Portofoliu - Marile religii

I- Scurta istorie a religiilor

II- Iudaismul
III- Creștinismul
IV- Islamismul
V- Budismul
VI- Alte religii
VII- Webografie

Elev : Bancu Cosmin-Ștefan

Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

I – Scurta istorie a religiilor

Istoria religiei se referă la înregistrările scrise ale ideilor și experiențelor religioase

umane. Această perioadă a istoriei religioase, tipic începe cu inventarea scrisului acum 5000 de
ani în urmă (3000 Î.Hr.) în Orientul Apropiat. Religia preistorică se referă la un studiu de
credințe religioase ce au existat înainte de apariția înregistrărilor scrise. Cronologia religiei este o
succesiune comparativă în timp a evenimentelor religioase.

Termenul de "religie" așa cum este folosit astăzi nu are o traducere pre-colonială evidentă
în limbile non-europene. Daniel Dubuisson scrie că "Ceea ce Vestul și Istoria religiilor au
concretizat în urma lor în termenul de 'religie' este...ceva atât de unic, ce poate fi adecvat numai
pentru el și pentru propria sa istorie". Istoria interacțiilor altor culturi cu ordinul religios este prin
urmare interacțiunea lor cu o idee ce a fost pentru prima oară dezvoltată în Europa sub influența
creștinismului.
Istoria studiului
Școala de istorie religioasă numită Religionsgeschichtliche Schule a fost o școală de
gândire germană din secolul al 19-lea care a fost prima ce a studiat sistematic religia ca pe un
fenomen socio-cultural. Descria religia ca o evoluție împreună cu dezvoltarea culturii umane, de
la primitivul politeism la eticul monoteism. Religionsgeschichtliche Schule a apărut într-un
moment când studiile avansate ale Bibliei și ale Istoriei Bisericii erau în plină dezvoltare în
Germania cât și în alte locuri. (vezi și "critica înaltă", numită și metoda critico-istorică).

Prezentare generală
Secolul al XIX-lea a văzut o creștere dramatică în cunoștințe despre alte culturi și religii,
cât și istoria progresului stabilizării economice și sociale. Școala "Istoria religiilor" a căutat să
țină seamă de această diversitate religioasă prin conectarea sa la situația socială și economică a
unui anumit grup.

De obicei religiile au fost împărțite în etape de progres, de la societăți simple la

complexe, în special de la politeiste la monoteiste și de la nepregătite la organizate. Dar sunt
acum afirmații că "ideea că religia a evoluat de la politeism către monoteism a fost acum
discreditată" (p. 1763, Man, Myth & Magic (Omul,Mit și Magie), 1995)

2
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

Cele mai vechi dovezi ale ideilor religioase datează de câteva sute de mii de ani din
paleoliticul mijlociu și inferior. Arheologii se referă la înmormântări aparent intenționate de
arhaicul Homo sapiens chiar și acum 300.000 de ani ca o dovadă a unor idei religioase. Alte
evidențe de idei religioase includ vestigii simbolice din mijlocul Epocii de Piatră din siturile
arheologice din Africa. Totuși, interpretarea vestigiilor paleolitice timpurii, cu privire la modul în
care acestea se relaționează la ideiile religioase, rămâne controversată. Dovezi arheologice din
perioade mai recente, sunt mai puțin controversate. O serie de vestigii din Paleoliticul superior
(50,000-13,000) sunt în general interpretate de oamenii de știință ca reprezentând idei religioase.
Exemple de relicve din paleoliticul superior asociate cu idei religioase includ omul leu, figurine
ale lui Venus, picturi rupestre din peștera Chauvet și ritualul sofisticat de înmormântare de la
Sungir.

Religia organizată
În cea mai mare parte a evoluției umane, oamenii trăiau în mici grupuri nomade
practicând stilul de viață de vânător și culegător. Apariția religiilor organizate și complexe poate
fi urmărită în perioada când oamenii și-au abandonat stilul lor de viață nomad de vânător-
culegător pentru a începe în perioada neolitică, agricultura.

Oamenii au început domesticirea culturilor și animalelor în jurul anului 10.000 Î.Hr. în

principal în Orientul Apropiat, dar independent în mai multe locuri din jurul lumii. Inventarea
agriculturii în timpul revoluției neolitice, a fost un eveniment major din istoria umană.
Productivitatea crescută oferită de agricultură și securitatea relativă oferită de surplusurile de
hrană au permis acestor comunități să se extindă. Producția de recolte a dus la apariția primelor
sate, căpetenii, state, națiunii și imperii. Societățile născute din revoluția neolitică erau
caracterizate prin densitate mare a populației, diversificare complexă a forței de muncă, economii
de schimb, administrații centralizate și structuri politice, ideologii ierarhice și sisteme de
cunoaștere depersonalizate.

Tranziția de la grupurile de oameni în căutare de hrană la state și imperii a condus la

forme mai dezvoltate și specializate de religie care erau reflecții ale noilor medii sociale și
politice. În timp ce grupuri și mici triburi aveau credințe supranaturale, aceste credințe sunt
adaptate la populații mai mici. Religia organizată a apărut ca un mijloc de asigurare a stabilității
sociale și economice pentru populații mai mari prin următoarele moduri:

3
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

II- Iudasimul
Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică: ‫יהודה‬, Yehudah, „Iuda”;
în ebraică: ‫ַיֲהדּות‬, Yahadut, caracterele distinctive a iudaicului eáqnov), cunoscut și sub numele de
religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele
iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creștinism și islam. Termenul iudaism își are
originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda—descendenții celui de-al patrulea fiu al
patriarhului Iacob (secolul XVIII - finele secolului XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcașul
Marelui Templu.

Istoria iudaismului este împărțită în trei perioade:

1. Perioada Templului din Ierusalim;

2. Perioada talmudică;

3. Perioada rabinică (din secolul al VI-lea până în prezent).

Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mișcării fariseilor (pirushim) din
perioada Macabeilor.

Iudaismul contemporan nu are o instituție sau personalitate, acceptată universal, care ar

avea autoritatea dreptului, învățăturii sau puterii. Sursele dreptului (Halaha) ale iudaismului
contemporan sunt: Tanahul (Tora scrisă) și Talmudul (Tora orală).

Halaha reglementează aspectele vieții evreilor care nu sunt reflectate în codurile penale
sau civile din sistemul secular, ci servesc doar ca ghid obligatoriu pentru cei aparținând aceluiași
curent religios.

4
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

Doctrina religioasă și principiile credinței

Iudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii și etică, incluse în Biblia ebraică
(Tanah), precum au fost, în continuare, explorate și explicate în Talmud și în alte texte.

În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu

și Abraham.

În timp ce iudaismul a fost rareori monolitic în practică, el întotdeauna cu înverșunare a

fost monoteist în teologie, deși Tanahul amintește perioade de apostazie de la iudaism printre
israeliți.

Într-un documentar al BBC, dr. Francesca Stavrakopoulou, fostă lector principal la

Universitatea din Exeter, actualmente profesor universitar deplin, specializată în studii biblice
ebraice, declara: „Biblia nu era o sursă de încredere, ea nu ne spune adevărul despre acești
oameni din antichitate.”

Obiecte de cult ale iudaismului

5
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

III- Creștinismul

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și
islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de
„creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu
un număr de 2,4 miliarde de adepți. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția
religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul

contemporan) al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre
credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5.000 de ani.

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos,
deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui
Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă: Χριστός Christós ("cel uns"), este traducerea
din limba ebraică a cuvântului: ‫ משיח‬Mașiah (arabă: ‫ َم سيح‬Masīh). Inițial, cuvântul "creștin" a fost
folosit ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta

Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus,
pentru catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

6
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

La baza religiei creștine stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul.

Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit
teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor
omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei
liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.[necesită citare]

În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei

care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.

Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a
referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a
fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.

Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în

decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își
exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

Bazilica Sfântul Petru din Roma,

cea mai mare biserică din lume și unul

dintre cele mai importante centre ale religiei
creștine.

7
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

IV- Islamismul

Islamismul poate fi folosit în sinonimie cu islamul politic și înțeles ca un curent politic și

o reacție de opoziție la alte "-isme" care au marcat istoria lumii arabe și a spațiului musulman în
general: naționalism, marxism, socialism.

Islamismul nu reprezintă o mișcare naționalistă și, cu atât mai puțin, încercarea de a

institui un nou tip de stat secular. El respinge statul modern și justiția lui seculară în numele unei
„frății” care atinge, în taină, toate sufletele musulmane, unindu-le împotriva necredincioșilor. Și,
întrucât scopul său este mai degrabă religios decât politic, obiectivul nu poate fi realizat. Frăția
Musulmană n-a reușit nici măcar să schimbe ordinea politică a Egiptului, fără a mai vorbi de
instituirea sa ca model de guvernare coranică de-a lungul și de-a latul lumii islamice. Acolo unde
islamiștii reușesc să cucerească puterea — ca în Iran, Sudan și Afganistan — rezultatul nu este
domnia păcii și evlaviei făgăduită de Profet, ci crimă și persecuție la o scară egalată în timpurile
noastre doar de naziști și comuniști.

Roger Scruton consideră că:

„Islamismul nu este strigăt de durere al refugiațiilor acestui pământ. Este o chemare

implecabilă la război, lansată de musulmanii clasei de mijloc care cutreieră lumea, mulți dintre ei
extrem de avuți, iar cei mai mulți suficient de versați în civilizația apuseană și beneficiile ei
pentru a exploata din plin lumea modernă. Acești musulmani sunt produse ale procesului de
globalizare, iar civilizația apuseană le-a amplificat într-o asemenea măsură mesajul încât acesta
călătorește cu ei în jurul lumii.”

8
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

Islamul politic este atât o teologie, cît și o ideologie, un sistem juridic și un sistem
normativ și axiologic care guvernează existența politică și socială a musulmanilor.

Revivalismul, fundamentalismul sau radicalismul sunt răspunsuri ″islamiste″ la

dezvoltările politice care au caracterizat, deopotrivă, premodernitatea, modernitatea și
postmodernitatea lumii arabe, care au marcat interacțiunea cu Occidentu și căutarea propriei
identități în raport cu aceasta.

În opinia lui Olivier Roy, islamul radical care este manifestat pe continentul european „se
datorează mai mult globalizării și deculturației, decât naturii sale despotice, adică legăturilor sale
cu țările și culturile de origine”.

Misiunea islamului politic este modernizarea din ″interior″ a societății arabe.

Islamul extremist nu mai are drept fundament ″jihadul″, ci lupta împotriva guvernelor
țărilor musulmane care au ales modelul laic pentru formarea statului.

Kaaba, în Mecca (Arabia Saudită), este

centrul islamului. Musulmanii din toata lumea vin
aici pentru rugăciune în unitate.

9
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

V – Budismul

Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al
VI-lea î.e.n. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe
învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar
fi trăit între 560 î.e.n și 480 î.e.n.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase schimbări,
în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar
formulată. Este răspândit în India, Nepal, China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia,
Myanmar, Thailanda, Vietnam, Laos, Cambodgia, Indonezia și Malaezia. Cu aproximativ 600 de
milioane de adepți la nivel mondial, budismul este a patra religie a lumii după creștinism, islam
și hinduism.

Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând

o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și
„Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste)
„învățăturile Celui Luminat”.

În religia budistă oricine se trezește din „somnul ignoranței”, experimentând o relație

nemijlocită cu realitatea, fără să fi fost instruit de cineva, și predică învățăturile sale celorlalți
este numit buddha. Toți budiștii tradiționali sunt de acord că Buddha Shakyamuni sau Gautama
Buddha nu a fost singurul buddha: se crede că au existat mulți buddha înaintea lui și că vor exista
și viitori buddha de asemenea. Dacă o persoană obține "trezirea", fără ca neapărat să o și predice
comunității, el sau ea devine arhat (limba sanscrită) sau arahant (limba pali). Siddhartha
Gautama este unic între ceilalți buddha care au existat și vor exista, deoarece învățăturile lui se
concentrează asupra acestui tip de trezire, numit și „eliberare” sau Nirvana.

10
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

O parte din doctrina promovată de Gautama Buddha cu privire la viața sacralizată și

scopul eliberării are la bază "cele patru adevăruri nobile", care analizează structura și originea
„durerii” (dukkha), un termen care face referire la suferința și neîmplinirea caracteristică omului
"ne-trezit", "ne-eliberat", aparținând lumii mundane. Ultimul din cele patru adevăruri nobile, cel
care vizează modul de stopare a durerii, cuprinde "drumul sfânt cu opt cărări", unul din
fundamentele vieții morale budiste.

Numeroase grupuri distincte s-au dezvoltat de la moartea lui Buddha, având diverse
învățături, percepții filosofice, moduri de celebrare a cultului etc. Cu toate acestea, există câteva
doctrine comune pentru majoritatea școlilor și tradițiilor budiste, cu toate că doar Theravada le
consideră pe toate centrale. S-a constatat că în legătură cu comunitățile budiste se pot face puține
generalizări.

Budismul prezintă și câteva concepții comune cu celelalte religii dharmice, cum ar fi

reîncarnarea ("samsara"), adică reîntruparea ființei în alte forme de existență pe baza rezultantei
faptelor comise și a legilor karmice.

O reprezentare statuară tipică a lui Gautama Buddha

din Bangkok, Thailanda. Buddha este deseori înfățișat în poziție
lotus, în timpul meditației și prin atingerea ritualică a
pământului cu mâna dreaptă el învinge ispitele demonului
morții, Mara.

11
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

VI – Alte religii

1) Zoroastrismul
Zoroastrismul este o religie veche a popoarelor din Asia Centrală, Iran și
Azerbaidjan, caracterizată prin dualismul dintre bine și rău. A fost fondată la
începutul mileniului al II-lea î.C., de profetul persan Zarathustra (Zoroastru).
Cartea sfântă a zoroastrismului este Avesta.

Zoroastrismul sau mazdeismul este numele religiei și filozofiei bazate pe

învățăturile lui Zoroastru (Zarathustra), care recunoșteau ca divinitate pe Ahura
Mazda, considerat de Zoroastru ca unic creator.

2) Cao Dai
Cao Dai (în vietnameză Cao Đài) este o religie sincretică practicată îndeosebi în
Vietnam. A fost fondată de un funcționar vietnamez sub administrația franceză pe
nume Ngo van Chien în anul 1926 după un an după o revelație divină. Religia
înglobează elemente din principalele religii monoteiste (creștinism și islamism) și
elemente budiste, taoiste, hinduse și confucianiste.

Simbolul acestei religii este ochiul lui Dumnezeu încadrat de un triunghi. În

cadrul ceremoniilor religioase se fac cântări interpretate de un cor de muzică
tradițională vietnameză. Credincioșii acestei religii afirmă că au trăit revelații de
la duhurile unor defuncți precum: Iisus, Mahomed, Lenin sau Shakespeare.

12
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

3) Spiritismul
Spiritismul este o doctrină filosofică creștină apărută în Franța la mijlocul sec. al
XIX-lea, aparținând pedagogului Denizard Rivail, sub pseudonimul Allan
Kardec.Termenul a fost atribuit ca distinctiv doctrinei pe care urma să o publice,
dar datorită faptului că derivă dintr-un cuvânt din limbajul comun a fost repede
încorporat în uzul normal și este folosit pentru a numi și alte doctrine.

4) Jainismul
Jainismul, sub denumirea tradițională Jain Dharma (जैन धर्म), este una din cele
mai vechi religii și filozofii ale lumii, găsindu-și rădăcinile în India antică și
preistorică. Tradiția spune că această credință a fost propovăduită de o succesiune
de douăzeci și patru de Jinas (cuceritori) sau tirthankarași, dintre care ultimul,
Mahavira[1] (cca. sec. al VI-lea î.Hr.) a avut o importanță decisivă, fiind
considerat de unii istorici fondatorul jainismului modern.

Comunitatea jainistă are, în ciuda dimensiunii sale reduse, o influență religioasă

remarcabilă în țara originară, India, unde există 4,2 milioane de adepți[2], dar și în
Statele Unite, Europa de Vest, Africa și Orientul Îndepărtat, unde se răspândește
datorită creșterii numărului de imigranți jainiști și a susținerii fervente a tradiției
ascetice Shraman (रमण
मण).
रर

13
Bancu Cosmin-Ștefan
Clasa a IX-a B

VII – Webografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Iudaism

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism

https://ro.wikipedia.org/wiki/Islamism

https://ro.wikipedia.org/wiki/Budism

https://ro.wikipedia.org/wiki/Islam

https://ro.wikipedia.org/wiki/Zoroastrism

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cao_Dai

https://ro.wikipedia.org/wiki/Spiritism

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_popula%C8%9Biilor_dup%C4%83_religie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jainism

14