Creștinismul

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam.

Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de „creștini”, religia
acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric,[1][2] cu un număr de 2,4
miliarde de adepți.[3][4][5] Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică,
este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.
Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor (alături de islam și iudaismul contemporan) al
tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele noastre credințe și mituri
născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.[6]
Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos,
deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul
lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea
din limba ebraică a cuvântului ‫משיח‬ Mașiah (arabă ‫مَسيح‬ Masīh). Inițial, cuvântul "creștin" a fost folosit
ca o poreclă la adresa celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.
Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta
Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii (în plus, pentru
catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj
universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă
aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre
împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al
lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la
îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu
creștinii i-o vor da.[7] Această religie și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul primului secol,
revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru
teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I
e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.[8] În Imperiul roman al acelei
vremi, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii
stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați
cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul
Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al
lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-
o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui
Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se
pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice,
considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase
relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia
evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr
important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale
Vechiului Testament.[8]
Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și
misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din
morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin
monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o altă
religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk),
iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu
caracter exclusiv (absolut), precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de
Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria
monoteismelor pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin expresia unui monoteism pluriform
(mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași
probleme ca dogma trinitară, adică a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității
de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”.[9] Dubla natură
a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât
să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De
altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare,
în ea apărând doar formule liturgice triadice.[10]
Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului
(și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin
enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor
văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.
Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl, Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care
decide, Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut pe Fiu oamenilor.
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința
creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia
creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un
motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând, cu crize și
dispute, istoria acestei religii bimilenare până astăzi.
Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în
ciuda formei schimbate.
Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:

 Simbolul apostolic (anul 50);

 Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325)
și Constantinopol (381);
 Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune
celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.
Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile
sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a
universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de
aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.
Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).
Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen
care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind, în același timp, Isus Hristos/Iisus
Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând, în același timp, Dumnezeu adevăra
La baza religiei creștine stă relația dintre natura lui Dumnezeu, păcatul și omul.
Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor,
Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie,
urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie
doar prin aderarea la Hristos.[necesită  citare]
În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în
Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.
Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a referinței la
aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a fost făcută de
reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.
Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor
și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își exprimă legătura lor cu
acest patrimoniu doctrinar comun.
De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat:

 în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;

 în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
 în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;
 în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.