. Cuvantul jertfa,
sacrificiu provine din latinescul „sacrificium”, care insemna a face ceva sfant.
Cain si Abel sut primii care aduc jertfa. Apoi Set este primul care invoca
numele divin intr-o rugaciune. Din aprecierea jertfelor celor doi, ale lui Cain si Abel,
reiese ca Dumnezeu priveste doar la jertfele aduse din toata inima. Pacatul insa se
manifesta in Cain, care aduce jertfa din obligatie.
Jertfa este o intentie de substituire a omului, care trebuie sa plateasca pentru
pacatul sau ca sa nu fie pedepsit cu moartea. Unele civilizatii au ajuns chiar la sacrificii
umane, considerand ca nu exista alta posibilitate de substituire. Jertfele sunt actiui cultice
pornite din credinta in Dumnezeu si urmăresc oferirea omului spre Dumnezeu ca act de
recunoştinţă sau smerenie, prin substituirea lui sub diferite forme (animale, produse etc.).
Astfel, jertfa exprima dăruirea omului sub aspectul trupului si al sufletului.
Jertfa are doua caractere: unul simbolic (substituirea omului cu jertfa) si
unul prefigurativ (toate jertfele Vechiului Testament prefigurează jertfa Mantuitorului în
intenţia de a obţine iertarea totală şi împăcarea cu Dumnezeu). Deci, toate jertfele
Vechiului Testament au fost prefigurări ale jerfei Mantuitorului.
In Legea Mozaica jertfele au fost actiuni obisnuite cu caracter latreutic (de
adorare), imperativ (de cerere), euharistic (de multumire) si expiator (de curatire). Scopul
jertfelor era de a curati sufletul omului, adica purtatorul vietii. Obiectivul jertfei era de a
sterge pacatele iar subiectul era curătirea păcatelor din inima omului. Jertfele din
antichitate difera de jertfele mozaice, aceasta fiind o diferenta de fond. In cultele pagane
nu exista ideea de pacat, care impiedica sufletul sa se ridice la divinitate. De aceea,
jertfele Vechiului Testament nu sunt o copie a celor pagane si nici o dezvoltare a cultului
egiptean, asa cum sustin unii. Formalismul actului cultic trebuia îndepărtat, pentru ca el
se practica doar in păgânism.
Dragostea fata de Dumnezeu si actul de dăruire fata de divinitate sunt
caracteristice jertfelor Vechiului Testament. Insa a-ti pune viata pentru prieteni (Ioan
XV, 13) este cel mai înalt grad de jertfa, de aceea jertfa Mântuitorului este Jertfa
Suprema.

Rugaciunea
Este mentionata in Vechiul Testament in urma jertfelor (Enos, fiul lui Set).
Este întâlnită la patriarhi, care chemau numele divin. Era unita cu jertfa si este o parte

67
indestructibila a religiei. Rostirea solemna a rugaciunii se facea i locuri speciale, publice
sau particulare. Chiar termenul de sinagoga inseamna adunare, rugaciune.
Psalmii Vechiului Testament nu sunt altceva decat rugaciuni de laude, de
cerere sau de multumire. Rugaciuile solemne de la sarbatori aveau randuiala speciala,
levitii cantand psalmi. Rugaciuile priveau atat pe cei vii cat si pe cei morti, si, dupa cum
se spune la II Macabei XII, 44 rugaciunea putea ajuta pe cei plecati. Ea reprezenta
vorbirea mintii cu Dumnezeu, iar evreii rosteau rugaciuni de trei ori pe zi, dimineata
(ceasul III), la pranz (ceasul VI) si seara (ceasul IX).
In timpul rostirii rugaciunilor, evreii stăteau in genunchi sau in picioare cu
capul plecat, sau cu tot corpul la pământ. In cazul rugăciunilor particulare, evreii se rugau
pe acoperişurile caselor sau pe locuri înalte.
In perioada de dupa exil rolul rugaciunii creste, evreii purtand la ei tot
timpul bucati de papirus pe care erau scrise anumite rugăciuni (totafot=bijuterie). Rabinii
le numeau „tefilim” sau filacterie. Foloseau de asemenea si un vesmant special, talit, o
bucata de panza dreapta cu ciucuri la colturi, care se purta la rugaciunea de seara de catre
un membru important al Sinedriului. Credinciosii simpli puteau folosi talitul doar la
rugăciunea de dimineata.

Actiuni de cult extraordinare


Actiunile de cult extraordinare se impart si ele in:
- actiuni de cult care s-au savarsit o singura data in viata (circumciderea,
sacrificiul de pe Muntele Sinai, sacrificiul consacrarii primilor preoti si leviti).
- actiuni de cult care se savarsesc rar (sacrificiul legamantului, sacrificiul
mielului pascal, jertfa impacarii, jertfa curatirii celui lepros, jertfa nazireului, juramantul
de zelotipie si sacrificiul vacii rosii).
Circumciderea este un act de cult extraordinar, instituit de Dumnezeu ca
semn al legamantului cu Avraam. Nerspectarea circumciziunii aducea cu sine pedeapsa
cu moartea. Circumciziunea se facea i ziua a VIII-a, cand se punea si numele. Era
practicata in antichitate la mai multe popoare (egipteni, fenicieni), dar in nici un caz la
scara nationala.
Pentru evrei, circumciziunea reprezeta semnul credintei monoteiste,
infranarea senzualitatii prin extirparea unei parti din trup. Cei din alte neamuri care voiau
sa se alature comunitatii evreilor trebuiau sa se circumcida. Cei care se circumcideau erau
numiti prozelitii dreptatii iar cei care respectau doar anumite precepte ale Legii se
numeau prozelitii portii. Acestia nu consumau sange, animale sugrumate si mortaciuni.
Sacrificiul Legamantului era facut in amintirea primirii Legii si a faptului
ca Moise a adus jertfa la poalele Muntelui Sinai. Sangele era considerat sediul vietii, iar
varsarea lui reprezenta implicarea sufletului. Prin aceasta jertfa s-a facut intrarea in
teocratie.
Sacrificiul vacii rosii se facea i cazul starii de necuratie, cand cineva se
atingea de cadavre, de leprosi, sau in cazul impreunarilor sexuale. Petru curatire se
folosea cenusa de la sacrificiul vacii rosii. Ritualul sacrificiului era urmatorul:
- se alegea o vaca rosie tanara, neinjugata si fara defecte.
- aceasta era jertfita la marginea orasului de un preot.
- preotul arunca in foc cedru, isop, fire de lana rosie, după ce stropea mai
intai cu sange de sapte ori inspre Templu.

68
- preotul era considerat necurat intreaga zi.
- cenusa era adunata si depozitata in afara taberei.
De la Moise si pana in anul 70 d.Hr. se considera ca s-au sacrificat noua vaci
rosii. In Noul Testament, la Evrei IX, 13 se aminteste de cenusa curatitoare. Culoarea
rosie simboliza viata nestricacioasa, cedrul simboliza durabilitatea vitii curate, isopul
purificarea omului iar lana rosie simboliza viata care biruie moartea.
Sacrificiul vacii rosii preinchipuie jertfa de pe Golgota, prin care sangele
Mantuitorului a purificat sufletele de păcate.

JERTFELE
Originea jertfelor
Omul a simtit dintotdeaua nevoia sa relationeze cu divinitatea prin oferirea
unor bunuri personale. Jertfele se bazeaza pe ideea adorarii lui Dumnezeu, iar aducerea
jertfelor dovedea căinta omului pentru greselile facute. Jertfele nu au fost impuse din
exterior, ci au venit din interiorul sufletului uman. Erau folosite ca modalitate de
impăcare cu Dumnezeu, iar sacrificiul animalelor arata ca omul se substituie cu animalele
jertfite.
Pana la căderea in păcat omul isi manifesta dependenta fata de Dumnezeu
prin ascultarea voii divine. Prin Moise s-au dat legi care au reglementat modul de aducere
al jertfelor. Jertfele s-au zidit pe o credinţa monoteista si ele trebuiau aduse de o persoana
consacrata, intr-un loc special.

Împărţirea jertfelor
Jertfa nesângeroasă era considerată un dar oferit lui Dumnezeu. In cazul
arderii, existau atât jertfe sângeroase cat si jertfe nesângeroase, exceptie făcând lichidele,
care erau folosite intr-o alta forma de jertfa, libatiunea.
Sacrificiu era considerat orice dar inchinat lui Dumnezeu si era folosit doar
la jertfele de impacare. Darul leganat era jertfa i care se aduceau doar parti ale animalului
sacrificat, care se leganau in fata altarului. Animalele jertfite trebuiau sa nu fie mai mici
de opt zile si nici mai mari de trei ani. Evreii aveau un numar de 73 de defecte corporale
petru animale, dintre care 50 erau comune si omului. Respectarea integritatii animalului
reprezenta respectarea integritatii divine.
Ca jertfe nesangeroase puteau fi aduse: spice de grau, untdelemn de masline
verzi, snopi de orz, vin rosu, paini de grau nedospite si tamaie (simbol al rugaciunii) si
sare (simbol al sfinteniei).
Jertfele pot fi impartite in:
- obligatorii: jertfele zilnice la locaşul de cult sau în zi de sărbătoare si
jertfele extraordinare pentru viata credinciosilor.
- facultative: sacrificiile particulare.
Dupa scop, jertfele pot fi impartite in:
- arderi de tot (holocauste).
- jertfe de iertare a greselilor (pentru păcat sau pentru culpă).
- jertfe de pace (lauda, multumire, cerere).
După persoana căreia i se cuvine jertfa, jertfele se împart in:
- totale (holocaust).

69
- parţiale.
Holocaustul
Este cea mai veche modalitate de a relationa cu Dumnezeu. Termenul vine
de la „a inalta, a ridica”. Erau jertfite numai animale de sex barbatesc. Jertfa se pregatea
in etape: jupuirea pielii, taierea carii, spalarea organelor si arderea totala (in afara pielii).
Holocaustul se aducea zilnic la Templu, si consta in cate doi miei, dimineata
si seara. In Sabat jertfa era dubla, la fel ca in zilele de sărbatoare si la inceputul lunii. Se
practicau si holocauste particulare, la curătirea lauzei, la vindecarea leprosului si la
curătirea nazireilor. Scopul sau era manifestarea adorarii lui Dumnezeu, credinciosul
maifestandu-si dorinta de dăruire totala.

Jertfa pentru pacat


A fost instituita pe vremea lui Moise, prin ea dorindu-se curăţirea de păcat a
celui ce o aducea. Se sacrificau animale de ambele sexe si materiale nesangeroase, care
nu se amestecau pe altar cu jertfa sangeroasa. Cu sangele jertfei se ungeau parti ale
locasului sfant si coarnele jertfelnicului. Jertfa pentru pacat era fie publica (sfintirea
preotilor si levitilor si a locasului sfant, sarbatori anuale), fie particulara. Se puneau
mainile pe capul animalului ca semn al transmiterii pacatului. In urma sacrificiului vasele
trebuiau purificate, cele de lut spargandu-se iar cele metalice spalandu-se, la fel si
hainele. Animalul simboliza pe stapanul care a pacatuit. Aceasta jertfa preinchipuia jertfa
Mantuitorului, si era numita „sfintenie mare”.

Jertfele pentru culpa


Jertfele pentru culpa aveau o denumire care insemna “vina”. Nu erau
publice, ci strict particulare, aducandu-se in cazul in care se producea o violare a
proprietatii si a drepturilor divine si umane:
- cand cineva lua din bunurile consacrate lui Dumnezeu.
- incalcarea unora din poruncile divine.
- cand se savarsea jurământ strâmb sau nu se tinea o promisiune.
- desfranare cu sclava sau logodnica aproapelui.
- la vindecarea leprosului, in a opta zi de la curatire.
- un nazireu ce se necurăţea prin atingerea de un cadavru.
Ca ritual, era asemănătoare cu sacrificiul pentru păcat, insă pe altar se ardea
doar grăsimea si rărunchii animalului, restul consumându-se de către preoţi în act de
comuniune spirituală cu Dumnezeu. Cu sângele se stropea in jurul altarului. Momentul
culminant era satisfactia pe care omul o aducea pentru culpa morala.
Diferente intre jertfa pentru pacat si jertfa pentru culpa.
- jertfa pentru culpă se baza pe satisfactie, cea pentru păcat cerea expierea
păcatului.
- jertfa pentru culpă era strict particulară.
- la jertfa pentru culpă se sacrificau doar berbeci.
- jertfele pentru culpa se aduceau in cazul lezării dreptului divin sau al
aproapelui, iar cele pentru păcat se aduceau pentru orice fărădelege.
- păcatul este implinirea răului iar delictul este părăsirea binelui.

70
Jertfele pentru pace
Acestea se numeau „jertfe de impacare” si se folosea termenul „salem”. Prin
ele se exprima lauda, cererea si multumirea omului fata de Dumnezeu. Legea mozaica
mentioneaza trei feluri de sacrificii de acest fel:
- de lauda si multumire.
- votive (cand se facea o fagaduinta).
- voluntare.
Aveau acelasi ritual, se aduceau ca jertfa animale mici si mari, paine, faina
de grau framantata cu untdelemn. Nu avea o randuiala separata, iar o parte din jertfa nu
trebuia arsa ci era data ca prinos Domnului (pieptul, pulpa dreapta si soldul), revenind
preotilor slujitori. In cazul pieptului, acesta era asezat in bratele celui care aducea jertfa si
era dus in fata usilor locasului sfant ca semn al darului adus in fata lui Dumnezeu.
Deosebit de importante erau jertfele de lauda.
Partile din jertfa care reveneau slujitorilor considerate in aceasta zi ca idee
centrala, sacrificatorul trebuind sa fie curat sufleteste si trupeste si sa caute sa-si
intareasca comuniunea cu Dumnezeu prin sacrificiul adus, aceasta insemnand starea
teocratica. Ospatul specific acestei jertfe constituia garantia starii teocratice. Ideea
centrala era ca omul se apropie de Dumnezeu si ramane in comuniune cu el prin ospatul
sacrificial. Oamenii participau la acest ospat in calitate de invitati. Aceste jertfe au avut si
un sens tipic, prefigurand sacrificiul euharistic prin care creştinul se impărtăşeşte cu
trupul si sangele Mantuitorului Hristos.

Ritualul sacrificiului
Acesta avea cinci momente:
1. Omul care dorea sa jertfeasca un animal il alegea din turma proprie,
respectand anumite criterii. Dupa aceea, venea cu el la usa locasului sfant pentru a-l jertfi.
2. Urma punerea mainilor acestui om pe capul animalului pentru a reliefa
intentia lui de a-si transmite pacatele pentru a dobandi iertare. Acest lucru varia in functie
de scopul jertfei. Inlocuirea omului cu animalul simboliza pedeapsa pe care omul era
constient ca o merita, dar care trece asupra unui bun de-al sau. Rostea o scurta marturisire
a pacatelor. In cazul sacrificiului de pace punerea mainilor simboliza faptul ca victima era
darul pentru Dumnezeu iar omul isi inchina viata lui Dumnezeu. Acest moment al jertfei
se intalneste si in alte culte si civilizatii, dar este doar o asemanare formala, pentru ca in
credinta monoteista este caracteristic sentimentul religios.
3. Urma sacrificarea animalului i partea de nord a altarului, act care era facut
de catre omul respectiv. In cazul jertfelor publice, junghierea era facuta de către preot
care, cu timpul, va rămane unicul sacrificator al comunitatii. Momentul principal era
scurgerea sangelui, predarea vietii lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor. Avea acum
loc satisfacerea substitutiva.
4. Se aduna sange intr-un vas, se stropea jertfelnicul, in functie de scopul
jertfelor aceasta simbolizand stergerea pacatelor care existau de la sacrificator la animal.
5. Se ardea carnea animalului sacrificat. Se jupuia, se taia, se spalau
maruntaiele si se puneau pe jertfelnic. Focul era pregatit de catre un preot si, dupa jertfa,
victima se ardea total sau partial. La arderile partiale se ardea intotdeauna grasimea. Pe
langa grasime, se adaugau rarunchii si coada. Arderile se faceau numai de catre preot, iar

71
in cazul jertfelor particulare pentru pacat, restul carnii era arsa in afara taberei, iar la
jertfa pentru pace reveneau preotului pentru ospatul sacrificial.
Focul altarului era considerat sfant, iar altarul era considerat masa lui
Dumnezeu. Darurile erau considerate sfintenie mare pentru ca apartineau lui Dumnezeu.
In actul arderii se produceau si momente de adorare a lui Dumnezeu. La toate jertfele
sangeroase se aduceau si materiale nesangeroase. Era nelipsita sarea (legamantul cu
Dumnezeu) si tamaia, simbol al rugaciunii. Ospetele sacrificiale se pregateau uneori de
catre sacrificatori.

Jertfele nesangeroase
Acestea ocupau un loc important in manifestarile religioase ale oamenilor.
Sacrificiile nesangeroase sunt foarte vechi, iar intre elementele nesangeroase trebuie
mentionate painea si vinul. Se mai puteau aduce graunţe din spice, faina de grâu, pâine
nedospita, frământătura cu untdelemn, tămâie etc. Prinosul de paine era intotdeauna
nedospit pentru ca painea dospită era simbol al coruptiei.
Exista si o exceptie de la aceasta regula, la Cincizecime aducându-se două
paini dospite, asemenea si la jertfa de împacare. De obicei, jertfele nesangeroase erau
adaosuri la jertfele sangeroase. Cele douăsprezece paini ale feţei, aşezate pe masa din
Sfanta, erau facute din faina de grâu. Pe langa tamaierile zilnice se adaugau si cele din
sarbatori, ele simbolizand rugaciunea celor ce aduceau jertfa nesangeroasa. La cele sapte
candele ale Menorahului se punea untdelemn curat (spiritul divinitatii), lumina celor
sapte candele simbolizand cele sapte daruri ale Duhului Sfant. Jertfele nesangeroase au
fost prefigurari ale Sfintei Euharistii.

Simbolistica si caracterul tipic al jertfelor


Jertfele s-au nascut din sentimentul launtric al omului de a preamări, a cere
si a multumi lui Dumnezeu. Omul avea sentimentul dependentei fata de divinitate. Toate
jertfele au avut si valoare simbolica, indiferent de religie. Simbolistica a fost diferita insa
intotdeauna intre monoteism si politeism, monoteismul exprimand clar orientarea spre
transcendent, spre dorirea omului de a se inalta catre cer.
In monoteism, jertfele au subliniat ideea purificarii. In politeism, viziunea
religioasă a ajuns chiar la sacrificii umane, interzise in religia monoteista. In credinta
monoteista, jerfele aduse aveau un puternic caracter simbolic, jertfa substituindu-se
omului. Până la Moise, ritualul şi materia jertfei erau la latitudinea fiecăruia. Prin
ritualurile mozaice s-a statornicit cea mai buna cale de săvarsire a unui ritual eficient.
Evreul a inteles că darul său îl substituie simbolic inaintea lui Dumnezeu. Formalismul în
practicarea jertfelor a fost mereu combatut de prooroci. Toate aceste jertfe din Vechiul
Testament au adus doar curatirea trupeasca a omului, ele fiind incarcate si de o eficienta
simbolica, cu sentimentul de ascultare a legii divine. Omul se impartasea de dreptatea
legii si mostenea o anumită sfintenie de la Dumnezeu.
Jertfa Fiului lui Dumnezeu a fost prefigurata de jertfele Vechiului
Testament. Caracterul simbolic al jertfelor se intalneste la jertfele pagane, cat si la cele
ale Vechiului Testament, dar jertfele mozaice au un specific aparte, un caracter tipic, si
anume faptul ca jertfele Vechiului Testament au preinchipuit si sunt tipuri ale jertfei
unice adusa de Mantuitorul Hristos pentru mantuirea lumii. Acest sens tipic se bazeaza pe
credinta si nădejdea in mântuirea sufletelor de pacate. Toate jertfele Vechiului Testament

72
n-au adus pe om in Imparatia Cerurilor, ci numai in comunitatea teocratica. De aceea, au
avut o valoare relativă, pentru că nu puteau şterge păcatul stramosesc, lucru realizabil
doar prin jertfa Mantuitorului. Acest lucru a fost semnalat chiar de profetii Vechiului
Testament. Innoirea s-a produs si imperfectiunea jertfelor a fost inlocuita de jertfa
Mantuitorului, care este continuu actuală prin repetarea ei in Biserica. Prin moartea
Mantuitorului toate jertfele vechi au încetat, iar prin ruperea catapetesmei s-a aratat
inlocuirea Legii vechi cu una nouă.

Alte acţiuni cu caracter religios


Primitiile.
Erau primele roade din seceris, din vita de vie, maslini si pomi din al
patrulea an de la sadire, o parte din lana oilor, aluatul dospit si mierea. Aducerea lor la
locasul sfant exprima recunoasterea omului pentru darurile lui Dumnezeu facut oamenilor
prin intermediul pamantului. Cantitatea nu era prevazuta dar trebuia sa fie de buna
calitate. Se aduceau la templu si erau consumate de catre preoti, impreuna cu sclavii si
strainii. Constituia sursa de existenta a preotilor si levitilor si exprima un act de supunere
a credinciosului fata de Dumnezeu. Un alt venit al acestora era impozitul platit pentru
locasul sfant. Orice om trecut de 20 de ani dadea lui Dumnezeu ca rascumparare o
jumatate de siclu. Acest impozit nu tinea cont de statutul social. Suma era platita si de
evreii din diaspora.

Fagaduintele solemne
Constau fie in angajarea de bunavoie a unui credincios de a aduce jertfa
inaintea lui Dumnezeu, fie din respectarea unor fagaduinte de a se abtine de la placeri.
Aceasta era expresia supunerii fata de Dumnezeu si avea ca scop intarirea vietii religioase
monoteiste. Puteau fi facute in sens pozitiv sau negativ. Votul nazireului consta in a nu
bea vin sau sichera, sa-si rada parul de pe tot corpul si sa nu se atinga de cadavre. Acestea
se mai puteau face si de catre pariti pentru copiii lor, iar ele durau 30 de zile. Acest vot
exprima intentia de a trai in sfintenie si prefigureaza votul monahal crestin. Consumul
alcoolului era vazut ca placere, contrara sfinteniei. Este specific legii mozaice.

Binecuvatarea.
Acţiunea prin care, în numele Domnului, se împărtăşeau unei persoane
binefacerile divine. Patriarhii si-au binecuvatat intotdeauna copiii, prin aceasta
transmitand fagaduinta lui Dumnezeu despre venirea lui Mesia. Cea mai importanta era
cea de la holocaustul de dimineata. O importanta deosebita avea si binecuvantarea tatalui
catre primul nascut. Opusul ei era blestemul, care era deosebit de infricosator. O forma
aspra a blestemului era anatema, prin care persoana sau obiectul erau distruse. Omul care
se atingea de persoana sau obiectul anatemizate era pedepsit. Evreii au practicat si
excomuicarea din sinagoga impotriva celor ce se abateau de la disciplina comuitatii.
Excomunicarea era de treizeci de zile si mai era una mai mare pentru cei care huleau pe
Dumnezeu, aceasta rostindu-se si impotriva celor care nu se indreptau.

Juramantul.
Era permis de lege, acesta implicand invocarea numelui divin si era orstit in
vederea aflarii adevarului in cazul furturilor. Se depunea i fata altei persoane si a

73
judecatorilor, care trebuiau sa confirme sinceritatea cuvintelor rostite prin cuvintele:
„Amin!Amin!” sau „Tu ai zis!”.
Legea mozaica iterzisese juramantul fals. Rostul juramantului era de a
inlatura nedreptatea. Uneori era insotit de blesteme. Vechimea lui este foarte mare (cel ce
jura punea mana pe coapsa celui caruia se jura). Se ridica mâna dreaptă în timpul
juramantului. Evreii au inceput sa practice juramantul fara a mai rosti numele divin,
recurgand la aspecte din cretia lui Dumnezeu. Acest aspect a fost combatut de
Mantuitorul la Matei XXIII. El insa nu a respins juramantul adevarat.

Purificatii levitice
Actiunea cu caracter religios prin care se dobândea curatirea sufletului si
trupului se numea purificatie levitica. Aceste purificatii erau necesare cand omul ajungea
intr-o stare spirituala decazuta, o intinare a vietii sufletesti sau trupesti. Erau provocate de
atingerile de cadavrul vreunui om, de imbolnavirea de lepra sau de relatiile sexuale
extraconjugale şi în afara concubinelor. Omul nu mai putea astfel sa ramana in
comunitatea religioasa, nu mai participa la cultul divin si era chiar scos din societate. S-
au dat de aceea legi purificatoare pentru a se solutiona aceasta problema. Purificatiile au
un caracter tipic, prefigurand baia botezului crestin.
Legea mozaica prevedea ca cel ce se va atinge de un cadavru omenesc sa fie
considerat necurat timp de 7 zile. Curatirea se facea de catre un barbat curat care nu era
obligatoriu sa fie preot. El lua apa de izvor la care adauga cenusa de la sacrificiul vacii
rosii si cu isop stropea pe cel necurat in ziua a treia si in ziua a saptea. Cand cineva se
atingea de cadavrul unui animal, necuratia tinea doar o singura zi.
In cazul leprei, excluderea din comunitate se hotara de catre preot. El
declara daca respectivul nu este contaminat cu lepra sau dimpotriva, trebuie sa paraseasca
comunitatea. Leprosii trebuiau sa umble cu capetele descoperite, cu hainele rupte la piept
si, in cazul in care cineva se apropia de ei, erau obligati sa strige „Tame!” (necurat!).
Daca lepra era vindecata, el reveea in comunitate, iar preotul ii facea curatirea, care
consta intr-o jertfa cu lemn de cedru (durabilitate), isop (curatenie), si lana rosie (viata
deplina). Era stropit de 7 ori. Etapa curatirii dura 7 zile dupa care se aduceau doi berbeci
fara meteahna, o oaie si o efa de grau ca jertfa pentru curatire. Se facea acum sfintirea
leprosului. In poporul iudeu se acorda mare atentie leprei caselor. Preotii cercetau casele
respective si hotarau inchiderea lor timp de 7 zile, timp in care se razuiau peretii si se
retencuiau, iar daca boala revenea, casa era daramata. Mai exista lepra vesmintelor de in,
lana sau piele. Acestea erau inchise de catre preoti timp de 7 zile dupa care se spalau sau
se distrugeau.
In cazul necuratiei lauzei, aceasta dura 7 zile pentru femeia care nastea un
baiat si 14 zile pentru cea care nastea o fata. Dupa aceasta perioada, femeia isi spala
corpul, vesmintele si obiectele pe care le atinsese, care deveneau curate numai pentru cei
ai casei. Femeia lauza nu trebuia sa paraseasca casa timp de 33 de zile pentru femeia care
nastea un baiat si 66 de zile pentru cea care nastea o fata. Apoi, venea la locasul sfant si
aducea ca jertfa de necuratie un miel de un an ca ardere de tot si un pui de porumbel ca
jertfa pentru pacat.
Femeia care era la ciclul menstrual era considerata ca necurata timp de sapte
zile, timp în care ea necurăţea toate obiectele sau fiintele de care se atingea, acestea fiind

74
socotite necurate o zi. Apoi venea la Templu si făcea aceleasi jertfe. Dacă se imbolnavea
si in aceasta perioada avea ciclu menstrual, era considerata necurata pe tot timpul bolii.

Cultul zilnic
Cultul divin este alcătuit din manifestări interne si externe ale credintei
omului, prin care-si exprima sentimentele de adorare si supunere faţă de Dumnezeu.
Primii care si-au exteriorizat sentimentele au fost Cain si Abel, iar Enos a fost primul care
a invocat numele divin. In vremea patriarhilor, cultul era simplu, la el adaugandu-se actul
circumciderii. La scoaterea din Egipt, evreilor li s-a dat Legea prin Moise si au fost
instituite noi institutii religioase care caracterizau monoteismul si aveau o misiune dubla:
pastrarea credintei in unicul Dumnezeu si pregatirea omenirii pentru venirea
Mantuitorului.
Cultul zilnic exprima manifestarea neintrerupta a sentimentului de adorare a
lui Dumnezeu si consta din aducerea de jertfe dimineata si seara. Acestea erau
holocaustele zilnice, cate un miel de un an seara si dimineata, la care se adaugau adaosuri
nesangeroase. Focul ardea continuu pe jertfelnic. Jertfa zilnica expia pacatele poporului
savarsite ziua si noaptea. Se exprima sentimentul ca Dumnezeu este stapanitorul
poporului Israel. La jertfire, preotul intra în Sfanta si tamaia, curata si completa candelele
Menorahului. Dupa jertfa, preotul rostea o binecuvantare asupra poporului. S-au instituit
si sarbatori, zile festive inchinate adorarii deosebite a lui Dumnezeu. Ele erau legate de
ciclul sabatic, si erau urmatoarele: Sabatul, Anul Sabatic, Anul Jubileu si sarbatorile din
cursul anului calendaristic (prima si ultima zi de Pasti, Cincizecimea, Ziua Trambitei,
Ziua Impacarii, Sarbatoarea Corturilor si sfarsitul anului).
Doua sarbatori durau sapte zile: Pastile si Sarbatoarea Corturilor. In
sarbatori si in Sabat holocaustul zilnic se dubla. In Sabat se schimbau si painile punerii
inainte, iar in sinagoga se citeau pericope din profeti si se explicau de catre rabini.
Fiecare sarbatoare avea un cult special, care consta in marirea jertfelor
sangeroase cu adaosuri nesangeroase. Cele mai multe jertfe se aduceau la Sarbatoarea
Corturilor. La unele din ele se aduceau prinoase speciale: un snop de orz a treia zi de
Pasti sau doua paini din noua recolta la Cincizecime.

Sărbătorile
Sabatul
Cea mai des intalnita sarbatoare era Sabatul (= a se odihni). La evrei ziua
incepe de seara precedenta pana in ziua respectiva, seara. Sabatul s-a instituit in amintirea
zilei de odihna a lui Dumnezeu. In timpul patriarhilor nu a fost respectat din cauza vietii
nomade, la fel in Egipt. A patra porunca din Decalog amintea de cinstirea Sabatului, care
se facea sub doua aspecte:
- pozitiv, prin dublarea sacrificiului zilnic, schimbarea painilor punerii
inainte, ospete, cantari.
- negativ, prin incetarea oricarui lucru din partea oamenilor liberi, a sclavilor
si chiar a animalelor. Se interzicea chiar aprinderea focului, comertul, transportul etc.
După exilul babilonic, de Sabat israelitii nu aveau voie sa facă mai mult de
2000 de pasi (calea Sambetei). Toate aspectele, pozitive si negative, urmareau sa
sublinieze importanta Sabatului. Erau permise: aducerea jertfelor, taierea imprejur,

75
participarea la ceremoiile Templului. Din timpul Macabeilor, evreii aveau voie sa poarte
arme in Sabat. Mantuitorul le reproseaza ca mintea lor ingusta oprea savarsirea faptelor
bune in zi de Sabat. Sabatul a ramas semn vesnic al legamantului lui Dumnezeu cu Israel.
El voia sa aduca odihna oamenilor si pamantului, dar simboliza totodata starea de odihna
si fericire a omului in Rai.
Anul Sabatic
Cuvatul „Sabath” are si intelesul de an. Din sapte în sapte ani evreii serbau
Anul Sabatic, ce urma să aduca odihna pămantului, care nu era lucrat in anul respectiv.
Ceea ce rodea de la sine revenea oamenilor nevoiasi, strainilor si sclavilor. Anul Sabatic
incepea la I Tişri (luna a saptea a anului) si cinstea pe Dumnezeu, adevaratul prprietar al
pamantului. Datoriile erau amanate, iar saracilor le erau chiar iertate, de aceea Anul
Sabatic mai era numit si Anul Iertarii sau Anul Domnului. Anul Sabatic a inceput sa fie
sarbatorit in al XIV-lea an de la ocuparea Tarii Sfinte. După exilul babilonian a fost
neglijat. Evreii puteau in aceasta perioada să zideasca case, să repare drumuri etc.

Anul Jubileu
Dupa Legea mozaica, se prăznuia în al cincizecilea an după şapte ani
Sabatici. Incepea la 15 Tişri şi se prăznuia prin nelucrarea pământului, retrocedarea
pamanturilor confiscate sau cumparate, eliberarea sclavilor cu intreaga familiei. In Anul
Jubiliar erau ajutati saracii, strainii, nu se lua dobanda dar nu se cereau nici imprumuturi.
Produsele pamantului erau hrana pentru nevoiasi, straini si animale. Dumnezeu ii asigura
pe evrei ca le va da recolte bogate intotdeauna inaintea Anului Sabatic sau Anului
Jubileu. Recastigarea dreptului asupra pamantului instrainat si eliberarea sclavilor puneau
in lumina egalitatea tuturor oamenilor in fata lui Dumnezeu. Cele trei sarbatori sabatice
au o deosebita importanta moral-sociala. Munca este o indatorire sfanta a omului, dar ea
nu trebuie sa-l cuprinda pe om in detrimentul lui Dumnezeu. Pentru evrei odihna nu
insemna inactivitate, ci era prevazuta o activitate spirituala dedicata lui Dumnezeu.
Sentimentul de umanitate este reliefat in mod deosebit. Toti evreii au dreptul la
proprietate, cei saraci se bucura la fel ca si proprietarii de roadele pamantului.
Solidaritatea si dragostea frateasca erau ocrotite si cultivate.
In acelasi timp, prin nelucrarea pamantului se exprima spiritul de conservare
a naturii pe care oamenii trebuiau sa o ocroteasca. Sarbatorile mozaice erau si prilej de
mare bucurie pentru oameni.

Sărbătorile anuale
Intre sarbatorile anuale, cele mai importante sunt Pastile, Cincizecimea si
Sarbatoarea Corturilor. Acestea erau legate de evenimente din istoria poporului evreu:
Pastile (exodul din Egipt), Cincizecimea (primirea Legii pe Muntele Sinai), Sarbatoarea
Corturilor (vietuirea timp de 40 de ani in corturi). Sarbatorile acestea aveau o relatie si cu
muncile agricole: Pastele (inceputul secerisului), Cincizecimea (incheierea secerisului) si
Corturile (inceperea culesului).

Pastile
Se prăznuiau la 14 Nisan, perioada de primavara, ca simbol al renasterii la o
viata noua. Termenul se traduce prin „a trece” (ingerul Domnului care i-a pedepsit pe uii

76
si i-a crutat pe altii). Trimite si la eliberarea din robia egipteana. Tocmai de aceea Pastile
ca si Sarbatoarea Corturilor se serba timp de 7 zile. Au existat trei modalitati de
praznuire:
1. De la iesirea din Egipt pana la intrarea in Tara Sfanta capul familiei
alegea un miel de un an fara meteahna la 10 Nisan, iar in seara zilei de 14 Nisan il
junghia. Cu sangele erau unse usile si usiorii casei. Mielul se frigea cu toate maruntaiele,
nu era fiert si nu i se zdrobeau oasele. Se consuma cu azima si ierburi amare, imbracati si
incinsi, gata de drum. Nu se lasa nimic pe a doua zi, iar ceea ce ramanea era ars. Di
mielul pascal nu aveau voie sa consume cei necurati sau cei netaiati imprejur.
Nerespectarea acestor prescriptii se pedepsea cu moartea prin lapidare. Daca cineva nu
putea sa respecte aceasta randuiala, era obligat sa serbeze Pastile la 14 ale luii urmatoare.
Doar prima si ultima zi de Paşti se serbau cu incetarea lucrului si adunare. Se manca doar
azima. Painea nedospita amitea de aluatul cu care au fugit evreii. Dospitura era
considerata un simbol al pervertirii, al coruptiei.
2. De la intrarea in Tara Sfanta la robia babilonica. La Pasti se sacrificau
doar miei. Care se junghiau la Locasul Sfant. Junghierea se facea i curtea Templului de
catre fiecare cap de familie. Sangele se varsa la picioarele altarului, se renuntase la
ungerea usilor si a usiorilor casei. Evreii veneau din toata tara pentru aceasta sarbatoare la
Ierusalim, aducand cu ei corturi. Consumarea mielului pascal avea acelasi ceremonial.
3. In perioada de după robia babilonică influenta rabinilor a dezvoltat
ritualul praznuirii Pastilor. In seara de 14 Nisan membri familiei isi spalau mainile si
picioarele, capul familiei binecuvanta mancarurile. Se consumau patru pahare de vin
negru. Se binecuvanta primul pahar, tatal se spala pe maini si binecuvata ierburile amare.
Capul familiei istorisea tuturor iesirea din Egipt. Se umplea al doilea pahar si se citeau
Psalmii 113-114, care faceau parte din Imnul Mare. Dupa consumarea paharului II tatal
se spala din nou pe maini si binecuvata mielul. Se consuma al treilea pahar, dupa care se
citeau Psalmii 115-118 si circula al IV-lea pahar de vin. Acest ceremonial s-a impus dupa
exilul babilonic si nu are fundament scripturistic.
Jertfa mielului pascal are un inteles tipic, preinchipuind pe Mielul lui
Dumnezeu, jertfit pentru iertarea pacatelor intregii omeniri. Pastile cuprindeau doua
momente:
- jertfa de curatire
- ospăţul pascal care are un inteles tipic, prefigurand Sfanta Euharistie. In
aceasta idee, iudeii nu aveau voie sa lase ceva din mielul pascal sau sa-i zdrobeasca
oasele. Intre acest ritual si Cina cea de taina exista anumite puncte asemanatoare. Mielul
Pascal are aspect dublu: jertfa pentru stergerea pacatelor si jertfa de pace.

Cincizecimea
Este cea de-a doua sarbatoare anuala care se praznuieste dupa trecerea celor
7 saptamani, in ziua a 50-a la 6 Sivan (Iesire 34, 22). In Ziua Cincizecimii se aduceau 2
vitei, un junc si 7 miei de un an fara meteahna ca holocaust, la care se adauga sacrificiul
nesangeros corespunzator. Se mai aduceau doua paini dospite din 2/10 efa de grau din
recolta noua ca primitie lui Dumnezeu si odata cu ele un tap ca jertfa pentru pacat, un
junc, doi berbeci si sapte miei ca holocaust.

77
La sarbatoarea Cincizecimii, israelitii, pe langa jertfele impuse de Lege mai
audceau si sacrificii de pace voluntare, de drept multumire inaintea lui Dumnezeu care-i
binecuvantase cu recolte bogate. In Sinagogi, sarbatoarea Cincizecimii este praznuita cu
citirea celor 10 porunci si a cartii Rut.
Dupa parerea rabinilor, incepand cu secolul II d.Hr. Cincizecimii i s-a
atribuit si o insemnare istorica, ea fiind instituita in amintirea darii legislatiei sinaitice
dupa trecerea a 50 de zile de la Pasti. Cincizecimea iudaica a prefigurat Cincizecimea
crestina, ziua pogorarii Duhului Sfant, cand s-a dat omenirii Legea cea nouă, scrisă în
inima, nu pe tablele de piatra.
Corturile
Cea de-a treia sarbatoare anuala se praznuia, ca si Pastile, timp de sapte zile,
incepand cu ziua de 15 Tisri si pana la 22 Tisri. Ea se praznuieste in amintirea sederii
evreilor in corturi pe timpul peregrinarii celor 40 de ani prin pustie, cand Dumnezeu le-a
purtat de grija. Serbarea ei se mai face si in semn de multumire lui Dumnezeu pentru
dăruirea unei ţări, dar şi pentru strangerea recoltelor de toamna.
Israelitii sarbatoreau in corturi construite pe acoperisul caselor, in curti sau
pe strazi, in amintirea celor 40 de ani din pustie, solemnitatea lor fiind marcata de
aducerea mai multor jertfe. De asemenea, in semn de bucurie, israelitilor li se porunceste
sa ia ramuri de copaci frunzosi, de finic, de palmieri si de salcie.
Se considera ca o sarbatoare mai putin religioasa si mai mult populara care
incheia sirul praznicelor din cursul anului.
Ceremonia sarbatorii includea si mergerea preotului in fiecare dimineata la
lacul Siloam, ca sa ia apa intr-un vas de aur. Apa amestecata cu vin o varsa la poalele
altarului jertfelor in sunetul muzicii instrumentale si al cantecelor, in amintirea
momentului cand Moise a scos apa din stanca. Aceasta apa vie simbolizeaza apa vie a
mantuirii pe care o va aduce Mesia.
Teologii rationalisti considera ca praznuirea Corturilor nu este de origine
mozaica, intrucat ea a fost imprumutata de la canaanei care, pe timpul toamnei, aveau o
astfel de sarbatoare legata de inceputul anului. Bucuria strangerii recoltei este o
sarbatoare generala, care nu este specifica canaaneilor, iar la poporul evreu ea are un
continut cu totul specific din punct de vedere religios.

Alte sarbatori
Anul nou religios incepea cu luna Nissan sau Aviv, iar praznuirea lui se
incadreaza in randuiala inceputului de luna si consta din jertfirea unui tap pentru pacat, 2
vitei, un berbec si sapte miei plus adaosul nesangeros si turnare corespunzatoare ca
holocauste.
Anul nou civil incepea cu luna a VII-a, Tisri, si se anunta prin sunet de
trambite. Prima zi a anului civil este praznuita prin repaus sabatic, adunare sfanta si
suplimentarea jertfelor pentru arderea de tot si curatirea pacatelor. Anul nou civil poarta
numele de „capul rosu” sau „ziua judecatii” pentru ca acum se decide soarta fiecarui
evreu pentru anul care incepe. Evreii mai numesc „an nou” si alte zile: prima zi a lunii
Nissan cu care incepe numaratoarea anilor de domnie, prima zi a lunii Elul cand se face
zeciuirea si ziua a XV-a a lunii Svat numita anul nou al pomilor.
Ziua împăcării se praznuieste in fiecare an la 10 Tisri, ca zi a iertarii, sau
ziua mare a impăcarii. In aceasta zi legea prevedea repaus sabatic, adunare sfanta si

78
aducerea jertfelor. Fata de celelalte sarbatori, in aceasta zi se posteste din seara zilei a
noua pana in dimineata zilei a zecea, de aceea era socotita cea mai mare zi de odihna
pentru smerirea sufletelor.
In ziua impacarii se iarta toate pacatele comise in cursul unui an si aceasta
iertare se obtine mai ales prin jertfele aduse de arhiereu. Pentru indeplinirea ritualului,
arhiereul priveghea toata noaptea de 9 spre 10 Tisri si dimineata se spala pe corp si apoi
imbraca vesmintele sfinte ca sa curateasca locasul sfant, jertfelnicul, preotii si toata
obstea.
Motivul instituirii divine al sarbatorii se pare ca sta in relatie cu pedepsirea
lui Nadab si Abiud, fiii lui Aaron, care au adus foc strain in loca sul sfant netinand seama
de porunca divina ca numai arhiereul, odata pe an avea voie sa intre in Sfanta Sfintelor ca
sa impace tot poporul cu Dumnezeu.
Un alt motiv al instituirii il ofera traditia iudaica ce leaga ziua speciala de la
10 Tisri de iertarea poporului de pacatul idolatriei savarsit in timp ce Moise primea
tablele Legii pe muntele Sinai
Ritualul din ziua impacarii este indeplinit doar de arhiereu, care in dimineata
praznicului aducea ca jertfa pentru pacat un vitel si doi tapi, precum si un berbec ca
ardere de tot. Arhiereul lua juncul pe capul caruia rostea pacatele sale si cale formatiei
sale si il injunghia, adunand sangele intr-un vas. Tamaia apoi in Sfanta Sfintelor tronul
indurarii, apoi iesea si lua vasul cu sange si intra a doua oara in Sfanta Sfintelor stropind
cu el o data catre tronul indurarii si de sapte ori inaintea lui. Apoi jertfea tapul ca jertfa
pentru pacatele poporului si cu sangele lui intra a treia oara in Sfanta Sfintelor, facand
acelasi lucru ca si cu sangele vitelului.
Stropirea cu sangele celor doua victime simbolizeaza stergerea pacatelor
arhiereului, preotilor si poporului. Era curatat apoi locasul sfant, arhiereul luand din
sangele celor doua victime si ungand coarnele altarului tamaierii si stropind de sapte ori
inaintea lui. Acest ritual era repetat la altarul jertfelor, iar sangele ce ramanea era varsat la
picioarele jertfelnicului.
Partea principala a ritualului se incheia cu citirea unor rugaciuni. Ritualul
din ziua impacarii are pe langa simbolismul actiunilor cultice si o insemnatate tipica,
prefigurand jertfa unica si desavarsita a Mantuitorului Hristos pe care o aduce spre
iertarea pacatelor si spre impacarea intregii creaturi cu Dumnezeu.

Sarbatorile postmozaice
Sarbatoarea Purim a fost instituita in amintirea salvarii poporului iudeu in
exil de la nimicirea decretata de Aman, ministrul regelui Artaxerxes al persilor. Este cea
mai vesela sarbatoare a evreilor, sarbatorindu-se in zilele de 14 si 15 Adar. In prima zi de
purim se citeste in sinagoga textul cartii Estera, se fac ospete, se ofera daruri prietenilor si
saracilor, se consuma bautura multa etc.
Hanukka sau „reinnoirea Templului” [sarbatoarea luminilor], a fost
instituita de Iuda Macabeul in anul 165 i.Hr., în amintirea curatirii si sfintirii Templului,
dupa profanarea de catre regele sirian Antioh IV Epifanes. Sarbatoarea incepe la 25

79
Kiselev si dureaza opt zile in care se aduc la templu holocauste si jertfe de pace. În
sinagogi se citesc rugaciuni speciale, se aprind lumanari in fiecare zi, acest lucru fiind
insotit de cantece si veselie.

Grupari si partide religioase


Moise a vrut ca prin Lege sa transmita sentimentul unitatii nationale, insa
cele 12 semintii s-au despartit in anul 933 i.Hr., iar dupa exilul babilonian separarea a fost
si mai mult evidentiata.
Fariseii. Sursele ce vorbesc de ei sunt foarte numeroase: Iosif Flaviu,
Talmudul si cel mai bine Noul Testament. Acestia au aparut dupa secolul IV i.Hr.
scrierile Vechiului Testament neamintind nimic de ei. Erau numiti „perusim” in ebraica,
aceasta insemnand „a separa, a distinge”. Ei s-au numit asa pentru ca intentia lor era sa se
indeparteze de lucrurile necurate. Persoana si faptele persoanei in conceptia iudaica sunt
una si aceeasi, de aceea fariseii se indepartau de toti cei socotiti pacatosi. Prima atestare a
lor este din vremea stapanirii siriene, in vremea lui Antioh IV Epifanes (175 i.Hr). In 170
acesta jefuieste Templul, îi ia tezaurul si interzice aproape toate practicile religioase
iudaice, din acest motiv izbucnind răscoala Macabeilor. Acestia au gasit sprijin intr-un
partid format pentru a rezista elenismului, partidul hasidinilor (al oamenilor piosi),
radacina fariseilor. După victoria macabeilor, fariseii răman alături de ei pană in 105 cand
Macabeii vor sa pastreze si functia arhiereasca (Ioan Hircan, Alexandru, Aristobul). Cand
la conducere ajunge Alexandra, sotia lui Alexandru Ianeul, ea a făcut pace cu fariseii, i-a
favorizat, iar cei doi fii ai ei au ajuns rege si arhiereu. Fariseii au trecut la persecutii
impotriva celor ce erau de partea lui Alexandru Ianeul.
Cand au apărut neîntelegeri la scaunul de domnie, fariseii l-au detronat pe
Ioan Hircan II si l-au pus pe Aristobul. Pompei îi supune pe evrei iar fariseii ajung in
umbra pana la Irod cel Mare (37 i.Hr.), cand acesta a inceput sa îi persecute iar ei au
ramas in opozitie. Astfel ei ajung un fel de martiri ai poporului, făcându-i in cele din
urma iubiti de catre acesta.
Învăţătură. Admiteau traditia orala ce interpreta si completa Legea. Sub
influenta lor, se considera ca e mai periculos sa calci prescriptiile invatatilor decat
prescriptiile Legii. Credeau in nemurirea sufletului, in invierea mortilor si in liberul
arbitru, spre deosebire de saduchei. Atitudinea lor era diferita in privinta stapanirii
straine. Unii credeau ca e o pedeapsa de la Dumnezeu si ca trebuie acceptata, altii ca e o
lovitura data teocratiei si sprijineau orice revolta. Erau preocupatii sa fie liderii spiritual-
religiosi ai poporului, orice tendinţă prooroceasca ce nu era in spiritul lor trebuind
eliminata.
Se crede ca informatiile privitoare la Ioan Botezatorul care au ajuns la
urechile lui Irod Antipa s-au datorat uneltirilor fariseilor. Mantuitorul a avut la inceput o
atitudine prudenta fata de ei, cautand sa-i lumineze cu invataturile Sale. Le da si explicatii
convingatoare, dar si prin puterea harica, prin savarsirea de minuni inaintea lor. Fariseii
considerau ca acest prooroc din Nazaret huleste impotriva lui Dumnezeu cand spune ca
iarta pacatele, ca nu posteste, ca intra in casele celor pacatosi, ca nu respecta Sabatul.
Mantuitorul incearca sa le explice ca principiul divin se afla in panul spiritual al omului,
nu in cel material.
De mai multe ori fariseii au incercat sa-L prinda pe Mantuitorul in cuvant, i-
au cerut semn din cer, dar intelepciunea divina a ramas intotdeauna deasupra lor.

80
Mantuitorul ii sfatuieste pe ucenici sa se fereasca de aluatul rau al fariseilor si rosteste un
cutremurator inchizitoriu impotriva fariseilor si carturarilor, in care ii acuza: ca inchid
drumul spre Imparatia Cerurilor, ca sunt preocupati sa aiba multi prozeliti pe care ii
invata apoi lucrarea pierzaniei, ca au o selectie a juramintelor ce trebuie sau nu trebuie
facute, ca dau zeciuiala si din ce nu a prevazut Moise, dar nu pretuiesc dreptatea si mila,
ca sunt preocupati de aspectele exterioare vizavi de intinaciune dar pretuiesc mai putin
intinaciunea sufletului, ca pe dinauntru sunt morminte putrezite, ca cinstesc pe proorocii
omorati de parintii lor, socotindu-se mai buni decat aceia, desi ei persecuta pe Proorocul
cel Mare.
Fariseii ii incita si pe saduchei impotriva Mantuitorului. Nu toti fariseii au
avut aceeasi orientare in privinta Mantuitorului (Gamaliel, Pavel, Iosif din Arimateea,
Nicodim si altii). In cadrul primei comunitati crestine de la Ierusalim s-au aflat si foarte
multi farisei care au creat o situatie iudaizanta, reparata prin Sinodul Apostolic din anul
50. evlavia fariseilor si interpretarea orala a Legii a condus la alcatuirea a 650 de
prescriptii talmudice ce au inchis viata iudeilor intr-o servitudine greu suportabila.
Aceasta prezentare a fariseilor din Noul Testament a facut ca in zilele noastre, termenul
de fariseu sa insemne fals, ipocrit, habotnic.
Carturarii sau Invatatorii de Lege proveneau dintre farisei ocupandu-se in
special cu studierea Legii si cu transmiterea traditiei stramosesti.
Saducheii ne sunt amintiti de catre aceleasi surse, numele lor fiind pus in
legatura cu arhiereul Sadoc, contemporan cu Solomon. Descendentii lui Sadoc ar fi
pastrat functia de arhiereu pana la Antioh IV Epifanes. Acesta era un artificiu, ei aparand
mult mai tarziu in istorie, fiind formati doar din arhiereu si marii preoti. N-a existat o
identitate intre preotia iudaica si gruparea saducheilor, ceea ce a permis ca multi preoti sa
devina crestini la inceputurile Bisericii.
Isi fac cunoscuta prezenta in vremea Macabeilor, cand sunt de partea
acestora in conflictul lor cu fariseii. In timpul lui Irod s-au acomodat destul de bine, pentr
ei contand sa aiba pace si liniste. La distrugerea Templului, saducheii au disparut si ei. La
aparitia Mantuitorului, saducheii au facut front comun cu fariseii impotriva Acestuia.
Nu acceptau decat Scriptura, Traditia neavand pentru ei nici o valoare. Nu
credeau in ingeri, in sufletul nemuritor, in posibilitatea invierii. Respingeau si providenta
divina si necesitatea harului divin, considerand ca lumea functioneaza prin sine dupa
Creatie. Spuneau ca Dumnezeu il lasa pe om liber, chiar ca S-a dezinteresat de poporul
Sau, deci nu trebuie asteptat nimic de la El sau de la Mesia. Morala no avea valoare
pentru ei pentru ca nu credeau in viata viitoare. Au ajuns sa nu aiba nici un ideal religios,
jertfele neputand sa schimbe ceea ce te asteapta după moarte. Erau egoisti, lacomi, cruzi,
nepotriviti cu statutul lor religios, straduindu-se sa combata in orice fel Biserica din
Ierusalim.
Samaritenii. In 722 i.Hr. Israel a fost desfiintat de invazia asirienilor, evreii
fiind deportati in Asiria. Sargon a adus pe teritoriul pe care locuiau evreii cinci triburi din
tinuturile Orientului. In 715 a colonizat aici arabi, iar in secolul urmator au fost aduse aici
familii din Babilon, Elam si Persia. Aici s-au mai asezat si alti straini, dar au existat si
evrei care nu au fost deportati, acestia amestecandu-se cu strainii, iar religia lor devenind
un mare sincretism.
Din Vechiul Testament acceptau doar Pentateuhul, credeau intr-un
Dumnezeu unic, Moise era un mare prooroc, credeau in ingeri buni si rai, in judecata de

81
dupa moarte, in rai si iad si in inviere. Tineau Sabatul si sarbatorile prescrise de Lege,
practicau circumciderea si admiteau a II-a casatorie, respingandu-o pe a III-a si acceptand
cu greu divortul.
Cand evreii s-au intors din exil, samaritenii si-au oferit ajutorul, dar au fost
refuzati pentru ca evreii ii desconsiderau mai mult decat pe pagani, astfel aparand ura
dintre iudei si samariteni. In vremea Mantuitorului, sa se numeasca cineva samaritean era
o mare injurie. Samaritenii incercau sa se razbune pe evrei. Talmudul spune ca este
acelasi lucru sa primeasca cineva mancare de la un samaritean cu a manca porc.
Sacrificiile samaritenilor nu erau primite niciodata la Templu.
Mantuitorul nu manifesta tendinte separatiste, ci trece prin Samaria adeseori,
ramane aici, mananca cu samaritenii, le vesteste Evanghelia Imparatiei, savarseste
minuni. Parabola Samariteanului milostiv este expresia sentimentelor frumoase purtate de
Mantuitorul acestor oameni. La intemeierea Bisericii, ea s-a dezvoltat foarte usor in
Samaria. Astazi, din samariteni n-a mai ramas decat o mica comunitate in orasul Nablus
si in Sichem.
Irodienii, partid de nuanta politica legat de dinastia lui Irod cel Mare.
Pomeniti de trei ori in Noul Testament, ei s-au asociat cu fariseii la ispitirea
Mantuitorului in privinta dajdiei Cezarului. Se crede ca ei erau evrei care vedeau in
dinastia lui Irod o conducere binemeritata asupra poporului, iar in stapanirea straina
protectia binevenita dinastiei irodiene. Erau simpatizanti ai culturii romane si elenistice,
mai multpolitici decat religiosi, au fost printre altele implicati in spionarea si prinderea
Sfantului Ioan Botezatorul.
Elenistii erau evrei ce locuiau in diaspora, in provinciile apropiate (Siria,
Egipt) sau in Asia Mica, Grecia, Italia. Manifestau influente din filosofia greaca, acestea
manifestandu-se in limba, cultura si obiceiuri. Cei mai multi si-au uitat limba, vorbind
numai greaca, care a devenit si limba de cult. Evreii insa nu s-au deznationalizat, facand
calatorii la marile sarbatori, aducand ofrande si platindu-si zeciuielile.

I Sfânta Scriptură

1 Despre Sfânta Scriptură


Sfânta Scriptură este o colecţie de cărţi considerate sfinte şi canonice de către
Biserică, deoarece ele sunt scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt.
Având în vedere timpul în care au fost scrise cărţile, Sfânta Scriptură se împarte în:
1. Vechiul Testament –alcătuit din 39 cărţi canonice scrise înainte de Hristos.
:
2. Catalogul cărţilor canonice ale Vechiului Testament: Facerea sau Geneza, Noul
Testament –alcătuit din 27 cărţi scrise după Hristos.
Ieşirea sau Exodul, Leviticul, Numerele, Deuteronomul, Iosua Navi, Judecători, Rut, 1-4
Regi (sau 1-2 Samuel şi 1-2 Regi), 1-2 Paralipomena (sau 1-2 Cronici), Ezdra, Neemia,
Estera, Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Ecclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia,
Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdia, Iona,
Naum, Avacum, Sofonie, Zaharia şi Maleahi.
Aceste cărţi sunt sfinte atât prin originea lor, cât şi prin cuprinsul lor.
După origine, cărţile sunt sfinte pentru că ele nu sunt produsul minţii omeneşti, ci
sunt scrise de către autori inspiraţi de Duhul Sfânt.

82
După cuprins, cărţile sunt sfinte deoarece expun:
• evenimente istorice care fac parte din iconomia mântuirii neamului omenesc;
• adevăruri religioase, descoperite de Dumnezeu oamenilor, cu privire la scopul
supranatural destinat lor şi la raportul omului faţă de Dumnezeu;
• îndemnuri practice necesare oamenilor pentru a-şi conforma viaţa, astfel încât să-
şi atingă menirea;
Caracterul special al acestor cărţi a fost conştientizat chiar de autorii lor. Astfel,
Moise numeşte cartea sa „Cartea Legii” (Dt 31, 26), la fel şi Iosua Navi (Ios 24, 26).
Profetul Daniel numeşte Scriptura „Cărţile” prin excelenţă (Dn 9, 2), iar în vremea
Macabeilor ele se vor numi „Cărţile Sfinte” (1 Mac 12, 9). Mântuitorul Hristos numeşte
Vechiul Testament „Legea” (In 10, 34), iar Sf. Ap. Pavel „Sfintele Scripturi” (Rom 1, 2).
Pe alocuri, găsim şi numirea simplă de „Scriptură”.
Sfinţii Părinţi dau acestor cărţi diferite numiri –„Scriptură Sfântă”, „Scriptură
Dumnezeiască”, „Scriptură Inspirată”, „Pagini cereşti” –toate arătând că ei erau deplin
conştienţi de caracterul divin al Sfintei Scripturi.
Din timpul Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV) este adoptată numirea τα Βιβλια τα
αγια-„Cărţile Sfinte”, apoi pe scurt τα Βιβλια. Această numire a trecut în limba latină cu
corespondentul Biblia, -ae, generalizându-se, ulterior, în această formă la toate popoarele
creştine.

1.2 Împărţirea cărţilor Sfintei Scripturi


Cea mai generală şi mai cunoscută împărţire a Sfintei Scripturi o aflăm la
Tertulian, care împarte cărţile sfinte în: Vechiul Testament şi Noul Testament.
În Septuaginta, Vechiul Testament este denumit prin termenul διαθήκη (=
dispoziţie de pe urmă, legământ, testament), folosit de alexandrini pentru a reda ebraicul
berit (=legământ, învoială, pact). Termenul berit a fost utilizat de evrei spre a desemna,
iniţial, Legământul propriu-zis încheiat de Dumnezeu cu poporul ales, pentru ca, ulterior,
să fie aplicat nu doar Pentateuhului, ci tuturor cărţilor sfinte ale Vechiului Testament.
Însă διαθήκη, derivând de la verbul διατίθημι (=a da ultima dispoziţie, a
dispune), nu redă cu acurateţe alianţa, legământul exprimat prin berit, ci are mai mult un
sens testamentar.
Achila, Simmah şi Theodotion au tradus ebraicul berit prin συνθήκη, derivat de la
verbul συνθίτημι (=a face pact, a face legământ), termen mai potrivit, dar care nu s-a
consacrat.
Itala traduce gr. διαθήκη prin lat. testamentum.
Tertulian era de părere că, termenul juridic instrumentum(=act doveditor,
document) este cel mai potrivit, deoarece cărţile Sfintei Scripturi conţin dovezi ale
existenţei lui Dumnezeu.
Cu aplicaţie la Sfânta Scriptură, termenul testament are, pe lângă sensul obişnuit
de voinţa, ultimă dispoziţie a celui ce moare, şi sensul de pact, învoială, legământ între
cei vii.
Cauza pentru care legământul lui Dumnezeu cu oamenii se numeşte testament o
arată Sf. Isidor Pelusiotul: „Pactul, adică făgăduinţa, Scriptura îl numeşte testament
pentru fermitatea lui inviolabilă, căci pactele se strică adesea, nu se strică însă
testamentele legale”.

83
Mântuitorul Hristos şi autorii Noului Testament numesc Scriptura Vechiului
Testament, de multe ori, cu denumirea „Lege”; Noul Testament numindu-se „Legea
Nouă”, în opoziţie cu Vechiul Testament –„Legea Veche”.
Cărţile Sfintei Scripturi au mai fost împărţite, atât la evrei, cât şi la creştini, fie în
funcţie de cuprinsul lor, fie în scop liturgic, practic şi ştiinţific.

Evreii împărţeau, în sec. II î.Hr., cărţile Vechiului Testament în 3 clase:


1. Legea lui Moise (Tora), adică Pentateuhul;
2. Profeţii:
• anteriori (nebiim rişonim): Iosua Navi, Judecători, 1-2 Samuel, 1-2 Regi;
• posteriori (nebiim anahorim): cărţile profetice propriu-zise;
3. Scrieri (Chetubim), adică restul cărţilor canonice ale Vechiului Testament;
Ulterior, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Ecclesiastul şi Estera au format o colecţie
separată (Meghilot=volume), dat fiind că aceste cărţi erau lecturate la anumite sărbători:
Cântarea Cântărilor la Paşti, Rut la Cincizecime, Plângerile la comemorarea dărâmării
Ierusalimului, Ecclesiastul la sărbătoarea Corturilor, Estera la sărbătoarea Purim.
Nu se ştie ce anume i-a determinat pe evrei să împartă astfel cărţile Vechiului
Testament. Părerile sunt diverse: unii consideră că gradul de inspiraţie prezent în cele trei
grupe ar fi cauza împărţirii, alţii spun că ordinea cronologică a scrierilor sau a primirii lor
în canon ar fi fost luată în calcul, sau asemănarea cuprinsului.
Pe lângă această împărţire în 3 clase, evreii au realizat şi o împărţire a textul
biblic în scop liturgic. Moise poruncise ca în fiecare an, la sărbătoarea Corturilor, să se
citească Legea în faţă poporului (Dt. 31, 11). Ulterior, apare obiceiul de a se citi în zilele
de sabat anumite părţi din Lege.
În acest sens, evreii din Palestina împărţiseră textul Pentateuhului astfel încât, în
decurs de 3 ani să fie citit în întregime, în timp ce în Babilon, Legea trebuia citită,
integral, în zilele de sabat ale unui singur an. Obiceiul sinagogilor din Babilon a fost
preluat, treptat, de către toate sinagogile şi păstrat până astăzi. De aceea, Legea a fost
împărţită în 54 paraşe (de la verbul paraş=a împărţi), după numărul sâmbetelor dintr-un
an. Cu timpul, pe lângă paraşe, au început să fie citite în adunările liturgice şi părţi din
Profeţi, care au fost şi ei împărţiţi în 85 haftare (fatar=a demite), ce se citeau la sfârşitul
serviciului divin.
În vremea Mântuitorului era în uz citirea atât din Lege, cât şi din Profeţi, iar din
sec. III d.Hr., evreii au împărţit şi Scrierile în 7 capitole.
De la creştini, iudeii au adoptat împărţirea actuală în capitole şi versete a testului
biblic.
Funcţie de cuprinsul lor, creştinii au împărţit cărţile sfinte ale Vechiului
Testament în 4 clase:
1. cărţi legislative: Pentateuhul
2. cărţi istorice: Iosua Navi, Judecători, Rut, 1-4 Regi, 1-2 Paralipomena, Ezdra,
Neemia, Estera;
3. cărţi didactico-poetice: Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Cântarea
Cântărilor, Ecclesiastul, Plângerile;
4. cărţi profetice: 16 cărţi;
Astăzi, a fost adoptată împărţirea în 3 clase:
1. cărţi istorice

84
2. cărţi didactico-poetice
3. cărţi profetice
Această împărţire în 3 clase include Pentateuhul în categoria cărţilor istorice.
Creştinii au preluat de la iudei obiceiul de a citi, atunci când se adunau pentru
săvârşirea cultului, anumite părţi din Sfânta Scriptură, apărând, astfel, şi la ei necesitatea
de a împărţi textul sacru pentru uz liturgic. Dovezi în acest sens avem la Sf. Iustin
Martirul, Fragmentul Muratori, Tertulian, Fer. Augustin ş.a. Sf. Ioan Hrisostom spune că,
în Răsărit, se citea într-un an întreaga Scriptură a Noului Testament.
În sec. V d.Hr., diaconul Eutalie din Alexandria, împarte textul Faptelor şi pe cel
al Epistolelor în 57 lecţiuni, pentru fiecare duminică şi sărbătoare a anului. Aceasta este
prima împărţire despre care se ştie cu certitudine, dar, desigur, şi înainte de Eutalie
trebuie să se fi făcut o astfel de împărţire asupra textului Evangheliilor, în aşa fel încât să
poată fi citite în întregime într-un singur an. Cu siguranţă, citiri se făceau şi din Vechiul
Testament, până astăzi avem citirea Paremiilor.
Împărţirea Sfintei Scripturi în capitole şi în versete a fost făcută pentru uz
particular şi ştiinţific. În sec. XIII, cardinalul Ştefan Langton împarte textul biblic în
capitole, iar în sec. XVI, editorul Robert Ştefan introduce în textul Vulgatei împărţirea în
versete.

1.3 Studiul Introducerii în Sfânta Scriptură


Studierea textului Sfintei Scripturi necesită o parte introductivă, având scopul de
a arătă şi a apăra caracterul divin al Scripturii cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Acest Studiu introductiv este menit să împărtăşească cunoştinţele necesare pentru
a dobândi înţelegerea sensului adevărat al Sfintei Scripturi.
Studiului biblic cu scop introductiv îi corespunde disciplina teologică numită
Isagogie (gr. εισάγειν=a introduce).
Necesitatea acestui studiu este dată de chiar natura specială a Sfintei Scripturi.
Învăţăturile teologice şi filozofice cuprinse în Sfânta Scriptură sunt sublime, dar ele au
fost scrise într-un timp foarte îndepărtat, limba originală a scrierilor este moartă,
împrejurările istorice, politice şi sociale în care au trăit scriitorii şi primii cititori s-au
schimbat, toate acestea generând dificultatea unei înţelegerii corecte doar în baza citirii
textului.
Cunoaşterea temeinică a sensului adevărat al textelor biblice constituie un izvor
nesecat de înălţare sufletească, de încurajare şi de mângâiere sufletească. O tâlcuire
eronată şi o înţelegere greşită a Scripturii pot deveni piatră de poticnire şi pot genera
învăţături eretice, aducând ruina sufletească.
Scopul unui studiu introductiv adecvat trebuie să răspundă necesităţii care l-a
generat şi i-a favorizat dezvoltarea.
Scopul studiului biblic este de a face posibilă înţelegerea corectă a Sfintei
Scripturi, iar pentru asta este necesar să înţelegem, în primul rând, caracterul divin al
Scripturii, acela de carte sfântă, şi, apoi, să rezolvăm toate acele probleme care se pun în
legătură cu ea: autenticitatea, integritatea şi adevărul ei.
Studiul biblic are două scopuri:
a) înţelegerea adecvată a Sfintei Scripturi;
b) apărarea autorităţii divine a Sfintei Scripturi;
Metoda corespunzătoare studiului biblic este una istorică.

85
Faptul inspiraţiei este un fapt istoric, autenticitatea, adică scrierea cărţilor de către
oameni este fapt al revelaţiei, păstrarea textului biblic este fapt istoric, persoanele şi
evenimentele tratate sunt şi ele istorice, deci întreg studiul biblic este un studiu
eminamente istoric. Orice eveniment istoric trebuie dovedit pe cale istorică, cu argumente
istorice, argumente externe, care sunt singurele doveditoare în materie istorică. În acest
sens, argumentele istorice au fost analizate, criticate, iar în măsura în care şi-au dovedit
forţa au fost adoptate.

1.4 Izvoarele şi literatura Introducerii în Vechiul Testament


Spre a putea afla adevăratul sens al unei scrieri, este necesar să se efectueze
cercetări, să se realizeze transpunerea interpretului în mediul respectiv, să se cunoască
împrejurările interne (mentalitate, cultură, concepţie, stare sufletească etc.) şi externe
(timpul şi locul scrierii, starea socială a persoanelor etc.) ale autorului şi ale primilor
cititori.
Astfel, apare necesitatea unor studii auxiliare:
Filologia sacră sau cunoaşterea limbilor originale în care au fost scrise cărţile Scripturii
este foarte importantă, deoarece, adesea, trebuie să se recurgă la textul original pentru a
se restabili sensul adevărat al exprimărilor.
Istoria contemporană, biblică şi profană, aduce o bună cunoaştere a împrejurărilor
istorice în care s-au petrecut evenimentele relatate.
Arheologia, profană şi sacră, furnizează date despre starea de cultură generală şi starea de
civilizaţie a timpului în care s-au petrecut evenimentele.
Geografia Palestinei şi geografia ţărilor învecinate.
Cărţile sfinte oferă informaţii deosebit de importante pentru rezolvarea diferitelor
probleme, aducând mărturii autentice despre originea, istoria, scopul şi calitatea scrierilor
sfinte, indicând adesea direct sensul anumitor locuri ale Scripturii (ex: textele profetice
din Vechiul Testament au fost înţelese corect, abia în urma derulării evenimentelor din
Noul Testament).
Biserica are autoritatea şi misiunea de a se pronunţa atunci când se discută anumite
sensuri exprimate de textul biblic.
Operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti se constituie în izvoare deosebit de
importante pentru Introducerea în studiul biblic, deoarece în scrierile lor găsim adesea o
interpretare directă a textelor sau mărturii importante despre autoritatea, calitatea şi
istoria cărţilor sfinte.
Operele isagogice, antice şi moderne, care tratează probleme în legătură cu autoritatea şi
interpretarea Sfintei Scripturi.
În timpurile mai vechi, nu a fost resimţită nevoia studierii unor elemente
introductive pentru cunoaşterea sensului adevărat al Scripturii, deoarece cititorii erau
aproape, sub aspect istoric şi cultural, de vremea în care au fost scrise aceste cărţi. Nevoia
unor reguli de interpretare apare ulterior, în sec. II d.Hr. Meliton de Sardes scrie prima
carte –„Cheia” –cuprinzând reguli de interpretare a expresiilor tropice. Nevoia de a apăra
autoritatea divină a cărţilor sfinte devine stringentă datorită prezenţei şi activităţii
ereticilor, determinând apariţia regulilor de interpretare. La aproape toţi Sfinţii Părinţi
întâlnim, mai mult sau mai puţin, abordarea problemei isagogice. În sec. II, Sf. Teofil al
Antiohiei pune problema vechimii Scripturii Vechiului Testament; în sec. III, Sf. Irineu
apără autoritatea divină a Scripturii împotriva ereticilor, iar Clement Alexandrinul

86
vorbeşte în lucrările sale despre autoritatea Scripturii, el fiind iniţiatorul interpretării
alegorice. Tertulian este şi el preocupat de probleme isagogice. Origen, părintele exegezei
biblice, exeget de interpretare alegorică, a fost un cercetător neobosit al textului sacru.
Această activitate de studiere şi interpretare a fost continuată de foarte mulţi
Părinţi şi scriitori bisericeşti: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Efrem Sirul,
Fer. Ieronim, Fer. Augustin ş.a.
Din sec. XIV, problemele isagogice încep să fie tratate separat, ajungându-se la
folosirea anumitor metode: istorico-critică, istorico-literar-critică, îmbrăţişate de diferite
şcoli.
Aceste metode au deschis calea raţionalismului biblic, ceea ce a provocat în
anumite şcoli negarea evenimentelor biblice relatate şi deformarea adevărurilor revelate.

II Canonul cărţilor Vechiului Testament


2.1 Noţiunea de „canon”
Din punct de vedere etimologic, unii autori sunt de părere că termenul „canon”
derivă de la grecescul „κανων”, iar alţii de la ebraicul „cane”. Sensul propriu al
termenului este acela de măsurătoare sau băţ (trestie) folosit de arhitecţi pentru
măsurarea lungimii. În sens tropic, „canon” înseamnă îndreptar sau regulă.
Sf. Ap. Pavel foloseşte termenul cu sensul de „regulă morală”: „Şi toţi cei ce vor
umbla după dreptarul acesta...” (Ga 6, 16).
Prin canon se înţelege astăzi catalogul cărţilor declarate de Biserică drept cărţi de
îndreptare creştinească şi inspirate, chiar aceste cărţi numindu-se cărţi canonice.
Cărţile canonice sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi în ele există rânduieli şi
norme de vieţuire creştină indispensabile pentru viaţa morală necesară mântuirii
credincioşilor.
Aceste cărţi sunt de origine dumnezeiască şi sunt scrise sub inspiraţia Duhului
Sfânt, de aceea, canonic echivalează şi cu sensul de inspirat.
Sfânta Biserică este cea care are autoritatea de a hotărî dacă o carte este sau nu
inspirată, doar ea având sarcina de a veghea asupra păstrării nealterate a învăţăturii
creştine.
De-a lungul veacurilor, Sfânta Biserică şi-a îndeplinit această misiune, fie în sens
pozitiv (decretând o carte drept canonică), fie în sens negativ (excluzând o carte; ex.
cărţile apocrife).
Caracterul canonic al unei cărţi este stabilit de Sfânta Biserică pe baza Sfintei
Tradiţii.
Aşadar, există un criteriu mai îndepărtat al canonului, Sfânta Tradiţie şi un
criteriu mai apropiat, autoritatea Sfintei Bisericii.
Bazată pe Sfânta Tradiţie, Biserica Ortodoxă recunoaşte drept canonice 39 cărţi
ale Vechiului Testament, cărţi asupra cărora, în decursul veacurilor, nu a existat nici o
îndoială cu privire la originea lor divină.
Mântuitorul Hristos a citat adesea din Scriptura Vechiului Testament (In 5, 39;
Lc 24, 44; Mt 21, 42 etc.), atribuindu-i origine divină şi autoritate divină. Aşadar, Însuşi
Mântuitorul a arătat caracterul inspirat şi normativ al Scripturii Vechiului Testament.

2.2 Originea canonului iudaic

87
Canonul iudaic s-a format treptat, datorită preoţimii care păstra la Templu cărţile
socotite ca fiind inspirate de Dumnezeu.
Începutul colecţiei cărţilor sfinte a fost făcut cu Pentateuhul, Moise
încredinţându-şi scrierea „preoţilor, fiii lui Levi, cei ce purtau chivotul legământului
Domnului” spre a o aşeza „alături de chivotul legământului Domnului ca să fie ea acolo
spre mărturie” (Dt. 31, 9, 26). Urmaşul lui Moise, Iosua Navi, a scris şi el cele petrecute
în vremea sa, cartea fiind păstrată tot prin intermediul preoţilor (Ios 24, 26). Şi Samuel a
scris 2 cărţi pe care le-a pus înaintea Domnului (1 Sam 10, 25). Proorocul Ieremia s-a
îngrijit să-i fie scrise cuvântările (Ir 36, 4), iar Isaia îşi numeşte scrierile „Cartea lui
Iahve”.
În timpul profetului Daniel exista deja o colecţie de cărţi profetice (Dn 9, 2), apoi
s-au format colecţii de psalmi (2 Par 29, 30) şi de proverbe (Prov 25, 1).
În prologul cărţii lui Isus, fiul lui Sirah, carte scrisă pe la anul 200 î.Hr., se spune
că la acea vreme exista întreaga colecţie de cărţi sfinte.
Criteriile în baza cărora au fost selectate aceste cărţi nu sunt cunoscute cu
exactitate, dar ele au existat cu certitudine, preoţii excluzând din canon cărţile de cuprins
şi de caracter profan.
Se consideră că, în vremea Mântuitorului, canonul iudaic era deja încheiat. Cel
mai probabil, încheierea acestuia a avut loc în perioada de reorganizare politică şi
religioasă care a urmat întoarcerii din exilul babilonic, preotul Ezdra fiind cel care se
presupune că a săvârşit-o.
Mărturiile istorice care pledează pentru această părere sunt următoarele:
a) Scriptura mărturiseşte că reorganizarea politică şi religioasă a poporului, după
întoarcerea din Babilon, este făcută de Ezdra şi Neemia. Însă, reorganizarea cultului fără
grija tezaurului religios al cărţilor sfinte, nici nu se poate închipui.
b) 2 Macabei conţine o mărturie clară asupra faptului că Neemia a înfiinţat o
bibliotecă în care a adunat toate cărţile regilor (probabil, profeţii anteriori), ale profeţilor
(profeţii posteriori), ale lui David (aghiografele), cât şi epistolele regilor perşi despre
daruri (probabil, cărţile lui Ezdra şi Neemia). Textul în cauză este următorul: „...acesta
(Neemia), întemeind o bibliotecă, a adunat în ea cărţile privitoare la regi şi profeţi şi
cele privitoare la David, precum şi scrisori regale cu privire la sfintele prinoase” (2,
13).
c) De la Iosif Flaviu (38-100 d.Hr.) aflăm că evreii din vremea sa venerau 22
cărţi sfinte, pe care el le împarte în 3 categorii: 5 cărţi ale lui Moise, 13 cărţi ale profeţilor
(ele cuprind evenimente petrecute de la moartea lui Moise şi până la domnia lui
Artaxerxes), 4 cărţi ce cuprind laude pentru Dumnezeu şi reguli morale pentru oameni.
Scriitorul iudeu mai spune că, după timpul lui Artaxerxes, au mai fost scrise cărţi, dar ele
nu au aceeaşi valoare cu cele scrise până atunci, deoarece succesiunea profetică a fost
întreruptă.
d) Talmudul afirmă cu claritate că, în timpul lui Ezdra şi Neemia, canonul
Vechiului Testament a fost încheiat.
e) Cartea apocrifă a lui Ezdra (4 Ezdra 14, 18) spune că Dumnezeu i-a descoperit
lui Ezdra toate cărţile Vechiului Testament, 24 la număr.
f) În sec. I d.Hr., unii rabini puneau la îndoială caracterul inspirat al unor cărţi
(Cântarea Cântărilor, Iezechiel, Ecclesiastul) şi propuneau excluderea lor din canon, ceea
ce înseamnă că ele se găseau deja în canon.

88
Cele 22 cărţi venerate de evrei erau, aşa cum le ştim astăzi, de fapt 39 cărţi, asta
pentru că evreii uneau: cartea Rut cu cartea Judecători, 1-2 Samuel într-o singură carte,
1-2 Regi într-o singură carte, 1-2 Paralipomena într-o singură carte, Ezdra şi Neemia
într-o singură carte, Plângerile lui Ieremia cu Cartea lui Ieremia, 12 Profeţi mici într-o
singură carte.
Evreii au, de fapt, până astăzi, 39 cărţi în canon, aceleaşi cărţi pe care le avem şi
noi. Spre deosebire de iudei şi ortodocşi, romano-catolicii au în canon 45 cărţi, incluzând
în rândul cărţilor canonice: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2 Macabei, Înţelepciunea lui Solomon,
Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah, adaosurile la cartea lui Daniel, Cântarea celor trei
tineri, Istoria Suzanei şi Istoria nimicirii lui Bel şi a balaurului, precum şi unele adaosuri
la cartea Esterei.
În Biserica romano-catolică aceste cărţi şi fragmente de cărţi se numesc
„deuterocanonice”. Biserica Ortodoxă le consideră necanonice, dar folositoare pentru
viaţa religioasă, însă nu şi pentru a dovedi adevăruri dogmatice.
Pe lângă canonul lui Ezdra, numit palestinian, s-a presupus că ar mai fi existat şi
un canon al evreilor din Alexandria, numit alexandrin, ultimul cuprinzând şi cărţile scrise
după timpul lui Ezdra şi până în timpul Mântuitorului, adică: Baruh, Tobit, Iudita, 1-2
Macabei, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah. Mărturie pentru
acest canon este Septuaginta.
Existenţa unui dublu canon a fost susţinută mai ales de Biserica romano-catolică,
se pare că în scopul fundamentării învăţăturii despre extensiunea canonului Vechiului
Testament.
Cum toţi criticii biblici sunt de acord că Mântuitorul şi autorii noutestamentari
citează după recenzia alexandrină, romano-catolicii spun că acest fapt este o aprobare
implicită a recenziei alexandrine în toată extensiunea ei.
Totuşi, nu există nici un temei istoric solid pentru presupunerea unui dublu canon
la iudei. Unitatea religioasă deosebită existentă la poporul biblic nu permite presupunerea
că iudeii din Alexandria ar fi avut un alt tezaur sacru al Scripturii, decât cei din Palestina.
Existenţa unei colecţii de cărţi în Alexandria nu denotă cu necesitate că toate acestea erau
considerate canonice. Evreii din diaspora vorbeau doar limba greacă şi nu cunoşteau
limba străbună, motiv din care au ţinut să aibă la un loc toate cărţile, şi pe cele canonice
şi pe cele necanonice, dar folositoare pentru viaţa religioasă, însă aşezarea lor în aceeaşi
colecţie nu indică în mod necesar şi coordonare în autoritate.
Aşadar, cărţile necanonice existente în colecţia alexandrină erau folosite de evrei
datorită împrejurărilor în care se aflau, originea lor fiind atribuită curentului elenist
născut în Alexandria. Evreii din diaspora aveau tendinţa de a pune în acord religia iudaică
cu postulatele filozofiei profane, ceea ce a dat naştere unui amestec religios filozofic.
2.3 Canonul Vechiului Testament în Biserica creştină
Dat fiind că „Scriptura” citată de Mântuitorul Hristos şi de autorii
noutestamentari a trebuit negreşit să cuprindă cele 39 cărţi sfinte aflate în posesia
sinagogii, Biserica a acceptat fără rezerve canonul preluat din sinagoga iudaică.
Numărul cărţilor inspirate din Scriptura Vechiului Testament nu este indicat, cu
precizie, nicăieri, nici de Mântuitorul, nici de Sf. Apostoli.
Primele veacuri creştine reprezintă o perioadă de cristalizare a canonului în
Biserica creştină, nici un Sinod ecumenic nu se întrunise ca să hotărască numărul cărţilor
inspirate, motiv din care unii Sf. Părinţi au folosit în scrierile lor şi cărţi ce nu fac parte

89
din cele 39. Folosind unele sau altele din cărţile necanonice, Sf. Părinţi nu s-au declarat
însă, prin simpla lor utilizare, în favoarea canonicităţii lor, ci doar au ales din acestea ceea
ce au considerat bun şi folositor.
Mulţi autori şi cercetători biblici nu exclud nici astăzi caracterul inspirat al
cărţilor necanonice, ele având o anumită autoritate conferită de faptul că sunt considerate
bune şi ziditoare de suflet.
În sec. IV, problema canonului Vechiului Testament se rezolvă definitiv,
precizându-se, totodată, raportul dintre cărţile canonice şi cele necanonice.
Sinodul din Laodiceea, anul 360, hotărăşte prin can. 59 ca în Biserică, la cult, să
nu se folosească decât cărţile canonice, iar în can. 60 prezintă numărul şi lista cărţilor
canonice, identice cu cele actuale.
În anul 367, Sf. Atanasie cel Mare în „Epistola festivă 39” menţionează cele 39
cărţi şi precizează raportul valoric existent între cărţile necanonice (anaghinoscomena
=bune de citit) şi cele canonice, arătând importanţă practică şi autoritatea fiecărei
categorii şi stabilind principiile prin care se deosebesc.
„Constituţiile Apostolice”, compuse din diferite izvoare pe la sfârşitul sec. IV sau
începutul sec. V, expun, în partea a III-a, 85 canoane apostolice, considerate ca fiind
decretate de Sf. Apostoli, şi recunoscute de Sinodul Trullan (692). În can. 85 se găseşte
catalogul cărţilor Vechiului Testament.

2.4 Istoria canonului Vechiului Testament în timpurile noastre


Biserica Ortodoxă păstrează punctul de vedere tradiţional, considerând canonice
cele 39 cărţi recunoscute, fără controverse, de cei mai de seamă reprezentanţi ai
învăţăturii Mântuitorului Hristos.
La apariţia protestantismului, Biserica Ortodoxă a trebuit să-şi definească şi ea,
din nou, canonul. Acest lucru a fost realizat prin câţiva patriarhi ecumenici.
În Mărturisirile de credinţă publicate de Mitrofan Critopolos şi Chiril Lucaris, în
sec. XVII, sunt enumerate, drept canonice şi autentice, 22 cărţi, iar despre cărţile
necanonice (anaghinoscomena) se afirmă că nu trebuie respinse deoarece conţin precepte
morale şi sunt demne de laudă.
Cele 39 cărţi canonice pe care le avem astăzi erau, la vremea aceea, comprimate
în 22 cărţi.
Chiril Lucaris spunea că, în conformitate cu cele hotărâte la Sinodul din
Laodiceea, cărţile anaghinoscomena nu trebuiesc socotite apocrife. (??)
Biserica Ortodoxă Româna respectă tradiţia răsăriteană şi păstrează cărţile
anaghinoscomena în Sfânta Scriptură, considerându-le „folositoare şi ziditoare de
suflet”, deoarece „sunt pline de înţelepciune duhovnicească şi de aceea Biserica le
foloseşte, pe unele din ele, chiar la sfintele slujbe”.
În Biserica romano-catolică, canonul Vechiului Testament a fost fixat de către
Fer. Augustin. Deşi nu au lipsit anumite discuţii în baza cărţilor necanonice, autoritatea
Fer. Augustin a fost mereu invocată spre a combate orice opinie radicală. Romano-
catolicii numesc cele 39 cărţi considerate canonice de ortodocşi, protocanonice şi pe cele
anaghinoscomena, deuterocanonice.
În Biserica Protestantă, cărţile necanonice au fost păstrate de marii reformatori şi
aşezate într-un apendice (epilog).

90
La confesiunile protestante, actualmente, oficial, cele 39 cărţi ale canonului se
numesc cărţi canonice, cele necanonice se numesc apocrife, iar apocrifele noastre se
numesc pseudoepigrafe. Aceasta se petrece datorită faptului că libertatea conştiinţei, spun
ei, este cea care permite fiecăruia să se pronunţe asupra canonicităţii unei cărţi, iar
această libertate le spune lor că acele cărţi nu sunt inspirate.
În Biserica Anglicană, cărţile anaghinoscomena sunt declarate ca având o valoare
instructiv-morală, dar nefolositoare pentru demonstrarea dogmelor.
În Societatea Britanică Biblică, fondată la Londra în 1804, s-a reuşit ca, prin
insistenţele presbiterilor, după lungi dispute, cărţile anaghinoscomena să fie scoase din
ediţiile Bibliei.
Bisericile vechi: armeană, coptă, etiopiană etc. au păstrat în canon şi cărţile
anaghinoscomena.

2.5 Caracterul inspirat al Sfintei Scripturi


Sfânta Scriptură este sfântă şi canonică, adică normativă şi infailibilă pentru
credinţă şi morală, datorită inspiraţiei divine care stă la baza alcătuirii ei. Sfânta Scriptură
este de origine divină, deci unică şi extraordinară, ea fiind „Cuvântul lui Dumnezeu”.
Faptul inspiraţiei este un fapt supranatural şi poate fi cunoscut personal doar prin
descoperire dumnezeiască. Izvoarele Revelaţiei divine sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. Învăţătura de credinţă a Bisericii cu privire la caracterul inspirat al Scripturii
este bazată pe Revelaţia divină.
Dovezi pentru caracterul inspirat al Vechiului Testament avem atât în Vechiul
Testament, cât şi în Noul Testament (mult mai explicite), precum şi în tradiţia iudaică şi
în cea creştină. Astfel:
a) Numeroase texte scripturistice din Vechiul Testament menţionează acţiunea
divină asupra autorilor sfinţi, aceştia mărturisind că au scris din imbold şi
călăuzire divină. Din aceste mărturisiri reiese, cu evidenţă, că autorii respectivi
sunt doar trimişii speciali ai lui Dumnezeu, „gura Sa” către oameni, cele rostite
de ei nu provin din cugetare proprie, ci exprimă mesajul divin transmis lor spre a-l
face cunoscut oamenilor.
Nu se poate obiecta că, autorii sfinţi L-ar fi luat pe Dumnezeu ca autor al spuselor lor,
dintr-un interes propriu, căci este ştiut că misiunea profetică nu a fost niciodată uşoară
sau rentabilă, profeţii sfârşind, adesea, rău, datorită oamenilor care nu i-au înţeles.
Activitatea profetică expunea la privaţiuni, umilinţe, suferinţe şi prigoane, motiv din care
unii profeţi chiar au încercat să scape de misiune (ex. Iona, Ieremia).
Nici obiecţia conform căreia dovedirea caracterului inspirat al Sfintei Scripturi prin însăşi
Sfânta Scriptură ar fi sofism, nu este fondată. Asta pentru că Sfânta Scriptură are o dublă
autoritate: divină şi umană. Prin autoritatea ei umană se poate dovedi autoritatea ei divină
fără a comite sofism. Autoritatea umană este incontestabilă, autorii inspiraţi sunt
personaje istorice, demne de crezare, autentice. Aceştia au afirmat despre ei că sunt
„trimişii lui Dumnezeu” şi că „prin ei vorbeşte Dumnezeu”, afirmaţie pe care o întăreau
cu minuni şi profeţii, a căror săvârşire nu era în puterea lor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Aşadar, cele scrise în Scriptură trebuie să le credem pentru deplina ei autoritate umană,
deci şi faptul că autorii ei vorbesc din inspiraţie divină.
b) Noul Testament mărturiseşte şi el caracterul inspirat al Vechiului Testament.
Însuşi Mântuitorul Hristos afirmă nu doar caracterul profetic ci şi pe cel inspirat,

91
spunând că prin Scriptura Vechiului Testament a vorbit Dumnezeu sau Duhul
Domnului. Sfinţii Evanghelişti atestă faptul că profeţiile VT au fost inspirate de
Dumnezeu, iar Sf. Ap. Pavel afirmă, în termeni fără echivoc, caracterul inspirat al
întregii Scripturi: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...” (2 Tim 3, 16)
c) Tradiţia iudaică mărturiseşte şi ea caracterul inspirat al Vechiului Testament,
scriitorii iudei din sec. I d.Hr. (Iosif Flaviu, Filon din Alexandria), scrierile
rabinilor şi Talmudul oferind dovezi clare în acest sens.
d) Tradiţia creştină afirmă caracterul inspirat al Vechiului Testament, fapt remarcat
încă din sec. I d.Hr.
Părinţii bisericeşti din această perioadă folosesc anumite formule pentru a introduce
citările biblice: „Scris este”, „Scriptura zice”, „Domnul zice”, „Spiritul profetic zice”.
În cele mai multe cazuri, nici nu mai amintesc autorul omenesc sau titlul cărţii, dovadă că
ei nu se bazau pe autoritatea umană a Scripturii, ci pe autoritatea divină, conferită de
caracterul ei inspirat.
Ulterior, alţi Sfinţi Părinţi spun că Scriptura este „Ilustraţie divină” (Dionisie
Areopagitul), „Manuscrisul lui Dumnezeu” (Fer. Augustin), „Scrisoarea pe care
Dumnezeu a trimis-o făpturilor sale” (Sf. Grigorie cel Mare), „Chitara la care cântă
Dumnezeu” (Sf. Iustin). Toate aceste epitete arată, cu evidenţă, credinţa lor categorică în
caracterul inspirat al Sfintei Scripturi.

2.6 Noţiunea de „inspiraţie”


Sfânta Scriptură este rezultatul colaborării a două cauze: Dumnezeu şi omul.
Autorul principal al Scripturii este Dumnezeu, iar omul este autorul secundar (cauza
secundara sau instrumentală).
Lucrarea prin care Dumnezeu a activat pe autor la scrierea cărţilor sfinte se
numeşte inspiraţie.
Fazele inspiraţiei:
a. îndemnul prin care Dumnezeu îi determină pe oameni la împlinirea voinţei Sale;
b. împărtăşirea sau descoperirea lucrurilor care trebuie comunicate;
c. asistenţa divină sau ferirea de greşeli până la atingerea scopului;
Aceste trei faze sunt esenţiale, în afară lor, Scriptura nu poate fi numită „Cuvântul lui
Dumnezeu”. Îndemnul este de la Dumnezeu şi el face ca Scriptura să fie de origine
divină, comunicarea determină caracterul inspirat al cuprinsului, iar asistenţa continuă
face ca scrierea autorului ales să redea fidel şi infailibil ceea ce Dumnezeu vrea.
Astfel, inspiraţia divină este influenţa Duhului Sfânt asupra autorului uman,
care cuprinde în sine îndemnul de a scrie, sprijinirea şi ferirea de greşeli şi comunicarea
unor revelaţii pozitive în timpul scrierii.
Aşadar, Dumnezeu este autorul principal, iar omul este autorul secundar,
instrumentul care transpune pe înţelesul semenilor ceea ce vrea Dumnezeu. De aceea,
cărţile sfinte au o dublă autoritate: divină –bazată pe inspiraţie– şi umană –autorii sfinţi
sunt demni de crezare.
Inspiraţia biblică este posibilă atât din partea lui Dumnezeu, cât şi din partea
omului. Ea este nu doar posibilă, ci şi absolut necesară, căci reprezintă singura modalitate
de a comunica adevărurile religioase şi morale alterate prin cădere, adevăruri la
cunoştinţa cărora omul căzut se află în imposibilitate de a ajunge pe cale naturală, dar
care îi sunt indispensabile pentru mântuire.

92
Se poate vorbi despre o inspiraţie pozitivă (Dumnezeu descoperă pozitiv
adevărurile) şi o inspiraţie negativă (acţiunea inspiratoare a lui Dumnezeu se mărgineşte
la asistenţa continuă a autorului, în cursul scrierii, cu scopul de a-l feri de greşeală).
Darul inspiraţiei nu a fost oferit de Dumnezeu oamenilor pentru interes personal,
ci pentru a lucra conform voinţei divine.
Darul inspiraţiei nici nu presupune sfinţenia anterioară în omul ales, nici nu îi
aduce sfinţenia. Cineva poate fi sfânt fără a avea darul inspiraţiei, după cum poate avea
darul inspiraţiei şi să fie păcătos.
Inspiraţia nu are un caracter permanent, ci durează până ce scopul divin este
atins. Persoana inspirată nu trebuie să fie neapărat conştientă de darul inspiraţiei. Cineva
poate fi inspirat chiar şi atunci când crede că lucrează după cauze sau ocazii în aparenţă
naturale.

2.7 Extensiunea inspiraţiei


Inspiraţia divină nu suprimă, ci înalţă individualitatea autorului sacru, care
conlucrează liber şi conştient cu harul Duhului Sfânt.
În secolele trecute, începând cu apariţia protestantismului, s-au făcut două greşeli
în ceea ce priveşte extensiunea inspiraţiei:
A. s-a susţinut inspiraţia verbală conform căreia acţiunea divină asupra autorului
sfânt merge atât de departe, încât Dumnezeu îi dictează cuvânt cu cuvânt tot ceea
ce scrie;
Această poziţie a fost adoptată de tanaimii care au alcătuit Talmudul, dar şi de
marii reformatori: Luther, Calvin, Zwingli, precum şi de mai mulţi autori apuseni vechi şi
noi.
Mai recent, este avansată o altă teorie: textele scripturistice sunt de origine divină
deoarece emană de la o persoană care, prin darul inspiraţiei, a fost ridicată la ordinea
supranaturală. Din această teorie rezultă că textul inspirat este doar textul autograf, iar
apografele şi traducerile îşi pierd caracterul inspirat.
Susţinătorii inspiraţiei verbale nu pot explica însă diferenţele stilistice şi
frazeologice existente între diferiţi autori, nici variantele apărute în reproducerea
aceloraşi cuvinte ale Mântuitorului, căci, conform teoriei lor, Duhul Sfânt nu ar putea să-i
inspire în două sau mai multe feluri pe autorii sfinţi asupra aceloraşi idei.
Mai mult, din analiza citatelor Vechiului Testament redate în Noul Testament,
rezultă ca autorii noutestamentari nu citează după textul ebraic, ci după cel grecesc, sau
chiar din memorie.

B. s-a susţinut o inspiraţie locală, produsă doar asupra locurilor ce vizează aspecte
doctrinare, dogmatice şi de credinţă;
În realitate, inspiraţia nu poate fi redusă doar la locurile dogmatice, căci tot ceea
ce se spune în Scriptură este în strânsă legătură cu aceste locuri. Nu se poate face o
delimitare între textele cu conţinut dogmatic şi cele cu conţinut profan, tot ceea ce pare
istoric şi profan fiind, de fapt, clarificarea, lămurirea sau exemplificarea adevărurilor
religioase.
Sf. Ap. Pavel spune: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu...” (2Tim 3,
16), iar Biserica mărturiseşte că toate scrierile canonice sunt integral inspirate. Sfânta

93
Scriptură este Cartea în care Dumnezeu a inspirat totul, lăsând aghiografului libertatea de
a-şi manifesta stilul literar şi specificul gândirii sale.
Adevărul Sfintei Scripturi reiese din chiar caracterul ei inspirat, ea este cuvântul
lui Dumnezeu, deci în ea nu este greşeală, căci Dumnezeu nici nu înşeală, nici nu se lasă
înşelat. Infailibilitatea Sfintei Scripturi este consecinţa logică a caracterului ei inspirat.
Trebuie precizat că:
a. Adevărul este cuprins în întregime doar în textul autograf, deoarece doar el a fost
scris sub supravegherea imediată a Duhului Sfânt. Apografele şi traducerile
cuprind adevărul numai în măsura în care nu se îndepărtează de textul autograf.
b. Caracterul divin al Sfintei Scripturi nu implică cu necesitate ca aceasta să spună
totdeauna adevărul absolut, fiind suficient şi adevărul relativ, ea trebuia scrisă de
oameni şi pentru oameni, iar conţinutul ei trebuia să fie inteligibil pentru aceştia.
c. Caracterul Sfintei Scripturi nu cere ca scrierile ei să spună totdeauna adevărul
obiectiv, fiind suficientă consemnarea că o anumită persoană a spus sau a săvârşit
un anumit lucru. Dacă autorul sfânt aprobă cuvintele reproduse înseamnă că ele
sunt un adevăr absolut, dacă nu, înseamnă că ele sunt false, iar dacă nici nu le
aprobă, nici nu le dezaprobă, adevărul cuvintelor reproduse rămâne în seama
izvorului citat, Scriptura rămânând veridică doar în relatarea lor (adevărul istoric)
ceea ce este suficient pentru mântuirea oamenilor.

III Istoria textului biblic


3.1 Integritatea textului biblic
Întrebarea care se pune este: textul biblic s-a păstrat integral? În cazul unui
răspuns negativ, autoritatea lui este periclitată.
Textul biblic are o vechime de câteva mii de ani, timp în care el a fost citit,
studiat, transcris, multiplicat, tradus în diferite limbi, apoi chiar tipărit. În cursul
veacurilor el a fost pentru unii obiect de veneraţie, pentru alţii de critică, a fost tălmăcit şi
răstălmăcit. Toate acestea s-au soldat cu consecinţe asupra textului însuşi.
Pentru credincioşi, autoritatea divină a Sfintei Scripturi este incontestabilă, dar în
această carte sfântă trebuie făcută distincţie între elementul esenţial divin (dogmatic) şi
elementul formal omenesc (verbal).
Vorbim, deci, despre o dublă integritate:
a. materială sau dogmatică;
b. formală, critică sau verbală;
Păstrarea integrităţii dogmatice nu implică cu necesitate şi păstrarea integrităţii
verbale. Adevărul dogmatic poate fi exprimat, fără modificare intrinsecă, în mai multe
forme. Integritatea dogmatică este esenţială, deoarece ea este cuprinsă în scopul
Scripturii, care este acela de a comunica oamenilor adevăruri supranaturale.
Asupra integrităţii dogmatice sau materiale ne putem documenta pe cale istorică,
iar acest demers se realizează prin:
a. compararea recenziilor textului original;
b. compararea textelor traducerilor vechi cu cele ale traducerilor actuale;
c. compararea citatelor folosite de Sfinţii Părinţi în scrierile lor cu textul de azi;
Rezultatul acestei triple verificări este acela că, deşi între diferitele recenzii există
deosebiri sau variante, acestea sunt deosebiri pur formale, care nu ating cu nimic
integritatea dogmatică.

94
În concluzie, integritatea dogmatică s-a păstrat, însă cea verbală nu a fost cu
putinţă să se păstreze, fie din cauza împrejurărilor istorice, fie datorită imperfecţiunii
umane. Lipsa de atenţie, erorile de văz sau auz ale copiştilor, evoluţia literară a limbii
(ebraică sau greacă), intenţia de a înlocui, pentru o aparentă claritate, cuvintele,
schimbările intenţionate etc. sunt tot atâtea cauze care au condus la apariţia deosebirilor
verbale de text.
Critica textului este chemată să aleagă dintre variantele existente pe cele mai
probabil autentice, deci pe cele mai apropiate de autografele scriitorilor inspiraţi.
Textul Vechiului Testament are o dublă recenzie: ebraică şi greacă, ambele
socotite autentice. Din punct de vedere critic religios, ambele texte au autoritate. Textul
grecesc îşi revendică autoritatea pe temeiuri critice şi pe faptul că s-a aflat în uz
permanent în Biserică. El a fost utilizat de autorii noutestamentari şi de scriitorii
bisericeşti.

3.2 Limba originală a cărţilor Vechiului Testament


Cărţile canonice ale Vechiului Testament au fost scrise în ebraica biblică,
excepţie câteva fragmente scrise în aramaică (Ieremia 10, 11; Daniel 2, 4-7, 28; Ezdra 4,
7-6, 18; 7, 11-28).
Ebraica veche (biblică) este limba vorbită de Avraam şi descendenţii săi până la
exilul babilonic. Avraam a venit, la chemarea Domnului, din cetatea Ur, din Caldeea, în
Canaan, iar aici a găsit o populaţie de origine semitică (triburi descendente din Sem).
Limba semitică era limba comună tuturor locuitorilor din Canaan, chiar dacă aceştia
făceau parte din triburi diferite.
Pentateuhul este cea dintâi carte scrisă în limba ebraică şi, până la scrierea sa,
această limbă a atins un anumit grad de dezvoltare, pentru ca ulterior, să nu mai cunoască
o evoluţie însemnată, între limba Pentateuhului şi limba documentelor din timpul lui
Solomon (sec. X î.Hr. –moment de înflorire a literaturii ebraice) existând foarte mici
deosebiri.
Începând cu exilul babilonic, ebraica veche încetează a mai fi în uz, deoarece
evreii au adoptat în exil limba aramaică. Aramaica este o limbă tot de origine semitică,
cea mai apropiată de limba ebraică dintre toate dialectele semitice, ea fiind vorbită pe o
largă suprafaţă a Asiei Mici şi chiar spre zona bazinului Tigrului şi Eufratului. Limba
aramaică s-a vorbit în toate provinciile de la vest de Eufrat, fiind vorbită inclusiv de
aramei (sirienii antici). Aceasta era limba vorbită în mod curent de poporul iudeu în
timpul Mântuitorului.
Caracteristică limbii aramaice este „scrierea pătrată”, care s-a format din scrierea
feniciană, cu care au fost scrise şi autografele Vechiului Testament. La traducerea
Septuagintei a fost folosit originalul cu scriere feniciană.

3.3 Istoria şi autoritatea critică a textului ebraic


Autografele cărţilor sfinte s-au pierdut, astăzi existând doar copii ce reproduc
diferite recenzii de text, provenite de la diferiţi autori.
Recenziile nu sună uniform între ele, datorită variaţiilor de text, variaţii produse
de cauzele amintite.

95
În baza analizei documentelor vechi, codicilor manuscris, critica textului încearcă
restabilirea textului original, prin alegerea celei mai probabil autentică variantă.
Vechimea unui codice este indicată de semnele critice paleografice.
Există colecţii şi liste de codici manuscrişi ebraici, cca. 15-16.000 codici aflaţi în
diferite biblioteci ale lumii, unele chiar particulare, deci critica textului are un bogat
material pentru analiză. Deşi există şi unele fragmente mai vechi, aceşti codici sunt, în
majoritatea lor, de dată recentă, cei mai vechi datând din sec. IX d.Hr. Această situaţie
este rezultatul faptului că textul ebraic a rămas mult timp exclusiv în posesia iudeilor, iar
ei obişnuiau să ardă sau să îngroape exemplarele deteriorate, spre a le feri de profanare.
Totuşi, cercetările critice asupra schimbărilor textului şi a celor introduse în recenzii se
pot face.
În perioada post exilică, iudeii au făcut eforturi de conservare a textului sacru şi
de împiedicare a coruperii lui. Cărturarii sunt cei care au operat astfel de corecturi,
Talmudul prezentând chiar paşii făcuţi în direcţia restabilirii textului original.
Trebuie menţionat că limba ebraică a avut anumite particularităţi. Astfel, iniţial
sunetele vocale nu se notau grafic, ci doar consoanele. Ulterior, vocalele se notau cu
ajutorul unor semne, numite „ajutătoare de citire”, care, pe de o parte, se puteau uşor
schimba, iar pe de altă parte, pentru acelaşi sunet sau sunete asemănătoare exista un
singur semn.
Fer. Ieronim spune că, în timpul său (sec. IV), vocalizarea se făcea după voia
cititorului sau după regiune.
Notarea de astăzi a semnelor vocale şi a accentelor este opera masoreţilor, acest
proces încheindu-se în sec. VIII d.Hr., iar în privinţa modului de pronunţare şi de
determinare grafică a vocalelor nu a existat, iniţial, o conformitate între iudei.
În Babilon vocalele se aşezau deasupra consoanelor, iar în Palestina ele se aşezau
sub consoane. Treptat, sistemul intraliniar a fost acceptat, renunţându-se la cele subliniar
şi supraliniar.
Multiplele observări şi reguli referitoare la textul sacru au fost adunate într-o
colecţie numită Masora. Din punct de vedere al etimologiei acestui cuvânt, unii îl deduc
de la „sar”=a lega, iar alţii de la „masar”=a preda, predanie, tradiţie.
Masora este o lucrare sau o colecţie de observaţii critice textuale, derivate de la
diferiţi autori, din diferite timpuri, cu privire la vocalizarea textului ebraic iar fixarea ei în
scris este atribuită şcolii iudaice din Tiberiada.
La restabilirea critică a textului au contribuit şi punctatorii, ei fiind cei care
revizuiau şi îndreptau orice copie a textului, spre a fi conformă cu originalul, şi aşezau
vocalele şi accentele (acest lucru îl făceau, uneori, şi masoreţii).
Aşadar, cărturarii au fixat textul consonantic, masoreţii au determinat accentele
şi vocalizarea, punctatorii au păstrat şi sintetizat lucrările cărturarilor şi ale masoreţilor.
După timpul masoreţilor, diferiţi autori, iudei şi creştini, s-au ocupat de critica
textuală.

Codicii sau manuscrise la cărţile Vechiului Testament


a. Codicii sfinţi sau sinagogali
Conţin textul Pentateuhului sau al părţilor şi cărţilor care se citeau la cult. Ei se păstrează
sub formă de suluri din pergament, scrierea fiind calometrică, fără vocale şi accente.
b. Codicii particulari

96
Sunt scrişi pe pergament sau hârtie, scrierea este calometrică sau în stihuri (cazul cărţilor
profetice), iar semnele vocale sunt prezente.
Pentateuhul samarinean
Cuprinde o recenzie a Pentateuhului cu scriere veche feniciană şi are o valoare
deosebită în critica textului ebraic. El se află în uz la samarineni până astăzi şi reprezintă
o dovadă a faptului că integritatea de fond a Sfintei Scripturi a fost păstrată.
Samarinenii s-au născut din amestecul evreilor rămaşi în Israel după deportarea
din 722 î.Hr., cu coloniştii aduşi aici de asirieni. Religia samarinenilor a fost sincretistă,
cuprinzând elemente din mozaism, dar şi elemente din cultele idolatre ale coloniştilor.
Din cărţile Vechiului Testament, samarinenii au păstrat doar Pentateuhul.
Pentateuhul samarinean a fost cunoscut din vechime, iar importanţa lui a fost
recunoscută chiar de Origen (sec. III) şi Fer. Ieronim. Ulterior, Pentateuhul samarinean s-
a pierdut, el fiind regăsit de peregrinul creştin, Petru della Valle, în anul 1616, într-o
sinagogă din Damasc şi adus în Europa.
Asupra originii Pentateuhului samarinean există mai multe ipoteze:
• Se susţine că el ar data din vremea scindării regatului davidic (schisma lui
Ieroboam –sec. X î.Hr). Cele 10 triburi care au alcătuit regatul lui Israel, cu
capitala în Samaria, aveau nevoie de un cult mozaic şi de cărţi religioase,
importanţa căzând asupra Torei.
• Se mai spune şi că samarinenii ar fi dobândit Pentateuhul lor de la un preot
eliberat din captivitate de regele asirian Asarhadon şi trimis în ţară.
• Alţii sunt de părere că el ar data din timpul schismei lui Manase (sec. V î.Hr.),
când evreii întorşi din captivitatea babilonică au refuzat oferta samarinenilor de a
contribui la rezidirea templului din Ierusalim.
Prima ipoteză este cea care se bucură de o mai mare autoritate, deşi sec. X î.Hr. pare,
totuşi, prea devreme pentru alcătuirea acestei cărţi de cult, existentă deja în Ierusalim.

3.4 Traduceri vechi ale Vechiului Testament


Traducerile vechi sunt deosebit de importante pentru critica textuală şi pentru
dovedirea integrităţii dogmatice a textului sfânt, dat fiind că ele au fost făcute după o
recenzie a textului original deosebită de recenzia masoretică pe care o avem astăzi.

A. Traduceri greceşti , Septuaginta


Cea mai veche şi mai însemnată traducere a cărţilor Vechiului Testament poartă
numele de Septuaginta. Această traducere prezintă atât o importanţa critică, cât şi una
dogmatică, textul biblic fiind aprobat în această variantă de Biserică şi folosit încă din
epoca creştinismului primar.
Septuaginta este o traducere în limba greacă, după un original cu caractere
feniciene, ce a fost făcută în Alexandria în sec. III-II î.Hr.
Există o epistolă antică, epistola lui Pseudo-Aristea, în care se relatează că în
vremea regelui egiptean, Ptolemeu Filadelful (284-247 î.Hr), a fost dispusă traducerea
Legii iudeilor în limba greacă, spre a fi păstrată în Biblioteca regală din Alexandria. În
continuare, se spune ca această traducere a fost făcută în 72 zile, de 72 bărbaţi înţelepţi
aduşi din Ierusalim (câte 6 din fiecare seminţie), după un exemplar al Legi dat de marele
arhiereu din Ierusalim. Dacă în antichitate, epistola a fost considerată autentică, astăzi
este dovedit faptul că ea este o plăsmuire lipsită de autenticitate.

97
Cu toate că epistola menţionată nu este autentică, nu toate faptele pe care le
relatează sunt contestate. Astfel, se poate afirma, cu certitudine, că traducerea s-a făcut în
sec. III-II î.Hr., în Alexandria. Ea este cunoscută filozofului elenist Aristobul, lui Filon,
Iosif Flaviu, Eusebiu, Epifaniu ş.a. Faptul că această traducere este numită în mod
constant Alexandrină de către tradiţie, denotă că locul traducerii a fost Alexandria, iar
denumirea de Septuaginta (=cei 70 bătrâni), indică un număr mare de traducători, deşi
numărul 70 are doar valoare simbolică.
Traducerea a fost făcută treptat, s-a început cu Tora şi, în decurs de aproximativ 1
secol, s-a ajuns la ultima carte a Vechiului Testament (Înţelepciunea lui Isus Sirah). Ea a
fost făcută pentru folosul liturgic ale evreilor din Alexandria. Iudeii din diaspora
cunoşteau doar limba greacă, motiv din care aveau nevoie de un exemplar al cărţilor
sfinte în această limbă.
Marea autoritate a Septuagintei, recunoscută ca fiind inspirată şi la Ierusalim, este
datorată credinţei în originea ei miraculoasă. Treptat, îi este atribuit chiar caracter divin,
pe baza unor legende în legătură cu traducerea ei. În acest sens, Filon din Alexandria
spune că Dumnezeu a acţionat în mod direct asupra traducătorilor, deoarece ei au lucrat
în mod separat, dar, când şi-au prezentat traducerile, acestea consonau verbal.
După căderea Ierusalimului (70 d.Hr.), iudeii, văzând că Septuaginta a fost
adoptată de creştini şi datorită resentimentelor pe care le nutreau faţă de tot ce era străin
Palestinei, au renunţat să mai folosească traducerea alexandrină, şi chiar au considerat că
textul sacru a fost profanat prin traducerea lui în limba greacă. S-a ajuns până acolo încât
a fost rânduită o zi anuală de post (8 Tebet) pentru pomenirea profanării textului sfânt.
În creştinism, autoritatea Septuagintei a fost crescândă, ea ajungând în uz general
şi exclusiv. Fer. Augustin şi Rufin chiar s-au supărat pe Fer. Ieronim care a făcut
traducerea Vulgatei după un original ebraic. Fer. Augustin era nelămurit cu privire la ce
anume nu găseşte bun Ieronim în textul alexandrin, din moment ce Mântuitorul şi Sf.
Apostoli l-au folosit. De altfel, cu excepţia traducerii siriene -Peschitto, toate traducerile
vechi au fost făcute după textul Septuagintei.
Dat fiind că Septuaginta se bucura de o atât de mare apreciere în rândul
creştinilor, aceştia neglijau diferenţele existente între aceasta şi textul ebraic,
considerându-le opera unor iudei falsificatori, în timp ce iudeii acuzau folosirea textului
alexandrin, pe care îl socoteau o traducere greşită.
În primele veacuri creştine, Septuaginta a fost intens multiplicată, acţiune ce s-a
soldat cu apariţia diferenţelor de text între recenzii. Ele au fost urmarea neglijenţei celor
care au copiat, a dorinţei de a înlocui unele expresii ebraice etc.
Deosebirile evidente între Septuaginta şi textul ebraic, dezacordul cu traduceri
apărute ulterior, precum şi acuzaţia adusă creştinilor că au falsificat textul sfânt au impus,
cu necesitate, îndreptarea greşelilor apărute în textul ei.
Opera de corectare a textului Septuagintei a fost făcută de Origen (sec. III),
conducătorul şcolii catehetice din Alexandria. El a adunat toate traducerile existente la
acea dată şi a compus o operă monumentală ce poartă numele de Exapla. Exapla este o
lucrare în şase coloane (de aici şi numirea de Exapla) reproducând textul biblic în şase
coloane paralele:
Coloana 1: textul ebraic cu caractere ebraice;
Coloana 2: textul ebraic cu litere greceşti;
Coloana 3: textul traducerii lui Achilla;

98
Coloana 4: textul traducerii lui Simmah;
Coloana 5: textul Septuagintei;
Coloana 6: textul traducerii lui Teodotion;
Origen a făcut o muncă impresionantă, având intenţia de a arăta autoritatea
Septuagintei, adică a dovedi că textul ei nu a fost falsificat, precum şi a evidenţia justeţea
unor corecturi în textul ajuns până la el. În coloana Septuagintei, Origen face observaţiile
critice, prin aşezarea de semne critice folosite în vremea sa.
Opera rezultată avea dimensiuni foarte mari (50 volume) şi a fost aşezată în
biblioteca Sf. Pamfil din Cezareea, fiind distrusă, aşa cum se crede, în incendiul provocat
cu ocazia cuceririi oraşului de către mahomedani, în anul 638. Din cauza dimensiunilor
sale, Exapla nu a fost, probabil, niciodată copiată în întregime. Coloana Septuagintei cu
semnele critice a fost copiată, din iniţiativa lui Eusebiu şi Pamfil, şi apoi s-a răspândit în
Biserică, fiind cunoscută sub numele de recenzia exaplară. Fragmente din ea au ajuns
până la noi, păstrându-se în unii codici mai vechi.
Textul exaplar al Septuagintei a cunoscut, la rândul său, multiple transcrieri,
apărând, cu timpul, diferite variante.
Revizuirea textului Septuagintei este şi astăzi o preocupare a anumitor
cercetători.
Trebuie spus că, textul Septuagintei este socotit ca având deplină autoritate
dogmatică, totuşi, cel mai apropiat de textul original ebraic este cel masoretic. Acolo
unde textul Septuagintei concordă cu textul samarinean şi, eventual, cu alte traduceri mai
vechi, se preferă Septuaginta textului masoretic.
Cele mai vechi manuscrise care ne-au păstrat textul Septuagintei sunt:
Codicele Vatican, scris pe la jumătatea sec. IV, în Alexandria, este cel mai mare codice
manuscris al Vechiului Testament. El redă o recenzie a Septuagintei făcută mai înainte de
timpul lui Origen şi cunoscută sub numele de recenzia vulgară anteorigeniană.
Codicele Alexandrin, tot din sec. IV, dăruit de Chiril Lucaris, în 1628, regelui englez
Carol I, se păstrează la Muzeul Naţional din Londra.
Codicele Sinaitic, tot din sec. IV, a fost descoperit de C. Tischendorf la Mânăstirea Sf.
Ecaterina din Muntele Sinai, în 1854, şi se află în prezent la Londra.
Codicele Efrem –rescriptus, din sec. V, cuprinde fragmente din Vechiul Testament şi se
află actualmente la Paris.
Deşi au respins Septuaginta, evreii aveau nevoie de traduceri în limba greacă,
pentru cei aflaţi în diaspora.
Din acest motiv, au fost făcute mai multe încercări de traducere a Vechiului
Testament în limba greacă, traduceri care, potrivit dorinţei iudeilor, să fie mai conforme
cu textul ebraic.
a. Traducerea lui Achilla
Traducerea lui Achilla este, din punct de vedere critic, cea mai însemnată.
Achilla a fost un păgân încreştinat, originar din Pont. Împăratul Adrian (sec. II) îi
încredinţează sarcina de a supraveghea lucrările de reconstrucţie a Ierusalimului.
Aici învaţă ebraica, iar ulterior ajunge în conflict cu Biserica şi este excomunicat.
Din răzbunare, el trece la iudaism.
Achilla realizează o traducere a Vechiului Testament dusă până la servilism, pe
care iudeii, din tendinţă polemică faţă de creştinism, o adoptă în locul Septuagintei.

99
Traducerea sa este oarecum apreciată de Origen, Fer. Ieronim, Epifaniu ş.a., iar
critica modernă constată că Achilla este cel mai bun martor în materie de lexicografie şi
etimologie.
Dacă din punct de vedere literar traducerea lui Achilla e fără valoare, din punct
de vedere al criticii textului sacru ea este un mijloc excelent pentru cunoaşterea textului
ebraic din sec. II d.Hr., precum şi o dovadă istorică pentru păstrarea integrităţii textului
original, arătând indirect şi valoarea critică a textului masoretic.
Din această traducere ni s-au păstrat doar câteva fragmente la scriitorii vechi.

b. Traducerea lui Simmah


Simmah a trăit în a doua jumătate a sec. II d.Hr., în timpul împăratului Marc
Aureliu. După Epifaniu, Simmah a fost un samarinean care a trecut la iudaism, iar după
Eusebiu şi Fer. Ieronim, a fost ebionit.
Simmah este un foarte bun cunoscător al limbilor ebraică şi greacă, el face o
traducere elegantă, sub aspectul limbii, ce îl arată mereu preocupat de căutarea şi redarea
sensului, aşa încât pe alocuri ajunge la parafrazare. Numele proprii ebraice le transcrie
literar în greceşte. Evită antropomorfismele.
Alături de Septuaginta şi Vulgata, traducerea lui Simmah este socotită astăzi ca
fiind cea mai bună după un original ebraic. Traducerea s-a păstrat numai în fragmente.

c. Traducerea lui Teodotion


Datele despre Teodotion sunt puţine şi contradictorii, astfel, unii spun că era
originar din Pont, Sf. Irineu spune că din Efes, alţii că era marcionit, iar după Ieronim era
ebionit, cert fiind doar faptul că şi-a făcut traducerea prin anii 180-183 d.Hr., în timpul
împăratului Commodus.
Traducătorul ţine calea de mijloc între servilismul lui Achilla şi traducerea liberă
a lui Simmah, aşa încât, astăzi, opera sa este socotită mai mult o revizuire a Septuagintei,
decât o traducere propriu-zisă.
Traducerea lui Teodotion este prima traducere în a cărei componenţă sunt incluse
şi cărţile anaghinoscomena.
Ea este traducerea favorită a lui Origen, ceea ce lipsea Septuagintei el preferând
să ia de la Teodotion.
Biserica a înlocuit cartea lui Daniel din traducerea Septuagintei (care conţinea
multe greşeli) cu cea a lui Teodotion.

Se ştie că au mai fost făcute şi alte traduceri ale Vechiului Testament în limba
greacă, prin vremea lui Origen, dar fără a se cunoaşte cu exactitate autorii lor.

B. Targumele sau parafrazele aramaice


Targumele sunt traduceri libere care s-au născut dintr-o necesitate practică: în
robia babilonică evreii au început să uite limba ebraică şi să adopte, în vorbirea curentă,
limba aramaică.
Acest proces de înlocuire a limbii materne cu limba aramaică, declanşat în
Babilon, s-a dovedit a fi îndelungat dar ireversibil, ajungându-se ca în vremea
Mântuitorului întreg poporul iudeu să vorbească aramaica.

100
Cum în adunările cultice aveau loc citiri din textul sacru scris în limba ebraică,
ascultătorii erau în situaţia de a nu mai înţelege cele citite. De aici nevoia stringentă de a
traduce textul sfânt în limba aramaică.
Noile apariţii, numite targume, nu sunt traduceri propriu-zise, ci parafrazări ale
textului ebraic în aramaică. Expunerile au fost mai întâi orale, abia după aceea fiind fixate
în scris.
Cele mai vechi targume datează din sec. I d.Hr. şi sunt mult mai puţin bogate
decât originalul, adesea îmbrăcând caracter de halaka (expunere cu caracter juridic în
legătură cu legea), hagadă (expunere ştiinţifică) sau midraş (expunere cu caracter religios
şi moral-instructiv) şi fiind, pe alocuri, adevărate comentarii.
Cele mai importante targume sunt:
a. Targumul Onkelos
Datează din sec. I-II d.Hr., a fost compus în Palestina, dar adoptat de şcoala
rabinică din Babilon, care i-a dat forma actuală. Cuprinde Pentateuhul şi, spre deosebire
de celelalte urmăreşte destul de strict textul, putând fi considerat, într-o oarecare măsură,
chiar o traducere. Targumul Onchelos are masoră proprie, ceea ce denotă că el s-a
bucurat de o mare autoritate.
Talmudul spune că traducătorul ar fi fost discipolul lui Gamaliel. Mai nou, se
crede că Onchelos ar fi aceeaşi persoană cu Achilla.
b. Targumul lui Ionatan ben Uziel
Acest targum şi-a primit forma definitivă în sec. V. Cuprinde profeţii anteriori şi
posteriori, şi este mai puţin riguros în urmărirea textului biblic decât targumul lui
Onkelos. Talmudul babilonian spune că autorul ar fi fost discipol al lui Hilel. Din cuprins
nu lipsesc şi unele fabule rabinice.
c. Targumul Pseudo-Ionatan sau Ieruşalimi I
Acest targum cuprinde Pentateuhul şi are un caracter preponderent hagadic.
Întâlnim numeroase fabule rabinice şi multe greşeli. Limba este impregnată de
neologisme greceşti, latineşti şi persane. Autorul face amintire de Constantinopol, de
turci şi de longobarzi.
d. Targumul Ieruşalimi II
Cuprinde fragmente din Pentateuh, iar sub aspect lingvistic este asemănător cu
Ieruşalimi I. Se pare că datează din sec. VIII.
Targumele, cu excepţia targumului Onkelos, nu au valoare sub aspectul criticii
textului original. Totuşi, ele contribuie într-o oarecare măsură la dovedirea păstrării
integrităţii dogmatice a textului biblic şi dau informaţii asupra modului în care se făcea
exegeza iudaică.
C. Traduceri latine
Răspândirea creştinismului la popoarele latine a adus necesitatea traducerii
Sfintei Scripturi în limba latină.
a. Itala
Când anume a fost făcută prima traducere în latină, nu se ştie cu exactitate, dar în
sec. II d.Hr. exista, cu certitudine, o astfel de traducere.
Numirea de Itala dată acestei traduceri vechi de Fer. Augustin, a rămas comună
până astăzi. Cei mai mulţi autori consideră că locul traducerii a fost Africa proconsulară,
nu Italia, deoarece în Italia se vorbea destul de mult limba greacă (în sec. I şi II greaca a

101
fost limba bisericească), deci nu se impunea cu necesitate o traducere latină pentru
adunările cultice.
În sec. III existau deja mai multe variante, dar Fer. Augustin menţionează Itala ca
fiind o traducere făcută cu mai multă pricepere. În fapt, Itala era o colecţie de texte
traduse de diferiţi autori, iar limba era latina vulgară vorbită în sec. I-II.
b. Vulgata
Treptat, apar mai multe variante de text, motiv din care, în anul 382, papa
Damasus îi încredinţează Fer. Ieronim sarcina de a face o nouă traducere. Ieronim
traduce, mai întâi, Sf. Evanghelii, apoi celelalte cărţi ale Noului Testament, şi abia apoi
trece la cărţile Vechiului Testament, folosind Exapla lui Origen şi ghidându-se după
Septuaginta. Deşi criticat de contemporanii săi, Fer. Augustin şi Rufin, Fer. Ieronim se
apleacă cu deosebire asupra textului ebraic.
Ieronim a început traducerea Vechiului Testament în anul 390 şi o va termina 15
ani mai târziu. Lucrarea este începută în Italia şi continuată în Betleem. Mai întâi, el a
tradus Psaltirea. Cărţile necanonice le-a preluat dintr-o veche traducere latină, excepţie
cartea Iuditei, care este tradusă după un original ebraic. Traducătorul lucrează extrem de
repede: traduce cartea Tobit într-o singură zi, cartea Iuditei într-o noapte, iar cele trei cărţi
ale lui Solomon în trei zile.
Opera rezultată a primit numele de Vulgata, datorită faptului că a fost scrisă în
latina vulgară. În sec. VIII, Vulgata era în uz general şi exclusiv, în Apus.
Critica textuală actuală consideră Vulgata ca fiind o traducere în general fidelă şi
exactă. Desigur, nu lipsesc nici greşelile, datorate fie vitezei de traducere, fie
caracteristicilor textului ebraic folosit. Ca şi celelalte cărţi de largă circulaţie, Vulgata a
cunoscut numeroase multiplicări, iar prin desele copieri au rezultat mai multe variante.
În sec. VIII are loc prima acţiune de curăţire a textului Vulgatei, iar revizuirea a
fost normativă până în sec. XIII, când se constituie corporaţii de învăţaţi şi apar chiar
ordine monahale care se ocupau cu corectoria biblică. Cele mai însemnate corectorii au
fost cele ale benedictinilor, franciscanilor, cea a Universităţii Sorbona, a Vaticanului ş.a.
Până la noi au ajuns peste 8.000 manuscrise ale Vulgatei, cele mai vechi datând
din sec. VI.
D. Traduceri siriene
Limba siriană este o ramură a tulpinii semito-aramaice, aramaica orientală fiind
limba vorbită de sirieni.
În Siria, credinţa creştină a pătruns încă din epoca apostolică. Prima traducere
siriană este Peschitto (peschitto=simplu, vulgar, comun), denumirea fiind, de fapt,
aplicată în sec. VIII. Data exactă a acestei traduceri nu se poate preciza, cert este că ea era
în uz general în Siria secolului II (este folosită de scriitorii vechi sirieni, Afaates şi Sf.
Efrem Sirul, iar Meliton de Sardes pare să o fi cunoscut şi el). Traducerea se pare că a
fost făcută în Edesa, centru de cultură creştină în acel timp, iar stilurile diferite ale cărţilor
conduc la concluzia că au existat mai mulţi traducători, probabil iudeo-creştini.
La baza traducerii a stat un text ebraic, diferit de cel pe care îl avem azi, dar în
esenţă identic cu cel masoretic. Peschitto este o traducere fidelă, dar nu servilă, cuprinde
atât cărţile canonice cât şi pe cele necanonice, iar traducerea Vechiului Testament a
premers traducerii Noului Testament, fapt dovedit de pasajele din Vechiul Testament ce
sunt reproduse în Noul Testament, după Peschitto. Cel mai vechi codice care păstrează
Peschitto este codicele Ambrozian, datând din sec. VI, şi aflat în prezent la Milano.

102
În sec. VI, episcopul iacobit Filoxen din Mabburg solicită o nouă traducere a
Sfintei Scripturi, după Septuaginta, deoarece Peschitto era întrebuinţată de sirienii
ortodocşi. Opera rezultată este cunoscută sub numele de traducerea filoxeniană şi este
foarte valoroasă pentru studiul şi reconstituirea textului exaplar origenian, deoarece
traducerea Vechiului Testament a fost făcută după recenzia exaplară.
E. Traduceri copte sau egiptene
Limba coptă este limba formată din vechea egipteană, care este reprezentată prin
scrierea demotică. Copţii părăsesc această scriere şi trec la alfabetul grecesc, datorită
faptului că ea se învechise fiind uzitată vreme de mai multe secole de vechii egipteni.
Limba coptă cunoaşte cinci dialecte (sahidic sau teban, bohairic sau memfitic,
faiumic, memfitic propriu-zis, acmimic), care s-au aflat în uz concomitent, dar care,
treptat, au fost înlocuite cu limba arabă, ca urmare a invaziei mahomedanilor. Limba
coptă se păstrează şi astăzi, însă doar ca limba în Biserica Coptă.
În această limbă au fost făcute mai multe traduceri ale Vechiului şi Noului
Testament, cele mai însemnate fiind în dialectele sahidic şi bohairic, însă nici un codice
nu ne-a păstrat aceste traduceri în întregime.
Timpul în care au fost făcute nu poate fi determinat cu precizie, presupunându-se
doar că începutul ar fi cândva în a doua jumătate a sec. II, sau, mai târziu, în prima
jumătate a sec. III.
Datorită faptului că majoritatea călugărilor din Egipt nu cunoşteau decât limba
coptă, este de presupus că, în sec. III, exista o traducere a Sfintei Scripturi în această
limbă şi că ea era în uz general acolo unde se vorbea această limbă.
F. Traducerea armeană
Biserica armeană a folosit, iniţial, limba siriană în cult. Prima traducere a Sfintei
Scripturi în limba armeană a fost făcută în sec. V, de către patriarhul Isaac, ajutat de
Mesrob, inventatorul alfabetului aramean. Traducerea a fost făcută după Peschitto, căci
armenii nu aveau nici oameni buni cunoscători de limbă greacă, nici codici greceşti. Abia
după sinodul din Efes (431), patriarhul Isaac primeşte un exemplar al textului grecesc şi
doi învăţăcei din Alexandria, cu ajutorul cărora va fi făcută o nouă traducere, de această
dată după textul exaplar al Septuagintei.
G. Traducerea georgiană
Încreştinarea georgienilor s-a făcut prin intermediul vecinilor armeni, în sec. IV,
tot atunci ei primind şi Scriptura. O tradiţie armeană spune că Mesrob este cel care a
introdus alfabetul armean şi la georgieni, tot el ar fi tradus în georgiană Sf. Scriptură.
Cel mai probabil, prima traducere a fost făcută în sec. V-VI, după un text
grecesc.
H. Traducerea gotică
Episcopul got Ulfila (310-380) este traducătorul Sfintei Scripturi în limba gotică,
anterior el alcătuind alfabetul gotic din litere greceşti şi latine. Sf. Ioan Hrisostom a
cunoscut Biblia lui Ulfila.
Ulfila a fost creştin, iar mai apoi a trecut la arianism. Nu se poate preciza dacă
traducerea Scripturii a făcut-o înainte sau după îmbrăţişarea credinţei ariene, însă
fragmentele păstrate nu indică nici o influenţă ariană.
Traducerea a avut la bază textul Septuagintei şi ea este o traducere fidelă.
I. Traducerea etiopiană

103
În Etiopia, vestirea creştinismului s-a făcut de către tinerii nobili Frumenţiu şi
Edesiu, în sec. IV. Frumenţiu a fost hirotonit episcop de către Sf. Atanasie cel Mare, iar
după tradiţia etiopienilor, el este primul traducător al Sf. Scripturi în limba etiopiană, deci
traducerea s-ar fi făcut încă din sec. IV.
Totuşi, modul diferit al traducerii cărţilor indică existenţa mai multor traducători,
ceea ce înseamnă că ea s-a făcut treptat, fiind terminată, cu certitudine, până sec. VI.
Vechiul Testament din Biblia etiopiană a fost tradus după recenzia alexandrină. Cei mai
vechi codici în care se păstrează traducerea etiopiană datează din sec. XIII.
J. Traduceri în limba română
Cel mai vechi text biblic din Vechiul Testament este „Psaltirea Şcheiană”,
datând din sec. XV. o traducere destul de îngrijită.
În anul 1577, apare „Psaltirea lui Coresi”, iar în 1582 meşterul Şerban, fiul lui
Coresi, tipăreşte „Palia de la Orăştie”. Palia cuprindea primele două cărţi din Pentateuh,
dar în prefaţă se spune că s-ar fi tradus toate cele 5 cărţi ale lui Moise. Termenul palie
este o prescurtare a numirii greceşti pentru Vechiului Testament. Traducerea a avut la
bază originale ebraice, greceşti şi sârbeşti. În textul Paliei apar, pe alocuri, chiar
maghiarisme caracteristice românilor din Transilvania.
În anul 1661 apare, sub patronajul mitropolitului Simion Ştefan, „Psaltirea de la
Bălgrad”, tradusă după un original ebraic.
La Uniev în Polonia, apare, în 1673, „Psaltirea în versuri” a mitropolitului
Dosoftei.
Principala lucrare de traducere a Vechiului Testament în limba română este
„Biblia lui Şerban”, anul 1688 fiind, de fapt, anul în care, pentru prima dată, a fost
tipărită în limba româna întreaga Sfânta Scriptură. Traducerea a fost făcută după
Septuaginta şi reprezintă primul document sigur de limbă română literară, stabilită pe
înţelesul tuturor românilor.
Biblia de la Blaj (1795) este o traducere după Septuaginta, ea a fost începută de
episcopul unit Petru Pavel Aron, continuată de Samuel Micu Clain şi revizuită de Ioan
Bob, episcopul Făgăraşului. Cuprinde atât cărţile canonice şi necanonice, cât şi unele
cărţi apocrife.
Episcopul Filotei tipăreşte Biblia de la Buzău, în cinci volume, anul 1854.
În anul 1858 este tipărită Biblia lui Şaguna tradusă după Septuaginta.
La Budapesta, sub patronajul Societăţii Biblice Britanice, apare în 1873, întreaga
Scriptură în limba română, fără cărţile necanonice.
În anul 1914 este tipărită întreaga Biblie, în ediţia Sfântului Sinod. Anumite cărţi
din Vechiul Testament (îndeosebi cele poetice) au un text greoi. Au fost folosite textele
româneşti existente bazate pe Septuaginta.
În 1936, din îndemnul şi purtarea de grijă a Patriarhului Miron Cristea, apare o
nouă traducere a Scripturii, realizată de preoţii Vasile Radu şi Gala Galaction.
Traducătorii au folosit textul Septuagintei.
În 1938, aceiaşi traducători fac o traducere a Vechiului Testament, după un
original ebraic.
În 1944 apare Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură, tradusă de Patriarhul
Nicodim. Textul este alcătuit pe baza Septuagintei, cu ajutorul traducerilor slave,
franceze etc.

104
În 1968 se tipăreşte o nouă ediţie a Sfintei Scripturi în româneşte, Biblia sau
Sfânta Scriptură, sub patronajul Patriarhului Justinian; în 1972 –o nouă ediţie la Mica
Biblie.
În 1982 se tipăreşte o nouă ediţie a Sfintei Scripturi, sub patronajul Patriarhului
Iustin.

105