Teoria sensurilor Sfintei Scripturi

Cuvântul „sens” derivă de la latinescul sensus care înseamnă înțeles, idee, părere.
Sensul este gândirea unui autor transmisă prin cuvântul rostit sau scris.
Sensul literal-istoric este cel exprimat prin intermediul nemijlocit al cuvintelor.
Sensul real-tipic transmite -cu ajutorul lucrurilor, evenimentelor sau persoanelor,
-adevăruri din ordinea dumnezeiească.
Hristos și Sfinții Apostoli au afirmat că -anumite lucruri, fapte și persoane din
Vechiul testament
-prefigurează persoane, evenimente sau
fapte din Noul Testament.
Hristos indică -semnul lui Iona,
-care prevestește evenimente din propria viață(Matei 12, 39).
Sf. Apostol Pavel spune că -Adam(Romani 5, 14) și Melchisedec(Evrei 7, 3)
-prefigurează pe Iisus Hristos.
Sf. Ioan Hrisostom spune că -în aducerea lui Isaac ca jertfă
-trebuie să vedem crucea Domnului.
Tot Sf. Ioan Hrisostom distinge patru sensuri ale Scripturii: -literal,
-anagogic sau profetic,
-alegoric și
-tipic.
El leagă întotdeauna sensurile anagogic, alegoric și tipic de sensul literal.
Această împărțire a sensului Scripturii a fost prezentă în -exegeza patristică și
-exegeza evului mediu.
Sensul literal-istoric reprezintă -ideile, gândirea autorilor inspirați,
-pe care aceștia le-au expus
-în conformitate cu regulile gramaticale, sintactice
și logice.