Pr.conf.univ.dr.

Viorel Cristian Popa – note de curs arheologie biblică

NOŢIUNI DE ARHEOLOGIE BIBLICĂ

Note de curs
(pentru uz intern)

Pr.conf.univ.dr.
VIOREL-CRISTIAN POPA
 Pr.conf.univ.dr. Viorel Cristian Popa – note de curs arheologie biblică

Introducere

Noţiuni introductive de Arheologie biblică: definiţie, împărţire, necesitate.

1. Definiţie

Termenul tehnic folosit pentru această disciplină teologică mai nouă este de origine
grecească şi este exprimat prin două cuvinte: adjectivul arheos (vechi, antic) şi substantivul
logos (cuvânt, istorisire). Până în sec. XIX se înţelegea prin Arheologie expunerea sistematică şi
ştiinţifică a istoriei.
Arheologia biblică se poate defini ca fiind disciplina teologică, ce expune în mod ştiinţific
situaţia naturală, religioasă, socială, economică şi culturală a poporului Israel de la originea sa şi
până în anul 70 d. Hr., când încetează existenţa statului politic iudaic. În sens restrâns,
Arheologia biblică înseamnă prezentarea ştiinţifică a antichităţilor particulare, de drept, de stat şi
religioase ale poporului Israel pe baza dovezilor din Sfânta Scriptură şi a datelor oferite de istoria
profană şi cercetările arheologice.
Alături de antichităţile poporului evreu, Arheologia biblică face referire şi la situaţia
popoarelor menţionate în cărţile biblice vechitestamentare: aramei, moabiţi, amoniţi, edomiţi,
popoare înrudite cu fiii lui Israel sau alte neamuri cu care israeliţii au avut legături de ordin
politic sau social: asirieni, babilonieni, canaanei, egipteni, medo-peşi, greci şi romani.
Antichităţile acestor popoare prezintă interes pentru Arheologia biblică numai în cazul în care,
prin obiceiurile şi moarvurile lor, au exercitat o reală influenţă asupra poporului israelit. În felul
acesta, Arheologia biblică ajută la cunoaşterea şi lămurirea vieţii religioase, sociale, politice şi
economice a evreilor.

2. Împărţirea Arheologiei biblice

Arheologia biblică are în vedere trei mari realităţi: familia, societatea şi statul. La acestea
se adaugă şi comunitatea religioasă pentru cunoaşterea vieţii religioase în funcţie de familie, de
forma de organizare socială în stat şi de mediul de trăire religioasă.
Arheologia biblică cuprinde patru părţi:
a) Ţara Sfâtă şi locuitorii ei (parte introductivă).
b) Antichităţile casnice sau particulare (locuinţe, veşminte, căsătoria, creşterea copiilor,
starea socială a femeii, sclavii, viaţa socială, calendarul, moartea şi riturile funerare).
c) Antichităţile de drept şi de stat sau politice (forma de organizare şi administraţie a
statului, funcţionari de stat şi ai curţii regale, teocraţia, profetismul, dreptul personal şi
 Pr.conf.univ.dr. Viorel Cristian Popa – note de curs arheologie biblică

matrimonial, căsătoria legitimă şi de levirat, divorţul, drepturile şi îndatoririle soţilor,

proprietatea, împrumutul, moştenirea, dreptul penal şi sinedriul.
d) Antichităţile sfinte sau religioase (cultul, locaşurile de cult, acţiuni cultice, sărbători
sfinte, grupări şi partide religioase).
3. Necesitatea Arheologiei biblice

Necesitatea acestei discipline este determinată de faptul că ea are rolul de a contribui la

deplina înţelegere şi dreapta interpretare a Sfintei Scripturi, ştiut fiind faptul că aceasta s-a scris cu
mii de ani înaintea vremii noastre, ceea ce face cu atât mai dificilă înţelegerea ei. Arheologia biblică
ne dă posibilitatea să punem în relaţie cu antichitatea poporului evreu toate ceremoniile religioase,
datinile şi obiceiurile relatate în Biblie, pe care după aceea să le putem înţelege şi explica după
sensul lor adevărat. Antichităţile religioase iudaice au stat la baza datinilor şi ceremoniilor creştine.
Multe obiceiuri din cultul mozaic au trecut în cel creştin. De pildă, practica citirii paraşelor şi
haftarelor în sinagogi, în zile de sărbătoare, a trecut în Biserică prin citirea pericopelor evanghelice şi
apostolice.

Bibliografie

Pr.prof.dr. Dumitru Abrudan, Pr. prof.dr. Emilian Corniţescu, Arheologia biblică, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, şi ediţia a doua
aceeaşi editură, Sibiu, 2002
Dr. Vasile Tarnavschi, Arheologia biblică, Cernăuţi, 1930
Constantin Chiricescu, Arheologia biblică pentru seminarii, Bucureşti, 1903
Werner Keller, Arheologia Vechiului şi Noului Testament, Ed. Psychomassmedia, Tiparul executat
la Ed. Miracol, 1995
Magistrand Dumitru Abrudan, Sărbătorile postexilice ale evreilor, în rev. Mitropolia Banatului,
nr. 7-8, 1962
Pr.prof.Dumitru Abrudan, Filon din Alexandria şi importanţa sa pentru exegeza biblică
vechitestamentară, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 3-4, 1985
Diac.asist. Emilian Corniţescu, Noi descoperiri arheologice în Ţara Sfântă, în rev.Studii
Teologice, nr. 3-4, 1981
Idem, Descoperiri arheologice în Ţara Sfântă în ultimii 50 de ani (1920-1970) şi raportul lor cu
Vechiul Testament, Teza de doctorat în teoloogie, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8;9-10,
1982
Idem, Descoperirile arheologice în Egipt, Asiria, Babilonia, Siria, Asia Mică, Fenicia şi Arabia
care au legătură cu datele din vechiul Testament, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1984
Pr.prof. Nicolae Neaga, Orientul antic: localităţi celebre în Palestina, în rev. Mitropolia
Banatului, nr. 1-2, 1960
Idem, Descoperirile de la Marea Moartă, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1964
 Pr.conf.univ.dr. Viorel Cristian Popa – note de curs arheologie biblică

Idem, Flora şi vegetaţia în Orientul biblic, în rev. Mitropolia Modovei şi Sucevei, nr. 7-8, 1961
Athanasie Negoiţă, Manuscrisele de la Qumran şi influenţele lor, în rev. Mitropolia Banatului,
nr. 10-12, 1966
Idem, Manuscrisele de la Marea Moartă în studiile mai noi, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 5-
6, 1960
Idem, Despre Sabat. Originea sâmbetei şi a Duminicii, în rev. Studii Teologice, nr. 9-10, 1951
Mircea Chialda, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeş, 1941
Magistr. Mircea Basarab, Sărbătoarea corturilor şi interpretarea ei în creştinism, în rev. Studii
Teologice, nr. 5-6, 1960
Pr.lect. Athanasie Negoiţă, Instituţiile sociale în Vechiul Testament, în rev. Studii Teologice, nr.
9-10, 1950
Idem, Care erau grupările sau partidele religioase pe timpul Mântuitorului Hristos? , în rev.
Mitropolia Banatului, nr. 9-12, 1976
Idem, Istoria poporului biblic după cercetări mai noi, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 7-12,
1961
Ierod. drd. Modest Zamfir, Preoţia Vechiului Testament, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 7-9,
1980
 Izvoarele Arheologiei biblice

Izvoarele Arheologiei biblice sunt scrise şi nescrise, şi oferă informaţii pe baza cărora
arheologia biblică îşi alcătuieşte materia.

Izvoarele scrise ale Arheologiei biblice

1.Cărţile Sfintei Scripturi

În Sfânta Scriptură găsim relatări despre Canaan, populaţiile străvechi care au locuit aici
şi în mod special despre religia, datinile şi obiceiurile vechilor evrei.
Nu toate cărţile Sfintei Scripturi oferă aceleaşi informaţii legate de problemele cu care se
ocupă arheologia biblică, cele mai importante surse constituindu-le cărţile Pentateuhului şi cărţile
cu caracter istoric din Vechiul Testament, iar din Noul Testament amintim Evangheliile şi
Faptele Apostolilor.

2.Scrierile lui Iosif Flaviu

Iosif Flaviu este un cunoscut istoric evreu, născut în anul 37 d. Hr. la Ierusalim. Tatăl său
se numea Matatia şi era de neam preoţesc, iar după mamă se trăgea din familia arhierească şi
princiară a Hasmoneilor. Iosif Flaviu urmează şcolile rabinice, primind o educaţie religioasă
aleasă. Cunoştea foarte bine doctrinele fariseilor, saducheilor şi esenienilor.
În anul 66 d. Hr. izbucneşte războiul iudaic împotriva stăpânirii romane, ocazie cu care
Iosif Flaviu se înrolează în armată. I se încredinţează conducerea trupelor iudaice din Galileea.
Armata lui nu a putut face faţă şi, fiind descoperiţi de către romani, toţi s-au risipit, în
afară de Iosif Flaviu, care s-a predat romanilor. Este luat prizonier de către generalul roman
Vespasian, devenind sclav în casa acestuia. Când Vespasian a ajuns împărat, Iosif l-a urmat la
Roma. Aici a fost eliberat din sclavie, şi, ca recunoştinţă pentru serviciile aduse, împăratul
adaugă numelui său pe acela de Flavius, numele de familie al împăratului.
Iosif Flaviu nu se întoarce în ţara sa, deoarece poporul îl reneagă. De aceea, rămâne la
Roma, unde scrie, printre altele, «Antichităţi iudaice» - 20 de cărţi despre istoria poporului
iudeu din sec. XX-XIX î. Hr.- sec. I d. Hr. Primele zece cărţi urmează pas cu pas istorisirile
biblice până la captivitatea babiloniană (586 î. Hr.) A mai scris «Despre războiul iudaic»
unde prezintă încercarea evreilor de a se elibera de sub romani şi face apologia neamului său.
Lucrarea este o continuare a celei dintâi. Scrierea se împarte în şapte cărţi. În primele două,
autorul prezintă istoria evreilor de la Antioh IV Epifanes (175 î.Hr) şi până la sfârşitul
primului an al războiului iudaic (67 d.Hr). A treia carte tratează despre insurecţia 1 din

1
Formă de luptă deschisă organizată și armată dusă împotriva unui regim, a unei autorități sau pentru îndepărtarea
unei armate ocupante (DEX, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1996, p. 496).
Galileea, iar următoarele patru cărţi prezintă toate evenimentele întâmplate până la sfârşitul
campaniei militare împotriva romanilor. Este impresionantă descrierea pe care o face
Ierusalimului şi templului înainte de distrugerea lor de către romani. Este vorba de
Ierusalimul în care a poposit şi pe care l-a plâns Mântuitorul Iisus Hristos pentru sfârşitul său
iminent. O altă lucrare a lui Iosif Flaviu are titlul «Contra lui Appion» sau « Despre
vechimea istoriei evreilor » - lucrare scrisă după anul 93, în care, în mod apologetic,
răspunde învăţatului grec Appion, care contesta verchimea religiei evreilor, spunând că
poporul evreu n-ar reprezenta nimic pentru istoria şi cultura lumii, pe motiv că istoricii vechi,
mai ales greci, nu prea fac referire la evrei în scrierile lor.
Lucrările lui Iosif Flaviu prezintă o mare importanţă pentru Arheologia biblică, motiv
pentru care manualele de istorie biblică şi arheologie din Răsărit şi Apus rămân tributare acestui
scriitor evreu.

3.Operele lui Filon din Alexandria.

Filon s-a născut în anul 20 î. Hr. în Alexandria Egiptului, într-o familie preoţească
iudaică. A studiat şcolile rabinice şi pe cele filozofice, fiind cunoscut ca mare învăţat al vremii
sale. Cunoştea filozofia lui Platon, astfel încât, cei care îl auzeau spuneau că nu ştiu dacă este
Platon care filonizează, sau Filon care platonizează. Sub influenţa filosofiei platonice, Filon a
îmbrăţişat ideea existenţei Logosului, care în viziunea sa este « Primul Principiu, ideea arhetipală
sau prima măsură a tuturor lucrurilor ». Şi-a dedicat întreaga viaţă studiului Scripturii şi
meditaţiei. A vizitat de multe ori Ierusalimul pentru a se întări sufleteşte prin contact direct cu
locurile unde s-a derulat istoria propriului popor. Ca scrieri, amintim: „Despre Moise”, „Despre
Judecător”, „Despre circumciziune”, „Despre Iosif”, „Despre Avraam”, „Despre Levitic”,
„Despre Sabat”, „Despre Decalog”, „ Despre monarhie sau despre unitatea lui Dumnezeu”,
Despre preoţi”, „Despre animalele pentru jertfe”, „Despre Templu”, „Despre cinstirea
datorată părinţilor”etc.

4.Talmudul

Cuvântul vine de la verbul ebraic „lamad” care înseamnă „a învăţa”. Talmudul este un
comentariu la Legea Vechiului Testament, care a circulat întâi pe cale orală, iar mai târziu a fost
fixat în scris. Talmudul a luat fiinţă în condiţiile în care evreii, în captivitatea babiloniană fiind,
nu-şi puteau exercita cultul şi erau în imposibilitatea de a-şi împlini prescripţiile cuprinse în
Lege. Aici, în Babilon, au luat fiinţă sinagogile, case de rugăciune şi studiu, în care Legea era
citită şi interpretată cu toată atenţia. Au apărut curând oameni avizaţi pentru interpretarea Legii.
Ei se numeau tanaimi. Între ei îi amintim pe Hilel şi Şamai (sec. I d. Hr.), ambii întemeietori de
şcoală de exegeză biblică. Primul avea o viziune mai largă în privinţa interpretării Sfintei
Scripturi, pe când adepţii lui Şamai erau mai rigorişti.
După distrugerea Ierusalimului de către Vespasian, un urmaş distins al lui Hilel, pe nume
Iohanan ben Zakkai, a beneficiat de îngăduinţa generalului roman de a-şi muta şcoala de tanaimi
din Ierusalim la Iabne (Iamina), oraş cruţat de romani, noua capitală a iudaismului greu încercat,
unde s-a mutat şi sinedriul.
În sec. II d. Hr. se impun ca tanaimi Ismael ben Elisei şi Akiba ben Iosef. Akiba, printr-o
muncă de pionierat, a pus bazele Talmudului scris. Discipolul său, Iuda Hanasi (Prinţul) sau
Hakadoş (Cel Sfânt), a completat şi desăvârşit opera talmudică. Hakadoş a exercitat şi funcţia de
principe sau patriarh, adică un fel de şef al comunităţii, recunoscut ca atare şi de autorităţile
romane care stăpâneau Palestina.
Talmudul se împarte în două părţi :
a) Mişna (sec. II d.Hr.) - vine de la verbul Şana – a repeta – şi reprezintă o repetare a
legilor din Pentateuh) sec. II d. Hr., cuprinde toate comentariile la legea Vechiului Testament
făcute de rabini de la exilul babilonian (sec. VI î. Hr. -538), până în sec. II d. Hr. Aceste
comentarii au circulat mai înâi oral, au fost scrise apoi de către Iuda Hanasi (Iuda Prinţul) sau
Iuda Hakadoş (Iuda cel Sfânt). Mişna se împarte în şase părţi, numite sedarim.
b) Ghemara (sec. IV d.Hr.)– cea de-a doua parte cuprinde comentarii la Vechiul
Testament făcute între sec. II-V d. Hr., precum şi comentarii la Mişna.
În sec. IV. d.Hr., Mişna şi Ghemara palestiniană au dat naştere Talmudului palestinian,
iar Mişna la care s-a adăugat Ghemara babiloniană au dat naştere Talmudului babilonian. Acesta
din urmă îl depăşeşte pe primul atât ca extensiune cât şi ca valoare doctrinară şi interpretativă.
La cunoaşterea şi interpretarea antichităţilor biblice au mai contribuit şi două însemnate
cronici : Seder olam rabba şi Seder olam Zutta, adică Ordinea sau Cronica Mare şi Ordinea sau
Cronica Mică. Acestea prezintă istoria sfântă de la Adam la Alexandru Macedon. Ambele scrieri
au apărut în sec. II d.Hr.

5. Operele unor rabini

Amintim aici pe rabinul Moşe ben Maimon (Moşe, fiul lui Maimon) sau Mamonide. S-a
născut la Cordoba, în secolul XII şi a murit în Alexandria. S-a ocupat mai mult de Mişna. Între
alţi rabini îl amintim şi pe Şlomo Iţachi (Raşi) sec. XI şi pe Iacob ben Aşer din sec. XIV.

6. Literatura altor popoare.

Un izvor însemnat îl constitue literatura popoarelor orientale învecinate cu evreii,

popoare cu care aceştia au intarat în contact : egiptenii, fenicienii, babilonienii, perşii, arabii.
Literatura acestor popoare, din păcate, s-a păstrat doar fragmentar. Amintim aici lucrarea
grecească “ Istoria dinastiilor egiptene “ a preotului şi arhivarului Manetho din Heliopolis,
scrisă la îndemnul faraonului Ptolemeu Filadelful. Amintim apoi “Istoria Feniciei “,
“Antichităţile asiriene şi babiloniene“, “Zend-Avesta-cuvântul viu sau Legea”, scrierea sacră
a Zoroastrismului, religie persană, “Coranul”, scrierea sfântă a Islamului şi “Cronica siriană”
din sec. XIII.
Dintre istoricii greci care fac referiri la evrei amintim pe Herodot şi Strabo, iar dintre
latini pe Pliniu şi Tacitus

7. Un izvor intermediar între cele scrise şi cele nescrise îl constituie Descoperirile de la

Marea Moartă (Qumran), găsite întâmplător în 1947, manuscrise din sec. II î. Hr., între care se
numără fragmente din toate cărţile Vechiului Testament, mai puţin Estera sau Estir. Aceasta
pentru că în timpul copierii acestor manuscrise (sec. I î.Hr – sec. I d.Hr.) rabinii manifestau dubii
în legătură cu canonicitatea acestei cărţi, aspect de care, esenienii, vieţuitorii rigorişti de la Marea
Moartă, au ţinut seamă.
Cartea profetului Isaia s-a găsit întreagă, în două exemplare. S-au găsit şi cărţi profane,
care vorbeau de viaţa şi organizarea unor secte iudaice – a esenienilor sau a
qumraniţilor «Regula comunităţii» - mod de organizare a comunităţii şi desăşurarea vieţii zilnice,
«Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului».
Esenienii au fost o grupare iudaică de pe malul nord-vestic al Mării Moarte,
aparţinând de Ierihon. S-au izolat de conaţionalii lor şi mai ales de preoţii din Ierusalim, pe
motiv că aceştia au colaborat cu romanii. Duceau o viaţă austeră, neavând nici un bun
personal. Ca îndeletnicire de bază aveau copierea manuscriselor biblice, pe care le vindeau.
Au dispărut de pe scena istoriei în contextul înfrângerii evreilor de către romani. Au ascuns
în peşteri toate manuscrisele pe care le aveau, ele fiind acum de mare importanţă pentru
arheologia biblică, critica textuală, istoria canonului biblic şi filologia sacră a Vechiului
Testament.
Manuscrisele de la Marea Moartă au deschis noi drumuri pentru a aprecia cu mai multă
obiectivitate vechimea textelor Sfintei Scripturi. Unii dintre specialişti au fost nevoiţi să
abandoneze opiniile lor privind vechimea textului şi în urma comparaţiei făcută între cele trei
versiuni scripturistice : Textul de la Qumran, Textul masoretic şi Textul grecesc (Septuaginta) să
observe o concordanţă de fond, ceea ce atestă păstrarea nealterată a învăţăturii (partea de fond a
Vechiului Testament).
Sulurile de la Marea Moartă, îndeosebi textele din grota a 4-a, se apropie mai mult de
traducerea grecească. Ele pun în evidenţă valoarea Septuagintei, care a respectat un vechi text
ebraic deosebit numai ca formă de cel folosit de masoreţi. Septuaginta a rămas textul oficial al
Bisericii Ortodoxe, după cum la romano-catolici este Vulgata, iar la protestanţi Textul masoretic.
Canonul biblic al Vechiului Testament, aşa cum a fost păstrat de tradiţia iudaică şi preluat
de Biserică, este confirmat de Manuscrisele de la Marea Moartă.
 Izvoarele nescrise ale Arheologiei biblice

Izvoarele nescrise ale Arheologiei biblice constau în vestigiile istorice descoperite în Ţara
Sfântă şi pe teritoriile ţărilor învecinate. Aproape întreg teritoriul Ţării Sfinte este şantier
arheologic.
„L’ecole biblique de Jerusalem”, înfiinţată în sec. XIX de catolici, desfăşoară o intensă
activitate arheologică. Au activat profesori ca Jean Marie Langrange, Roland de Vaux, unii
dintre ei fiind înmormântaţi chiar acolo. S-a editat şi un buletin arheologic numit „Revue
biblique”, în care se prezentau toate descoperirile arheologice făcute în timp. Au activat aici şi
alte instituţii, prin efortul cărora au fost scoase la lumină aşezări şi monumente de milenii.

Ierusalim

Este una dintre cele mai vechi aşezări din lume cu existenţă neîntreruptă. Vechi oraş
canaanit, aflat în munţii Iudeii, Ierusalimul a fost cucerit de la iebusei în sec. X de către regele
David, care şi-a mutat aici capitala de la Hebron. Aici s-au derulat şi cele mai importante
evenimente din istoria mântuirii. Drept cel mai important loc din Ierusalim trece Sfântul
Mormânt, existent în inima oraşului vechi, care şi azi se păstrează exact la fel cum a fost iniţial.
Biserica construită de Sf. Elena a fost afectată de trecerea numeroşilor invadatori. Astăzi, pe
locul mormântului, se ridică un monument hexagonal din marmură roşcată, împărţindu-l în două
încăperi – Capela îngerilor – locul în care îngerii s-au arătat femeilor mironosiţe, şi Mormântul
propriu-zis, de 2/1,5 m. Pe locul mormântului s-a pus o placă de marmură, spre a împiedica
dislocarea totală a stâncii. Deasupra acestui ansamblu se ridică Biserica Învierii. Pe dealul
Golgotei se ridică un altar cu cruce, confecţionată, conform epocii, din lemnul Crucii Domnului.
În catapeteasma bisericii este o fisură considerată a fi cea provocată de cutremurul de pământ
petrecut la moartea Domnului pe cruce.
Zidul Plângerii este un fragment din zidul înconjurător al templului, fiind construit din
corpuri masive de granit. Baza zidului este nemişcată, fiind tot ce a mai rămas din falnicul
Ierusalim, distrus în anul 70 de către romani. La acest zid vin evrei de pretutindeni, rugându-se
pentru o rezidire.
Tot în Ierusalim se află şi urmele de la Scăldătoarea Vitezda, cu mai multe bazine,
astăzi seci; Via Dolorosa (Calea Durerii), care începe din Grădina Ghetsimani şi este aflată la
periferia Ierusalimului, la o distanţă de 200-300 de metri, continuând prin oraşul vechi până pe
Golgota. Pe ea se află marcate momente din timpul patimilor Mântuitorului – locul unde a căzut
sub povara crucii, înzestrat cu o frumoasă biserică, la fel şi locul casei Sf. Veronica.
În partea de sud-vest a Ierusalimului se află Palatul lui Irod. Baza este şi acum
nemişcată. Tot aici există şi Gabaata („locul pardosit cu pietre”), clădirea Pretoriului.
În afara zidurilor Ierusalimului, pe povârnişul ce coboară spre valea Chedron, pot fi
văzute urmele Ierusalimului din timpul lui Solomon (sec. X î.Hr.).În nord -estul
Ierusalimului se află şi mormântul Maicii Domnului, o grotă amenajată astăzi sub forma
unei biserici. Lângă Mormântul Maicii Domnului se află o altă biserică, marcând locul
martiriului Sf. Arhidiacon Ştefan. Tot în valea Chedron se află şi mormântul lui
Abesalom, fiul lui David.
Pe versantul vestic al Muntelui Măslinilor se află şi cimitirul biblic. Au fost identificate
grote, ca loc de îngropăciune pentru anumiţi profeţi (Zaharia). Tot aici există şi satul Betania,
locul de baştină al lui Lazăr, Marta şi Maria. Se păstrează aici un vestigiu de o importanţă
excepţională – mormântul lui Lazăr – o adâncitură în pământ, în care se coboară în trepte
aproximativ 5 metri. De la Betania, peste şoseaua care duce azi către Ierihon, la distanţă de 5
km., se află satul Betfaghe, de unde s-a luat asinul pe care l-a călărit Mântuitorul când a intrat în
Ierusalim
Izvorul Siloamului este unica sursă de apă pentru locuitorii din Siloam. Apa formează
un lac îndată după izvorâre. Acest râu trece în depresiunea Iordanului, vărsându-se apoi în Marea
Moartă.

Ierihon

Este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume; depăşeşte 5000 de ani vechime.
Cetate canaanită, aflată în depresiunea Iordanului, este cucerită de către evrei în sec. XIV,
după ieşirea din robia egipteană. Ruinele vechiului oraş se văd până astăzi – cetatea palmierior
(Deuteronom 34, 3). Este străbătut de un râuleţ – Izvorul Sf. Elisei – în vremurile de demult,
izvor cu apă sărată, astăzi având o asmenea canalizare încât, în fiecare zi, curge pe câte una din
străzile Ierihonului. Tot în Ierihon se află şi trunchiul unui dud, despre care se spune că ar fi cel
în care s-ar fi urcat vameşul Zaheu.
Aproape de Marea Moartă se află un povârniş de munte retezat, pe platoul căruia se văd
ruinele vechii cetăţi Massada, cetatea lui Irod cel Mare. Între Massada şi Betleem, se află cetatea
Herodium, unde, potrivit unor cercetători, ar fi îngropat Irod.

Betleem

Este oraşul lui David şi a rămas celebru prin naşterea aici a lui Iisus, devenind loc de
pelerinaj. În sec. IV, Sf. Elena ridică aici o biserică deasupra peşterii Naşterii. În sec. VI,
împăratul Iustinian a refăcut şi a mărit biserica, din acea vreme ea rămânând neschimbată.
Prezintă două rânduri de coloane, care împart naosul în trei părţi. Pe pereţii laterali ai
naosului se păstrează părţi din mozaic, iar în pardoseală există părţi din mozaicul original.
Aici se află Peştera Naşterii, amenajată azi ca o capelă, unde, în fiecare noapte, se oficiază
Sf. Liturghie.

Hebron (Chiriat Arba)

 În această cetate a poposit Avraam pe când străbătea valea Canaanului. Aici există un
arbore uriaş, strâns în chingi de fier – un lăstar al Stejarului Mamvri. Tot în vecinătate se află
peştera Macpela, cumpărată de Avraam de la hetei, unde a îngropat-o pe soţia sa, Sara, peşteră
devenită apoi gropniţă patriarhală. Aici se află înmormântat Avraam, Isaac şi Rebeca, Iacob şi
Lia, Iosif şi Asineta. Rahela, a doua soţie a lui Iacob, nu se află înmormântată aici, mormântul ei
străjuind la marginea drumului ce uneşte Ierusalimul cu Betleemul. Deasupra peşterii se înalţă o
clădire imensă, musulmană, prevăzută, ca şi biserica Sf. Sofia din Constantinopol, cu patru
minarete.
La sud-est de Hebron se află altă cetate biblică –Arad- centrul metalurgic unde Solomon
îşi avea topitoriile. La sud-vest de Hebron se află Beerşeba (Şapte Fântâni), cetate legată de
numele Patriarhului Avraam. Acesta a săpat aici o fântână, pentru a marca o înţelegere de pace
(Facerea 21, 31). Pe malul Mării Mediterane există ruinele a două străvechi porturi filistene –
Aşchelonul şi Aşdodul. Din cauza depunerilor aluvionare, porturile s-au îndepărtat de mare. În
epoca Noului Testament, porturile erau foarte animate.
Pe malul estic al Mării Mediterane se află ruinele cetăţii Iafa (Iope), port al Ţării Sfinte
la Marea Mediterană. De aici s-a îmbarcat Iona spre a fugi de la faţa Domnului, când a fost
trimis să propovăduiască în Ninive. Azi, Iope este un cartier al Tel Avivului. La nord de Iafa
se află ruinele cetăţii Cezarea Palestinei, port la Marea Mediterană, construit de familia
irodiană şi închinat Cezarului. Între ruinele sale s-au găsit inscripţii, printre care şi cea de
„Pontius Pilatus”. Această piatră a fost aşezată probabil la piciorul vreunui altar, pe care Pilat
l-ar fi înnălţat. La Caesareea Palestinei îşi aveau sediul procuratorii romani, care veneau la
Ierusalim doar de sărbători pentru a asigura şi supraveghea liniştea şi ordinea publică. Aici a
fost închis doi ani Sf. Ap. Pavel, până la plecarea la Roma.
Tot pe malul Mării Mediterane se află şi cetatea Haifa, singurul port în funcţiune azi la
Marea Mediterană. Nu este însă la fel de important ca muntele Carmel, legat de profetul Ilie.
Între Iope şi Ierusalim se situează Emausul, astăzi doar un complex mănăstiresc catolic.
Înspre Ierusalim, se află biblicul Betel, mai bine zis ruinele cetăţii Betel, amintind de
patriahul Iacob, care, fugind de la faţa fratelui său Esau, a făcut un popas în drum spre
Mesopotamia, oprindu-se la Luz, unde a avut un vis cu o scară cu un capăt în pământ şi cu
celălalt în cer, pe ea urcând şi coborând îngerii, iar la capăt Dumnezeu, care îi repetă o
promisiune făcută şi lui Avraam şi Isaac, aceea că lui şi urmaşilor lui le va da Ţara Canaanului.
Când s-a trezit din vis, Iacob s-a înspăimântat şi a zis că locul acela nu este altceva decât casa
Domnului – Bait Elohim (Bet El). Mai târziu, aici a înflorit idolatria, iar tot ce a rămas au fost
ruinele.
Mai înspre nord se află cetatea Sichem, nume amintit în împrejurarea convorbirii
Mântuitorului cu femeia samariteancă. Fântâna, săpată în stâncă de granit, cu o circumferinţă
mică, dăinuie până astăzi. Are o adâncime aşa de mare, încât, dacă se toarnă o cană de apă în
fântână, se va aştepta secunde bune până când se va auzi că apa a ajuns. Astăzi, fântâna se află în
naosul unei biserici ortodoxe, constituind şi azi o sursă de apă pentru locuitorii Sichemului. La
nord-vest se află cetatea vechii Samarii, Sevaste, capitala regiunii de nord, ruinele fiind din
epoca romană, reînnoite tot de familia irodiană şi închinate Cezarului.
Trecând graniţa în Galileea, vom întâlni mai multe cetăţi biblice, neotestamentare sau
vechitestamentare.

Nazaret

Este oraşul în care a avut loc Bunavestire şi unde şi-a petrecut copilăria şi tinereţea Iisus.
La marginea Nazaretului, înspre sud-vest, se află un povârniş de dealuri, care se termină în sud
cu o prăpastie – locul unde l-au adus locuitorii pe Iisus, pentru a-L arunca, fiindcă, într-o
sâmbătă, după Botez, a fost invitat de mai marele Sinagogii să citească pericopa de rând – Isaia,
cap. 61 – „Duhul Domnului este peste mine, căci Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor, M-a
trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în
război libertate.” Mântuitorul a interpretat acest text pentru Sine, identificându-se cu Mesia,
lucru considerat de către cei prezenți drept blasfemie. Ei vedeau în el un om ales, dar nu pe
Mesia. Tot în Nazaret se mai află şi un izvor ce curge din interiorul unei biserici creştine, după
tradiţie fiind izvorul Sf. Maria. Astăzi, Nazaretul este un oraş modern, cu o populaţie arabă
creştină.
La est de Nazaret se află Cana Galileei, unde Iisus a săvârşit prima minune. În
apropiere există muntele Tabor, de pe înălţimea căruia se vede, în nord, lacul Galileei. Pe
malul acestui lac se găsesc ruinele mai multor cetăţi biblice: Tiberiada, înălţată în cinstea
împăratului Tiberiu (Irod venea aici des, pentru băile termale), Magdala şi Capernaum.
Ruinele de la Capernaum constituie cele mai multe vestigii biblice – fundamentele caselor,
uliţele şi urmele sinagogilor. După plecarea forţată din Nazaret, Iisus şi -a stabilit aici o a
doua patrie, stând în casa soacrei lui Petru. Tot în Galileea se pot ved ea şi ruinele cetăţii
Betsaida.
Descoperiri arheologice s-au făcut şi în ţările din vecinătatea Canaanului.

Egiptul

Egiptul este ţara unde evreii şi-au petrecut o parte din istoria lor. Aici s-au format ca
naţiune distinctă, dar, din acele vremuri, s-au păstrat mai puţine urme ale lor în Egipt. Se şie însă
că oraşe ca On, Pihahirot, Ramses au fost construite de evrei. Mai târziu, unii evrei s-au întors
în Egipt, căutând scut şi condiţii de existenţă mai uşoare (sec. VI î. Hr.), odată cu invazia
babiloniană în Canaan, Egiptul fiind o putere adversară a Babilonului. Un al doilea val de evrei a
venit în Egipt după exilul babilonic. Ulterior, în perioada romană, numărul evreilor din Egipt a
sporit, mai ales că romanii le-au asigurat libertatea practicării comerţului. Peninsula Elefantina a
fost centrul comunităţii iudaice din Egipt. Evreii de aici şi-au construit chiar un templu, ca
replică la cel din Ierusalim. Acest lucru nu a fost văzut bine de către iudeii de acasă. Din
comunitatea iudaică din Egipt a făcut parte şi Filon din Alexandria.
 Între descoperirile arheologice din Egipt trebuie să avem în vedere tăbliţele de la Tell el
Amarna, unde în antichitate îşi avea reşedinţa faraonul Amenofis al IV-lea (1379-1362), numit şi
Akhenaten sau Ich-en-Aton. Aceste tăbliţe au o importanţă incontestabilă pentru Vechiul
Testament, deoarece informaţiile lor scrise cu caractere cuneiforme în limba accadiană au în
vedere între altele şi situaţia politică a Ţării Sfinte înainte de venirea evreilor.
Amintim apoi manuscrisele aramaice sau papirii aramaici din Elefantina, decoperiţi între
anii 1904-1906 şi care prezintă pe lângă contracte de închiriere, matrimoniale şi ereditare şi
modul de viaţă religioasă a evreilor din Elefantina, unde aveau şi un locaş de cult.
Vestigiile arheologice din Egipt nu au putut fi valorificate până în sec. XIX din cauza
imposibilităţiii descifrării hieroglifelor. Cel care le-a descifrat întâi a fost francezul Fr.
Champollion.

Asiria şi Babilonul

Sunt două teritorii cu numeroase descoperiri arheologice. În Babilon au fost duşi evreii în
robie în 586 î.Hr. de către regele Nabucodonosor al Babilonului. Aici au rămas până în anul 538
î. Hr., când, în urma edictului de eliberare a evreilor, emis de Cirus, regele perşilor, s-au întors în
Ţara Sfântă în jur de 43.000 de evrei, sub conducerea prinţului Zorobabel (Şeşbaţar) şi a
arhiereului Iosua. Unii dintre evrei nu s-au mai întors niciodată în ţara lor. Iezechiel, Daniel şi
alţi demnitari ai poporului evreu au rămas în Babilon, unde s-a format partea cea mai importantă
a Talmudului, Talmudul babilonian. Din această zonă a Babilonului, care se numea înainte
Mesopotamia, era de loc şi Avraam, mai exact din cetatea Ur, lângă zona de confluenţă a
fluviilor Tigru şi Eufrat. Şantierele arheologice de aici au adus la lumină cetatea Ur (azi Tele
Mugajjar sau Mugheir) şi au descoperit ruinele Babilonului şi codul de legi al lui Hamurabi,
rege al Babilonului, contemporan cu Avraam – placă de bazalt cu dimensiunile de 2/1m, cod de
legi asemănător cu cel din Pentateuh. S-au descoperit şi inscripţii în scriere cuneiformă pe tăbliţe
de lut şi urme ale palatelor regale. Unii regi ai Babilonului sunt amintiţi în cărţile Vechiul
Testament.
Descoperirile din Asiria şi Babilon atrag atenţia specialiştilor îndeosebi prin conţinutul
inscripţiilor.

Fenicia
 Fenicia este ţara care se află la nord de Canaan. A reprezentat interes pentru arheologie.
S-au întreprins săpături în Tir, Sidon şi Biblos. Toate aceste cetăţi au dispărut de pe harta
Feniciei (Liban). Existenţa lor este confirmată doar de săpăturile arheologice.

Arabia

În Vechiul Testament, pe lângă denumirea de Arabia (II Paral. 9, 14; Isaia 21, 13) care
are în vedere ţinutul arid, se mai folosesc şi alte expresii ca: ţara răsăritului (Facerea 25, 6) sau
Chedar (Isaia 42, 11). Această zonă asiatică cu întindere la est şi sud-est de Ţara Sfântă ocupă
spaţiul dintre Marea Roşie, Oceanul Indian şi Golful Persic. Ea a fost locuită de urmaşii lui
Ismael, fiul lui Avraam născut din Agar egipteanca. Aceştia au convieţuit cu cei ce s-au născut
din căsătoria aceluiaşi patriarh cu Chetura (Facerea 25, 1-4)
Datele biblice sumare despre aceste neamuri sunt puse în lumină de cercetările
arheologice.
 I. DATE GEOGRAFICE PRIVIND
ŢARA SFÂNTĂ.

Universul la vechii evrei

Înainte de a prezenta situaţia geografică a Ţării Sfinte se cuvine să ne referim la câteva

idei generale ale vechilor evrei despre univers.
Cuvântul univers nu-l întâlnim în Sfânta Scriptură, în locul lui se folosesc expresiile
cerul şi pământul (ha şamaim vehaareţ). Evreii îşi imaginau lumea văzută ca un disc,
Ierusalimul fiind centrul. Acest disc era înconjurat de apele oceanului (Isaia 40, 22; Ps. 3,
2), iar dincolo de ape exista un întuneric de nepătruns (Iov 26, 10). Deasupra pământului se
desfăşoară cerul, firmamentul sau tăria (rakia Ps. 103, 3). Deasupra acestuia stau
îngrămădite apele cele de sus, de unde se revarsă ploaia, se cerne zăpada şi cade grindina
atunci când se deschid ferestrele sau încuietorile cerului.
Pe tărie sau firmament sunt fixate astrele: soarele, luna şi stelele, numite luminătorii mari
şi mici. Astrele deosebesc ziua de noapte şi determină timpurile (Facerea 1, 14; Ps. 136, 7-9).
Aşa cum se observă, concepţia vechitestamentară despre univers era geocentrică1.
Punctele cardinale erau numite cele patru laturi ale pământului (arba kenafot ha areţ); sus
- nordul, jos – sudul, la dreapta – estul, la stânga – vestul.

Numirile, aşezarea geografică şi hotareleŢării Sfinte

Cea mai veche denumire biblică a Ţării Sfinte este aceea de Canaan sau pământul
Canaanului -Ereţ Kenaan- (Facerea 11, 31; 13 12; 16, 3 şi locurile paralele). După ce evreii au
ocupat Canaanul, ţara s-a numit Ţara evreilor - Ereţ ha Ivrim- (Facerea 40, 15). Mai târziu a
primit numele de Ţara lui Israel – Ereţ Israel (I Regi 13, 19; Iezechiel 7, 2; 12, 19).
După întoarcerea evreilor din captivitatea babilonică, Ţara Sfântă a primit numele de
Iudeea, datorită faptului că cei mai mulţi dintre repatriaţi erau din tribul lui Iuda (Luca 23, 5;
Faptele Apostolilor 10, 37; 26, 10).
Din vremea stăpânirii romane, Ţara Sfântă s-a numit Palestina, după numele vechii
Filistea, cetate locuită de filisteni şi care se întinde pe coasta sud-estică a Mediteranei. Romanii,
dorind să şteargă orice urmă a prezenţei evreilor în Ţara Sfântă, au generalizat numirea Filisteii
la tot teritoriul dintre Iordan şi Marea Mediterană.
Până în anul 1948, Ţara Sfântă a purtat numele de Palestina. În acest an, pe vechiul
teritoriu al Palestinei au luat fiinţă, prin hotărârea Naţiunilor Unite, două state: Israel şi Iordania
ŢARA SFÂNTĂ este aşezată la întâlnirea Asiei cu Africa, pe malul estic al Mării
Mediterane. Are o formă lunguiaţă, desfăşurându-se dinspre nord spre sud. Este împărţită în

1
Nicolaus Copernic (1473-1543), matematician, fizician și astronom vine cu adevărata teorie heliocentrică,
înlocuind geocentrismul ebraic.
două, printr-o depresiune ce începe de la poalele munţilor Liban şi Antiliban în nord, şi se
termină în deşertul Sinai în sud. Prin depresiune curge Iordanul, care împarte Ţara Sfântă în
două. Această depresiune se află în nord la peste 500 de metri peste nivelul Mării Mediterane, ca
în sud să ajungă la 400 de metri sub nivelul mării. Pe scurt, Ţara Sfântă se mărginea la vest cu
Marea Mediterană, la est cu Lacul Ghenizaret, Iordanul şi Marea Moartă, la nord cu Munţii
Liban, Antiliban şi Carmel, iar la sud cu pustiul Sinai.
Partea de la răsărit de Iordan are o lungime de la nord la sud de 200 km şi o lăţime ce
varia de la 90 Km în nord până la 40-50 km în sud. Este un ţinut deluros, un fel de podiş. Această
ţară a fost ocupată de evrei după robia egipteană, sub conducerea lui Moise (sec. XIV î. Hr.),
care a dat-o drept moştenire seminţiilor Ruben, Gad (fiii lui Iacob) şi jumătate din Manase (fiul
lui Iosif). Mai târziu, această parte de ţară s-a numit Pereea, adăugându-se şi teritoriile de la
răsărit de lacul Galileei: Vasanul (sau Basanul), Decapole (Zece cetăţi), Trahonidis, Auranidis,
Bataneea şi Itureea.
Partea de la apus de Iordan are o lungime de la nord la sud de aproximativ 260de
km şi o lăţime variabilă, în nord 37 de km şi în sud 150 km. Este partea de ţară cea mai
extinsă, cu aspect în general muntos. Munţii Ţării Sfinte care se desfăşoară aici sunt o
continuare a munţilor Liban. Ei se unesc în sud cu munţii Sinaiului. Aceşti munţi se
desfăşoară în apropiere de valea Iordanului, astfel încât partea lor de răsărit coboară abrupt
înspre Iordan. Coasta vestică a munţilor coboară lin până la a se transforma într-o câmpie
desfăşurată pe tot malul Mării Mediterane. Această câmpie s-a născut ca urmare a
depunerilor marine. Se împarte în două astfel: din nord, de la Haifa sau muntele Carmel
până la portul Iope, avem Câmpia Şaronului, câmpie mlăştinoasă, cu întinse plantaţii de
citrice, viţă-de-vie şi culturi de cereale şi bumbac. Partea de sud, de la Iope la Gaza este
Câmpia Spelea sau Şefelea, câmpie mai puţin roditoare, din lipsa precipitaţiilor. Totuşi,
aici există plantaţii de palmieri şi viţă-de –vie.

Munţii din partea de vest a Iordanului.

În nord, munţii Galileei fac legătura directă cu munţii Liban. Dintre cei mai cunoscuţi
amintim munteleTabor din imediata vecinătate sud-vestică a Lacului Galileii. La N-E de Tabor
se află niște coline care coboară spre malul lacului Galileii. Două dintre ele poartă numele de
Qurun Hattin (Coarnele Hatinului).
Lanţul muntos al Samariei este despărţit de munţii Libanului prin valea Iezreel
(Esdrelom), care începe de la munţii Carmel (Grădină) şi merge în sud-vest, până la valea
Iordanului. Această vale este des amintită în Sfânta Scriptură, prin desele lupte, mai ales din jurul
oraşului Meghido.
La sud de această vale se află lanţul de munţi ai Samariei, dintre care cei mai cunoscuţi
sunt Ebal şi Garizim, două coline care flanchează oraşul Sichem.
 Când evreii s-au reîntors din robie şi au ocupat Ţara Sfântă, sub conducerea lui Iosua,
acesta a dispus ca o ceată de evrei să citească de pe muntele Ebal toate binecuvântările din
Deuteronom 29, cu tot ce va veni peste Israel dacă se vor respecta poruncile lui Moise, iar de pe
Garizim, toate blestemele ce vor veni peste Israel, dacă nu vor fi respectate poruncile. Munţii
Samariei se termină printr-o linie imaginară, la nord de Ierusalim.
Munţii Iudeii, situaţi la sud de linia muntoasă a Samariei, se unesc cu muntele Sinai în
sud. Între cei mai importanţi munţi ai Iudeii amintim muntele Sionului, cu cele două vârfuri ale
sale – Sion şi Moria. Pe muntele Sion era construit Ierusalimul. Tot aici se află şi muntele
Măslinilor, despărţit de muntele Sionului prin valea Chedron.
În apropiere de Ierihon se află muntele Qarantania (a ajunului de 40 de zile). La sud de
Betleem avem masivul Hebron.
Munţii Ţării Sfinte sunt de mică altitudine. Cei mai mari dintre ei nu depăşesc 1000 de
metri. Mai înalţi sunt cei din nord, munţii Galileei. Coboară spre sud, ca apoi munţii Iudeii să
urce din nou în altitudine. Sunt străbătuţi de văi nenumărate şi sunt acoperiţi de plantaţii de
măslini şi de alţi arbuşti specific mediteraneeni.
 Apele Ţării Sfinte.

Apele Ţării Sfinte se împart în ape curgătoare şi ape stătătoare. Amintim mai întâi apele
curgătoare întrucât acestora îşi datorează existenţa şi apele stătătoare.

Ape curgătoare

Iordanul

Este cea mai importantă apă curgătoare a Ţării Sfinte. Denumirea vine de la verbul
ebraic iarad- care înseamnă el a coborât- şi se traduce prin „râul care curge în adâncime”.
Se formează din trei izvoare ce ies din munţii Liban şi Antiliban – Dan, Hazbani, Banias,
care se unesc şi, la mică distanţă, străbat lacul Merom, astăzi secat. Iordanul îşi continuă
cursul până întâlneşte lacul Ghenizaret, continuându-şi apoi drumul în sud, pe o distanţă
în linie dreaptă de peste 100 de km, vărsându-se în Marea Moartă în apropiere de Ierihon.
Dacă la izvor, Hasbani, afluentul Iordanului, se află la 563 m deasupra nivelului
Mării Mediterane, la vărsarea în marea Galileei (Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenizaret)
Iordanul ajunge la 208 m sub nivelul Mediteranei, iar la vărsarea în Marea Moartă la 392 m
sub nivelul Mării Mediterane. Datorită acestei mari căderi (pante), apa Iordanului curge
foarte repede.
Iordanul are apă dulce, fiind o sursă importantă de peşte pentru Ţara Sfântă. El a
devenit vestit prin evenimentul Botezului Domnului. Locul acestui eveniment este în
apropiere de Ierihon, unde propovăduia Ioan Botezătorul.
Din partea de vest, Iordanul nu primeşte afluenţi însemnaţi. Demn de menţionat este
doar pârâul Cherit, care izvorăşte din munţii Efraim şi se varsă în Iordan apro ape de
Ierihon.
La mică distanţă după ce iese din lacul Ghenizaret (al Galileei), din partea de est
Iordanul primeşte râul Iarmuc. La jumătatea distanţei dintre lacul Galileei şi Marea
Moartă, primeşte alt afluent, râul Iaboc. Tot dinspre răsărit, din munţii Arabiei izvorăşte
râul Arnon, care se varsă direct în Marea Moartă. Toate aceste râuleţe sunt seci vara şi
abundente în timpul ploios al iernii. Există râuleţe sau pârâuri care izvorăsc din munţii
Ţării Sfinte, vărsându-se direct în Marea Mediterană. Amintim aici pârâul Chişon, care
izvorăşte de la poalele muntelui Tabor.

Ape stătătoare

Marea Mediterană
 Marea Mediterană, numită în antichitate şi Marea cea Mare scaldă coastele vestice ale
Ţării Sfinte. Pentru că malul estic al Mării Mediterane este foarte abrupt, nu au existat aici
porturi celebre şi nici localităţi importante. Puţinele porturi existente Iafa, Aşchelonul şi
Aşdodul, au dispărut din cauza depunerilor marine masive. Depărtându-se de mare, aceste
porturi au devenit aşezări de interior şi nu de coastă.

Marea Moartă (Marea Sărată)

Marea Moartă are o lungime de peste 70 de km şi o lăţime de 3 – 17 km. Este

adâncitura cea mai mare de pe suprafaţa pământului, fiind cu 394 de m sub nivelul Mării
Mediterane. Concentraţia de sare este atât de mare, încât aici nu trăieşte nici o vietate, iar
corpurile solide nu se afundă. Malurile sunt acoperite cu sare, iar împrejurimile sale sunt în
general sterpe. Se găsesc oaze de salcie şi păpuriş doar în zonele în care se varsă în mare
pârâiaşe de apă dulce.
După tradiţie, partea sudică a Mării Moarte era înainte un şes desfătător unde erau situate
cetăţile Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim. Pentru fărădelegile săvârşite de locuitorii din aceste
cetăţi, Dumnezeu a slobozit asupra lor pucioasă şi foc din cer, distrugându-i împreună cu cetăţile
lor. Astfel, substanţele răşinoase, care existau din abundenţă în subsol, s-au aprins, locul s-a
surpat, iar abisul format s-a umplut cu apa Mării Moarte, care existase şi până atunci dar pe o
întindere mai mică. Despre fenomenul scufundării terenului şi a cetăţilor amintite aflăm
informaţii în Sfânta Scriptură (Facerea 19, 24-25; Deuteronom 19, 22), la Geograful antic Strabo
(Geografia XVI, 2), istoricul Tacitus (Ist. V, 7) şi Iosif Flaviu (Antichităţi iudaice I, XI, 4;
Războiul iudaic IV, 8, 4). Iosif Flaviu o numeşte Marea Asfaltică întrucât din adâncurile ei iese
din când în când smoală, pe care evreii o adunau şi o foloseau la smolirea acoperişului caselor.
Egiptenii o cumpărau pentru îmbălsămarea mumiilor. Arabii numesc această mare Marea lui Lot.
Este împărţită în două părţi inegale printr-un fel de limbă de pământ.

Lacul Galileii

Îl mai găsim în Biblie cu denumirea de Lacul Ghenizaret, Marea Galileei, Marea

Tiberiadei sau Lacul Tiberiadei. În ebraică se numeşte Iam Kineret (Marea vioară) pentru că are
forma unei viori. Se află în nord-estul Ţării Sfinte. Are o lungime de 21-24 km, o lăţime de 12
km, reprezentând bazinul piscicol cel mai important. Împrejurimea lacului este bogată în
vegetaţie.
De pe malurile sale, Iisus i-a recrutat pe cei dintâi apostoli: Andrei, Petru, Iacob şi Ioan.

Izvoare şi fântâni vestite

 Cel mai însemnat izvor este socotit a fi Siloamul, aflat în valea Cedron (Chedron), în sud-
vestul Ierusalimului. Aici l-a vindecat Mântuitorul pe orbul din naştere (Ioan 9, 7).
Tot în Ierusalim se aflau izvoarele care alimentau lacul Vitezda, aflat lângă poarta oilor.
Aici a vindecat Mântuitorul pe paraliticul bolnav de 38 de ani (Ioan 5, 2)
Între fântânile mai vestite amintim fântâna lui Iacob de lângă Sichem, în Samaria. Aici a
avut loc convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă (Ioan 4, 6-11).
 Clima Ţării Sfinte

Clima Ţării Sfinte este mediteraneană, specifică zonei subtropicale nordice. Există
două anotimpuri – unul secetos şi cald – caiţ (aprilie - octombrie) şi unul umed şi ploios –
horef (noiembrie - martie). În anotimpul uscat nu cade nici un strop de ploaie, fapt ce
determină ca ciclul vegetaţiei să fie invers decât în zonele temperate. În această perioadă
secetoasă, vegetaţia se hrăneşte numai cu rouă, iar aceasta este privită ca o adevărată
binecuvântare de la Dumnezeu.
În Ţara Sfântă se înregistrează diferenţe de temperatură de la 0 – 50 de grade C, în funcţie
de zonele geografice. Spre exemplu, pe malul Mării Mediterane este o temperatură moderată şi o
climă umedă. În munţi, climă uscată şi răcoroasă, iar în valea Iordanului, climă tropicală, cu o
temperatură aproximativă de 50 de grade C, aceleaşi temperaturi ca şi în Ierihon şi la Marea
Moartă. Nu sunt necunoscute zilele cu zăpadă, existând un fenomen curios – ninge, tună şi
fulgeră. De obicei, ninsorile sunt foarte păgubitoare, însă rămân foarte scurtă vreme la sol. Nu
există o iarnă de durată, deci citricele rezistă în orice zonă. Ultimele zile din decembrie, apoi
lunile ianuarie şi februarie sunt perioadele în care cad zăpezi.
Diferenţele de temperatură determină diferenţieri în executarea lucrărilor agricole. În
părţile Iudeii, seceratul se termină în aprilie, în Galileea, în iulie.
Deasupra Ţării Sfinte bat vânturi iarna dinspre nord – vest şi nord, iar vara dinspre nord –
est şi est. Primele aduc ploi. În septembrie – octombrie există vânturi foarte calde, dinspre Egipt
şi deşertul Arabiei – hampsinuri – care aduc cu ele nori roşiatici de praf. Zilele sunt greu de
suportat de către localnici, întrucât aerul se înceţoşează şi devine greu de respirat.

Flora şi fauna Ţării Sfinte

Diversitatea formelor de relief din Ţara Sfântă a determinat ca şi flora să fie diferită de la
o zonă la alta. Astfel, pe coasta mării există floră mediteraneană ca şi în Spania, Sicilia sau
Grecia. Leandrul şi mirtul cresc aici sub formă de arbuşti. Dintre arbori amintim pinul şi
măslinul, iar dintre flori amintim lalelele, rozmarinul şi busuiocul.
În valea Iordanului există floră tropicală, care seamănă mult cu cea din Africa. Întâlnim
aici palmierul, curmalul, bananierul şi papirusul.
Cel mai răspândit pom fructifer care creşte în Ţara Sfântă este măslinul (zait) are coroana
asemănătoare cu cea a mărului şi este foarte rămuros (simbolul familiei numeroase), cu frunze
argintii, lunguieţe şi cărnoase. Este un arbore foarte rezistent, de o longevitate matusalemică. În
valea Chedron şi în Grădina Ghetsimani, există măslini milenari. Chiar numele Grădinii
Ghetsimani are legătură cu plantaţia de măslini – Gat (presă) şi şemen (ulei). Se ştie că în urma
potopului, porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc (Facerea 8, 11). Măslinul a
devenit simbolul păcii şi înfrăţirii.
Între arborii fructiferi – lămâiul, portocalul, bananierul, smochinul, avocado, curmalul
(palmierul sau finicul).
 Plantaţiile de lămâi şi portocal se află în Câmpia Şaronului, dar şi în Galileea. Lămâiul şi
portocalul au flori albe, frumos mirositoare, iar înflorirea se face progresiv, încât în acelaşi
arbore se pot vedea flori, fructe tinere şi fructe mature.
Viţa-de-vie se cultivă în zona Hebronului. Datorită soarelui abundent, strugurii sunt foarte
dulci, iar vinul lăsat multă vreme se transformă în marmeladă. În Sfânta Scriptură, iscoadele
trimise de Moise în Canaan se întorc cu ciorchini uriaşi (2 – 2,5 kg). Viţa de vie a devenit
simbolul Bisericii (Isaia 5, 2-6; Psalmi 8, 9; Matei 21, 33). De aici şi cuvintele arhiereului la
Sfânta Liturghie, în timpul trisaghionului: „Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi, şi cercetează
via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea”.
Mărul este considerat un pom nobil şi îl întâlnim îndeosebi în Galileea, iar fructele sunt
de două ori mai preţioase decât portocalele. Tot în Galileea se găsesc şi nucul, castanul
comestibil şi cel sălbatic. În văile Ţării Sfinte există smochinul foarte înalt (peste 10 m înălţime).
Dintre arbuştii ornamentali – leandrul, iar dintre plantele bine-mirositoare – isopul, rozmarinul şi
busuiocul. Rozmarinul înmiresmează întreaga Ţară Sfântă.
Dintre cereale se cultivau orzul şi grâul, iar ca legume se cultivau ceapa şi usturoiul.
În munţii Ţării Sfinte cresc tot felul de spini şi scaieţi.
Fauna Ţării Sfinte este specifică zonei mediteraneene. Animalul cel mai des întâlnit este
asinul. Calul nu a fost crescut aici din cauza condiţiilor climatice aspre. El este simbolul mândriei, iar
când evreii luau ca pradă de război cai, le tăiau venele de la picioare. Un animal frecvent întâlnit în
Ţara Sfântă este cămila (gamal), mai ales cea cu o cocoaşă (dromaderul), dar şi cu două. Până azi, în
Hebron şi Beerşeba, sunt târguri anuale de cămile. Există şi oi, capre şi cornute mari. Porcul era
socotit un animal spurcat. Cu toate acestea, în Galileea, evreii creşteau porci pentru a-i vinde
păgânilor (turma din ţinutul gadarenilor). Existenţa acestor animale se explică şi prin înmulţirea
populaţiei neiudaice în Ţara Sfântă.
Animale sălbatice – hiena, şacalul, iar spre nord vulpea, lupul şi ursul brun. În
vremurile biblice existau lei şi leoparzi, dar au dispărut din cauza condiţiilor climaterice. Câinele
(kaleb) şi pisica nu erau socotite printre animalele domestice, întrucât intrau în categoria
animalelor necurate. Totuşi, păstorii foloseau câinele pentru paza turmelor şi împotriva fiarelor şi
hoţilor. Datorită credincioşiei lor faţă de stăpân, numele de kaleb s-a încetăţenit ca nume de
persoane la vechii evrei.
Dintre reptile – vipera palestiniană, o altă mare varietate de şerpi, scorpionul şi
păianjenul uriaş.
Păsările întâlnite în Ţara Sfântă sunt: porumbelul (iona), turturica (tor) şi găina, adusă în
Ţara Sfântă din Persia. Porumbelul şi turturica erau singurele păsări admise la sacrificii.
Dintre insecte, albina este foarte des amintită în Sfânta Scriptură. Ţara Sfântă era numită
ţara unde curge lapte şi miere. Stupii erau în scorburi de copaci sau în coşuri de nuiele lipite cu
lut. Ca insecte mai amintim musca, ţânţarul, viespea şi molia.
Dintre zburătoare amintim: vrabia (sipar), a cărei carne se consuma (Matei 10, 29),
potârnichea, rândunica, pescăruşul, vulturul etc.
 Datorită condiţiilor climatice, fauna a sărăcit foarte mult, azi, încercându-se refacerea ei,
mai ales în zona de deşert şi depresiune.
 Împărţirea administrativ –
teritorială a Ţării Sfinte

La venirea evreilor în Canaan, în vremea Patriarhului Avraam, Ţara Sfântă se împărţea în

regate – cetăţi. Fiecare cetate mai importantă avea un rege canaanit, care stăpânea şi ţinuturile
din jurul cetăţilor respective. Un astfel de rege a fost şi Melchisedec, rege canaanit al Salemului,
contemporan cu Avraam. Cetăţi cu rege mai amintim: Ierihonul, Sichemul, Hebronul.
După întoarcerea evreilor din robie, sub Moise şi Iosua, Ţara Sfântă a fost împărţită
prin tragere la sorţi între cele 12 seminţii ale lui Israel: în Răsărit, Ruben, Gad şi jumătate
din Manase, iar celelalte seminţii, la apus de Iordan. În sudul ţării s-au stabilit seminţiile
Iuda, Veniamin, Simeon. La nord de acestea – Efraim şi cealaltă jumătate din Manase, iar
în Galileea, seminţiile Isahar, Zabulon, Neftali şi Dan.
În anul 1050 î. Hr. s-a instaurat în ţară regalitatea şi s-au unit administrativ toate
teritoriile. Înainte de regalitate, forma supremă de conducere şi administrare era teocraţia.
În anul 933 î. Hr., unicul regat al evreilor se scindează, luând fiinţă Regatul de nord, cu
capitala la Samaria (10 seminţii), având ca rege pe Ieroboam, şi Regatul de Sud, cu capitala la
Ierusalim (seminţiile lui Iuda şi Veniamin), având ca rege pe Roboam, fiul lui Solomon.
În vremea lui Iisus, teritoriul Ţării Sfinte de la apus de Iordan se împărţea în: Galileea (în
nord), Samaria (la sud de Galileea), Iudeea (la sud de Samaria) şi Idumeea (la sud de Iudeea),
aici avându-şi originea familia Irodiană.
La răsărit de Iordan amintim ca unităţi teritorial administrative Pereea, Decapole (o
asociaţie a 10 cetăţi palestiniene), apoi ţinutul Gaulanitis (azi Golan), Bataneea, Trachonitis,
Auranitis şi Itureea, care, după unii, ar fi un alt nume pentru Auranitis

Cetăţile de azil

Potrivit Legii Talionului (Ieşirea 21, 23-25), cel ce ucidea un om, trebuia să plătească
cu propria viaţă crima săvârşită. Existau şi cazuri în care crima era săvârşită involuntar. În
această situaţie se prevedea ca ucigaşul să poată scăpa de răzbunătorii sângelui prin
refugierea sa la altar, unde era în afara pericolului până ce judecătorii cerceta u cazul. Cum
însă altarul nu era decât unul în Ţara Sfântă, s-a pus problema alegerii unor localităţi care să
dobândească statutul de cetăţi de refugiu sau azil. Ele se aflau de o parte şi de alta a
Iordanului, în nordul, în centrul şi în sudul ţării. Ele erau: Chedeşul (în Galileea), Sichemul
(în Samaria) şi Hebronul (în Iudeea) (Deut. 4, 43; 19, 2-7; Iosua 20, 7; Num. 35, 9-34).
Dincolo de Iordan: Beţerul (în seminţia Ruben), Ramotul (în seminţia Gad) şi Golanul (în
seminţia Manase) (Iosua 20, 7-8).
Ucigașul din culpă trebuia să stea în cetatea de scăpare până la moartea arhiereului în
funcție (Numerii 35, 25-28).
 Capitalele Ţării Sfinte

Pe parcursul istoriei, centrul politic al statului evreu s-a aflat în diferite locuri. În timpul
regelui Saul, capitala regatului său era cetatea Ghibea, aflată pe teritoriul seminţiei lui Veniamin
(I Samuel 13, 2 ş.u). David, cel de-al doilea rege (sec. X î.Hr), a avut capitala 7 ani la Hebron,
după care şi-a mutat capitala la Ierusalim (ir-oraş; şalom-pace), cetate pe care a cucerit-o de la
iebusei.
Oraşul este aşezat în munţii Iuda, pe un platou calcaros la aproximativ 800 m peste
nivelul mediteranei, cu o înclinaţie mică spre sud-vest, aşa încât de pe muntele Măslinilor poate
fi cuprins în întregime cu privirea. Se află la 60 de km de coasta mediteraneană şi este înconjurat
pe trei părţi de văi adânci: la est avem văile Cedron şi Iosafat, iar la sud şi vest valea Hinon.
Numai în nord-vest stă în legătură cu munţii Iuda.
David a centralizat la Ierusalim şi cultul religios, aducând aici chivotul Legii aflat până
atunci la Chiriat Iearim. El l-a depus în Sion unde a construit şi un altar pe ţarina cumpărată de la
iebuseul Aravna.
Solomon a dat o nouă înflorire oraşului. L-a înconjurat de jur împrejur cu zid. A înconjurat cu
zid şi cetatea lui David din Sion. Aici a construit edificii măreţe: casa cedrilor, casa tronului – pentru
audienţe şi judecăţi, un palat pentru sine, altul pentru soţia sa şi apoi templul, zidit pe ţarina de pe
muntele Moria, pe care David o cumpărase de la iebuseul Aravna.
După dezbinarea regatului lui Solomon (933 î.Hr), Ierusalimul a rămas doar capitala regatului
Iuda. A venit exilul babilonic (586 î.Hr), când Ierusalimul şi templul s-au prefăcut în ruine.
După exilul babilonian, cei întorşi au rezidit templul, cunoscut sub numele de templul lui
Zorobabel, iar apoi, prin intervenţiile lui Neemia la curtea persană, au fost rezidite şi zidurile
cetăţii Ierusalimului.
În timpul dominaţiei egiptene şi siriene în Ţara Sfântă (324-175 î.Hr), pe locul cetăţii lui
David din Sion, dărâmată de babilonieni, s-a zidit o altă cetate numită Acra, pe care a dărâmat-o
Simeon Macabeul.
O altă clădire impozantă în Ierusalim a fost palatul Hasmoneilor sau Macabeilor, construit de
membrii acestei dinastii.
Irod cel Mare, rege în Iudeea, a schimbat complet fizionomia Ierusalimului. Şi-a construit
aici un palat magnific întărit cu trei turnuri uriaşe. Palatul şi turnurile dominau tot Ierusalimul,
încât în caz de tulburări, regele se putea pune repede la adăpost.
Un alt edificiu refăcut de Irod este fortăreaţa Antonia, numită aşa în onoarea protectorului său
Marc Antoniu. Era un castel masiv, ocupat de o unitate a infanteriei romane. Din turnurile acestei
fortăreţe se observa cu uşurinţă tot ce se întâmplă în incinta templului. Trupele romane staţionate aici,
mai ales cu ocazia marilor sărbători iudaice, erau gata să înăbuşe orice revoltă populară.
Cea mai glorioasă lucrare a lui Irod cel Mare rămâne reconstruirea templului. Lucrarea a
început în anul 20 î.Hr şi a durat 18 luni. Curtea interioară mărginită de coloane a cerut alţi 8 ani.
Restul lucrărilor au continuat şi după moartea lui Irod. Construcţia întregului ansamblu s-a
încheiat în anul 64 d. Hr, ca în anul 70 edificiul să dispară în întregime şi pentru totdeauna în
flăcări.
Ierusalimul a renăscut şi a cunoscut alte perioade de înflorire şi decădere. Nu aşa s-a
întâmplat cu templul. Astăzi, Ierusalimul este oraşul sfânt al celor trei mari religii monoteiste ale
lumii: iudaismul, creştinismul şi mahomedanismul.
 Locuitorii vechi ai Ţării Sfinte

Ţara Sfântă a fost populată din vechime, fiind socotită leagăn al omenirii. Această zonă
geografică se consideră că ar fi fost paradisul terestru. Între vechii locuitori ai Ţării Sfinte
amintim:

Canaaniţii (canaaneii)

Referitor la originea acestora, Sfânta Scriptură ne spune că strămoşul lor era Canaan, fiul
lui Ham şi nepotul lui Noe. Din cei 11 fii ai lui Canaan s-au născut 11 seminţii canaanite din care
au ajuns să populeze Canaanul doar 7, restul s-au oprit în Siria şi Fenicia. Canaaneii au venit în
Ţara Sfântă din părţile Eufratului, fiind împinşi de acolo de către semiţi. Pe timpul patriarhilor,
canaaniţii erau avansaţi ca civilizaţie. Practicau o agricultură înfloritoare, iar sub raport
administrativ erau organizaţi în regate. Fiecare oraş avea în frunte un rege şi se conducea
independent de celelate. Aşa i-a găsit organizaţi Iosua la întoarcerea din robia egipteană. El n-a
reuşit să-i supună în totalitate pe canaanei, dovadă că şi David a avut de luptat împotriva lor. El a
cucerit Ierusalimul de la iebusei (una din cele 7 seminţii canaanite care locuiau în Ţara Sfântă).
Regele Solomon a lichidat ultimele rămăşiţe independente ale canaaniţilor.

Refaimii

Constitue o populaţie care s-a impus prin statura înaltă a membrilor ei. Trăiau dinspre
centru spre nordul ţării. În sens restrâns denumirea de refaimi s-a dat numai locuitorilor din
ţinutul Basan. Og, regele Basanului, este considerat ultimul lor reprezentant (Deut. 3, 11).

Horeii (troglodiţii)

Horeii erau oamenii ce locuiau în văgăunile munţilor Seir (Facerea 14, 6; Iosua 11, 21).
Trăiau în regiunile stâncoase de la sud-vest de Marea Moartă. Horeii au fost stârpiţi de către
edomiţi, dar nu deodată ci pe o perioadă mai lungă de timp (Deuteronom 2, 12, 22).

Amoreii

Numele acestui popor îşi are originea în numele vechi al Ţării Sfinte – Amur.

Filistenii
 Şi acest popor se numără printre locuitorii Ţării Sfinte. Ei locuiau pe malul sud-estic al
Mediteranei, între Iope şi Gaza şi formau o pentarhie din oraşele Aşdod, Aşchelon, Ecron, Gat şi
Gaza. Din mărturiile Vechiului Testament aflăm că ei au emigrat de pe coasta sudică a Asiei
Mici, din insulele Mării Egee şi mai ales din Creta (Gaftor), împinşi fiind de către greci. În sec.
XI î.Hr au cucerit aproape tot Canaanul, oprimând triburile israelite. David a obţinut primele
victorii împotriva lor (II Samuel 5, 17 ş.u). După aceea nu se va vorbi decât rar despre ei (II Regi
18, 8).
Când Avraam a venit în Canaan din Urul Caldeii, Ţara Sfântă era ocupată de hetei,
iebusei, amorei, gherghesei, hevei, canaanei şi ferezei. Ierusalimul era cetate canaanită a
iebuseilor. În zona cetăţii Beerşeba, locuiau heteii, de la care Avraam a cumpărat peştera
Macpela. Localnicii i-au numit pe noii veniţi în Canaan cu numele de ivrim, întrucât au apărut
din cealaltă parte a Iordanului (de la răsărit). În limba semită eber înseamnă parte. Aşadar, ivrim
sau ibrim sunt cei veniţi de peste râu sau din partea de răsărit a Iordanului.

Evreii

Sunt o populaţie semită, născută din cele două triburi semite, care au părăsit Caldeea
(Mesopotamia) în secolul XIX î. Hr., un trib condus de Avraam, iar celălalt de nepotul său,
Lot. Aceste triburi s-au contopit şi populaţia lor s-a înmulţit până în secolul XVII, când, în
vremea patriarhului Iacob, s-au strămutat în Egipt, unde au petrecut 400 de ani, acolo
devenind o naţiune. Au revenit în Canaan în secolul XIII î. Hr., ocupând această ţară cu
intermitenţe, până în anul 70 d. Hr., când, în urma cuceririlor romane, a început marea
diasporă (galutul), evreii fiind împrăştiaţi în toată lumea. Ocuparea cu intermitenţe a
Canaanului după întoarcerea din Egipt ne aminteşte de robiile prin care au trecut israeliţii.
Mai întâi, desfiinţarea regatului de nord în anul 722 î.Hr şi robia asiriană din care poporul nu
s-a mai întors niciodată. Apoi robia babilonică începând cu 606 î.Hr şi până în anul 538 î. Hr.
În urma edictului de eliberare dat de regele Cirus al Persiei care cucerise Babilonul, o parte a
evreilor se întorc în ţară sub conducerea lui Zorobabel (Şesbaţar) şi a lui Iosua. Supuşi fiind
perşilor, iudeii întorşi şi-au reconstruit templul şi apoi zidurile cetăţii. În anul 332, Alexandru
cel Mare înfrânge imperiul persan şi iudeii intră sub stăpânirea sa. Odată cu moartea lui
Alexandru Macedon şi a constituirii regatelor naţionale, iudeii s-au aflat când sub stăpânirea
Egiptului când a Siriei.
Împotriva regelui sirian Antioh IV Epifanes, care urmărea desnaţionalizarea iudeilor, a
organizat o răscoală preotul Matatia şi cei cinci fii ai lui, dintre care cel mai viteaz a fost Iuda,
supranumit Macabeul. Prin el se introduce dinastia macabeiană sau a Hasmoneilor în noul stat
independent proclamat de iudei în anul 65 î.Hr. Noul stat a durat destul de puţin, întrucât în anul
63 î.Hr. Iudeea devine provincie romană, iar în anul 37 î.Hr. pe tronul regatului iudeu ajunge
Irod cel Mare sau Idumeul, care va întemeia dinastia irodiană. Această dinastie se va afla în
fruntea regatului până în anul 44 d.Hr, când Iudeea devine definitiv provincie romană condusă de
guvernatori romani.
 În timpul domniei lui Irod cel Mare s-a născut, în Betleemul Iudeii, Iisus Hristos, iar în
timpul procuratorului roman Ponţiu Pilat, Domnul a pătimit, a fost răstignit, a murit, a fost
îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Astfel s-a încheiat istoria poporului evreu din
perioada biblică, pentru că în anul 70 Ierusalimul şi templul au fost complet distruse, iar pentru
evrei a început perioada galutului sau a marii diaspore.
A luat fiinţă o mişcare – sionismul – în prima parte a secolului XX, vizând readunarea
evreilor în Ţara Sfântă. În anul 1948, când se întemeiază şi Tell Avivul, pe teritoriul vechii
Palestine au luat fiinţă două state, în urma hotărârii ONU – la vest de Iordan, statul Israel, iar la
est de Iordan, cu anumite părţi de la apus de Iordan, regiunea semitică a Iordaniei. În 1967, în
urma războiului de şase zile, evreii au ocupat tot teritoriul de la apus de Iordan, refăcând ţara ca
pe vremurile biblice. O parte din arabii care locuiau aici şi care întâi s-au refugiat în Iordania şi,
mai apoi, au fost expulzaţi în Siria, au constituit populaţia palestiniană. Tot aşa se numesc şi
arabii de la vest de Iordan, din ţinuturile stăpânite de Israel.

Denumirile Ţării Sfinte

În vechime, Ţara Sfântă se numea Canaan. După ce Ţara Sfântă a fost ocupată de evreii
întorşi din robia egipteană, ţara s-a numit a lui Israel, iar după eliberarea de sub babilonieni, s-a
numit Iudeea, datorită faptului că majoritatea celor întorşi erau din tribul lui Iuda. Denumirea de
Iudeea s-a păstrat până în secolul I, în vremea stăpânirii romane, când, din cauza nesupunerii
evreilor, romanii au distrus Ierusalimul, în anul 70, ducându-i pe evrei în exil şi schimbându-le
numele ţării în Palestina. Nu este altceva decât generalizarea numelui de Filisteea asupra
întregului teritoriu dintre Iordan şi Marea Mediterană. Filisteea era fâşia de pământ de pe malul
sud-estic al Mării Mediterane, cu oraşele Gaza, Aşdod şi Aşchelon. Acest nume l-a purtat Ţara
Sfântă până în 1948, când au luat fiinţă Israel şi Iordania.
 Locuinţele (Bait)

Erau adecvate stadiului de dezvoltare socială a evreilor. O bună parte din istoria lor,
evreii au fost o populaţie nomadă. E firesc astfel ca tipul de locuinţă să corespundă acestei
perioade istorice – locuinţele lor sunt corturile, alcătuite din cel puţin 9 ţăruşi, 3 mai lungi decât
ceilalţi 6. Ţăruşii erau fixaţi în trei rânduri, cel din mijloc alcătuit din ţăruşii înalţi, era flancat de
celelalte două rânduri, cu ţăruşi scurţi. Peste ţăruşi se întindea cortul, de obicei, un covor ţesut
din lână. Pentru a împiedica pătrunderea apei, se puneau mai multe straturi de covoare. Ultimul
strat era confecţionat din piele de animal. Interiorul era împărţit în două părţi printr-o perdea. În
prima parte de la intrare dormeau bărbaţii şi animalele mici, iar în cea de a doua, din spatele
cortului, femeile şi copiii. Se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre tabăra lui Israel. Prin această
expresie se definesc mutările sau aşezările corturilor comunităţilor de evrei, în timpul rătăcirii
prin pustie. Întâi se fixau corturile lui Israel, după seminţii, iar în interiorul seminţiilor, după
familii. Pentru împiedicarea pătrunderii animalelor sălbatice, tabăra era înconjurată cu pietre,
crengi, iar la popasurile cele mai îndelungate, se săpau şanţuri. Desigur că în cele mai multe
cazuri mobilierul era inexistent. Pe vatra cortului se întindea o rogojină, care servea ca pat, covor
şi faţă de masă. Înţelegem astfel de ce, încă de timpuriu, s-a introdus la evrei ritualul spălării
picioarelor. Prima grijă pe care o avea gazda când primea oaspeţi era aceea de a-i oferi apă
pentru a-şi spăla picioarele.
Mai târziu, pereţii corturilor s-au capitonat cu covoare frumos lucrate şi, tot astfel, şi
pardoseala se acoperea cu covoare. După ce evreii au ajuns în Canaan, au început să-şi
construiască locuinţe stabile. Tipul de locuinţă era simplu – încăpere dreptunghiulară, cu un
acoperiş din lut înclinat într-o pantă pentru scurgerea apei, peste care se turna un strat de
smoală, procurată de la Marea Moartă. Casa era prevăzută cu o uşă de intrare şi cu orificii
care înlocuiau ferestrele. Doar pe timpul iernii, orificiile erau acoperite cu o pieliță provenită
din băşică (vezică) de animal.
Cu timpul, s-au construit locuinţe temeinice şi mai luxoase. Tipul de locuinţe din
perioada biblică era aceea cu etaj, construcţie în formă de patrulater, cu arteziană şi curte
interioară, în care se plantau arbori ornamentali. Casa era prevăzută cu porţi de intrare, care se
închideau pe timpul nopţii, iar ferestrele de la parter dădeau toate în curtea interioară.
Iosif Flaviu, în „Antichităţi iudaice”, descrie tipul de case ale vechilor evrei – cea a
arhiereului Ana. La Ierusalim, în parcul unui hotel numit Holly Land, profesorii de la
Universitatea Ebraică au construit o machetă a Ierusalimului Biblic din vremea lui Irod cel
Mare. Pentru construcţie, a fost folosit acelaşi material din vremea biblică. Este recon struită
şi casa arhiereului Ana. În general, casele erau pavate cu piatră şlefuită, pereţii capitonaţi cu
tăblii de lemn preţios sculptat.
Fiecare gospodărie avea râşniţa, presa de ulei şi cântarul propriu. Aşezările erau
categorisite în cetăţi şi sate.
Cetăţile, mai mari decât satele, erau înconjurate cu şanţuri şi ziduri de apărare. Satele se
constituiau din grupări de case particulare, fără a avea asigurată securitatea.
 Îmbrăcămintea

Veşmintele vechilor evrei erau confecţionate de către femei, din pânză albă de bumbac,
ca cel mai preţios material, apoi din stofă de lână, pânză de in sau postav din părul animalelor.
Materialul era alb sau colorat, roşu sau albastru. Culoarea neagră se folosea doar pentru
veşmintele de doliu. Prima haină colorată, potrivit Vechiului Testament, a fost cea confecţionată
de patriarhul Iacob pentru fiul său Iosif (Facerea 37, 3).
Bărbaţii purtau cămaşă de in, albă, largă, cu mâneci scurte, lungă până la genunchi,
numită kuttonet. Doar iarna se purta şi cămaşă de culoare închisă sau pestriţă, pentru atragerea
căldurii solare. Se încingeau cu un brâu nu foarte strâns pe corp. În el se păstrau lucruri personale
– în mod obişnuit, banii, pumnalul şi instrumentul de scris.
Peste cămaşă, bărbaţii purtau o bucată pătrată de stofă de lână sau păr de cămilă.
Acest veşmânt era folosit drept acoperitoare de noapte. De aceea nu se lua ca amanet după
apusul soarelui (Ieşirea 22, 26) sau la căratul lemnelor şi cerealelor. La cele patru colţuri
acest veşmânt avea ciucuri cu fire alb-albastre, simbol al curăţiei şi al originii divine a Legii.
În picioare aveau sandale, confecţionate din talpă de lemn şi curele de piele.
Femeile, asemenea bărbaţilor, purtau cămaşă de in, însă mai lungă şi din pânză mai fină.
Aveau şi ele brâu care le cădea pe şolduri. După ce se căsătoreau, purtau obligatoriu voal din
pânză transparentă şi uşoară, fără de care le era interzis să apară în public. În picioare aveau
sandale colorate, uneori ornate cu metal sau pietre preţioase. Pentru a fi împiedicate să facă paşi
mari, asemeni bărbaţilor, purtau lanţuri uşoare la picioare. Se preocupau în mod deosebit de
înfrumuseţarea corpului. Îşi împleteau părul, purtau cercei în urechi şi în nări, brăţări şi inele, iar
în sân, atârnat de gât, aveau un săculeţ cu mirodenii (Isaia 3, 16-24). Cartea biblică „Cântarea
Cântărilor” descrie frumuseţea clasică în Vechiul Testament.
Se interzicea cu stricteţe ca femeile şi bărbaţii să-şi schimbe lenjeria între ei, ca şi
schimbarea culorilor. Bărbaţii purtau părul lung, în plete, şi barbă, pe când femeile, păr împletit şi
voal. Veşmintele trebuiau îngrijite, iar pentru igienă se prevedea spălarea corpului care transpira
din cauza căldurii. Spălările se făceau în râuri sau lacuri, întrucât nu existau băi publice. Acestea au
fost introduse abia în epoca elenistică.
În vremea lui Solomon, exista în comerţ o branşă special dedicată vestimentaţiei şi podoabelor,
importându-se din India şi China mătăsuri fine, iar din Arabia podoabe şi pietre scumpe.