Arheologia biblică.

Obiect, definiție, importanță, izvoare

Arheologia biblică este știința care se ocupă cu descrierea stării naturale, sociale,
culturale și religioase a poporului evreu.
Studiul Arheologiei biblice se impune deoarece acesta oferă lămuriri suplimentare
Bibliei cu privire la țara în care s-au scris cărțile sfinte, modul de trai al poporului din acea
țară, credința lui, obiceiurile, instituțiile religioase și politice pe care le-a avut. Ea ne ajută să
înțelegem contextul cultural, social, economic și material al vechiului Israel și al întregului
Orient, în care s-a desfășurat istoria poporului biblic.
Arheologia biblică se împarte în:
1. Geografia Țării Sfinte;
2. Antichități casnice: locuința, alimentația, îmbrăcămintea, căsătoria, educarea
copiilor;
3. Antichități politice: statul la evrei, procedura de judecată, pedepsele;
4. Antichități religioase: sanctuarele semitice, sanctuarele dinaintea templului din
Ierusalim, templul, personalul deservent al cultului, sacrificiile religioase, sărbătorile la evrei.
Prima încercare, neștiințifică, de arheologie a Țării Sfinte aparține Egeriei, în sec. al
IV-lea.
Dezvoltarea propriu-zisă a cercetărilor istorice a început cu Iosif Flaviu, care s-a
născut în anul 30. Opera literară mai cunoscută o constituie lucrările „Războiul iudaic” și
„Antichități iudaice”. Cea dintâi este importantă datorită descrierii amănunțite pe care o face
Ierusalimului și templului, înaintea distrugerii lui definitive de către romani. Cea de-a doua
vorbește despre istoria iudeilor de la creație până la anul 66 și este interesantă pentru că dă
amănunte despre Irod I Agripa.
Un alt scriitor de limbă greacă cu operă importantă pentru arheologie a fost Filon din
Alexandria, contemporan cu Iosif Flaviu. Dintre numeroasele sale scrieri, mai importante
sunt: Despre templu, Despre preoți, ș.a.
Odată cu dezvoltarea interesului pentru cunoașterea teritoriului Palestinei, se poate
vorbi de trei perioade:
I.Cercetări sporadice întreprinse de căutătorii de comori. Cunoașterea ținuturilor
biblice a început odată cu descifrarea hieroglifelor de pe piatra de la Rosseta, descoperită în
timpul campaniei lui Napoleon în Egipt, în 1799, de Jean-François Champollion.
II.Descoperiri sistematice au loc mai ales la începutul sec. al XIX-lea, după
organizarea societăților arheologice și de cercetare științifică a materialelor istorice:
Societatea germană, L’École Biblique de Jerusalim, ș.a., care au editat reviste de profil,
precum Revue Biblique ș.a. Dintre pionierii perioadei a doua a descoperirilor, mai importanți
sunt:
1.Charles Clermont-Ganneau. El a recuperat stela regelui Meșa al Moabului care
amintește de luptele cu evreii confirmate în II Regi 3,4-27. Tot el a desoperit piatra de hotar
din Ghezer.
2.William Flinders Petrie. El a întreprins săpături în Palestina, la Tell el-Hesi, lângă
Ascalon. Lui îi revine meritul de a fi găsit o nouă metodă de datare a fragmentelor de
ceramică.

1
 III.A treia perioada a cercetărilor arheologice începe cam din 1960. Noutatea acestei
etape este că pe lângă arheologi, au fost antrenați și alți specialiști: botaniști, geologi,
antropologi etc.