Creştinismul este una din cele trei mari religii monoteiste, alături de iudaism şi islam.

Creştinismul îmbină tradiţii din iudaism, pe care le îmbogăţeşte cu mărturia Noului

Testament. Cuvântul "creştin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de
la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este fiul lui Dumnezeu, şi Mesia. Cuvântul
"Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică
a cuvântului ‫ משיח‬Moşiach (arabă ‫ َمسيح‬Masīh).

Instituţia specifică creştinismului este biserică. Autoritatea doctrinală este Sfânta

Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie şi catolicism, tradiţia Bisericii, iar
pentru catolicism şi Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Creştinismul

Creştinismul este religia acelora care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos, pe care-l
recunosc şi-l cinstesc drept Fiu al lui Dumnezeu şi purtător al unui mesaj universal de
mântuire propăvăduită de apostoli. Această religie şi crezul ei este în continuitate cu
iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de
Dumnezeu cu poporul lui Israel.

Creştinismul, aşadar, îşi are originea de la evenimentul şi misterul lui Hristos (viaţa,
cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morţi, înălţarea la cer şi
trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul
său, conform, de altfel, matricei originare ebraice.

Nucleul fundamental al credinţei creştine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al

universului (şi, prin urmare, al omului), fiinţă plină de iubire şi de grijă părintească (într-
adevăr, Crezul creştin enunţă: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul
cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”), constituit în trei persoane
distincte în relaţie, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină şi umană, fiecare dintre ele
deplină. Acest adevăr a fost confirmat de moartea sa pe cruce şi de învierea sa din morţi.

Majoritatea denominaţiunilor creştine afirmă fidelitatea sa faţă de esenţa creştinismului

primordial, în ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credinţă (crezuri) ale creştinilor sunt:

 Simbolul apostolic (anul 50);

 Simbolul niceno-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la
Niceea (325) şi Constantinopol (381);
 Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunţit dogmele creştine de
bază, comune tuturor tendinţelor şi confesiunilor creştine.

Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „vestea cea bună” că Dumnezeu a împlinit
promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creştinismului, izvorăşte nu numai vestea unei

1
mântuiri finale a omului şi a universului, dar şi angajarea personală în dinamica unei
morale contrasemnată de iubire faţă de aproapele şi a unei vieţi trăită în relaţie personală
cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2Cor. 5:19,20).

Pentru unii creştini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-
ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în acelaşi
timp Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat şi rămânând în
acelaşi timp Dumnezeu adevărat.

Pentru creştini, omul se mântuieşte prin moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Potrivit
teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui preţul de răscumpărare a
păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toţi oamenii să învie la sfârşitul istoriei.
Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuieşte doar prin aderarea la Hristos.[necesită
citare]

În creştinism fundamentală este şi referinţa la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei

care cred în Iisus Hristos sunt chemaţi să participe direct la viaţa comunităţii.

Creştinismul mai poate fi definit ca „religia cărţii”, datorită importanţei textelor sacre şi a
referinţei la aceste texte ale revelaţiei adunate în Biblie, dar această etichetare („religia
cărţii”) a fost făcută de reprezentanţi ai islamului, creştinismul fiind religia lui Hristos,
cel înviat.

Totuşi conţinuturile doctrinare esenţiale care îl caracterizează au fost elaborate în

decursul secolelor şi au dus la apariţia multor confesiuni religioase, care – în diferite
feluri – îşi exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergenţe s-au manifestat:

 în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;

 în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
 în legătură cu modul de organizare instituţională a comunităţii creştine;
 în legătură cu raporturile creştinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergenţe între creştini şi în
legătură cu:

 interpretarea corectă a textelor revelate,

 a sacramentelor,
 a riturilor liturgiei şi
 a codificării normelor morale.

2
Creştinismul primar

Primelor comunităţi creştine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos
şi a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat şi comunităţile de origine păgână născute
(mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creştinismul într-un
context mai amplu, atât geografic cât şi cultural.

Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor

comunităţi, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor şi chiar Scrisorile lui Paul.

Aşadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creştinismul primar a avut la

început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint,
Efes, Alexandria şi Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii

mesajului creştin atât în limba greacă cât şi în limba latină.

În primele trei secole ale erei creştine (e.c.), în pofida apariţiei crizelor interne (pe teme
doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul,
montanismul, pelagianismul ş.a.), crize care au dus la apariţia unor Biserici cu caracter
autonom, creştinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât şi în afara lui.
Această răspândire n-a fost oprită nici de persecuţiile dezlănţuite de unii împăraţi romani,
motivate de refuzul creştinilor de a recunoaşte divinizarea împăratului, deşi proclamau
fidelitatea lor faţă de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum
Sicillitarum).

Între principalele persecuţii au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-
251), Valerian (257-258) şi Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea a înflorit apologetica – adică, autoapărarea

creştinismului pe plan cultural şi moral (de ex. Iustin Martirul şi Filozoful, Tertulian,
Clemente Alexandrinul, Origene, Eusebiu din Cezareea ş.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), şi cu „Edictul

de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creştinismul a sfârşit prin a deveni
o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman.

Împăraţilor le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spaţii de intervenţie în
viaţa Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut
de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârşit în erezii trinitare şi
cristologice. În urma acestor controverse creştinismul a ajuns la formulări riguroase a
adevărurilor de credinţă (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit şi Crezul
apostolic) şi mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea).

Caracteristica creştinismului din această perioadă a fost şi dezvoltarea reflecţiei

doctrinare condusă de teologii vremii – numiţi mai apoi şi Părinţii Bisericii – (Augustin

3
de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură-de-Aur, Ioan
Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Grigore de Nazianz ş.a.).

În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armen, asirian, copt şi alte câteva Biserici locale n-
au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din
Efes (431) şi cel din Calcedon (451) şi rămânând legate de nestorianism sau de
monofizism au dat naştere acelor comunităţi creştine cunoscute astăzi cu numele de
„Bisericii antice”.

 Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;

 Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;
 Bisericile celor trei concilii;

Creştinismul în Evul Mediu

Integrarea între creştinism şi puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile

popoarelor barbare, a supravieţuit însă în Împeriul Bizantin, în forme şi conţinuturi care
denotau tendinţele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deţinător al puterii
politice şi religioase.

Chiar şi popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creştine, dar în formă
ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de
căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanţă şi civilă – pentru convertirea
acestor popoare la ortodoxia trinitară.

Iisus Hristos

4
În aceste împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică.
A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă
legătură şi deci un nou pol al dezvoltării creştinismului.

Între sec. al III-lea şi al IV-lea şi-a făcut apariţia monahismul (părinţii din deşert: Antonie
Pusnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ş.a.), care monahism s-a cristalizat în
sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

În Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar

spirituală, dar şi a tradiţiei culturale a Occidentului; au oferit structura economiei
medievale încadrând populaţiile în ferme agricole stabile şi au contribuit la opera
progresivă a defrişării şi a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat şi biserică, verificat în

epoca carolingiană, n-a schimbat substanţial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteran din sec. al VII-lea,
odată cu cucerirea arabă şi cu islamizarea definitivă a nordului Africii. În aceeaşi
perioadă au fost încreştinate şi popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea
misionară a bizantinilor Ciril şi Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea.

Divizarea Bisericii

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental şi-ale celui Occidental (romano-
barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferenţiere tot mai mare între
cele două comunităţi creştine. Aceste diferenţieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai
ales formule liturgice şi criterii disciplinare interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de
refuzul cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea aşa-ziselor „sectoare ale
creştinismului bizantin” (iconoclasmul), şi apoi în schisma verificată între papa Nicolae I
şi patriarhul Constantinopolului, Foţie (sec. al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii:
Roma şi Bizanţ. Din acest moment creştinismul bizantin (cunoscut cu numele de
Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizativ conciliar şi „autocefal”
(autonomia deplină a fiecărei Biserici naţionale, etnice), însă într-un cadru doctrinar şi
liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea în Orient au rămas şi biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au
revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex.
Bisericile Orientale şi cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o

accentuare crescândă a figurii papei şi a instituţiei politico-statale a Sfântului Scaun
(Statul Papal), au fost repetate mişcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu,

5
mişcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparaţie cu aşa-zisa „Mare
Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanţă. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată
(în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreştinare absolută
(cu forţa) a societăţii şi cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar şi în
comparaţie cu puterea împăratului.

Rezistenţa în faţa acestori dezvoltări (a puterii şi a primatului) precum şi a degradării

progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mişcări atât din
interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât
şi din afara bisericii, de către schismaticii şi/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit
repercursiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii,
valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică şi puterea politică (numită „braţul decular al
bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea
cruciadelor pentru eliberarea Ţării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma
Occidentală dintre 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă şi cu grave urmări pentru întreaga creştinătate a avut loc însă
în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de
decădere religioasă şi morală a Scaunului Romei şi favorizată de instanţele de reînnoire
prezente în umanismul creştin (ex. Erasm din Rotterdam, Tomas Morus), pe lângă multe
alte încercări de reformă catolică şi de reîntoarcere la puritatea credinţei prin fondarea
unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther şi în situaţia germană deosebită
originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul şi nordul
Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele
condiţii naţionale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui
Henrich Zwingli ş.a.).

Procesul de divizare a creştinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu

controversatele interpretării asupra libertăţii omului în faţa harului şi a condamnării (aşa
numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental,
controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei şi a prezenţei reale a lui
Christos sub speciile pâinii şi vinului; pe plan ierarhic şi disciplinar, raporturile dintre
magisteriu şi libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului
ecleziastic; pe plan organizativ, cu refuzul de a recunoaşte autoritatea (până atunci
incontestabilă) a papei.

Pusă în faţa unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacţionat în cele din urmă cu
mişcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” şi, mai ales, cu opera
Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici:
decisiv) l-a avut în această reacţie Societatea lui Isus (Iezuiţii), fondată de sf. Ignaţiu din
Loyola, în 1534.

6
Odată cu căderea Constantinopolului sub dominaţie turcă (1453) stindardul
creştinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de
Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Ţarilor ruşi. A început astfel procesul de
identificare naţională între Biserică şi stat şi de reluare a cezaropapismului bizantin. În
timp ce Biserica şi Ţarul se prezentau (şi într-o oarecare măsură erau) protectorii
ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominaţie otomană, s-a
elaborat şi ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creştinism.

[modifică] Creştinismul în epoca modernă

Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creştinismului occidental s-au încrucişat cu

confruntările politico-militare între statele naţionale şi imperiu, dând astfel o conotaţie
aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de
ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).

După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creştinismului a fost tot mai influenţat de două
elemente:

 expansiunea misionară în America şi Asia;

 afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care
tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creştin,
independent de diferenţele dintre confesiunile religioase.

 a) Cât priveşte activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreştinarea

Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele
europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele
catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America centrală şi
meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanţi s-a răspândit
protestantismul (creştinismul în forma lui reformată; preponderent în America de
Nord).

Răspândirea creştinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri

teritoriale) s-a revelat – dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în
mod substanţial impermeabil penetrării creştinismului.

 b) Cât priveşte, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui

proces de descreştinare („secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi
nobilimea, burghezia şi, în sfârşit, clasele populare.

Iluminismul a influenţat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui

comun – au afirmat propriul drept de a interveni în câmpul religios (despotismul luminat,
iozefinismul, jurisdicţionismul).

Căderea „vechiului regim”– chiar şi numai pentru un moment şi nu în toate statele – a pus
capăt simbiozei dintre biserică şi puterea politică, iar răspândirea culturii raţionaliste şi
ştiinţifice a contribuit la prezentarea creştinismului ca una dintre multiplele forme de

7
viaţă şi de concepţie a lumii, alături de tradiţiile culturale şi religioase de pe celelalte
continente.

Revoluţia franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave, mai ales pentru Biserica
Catolică, căreia i-au fost închise seminariile şi institutele de formare a preoţilor,
conventele şi mănăstirile, i-au fost risipiţi călugării şi călugăriţele (cei care au mai scăpat
cu viaţă, deoarece mulţi au fost ghilotinaţi), i-au fost confiscate proprietăţile materiale, i-
au fost retrase şi negate privilegiile şi, cel mai grav, a dus la „laicizarea” (descreştinarea)
ideilor şi moravurilor (de fapt astăzi în Franţa mai sunt foarte puţini creştini, chiar şi după
revenirea din ultima vreme).

Toate acestea au provocat drept contra-reacţie o intensă mişcare de reînnoire,

caracterizată de multe ordine şi institute religioase, active mai ales în câmp social (sf.
Ioan Bosco, sf. Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ş.a.), alături de acestea s-au
înregistrat şi o mare dezvoltare a unor noi forme de devoţiune religioasă (ex. Cultul
Preasfintei Inimi a lui Isus).

În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mişcări de

reînnoire sau de „trezire” creştinescă. În 1600 baptismul – a refuzat să mai boteze pruncii,
în favoarea unei credinţe rod al alegerii personale –, şi pietismul – creştinul ca „om nou”
şi creştinismul ca „viaţa cea nouă”.

În 1700, metodismul – marea mişcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică

a sfinţirii personale şi a formării laicilor (mirenilor).

Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în

creştinismul primar, insistând asupra importanţei celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau
a „reîntoarcerii/revenirii” sale.

În alte formaţiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima

jumătate a sec. al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creştine coexistă cu
altele provenite (luate) din alte „revelaţii” decât cea biblică.

În fine, Martorii lui Iehova (apăruţi în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în Statele
Unite ale Americii), insistă asupra întregului conţinut al bibliei ca fiind singura autoritate
în materie de credinţă; consideră predicarea evangheliei esenţială pentru fiecare creştin;
puternice componente apocaliptice.

În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea

Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infalibilităţii papei, definită la Conciliul
Vatican I în 1870.

În timp ce pretutindeni în jur se înmulţesc semnalele de reînnoire („trezire creştinească”)

spiritul reînnoirii începe să mişte şi confesiunile tradiţionale: mişcarea biblică, reînnoirea
liturgică, atenţia faţă de problemele sociale etc.

8
În sec. al XIX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte şi cu nenumărate doctrine politice
precum: liberalismul şi socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoţite în
diferite feluri de cultura pozitivismului, laicismului şi chiar atee.

În această epocă creştinismul s-a răspândit mult în ţările extra-europene, mai ales în
Africa şi Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile şi de condiţionările de tip politic,
încrucişându-se strict cu colonialismul statelor europene.

[modifică] Creştinismul în sec. al XX-lea

La sfârşitul sec. al XIX-lea şi în sec. al XX-lea creştinismul a trebuit să se confrunte, în

primul rând, cu fenomenele provocate marile schimbări ale revoluţiei industriale, cărora
li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării şi apariţia societăţii de masă, ca şi a
introducerii noilor tehnologii de comunicare socială şi de informare.

Relaţiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot
mai delicate şi mai dificile. Dificil a fost şi procesul de adaptare la democraţiile moderne.
Istoria creştinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria
unei confruntări delicate cu „modernismul” şi cu „laicizarea”, secularismul.

În general, însă este vorba de o reluare viguroasă a vieţii creştine, care a străbătut toate
confesiunile creştine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul
spiritualităţii şi al teologiei protestante iniţiat de Søren Kirkegaard în sec. al XIX-lea şi
urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen
Moltmann ş.a.) şi noile perspective de spiritualitate şi de organizare care au marcat chiar
şi lumea aşa-zis, laică (în ambient catolic: Institutele seculare, Acţiunea Catolică).

N-au lipsit nici excesele şi reacţiile zgomotoase, cum a fost de ex. cazul „crizei
moderniste” în Biserica Romei.

În Rusia, după Marea Revoluţie din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănţuit o
persecuţie cruntă împotriva creştinismului (n-a fost scutită – ba, dimpotrivă – nici chiar
Biserica Ortodoxă): confiscarea (naţionalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor
bisericilor şi mănăstirilor. Persecuţia s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea
război mondial, când Stalin – în numele efortului politic comun – a început o politică
parţială de concesii („doi paşi înainte, unul înapoi”).

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a determinat pe creştini să revadă multe
poziţii, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de ex. a început să se vorbească
– şi azi este o secţiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creştină a
regândit şi revizuit discursul asupra vinovăţiei evreilor în procesul lui Isus, şi încearcă să-
şi dea seama cât de mult a contat discursul/predica creştină despre responsabilitatea
evreilor în suferinţele lui Christos şi antisemitism). Atitudinea majorităţii creştinilor a fost
şovăitoare şi uneori ambiguă în ceea ce priveşte luarea de poziţii şi combaterea
încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în faţa persecuţiei şi
exterminării evreilor.

9
La iniţiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creştini (preoţi,
episcopi, pastori) au fost şi creştini care s-au implicat mai ales în asistenţa materială şi
spirituală a celor persecutaţi. Mulţi creştini au contribuit la însufleţirea Rezistenţei în cele
mai diferite forme, inclusiv aceea de supravieţuire în lagăre (Martorii lui Iehova -
triunghiurile violete); semnificativă a fost, de ex., experienţa ecumenică forţată ce-i drept,
dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoţi, pastori, şi călugări de toate
naţiile şi confesiunile; sau „Die Weisse Rose” – mişcarea de rezistenţă prin sabotarea
maşinii de război naziste, rezistenţă făcută de chair tineri nemţi din Bavaria, şi care au
plătit cu viaţa lor curajul de a se opune şi sabota tirania.

Din anii ’70, creştinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează
încă prezentul.

Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea şi răspândirea sectelor de cele mai
variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare a elementelor creştine pe lângă şi
împreună cu cele din religiile orientale.

Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul

religios, începând cu cel islamic, dar prezent şi în creştinism (mai ales în cel nord-
american).

Cam acestea sunt temele cu care dialogul ecumenic şi cel inter-religios va trebui să se
confrunte în viitorul apropiat.

Preoţi, pastori, religioşi şi laici (mireni) din toate confesiunile creştine au fost activi (mai
sunt încă) pe acest front; unii dintre aceştia au primit chiar recunoaştere internaţională,
cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luter
King, postor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican
sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alţii au fost presecutaţi şi chiar au
devenit martiri ai acestei cauze: ex., Martin Luter King, episcopul Romero din San
Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia.

Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanţa pontificatului

papei Ioan Paul al II-lea (a cărui rol în căderea şi dizolvarea regimurilor comuniste va
trebui să fie clarificat de acum), cum nu se poate neglija şi faptul că această prăbuşire a
regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activităţii
sale.

La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creştinismul

continuă să exercite o puternică atracţie asupra unei mari părţi a omenirii, fapt evident din
prezenţa pe glob a peste două miliarde de creştini.

10
[modifică] Relaţia creştinismului cu alte religii

Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înţelegem nivelul actual al relaţiilor
creştinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare
reflectă unele din aceste relaţii:

[modifică] Iudaismul

În istorie, relaţia dintre iudaism şi creştinism a fost tensionată. În trecut, creştinii erau
învăţaţi că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, ,,crimă’’ pentru care ar fi trebuit pedepsiţi.
Antisemitismul are o legătură destul de mare cu creştinismul. Totuşi, după Holocaust,
diverse discuţii au ca scop reconcilierea creştino-iudaică şi relaţiile dintre cele două
religii s-au îmbunătăţit.

Iudaismul priveşte creştinismul ca fiind o eroare: Original, adică în iudaism, Mesiah este
un om, un rege evreu aşteptat de către toţi, care deşi va înfăptui multe lucruri greu de
făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credinţă
universală în dumnezeul evreilor, învierea morţilor), rămâne totuşi o fiinţă umană şi atât
(vezi intrarea "jewish eschatology" de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii),
care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.

[modifică] Islamul

Adepţii Islamului s-au referit în istorie la evrei, creştini şi la ei înşişi ca la ,,Oamenii

Cărţii’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărţi de origine divină.
Doctrinar însă, creştinimsul este perceput de către islam ca o formă de politeism
(asociaţionism, "sîrk" - în arabă "politeism"), aşa cum este reflectat de chiar textul sfânt
islamic (Coranul), în surata ("capitolul") 5, versetul 73, care spune textual că "este
blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate". Versetul
continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credinţă. Surata 5,
continuă şi ea în aceeaşi direcţie, susţinând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet
(surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt nişte rătăciţi. Se
poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creştinism în lucrarea
"Islamul interdicţiior" al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la
62. Conceptul sîrk (în engleză "shirk") este şi el discutat la intrarea omonimă din
Wikipedia engleză. Creştinii şi ei, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină,
şi nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet ca şi Mahomed, cum nu
pot accepta nici faptul că Mahomed este profet, şi astfel cartea lui sfântă reprezintă un
mesaj veridic al Creatorului.

Musulmanii consideră că Biblia şi Tora, cărţile sfinte ale Creştinismului şi Iudaismului au

fost interpretate greşit şi distorsionate de către credincioşi. Bazaţi pe acest lucru,
musulmanii văd în Coran corectarea greşelilor făcute de creştini. De exemplu,
musulmanii resping existenţa Trinităţii.

11
Între cele două religii au existat dese controverse şi conflicte (Cruciadele fiind un
exemplu), chiar dacă au existat şi relaţii de înţelegere şi pace. Scrierile teologului Toma
de Aquino citează şi anumiţi filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).

La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o
moschee, a declarat în Moscheea Omeyazilor din Damasc că ,,Este important ca
musulmanii şi creştinii să continue explorarea întrebărilor filozofice şi teologice, pentru a
putea obţine o cunoaştere mai obiectivă şi o cunoaştere interreligioasă. O mai bună
cunoaştere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a
prezenta religiile noastre, nu în opoziţie, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în
asociere, pentru binele umanităţii.’’

Creştinismul şi filozofia

În afara contestării interne între diferitele curente creştine (dintre care unele se priveau
reciproc ca „erezii”), odată cu resuscitarea interesului pentru filozofie în lumea creştină
occidentală la începutul celui de-al doilea mileniu creştin, şi mai apoi odată cu apariţia
ştiinţei (în sens modern al termenului, de activitate umană dirijată de o metodă empirică
obiectivă, ce presupune alături de raţiune şi apelul constant la sondarea realităţii
(empirism)), la apariţia acesteia în secolul al XVII-lea, a apărut o nouă formă de
contestare a dogmelor creştine şi a verdicităţii mesajului creştin, care de data aceasta nu
este intra-religioasă şi nici inter-religioasă, ci pur şi simplu neutră din acest punct de
vedere (religios).

Religia creştină a avut o dublă atitudine vis à vis de filozofia păgână (greacă şi romană):
pe de-o parte a respins-o şi combătut-o pe teren teoretic (apologetica creştină a Părinţilor
bisericii primare), dar şi fizic, şi încă cu mare brutalitate, ucigând o serie de filozofi
păgâni[necesită citare], şi mai târziu, când a devenit puterea însâşi în statul roman, a interzis
studiul ei şi a închis şcolile de filozofie[1] Pe de altă parte, în afara acestei atitudini
potrivnice, a existat şi o tendinţă de acomodare la discursul raţional filozofic (apologetica
creştină din Antichitatea târzie, şi mai apoi, în Evul Mediu, scolastica); astfel
creştinismul a reuşit performanţa colosală de a integra concepte idealiste (neoplatonism)
şi de filozofie morală (stoicism), şi chiar a-l îmblânzi pe marele Aristotel (prin filozofia
lui Toma de Aquino şi Albert cel Mare, care şi azi este cadrul filozofic al Bisericii
Catolice)[2] Trebuie totuşi remarcat că destinul creştinătăţii orientale a fost oarecum diferit
de cel al creştinătăţii occidentale, căci în contrast cu Vestul, imperiul de răsarit a
supravieţuit atacurilor barbare o lungă perioadă, fapt ce a făcut posibilă păstrarea acestei
comori inestimabile care a fost cultura clasică şi elenistică. Din păcate, tot adevărat este
că deşi au meritul de a fi păstrat această comoară unică a umanităţii, bizantinii ortodocşi
n-au reuşit s-o facă să rodească într-o nouă filosofie, care să renască, transforme şi
înnoiască societatea, aşa cum s-a întâmplat în Occident, atunci când acesta a redescoperit-
o, pe filiera arabă. Rămâne un aparent paradox al istoriei universale, faptul că pe
pământul vădit arid al creştinătăţii orientale ca şi pe acela al islamului, filozofia n-a reuşit
pe de-o parte să rodească aşa cum s-a întâmplat în Vest, ea rămânând prizoniera elitei
teologice ortodoxe a Bizanţului, şi cum pe de altă parte, aceasta a dispărut pentru
totdeauna, după o scurtă dar fertilă perioadă de avânt, pe pământ musulman[3]

12
Revenind la relaţia creştinism-filozofie, vom discuta de acum numai despre arealul
geografic şi cultural unde această relaţie a existat şi a fost socialmente relevantă, anume
în Occident, unde înflorirea universităţilor a fost urmată finalmente de depăşirea (în
termeni de sisteme filozofice a) "anticilor" (Platon, Aristotel, neoplatoniştilor şi stoicilor),
şi unde societatea a încorporat logica şi raţionalismul izvorât din filozofie.

Momentul scolasticii filozofice este esenţial pentru înţelegerea acestei relaţii creştinism-
filzofie: el reprezintă încercarea omului Evului Mediu, entuziasmat de redescoperirea
filozofiei şi a rădăcinilor sale culturale europene, de a împăca dogma creştină cu
filozofia. În ciuda eforturilor colosale care au fost depuse, mariajul creştinismului cu
filozofia a fost până la urmă un eşec, aşa cum au constat, finalmente, nominaliştii; acestă
relaţie a funcţionat doar cât timp ea a fost una de servitute (conform celebrei formule
medievale "raţiunea (filozofia) este servitoarea credinţei") şi bazată pe forţă, impoziţie şi
cenzură[necesită citare] (istoric, aceasta este perioada în care universităţile sunt sub control
ecleziastic şi sunt cenzurate de papalitate şi monarhie, când puterea spirituală dictează ce
teze trebuie predate în universităţi). Divorţul a fost extrem de dureros şi a lăsat urme
adânci în cultura europeană şi universală chiar, răni a căror vindecare nici azi nu este
completă. Filozofii, şi învăţaţii în general, au continuat să fie credincioşi[necesită citare], însă
apetitul lor pentru încercări de a împăca raţiunea cu credinţa, s-a diminuat
considerabil[necesită citare]. O primă despărţire se produsese aşadar, şi după entuziasmul
iniţial, a urmat dar o imensă dezamăgire. Era ca şi cum bătrânii apologeţi şi sfinţi ai
primelor secole, care avertizaseră asupra pericolului filozofiei [necesită citare], avuseseră
dreptate ...

Din acest moment, religia şi-a continuat drumul ei, filozofia şi raţiunea pe al lor. Acestea
rareori s-au mai încrucişat[necesită citare]. Deşi credinţa nu pălise, iar ideea de Dumnezeu era
încă prezentă în mintea tuturor filozofilor aproape, evidenţa imposibilităţii demonstrării
afirmaţiilor religioase din dogmele creştine prin apelul la raţiune, era acceptat ca un fapt
incomod dar inevitabil de către majoritatea învăţaţilor[necesită citare]. Mai rămăsese o idee şi
un principiu de apărat, anume aceea a existenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii
demonstraţiei validităţii unei astfel de demonstraţii prin apelul la logică (filozofie).
Diverşi filozofi şi învăţati, începând cu Augustin, şi continuând cu Anselm, Aquino,
Leibnitz, Pascal şi Descartes, au tentat să apere acest bastion al religiei pe tărâmul
raţiunii. Toţi, aproape, au primit replica, chiar în epocă, însă mult mai important e să
notăm faptul că azi, de o bună bucată de vreme deja, teologia s-a împăcat ea însăşi cu
imposibilitatea demonstrării existenţei lui Dumnezeu pe cale raţională. Există astfel o
serie de argumente teologice celebre, care, alături de respingerile lor, merită cunoscute,
fie asta măcar pentru frumuseţea exerciţiului logic şi pentru abilitatea intelectuală a
părţilor în dispută.

Creştinismul şi ştiinţa

A venit vremea să abordăm a doua secţiune a înscrierii referitoare la raporturile religiei

creştine cu filozofia şi ştiinţa. Vom discuta deci raporturile acestei religii cu ştiinţa.

13
Încă de la început vom sublinia 2 elemente importante, pe care trebuie să le păstrăm în
conştiinţă pe tot parcursul studiului nostru prezent. Primul este faptul că dacă ştiinţa se
află într-o relaţie de incompatibilitate iremediabilă cu creştinismul şi religia în general,
aceasta nu înseamnă deloc că omul de ştiinţă se află şi el, în mod obligatoriu, pe o
traiectorie de ciocnire similară: Omul prezintă o capacitate extraordinară de adaptare şi
acomodare a diverselor viziuni despre viaţă într-o aceeaşi personalitate şi individualitate,
fapt ce exclude orice analogie care să ne ducă la concluzii pripite, care să prelungească
antiteza ştiinţa/religie spre o presupusă antiteză omul-de-ştiinţă/religie. În fapt, ştiinţa
modernă s-a născut din părinţi creştini, căci o mare parte dintre cei care au "moşit"-o, au
fost recunoscuţi ca fiind onorabili credincioşi creştini, iar despre o importantă parte dintre
ei, nu putem să concluzionăm în sensul alocării unei atitudini sceptice sau duşmănoase
vis à vis de această religie. Evident, aici nu trebuie uitat climatul în materie de libertate
intelectuală a timpului în care ştiinţa modernă a apărut, când biserica creştină îşi impunea
încă adevărurile sub ameninţarea torturii sau arderii pe rug, însă trebuie să ne resemnăm
că în lipsă de date certe, nu putem emite decât speculaţii în legătură cu sinceritatea
pietăţii cutărui sau cutărui om de ştiinţă al începuturilor ştiinţei moderne, drept pentru
care mai bine renunţăm, din prudenţă, la o astfel de întreprindere, cu atât mai mult cu cât
relevanţa unui astfel de demers este discutabilă.

Al doilea aspect esenţial care trebuie avut în vedere de-a lungul discuţiei asupra acestei
relaţii speciale între creştinism şi ştiinţă, este faptul incontestabil că ştiinţa modernă a
apărut ÎN MOD UNIC în spaţiul cultural creştin, şi că această realitate nu este desigur o
întâmplare, un simplu capriciu al hazardului, dovadă că şi azi, la mai bine de 3 secole de
la apariţia ei, aceasta continuă să înflorească cel mai bine tot pe pământ creştin, deşi azi
ea a devenit un fenomen universal, care transcede limitele civilizaţiilor umane.

Chiar de la naşterea ei atât de dificilă, ştiinţa a suscitat îngrijorarea şi adversitatea ierahiei

bisericeşti a creştinismului[necesită citare]; amintim aici, încă o dată, că vorbim despre locul
unde ştiinţa a apărut şi făcut primii săi paşi, anume în Occident, căci e ilogic să ne
aşteptăm la o adversitate a creştinismului vis à vis de ştiinţă, acolo unde aceasta a
continuat să fie absentă pentru încă o bună bucată de vreme.

Ştiinţa modernă a primit, din partea filozofiei, mai întâi o metodă (imperfectă,
aproximativă şi doar teoretică încă (o destul de lungă vreme după acest moment încă
neaplicată), dar totuşi o metodă); Roger Bacon, şi mai târziu, peste 3 secole, Francis
Bacon, au formulat necesitatea prezenţei empirismului în discursul serios despre realitate.
Ideea plutea în aer deja, atunci când astronomia, o ştiinţă dintre cele care s-au remarcat
devreme prin opoziţia discursului său în raport cu versiunea creştină în materie, a produs
primele unde de şoc. Din păcate, rămâne o afirmaţie hazardată, deşi frecvenţă, situarea lui
Copernic ca prim element al conflictului în vârtejul căruia a fost antrenată astronomia ca
ştiinţă, şi asta pentru că azi ştim că metoda acestuia nu are prea mult de-a face cu ştiinţa,
care presupune o doză importantă de empirism şi testare, ci cu logica (fiozofia). Nu este
singurul caz de acest gen, de altfel, cu care avem astfel de probleme de definire a
activităţilor lor ca fiind propriu-zis "ştiinţifice". Kepler, şi el, este un exemplu. Chiar şi
istoria lui Galilei, în chiar chestiunea esenţială şi bine-cunoscută publicului larg, anume
aceea a heliocentrismului, dezvăluie fisuri metodologice greu de ocultat... E fapt ştiut, că

14
dacă a avut efectiv dreptate, el n-a putut demonstra asta riguros, şi Biserica catolică a
avut dreptate în a-i reproşa acest fapt. Asta ilustrează, dacă mai era cazul, cât de lung,
gradual şi dificil a fost drumul prin care s-a trecut de la filozofie la ştiinţă.

Astronomia, în afară de a fi o primă disciplină ştiinţifică ale căror enunţuri s-au ciocnit cu
cele religioase, are o natură specială prin faptul că preocuparea ei principală, anume
studiul corpurilor cereşti şi al universului, atinge o problemă de interes general şi etern
uman, anume aceea a situării noastre în raport cu restul lumii observabile, al naturii şi
originii acesteia. Filozofie şi religie, ambele au abordat chestiunea, şi fiecare a produs un
model explicativ cu instrumentele lor specifice : religia prin mit, filozofia prin speculaţia
raţionalistă. Creştinismul, influenţat de simplismul ştiinţific al autorilor indepărtaţi ai
Bibliei dar mai ales de filozofia greacă, a adoptat devreme, deşi nu cu un general
entuziasm, modelul geocentric ptolemeic al Antichităţii târzii, acesta el însuşi avându-şi
surse mai vechi în filozofia greacă. A trecut destul şi prea mult timp până când marii
teologi creştini au acceptat sfericitatea pământului, apoi posibilitatea populării acestuia la
antipozi, iar când călugărul catolic Copernic a observat erorile grosolane de logică ale
variantei de model ptolemeic uzuale în vremea sa, scena a fost pregătită practic pentru
una dintre cele mai pernicioase confruntări dintre religia creştină şi ştiinţă. Copernic,
după cum ştim, a intuit exact implicaţiile teologice, filozofice şi finalmente politice pe
care observaţia sa, ca şi modelul (şi el imperfect: era o formă limitată de heliocentrism) le
va provoca, de unde reticenţa lui cronică în chestiunea publicării punctului său de vedere
(a trecut mai bine de ani de la redactarea manuscrisului până la publicarea lui, în urma
cererilor insistente a unor apropiaţi şi a demersurilor acestora; asta s-a întâmplat, de
altfel, atunci când călugărul se afla la finele vieţii). Putem suspecta aici o teamă de
represalii din partea instituţiei din care făcea parte, însă mult mai probabil, motivul pentru
care el a ţinut sub cheie descoperirea sa, este faptul că a prevăzut efectele devastoare pe
care modificarea de sistem planetar o va produce în viziunea despre viaţă a omenirii.
[necesită citare]
Până la acest moment, versiunea ştiinţei antice părea a fi compatibilă cu
descrierile biblice, în care omul, ca punct culminant al creaţiei divine, era situat,
împreună cu astrul pe care acesta fusese trimis de Dumnezeu întru ispăşirea păcatelor
sale[necesită citare], în centrul lumii (universului). În mitul Facerii se explică că toate au fost
create pe Pământ cu scopul de a servi omului. Omul este personajul principal în această
dramă pământească. Or, o dată ce pământul devine o planetă printre multe altele, orbitând
în jurul Soarelui, omul decade odată cu el din poziţia sa centrală, măcar fizic vorbind, cu
toate consecinţele ce pot fi simplu imaginate.[necesită citare]

Un pasaj din lucrarea "La nostalgie de l’etre" a filozofului Ferdinand Alquié (1906 -
1985), ilustrează grăitor efectele schimbării de paradigmă aduse de o simplă observaţie
teoretică în astronomie: "În timp ce oamenii Evului Mediu trăiau pe pământ ca nişte
ţărani aşezaţi pe moşia unui senior binevoitor care trebuia totuşi într-o bună zi să le ceară
socoteală, ştiinţa a pus capăt azi acestei situaţii privilegiate prin lărgirea orizontului
istoric, geografic şi astronomic al lumii. Mai poţi crede la fel de ferm în prezenţa
invizibilă şi întoarecerea apropiată a Domnului, când ştii că civilizaţii întregi l-au ignorat,
că întinse continente nu-l cunosc şi că, în sfârşit, acest pământ unde te considerai situat în
centrul creaţiei sale, nu este decât o planetă mişcătoare şi lipsită de orice privilegiu?"

15
Ştim din istoria ştiinţei că şi alţi învăţaţi ai acelei perioade au ezitat, după publicarea şi
condamnarea şi interzicerea lucrării lui Copernic, să-şi publice lucrările care mergeau în
sprijinul heliocentrismului; un exemplu este Descartes, care s-a autocenzurat de
frică[necesită citare], văzând soarta lui Giordano Bruno şi a lui Galilei; astfel, în 1633, pe când
era pe punctul să-şi publice lucrarea numită "Lumea", în care cosmologia coperniciană
avea o poziţie centrală, află de arestarea şi condamnarea lui Galilei pentru susţinerea
heliocentrismului; va decide cu prudenţă să anuleze publicarea lucrării, autocenzurându-
se, aşa cum va face şi în 1644, când va aminti doar superficial despre copernicianism în
"Principii".

Cam în aceeaşi perioadă în care astronomia devenea prima ştiinţă incipientă care se
ciocnea cu teologia, o altă disciplină capătă un elan important, anume biologia. În 1628
Harvey descoperă circulaţia sângelui şi arată astfel că inima este o simplă pompă şi nu
sediul gândirii şi cu atât mai puţin a sufletului. Acesta îşi va muta sediul, pentru o bucată
de vreme, în creier. Cu ceva timp înainte (1553), Miguel Servet descoperise circulaţia
pulmonară, însă cercetările lui n-au mai putut continua, căci va fi ars pe rug în republica
teocratică a Genevei pe timpul lui Calvin, asta pentru heterodoxia sa în chestiunea
Trinităţii. Dar atât medicina cât şi biologia vor fi încă o lungă perioadă influenţate de
conceptele religioase şi idealiste, până chiar în prima treime a secolului XX, când
ultimele forme remaniate de vitalism vor fi abandonate.[necesită citare]

Ideea că speciile se modifică în timp va apare cu destul timp înaintea darwinismului, sub
forma lamarckismului. Ideea era însă mult mai veche, ea putând fi regăsită la o serie de
filozofi greci (Anaximandru, Empedocle din Agrigente, Heraclit din Efes, Alcmeon din
Crotone, etc.).

Unul dintre primii biologi moderni, anume Georges-Louis Leclerc cavaler şi conte de
Buffon, a susţinut o formă de transformism limitat. Nu ştim dacă limita aceasta impusă
transformismului său era una operată din convingere, sau pur şi simplu din teamă.
Anumiţi istorici (E. Guyénot, de exemplu) tind să creadă că a doua posibilitate este mai
probabilă, indicând în sprijin faptul că biologul a trebuit să-şi retracteze afirmaţiile în
urma hărţuielilor bisericii, aşa cum a trebuit să-şi retragă public şi afirmaţiile din lucrarea
publicată în 1744 şi numită Teoria Pământului.

Jean-Baptiste Pierre-Antoine de Monet cavaler de Lamarck şi Etienne Geoffroy Saint-

Hilaire, vor merge în acelaşi sens. Îi revine însă lui Ch. Darwin meritul de a produce, sub
influenţa ideilor lui Lamarck şi ale lui Malthus, o teorie articulată şi sprijinită cu date ale
observaţiei încă de la publicarea lucrării iniţiale. Într-o lucrare ulterioară el va continua
să-şi extindă teoria pentru a cuprinde şi problematica speciei umane, trecând astfel peste
un tabuu care a dominat epoca sa şi mai domină încă şi azi minţile multora: Omul
devenea astfel un simplu animal, un membru al familiei primatelor, înrudit cu maimuţele.
Regina Victoria, devenea prin asta, rudă cu cimpanzeii de la grădina zoologică ... aceasta
fiind o idee oribilă şi insuportabilă[necesită citare] ce chinuia întregul regat; regat care trecea
atunci prin perioada rasismului colonialist, când ideologia trebuia să justifice realitatea
dominaţiei europene asupra lumii. Aşa cum Copernic va ezita la pubicarea descoperirii
sale, şi va întârzia până aproape de patul morţii publicarea lucării sale de astronomie în

16
care era propusă o versiune de heliocentrism, şi Darwin va resimţi un sentiment de
culpabilitate apăsătoare, fapt ce va determina întârzierea (din 1838 până în 1859)
publicării descoperirilor sale, practic până când acest lucru n-a mai fost posibil, deoarece
un alt biolog, conaţional al său (A. Wallace), era pe punctul să publice o lucare în care
demonstra acelaşi lucru. Acest sentiment de teamă şi culpabilitate se poate prea bine
deduce din declaraţia sa în momentul predării manuscrisului spre publicare: "Am senzaţia
că mărturisesc o crimă!" În ciuda scandalului imens pe care l-a produs, aşa cum era de
aşteptat şi aşa cum bine a intuit savantul englez, darwinismul a rezistat ca teorie ştiinţifică
a biologiei ce explică diversitatea şi complexitatea actuală a viului. Apariţia şi
dezvoltarea geneticii, ca şi teoria celulară au venit să sprijine[necesită citare] şi ele, fiecare în
manieră proprie, teoria neodarwinistă a ascendenţei comune, demonstrând unitatea
biochimică a viului şi explicând mecanismele care stau în spatele evoluţiei din
perspective şi cu date pe care Darwin, la timpul lui, le-a ignorat.

Astfel, ceea ce iniţial a izvorât din observaţiile paleontologiei, (disciplină cheie, alături de
biologia descriptivă, în conturarea paradigmei care va avorta fixismul), a primit
confirmare din partea unor discipline născute după ea. Bisericile creştine s-au opus o
vreme teoriei evoluţiei, însă azi, cele mai multe o acceptă ca pe un adevăr care descrie o
realitate.[necesită citare] Biserica catolică este un astfel de exemplu.[necesită citare] Există diverse
culte protestante, ca şi biserica anglicană, care şi ele recunosc veridicitatea teoriei
evoluţiei.[necesită citare] Însă există încă o rezistenţă pasivă, sau dimpotrivă, extrem de activă
şi zgomotoasă, în rândul unor denominaţiuni neoprotestante fundamentaliste, mai ales în
America de Nord (SUA, Canada), iar Biserica ortodoxă are şi ea fundamentaliştii ei.

După şocul degradării omului din poziţia lui centrală produsă de noile date astronomice,
teoria evoluţiei a venit să întărească percepţia marginalităţii, insignifianţei, lipsei de
importanţă a omului în marea schemă a naturii[necesită citare], pe care ştiinţa nu încetează să
ne-o descrie permanent şi din ce în ce mai detaliat. Mai târziu, când sistemul nostru solar
a putut fi situat în interiorul galaxiei, acest fapt ne-a împins mai departe, spre statutul
dezolant şi iremediabil de periferie.

Au fost până acum descrise istoria şi percepţia în raport cu afirmaţia religioasă (creştină)
a unor ştiinţe ale căror obiect de studiu n-are legătură directă cu religia. Acestea s-au
înscris pe o traiectorie de coliziune cu teologia creştină doar pe chestiuni filozofice ce
decurg din obsevaţiile şi concluziile lor. De aceea a fost posibilă cu uşurinţă acomodarea
credincioşilor la realitatea descrisă de noul discurs ştiinţific.

Există însă ştiinţe care se află într-o situaţie diferită: obiectul lor studiază chiar omul, şi
implicit, fenomenul religios. Tezele lor, în măsura în care intră în conflict cu afirmaţia
religioasă (creştină), nu mai au nevoie să fie speculate filozofic pentru a fi opuse religiei
(creştinismul). În familia acestora există o disciplină pe care am putea-o defini de
tranziţie, între cele 2 categorii. Aceasta este istoria.

Ştiinţa istoriei nu este chemată să trateze direct afirmaţia religioasă, însă în mod
inevitabil, datorită faptului că religia a fost un factor permanent în modelarea destinului
istoric al diverselor populaţii şi personaje istorice, şi pentru că ea însăşi oferă adesea în

17
textele ei sacre o versiune a unor evenimente istorice, va trebui să emită (dacă poate, ceea
ce nu este obligatoriu şi întotdeauna cazul) la rândul ei un "verdict", confirmând sau
infirmând versiunea biblică.

Astfel, o lungă perioadă istoria poporului evreu a fost aceeaşi cu descrierea biblică a
peripeţiilor acestei populaţii. Până destul de recent (şi în anumite cercuri chiar şi azi)
istoria însăşi şi-a văzut rolul ca instrument de confirmare obiectivă a afirmaţiilor cu
caracter istoric din textul sacru creştin. Începând cu povestea fondatoare a Patriarhilor,
continuând cu Robia egipteană, apoi Ieşirea (Exodul) şi cucerirea violentă a Canaanului,
şi finind cu detalii despre perioada târzie a celor 2 monarhii (Iuda şi Israel), plus Exilul
babilonian şi liberarea sub Cirus, toate aceste momente cheie din povestea care domină
mentalul oricărui evreu pios ca şi al creştinului fundamentalist, au sfârşit prin a fi
infirmate, sau cel mult puse doar sub semnul incertitudinii de către arheologia Ţării
sfinte, de către studiul surselor istorice externe.[necesită citare] Acesta este dar motivul pentru
care azi în nicio secţie a unei facultăţi de istorie dintr-o universitate de stat, oriunde pe
glob în lumea civilizată, instituţie care aşadar nu se află în raport de dependenţă materială
sau servitute ideologică faţă de vreo denominaţiune creştină, istoria seculară a poporului
evreu se predă foarte diferit de ce ne prezintă versiunea biblică.[necesită citare]

Pe scurt, evreii sunt definiţi de unii savanţi, în contrast cu versiunea biblică care îi face
descendenţi din Patriarhul Avraam, venit din Ur (Mesopotamia meridională), ca fiind o
populaţie canaaneană locală, care a căpătat în mod gradual o identitate etnică proprie.
Conform acestor savanţi, nu pot fi aduse argumente istorice ale originii lor
mesopotamiene (Israel Finkelstein, Asher Silberman).

Apoi, dacă ştim că au existat populaţii semite canaaneene (hicsoşii) care au emigrat în şi
apoi dominat militar/politic Egiptul, şi mai apoi au fost alungaţi de o zvâcnire de
naţionalism egiptean, nu există niciun indiciu arheologic că şi evreii au fost vreodată în
Egipt, ţară a cărei istorie antică este surprinzător de bine cunoscută, datorită mărturiilor
scrise care ne-au rămas. Datele arheologice vin să întărească acest fapt, nesprjinind dirct
o cucerire violentă a Canaanului de către nişte evrei veniţi din Egipt, aşa cum descrie
Biblia. Datele arheologice ale tuturor siturilor relevante (Ierihon, Ai, Gabaon, Lachiş şi
Hacor) nu demonstrează acest fapt. Egiptologul Donald Redford susţine că în Exod unele
din detaliile geografice cele mai evocatoare sunt legate de secolul al VII-lea înaintea erei
noastre, adică 6 secole după momentul în care evenimentele descrise de Biblie e de
presupus a fi avut loc. Şi asta pentru că la momentul când Biblia pretinde că aceste
aşezări au picat pradă furiei divine şi vitejiei triburilor de evrei, Canaanul era o provincie
egipteană (în timpul lui Amenofis şi Akenaton), organizată în vasalităţi disciplinate şi
bine înarmate[necesită citare], căci aşezările pomenite de textul sacru sunt practic garnizoane
egiptene (aşa cum demonstrează cele mai bine de 400 de tabliţe (scrisori) de la Tell el-
Amarna)[necesită citare]. Mărturiile arheologice abundă, aşa cum sunt cele din Meghidon şi
BetŞean. Istoricii spun, în acest context, că e greu de imaginat că soldăţimea egipteană
staţionată în tot Canaanul[necesită citare], până în nord de tot, ar fi putut să stea să-şi numere
degetele în timp ce o hoardă de refugiaţi (culmea, din Egipt!!!), trecea prin foc şi sabie
întreaga regiune.

18
Istoria celor 2 monarhii, şi ea, contrastează puternic la nivelul tabloului social, al
importanţei şi meritelor diversilor monarhi care s-au perindat la putere în perioada critică
a existenţei statului/statelor independente evreieşti, iar studiul acestui moment cheie din
istoria poporului evreu demonstrează sensul de instrument politic al Vechiului Testament,
redactat la curtea uneia dintre monarhiile evreieşti existente, în scurtul răstimp dintre
căderea statului Iuda şi căderea, ulterioară, a statului Israel. În mod similar, discursul
istoric în privinţa evenimentelelor Noului Testament, este şi el puternic divergent faţă de
varianta biblică. Sunt deja câteva secole de când în Europa a fost pornită cursa pentru
găsirea lui Iisus-istoric (ceea ce se numeşte ca şi problematică "istoricitatea lui Iisus"). E
un subiect care va fi, cu siguranţă, completat de către comunitatea wikipedia, ulterior, aşa
cum s-a întâmplat în secţiunea engleză. Concluzia generală este că istoria nu poate dovedi
şi astfel afirma existenţa personajului principal nou-testamentar. N-o poate nici respinge
însă. De aceea manualele de istorie nu susţin că Iisus ar fi existat, ci menţionează doar
spusele şi faptele adepţilor creştinismului în perioada lui cea mai veche.

După cercetarea poziţiei istoriei, ajungem acum la abordarea mesajului transmis nouă de
discipline ştiinţifice care reprezintă vârful de lance al ştiinţei în ceea ce priveşte
fenomenul religios. Ele sunt, aproximativ în ordine istorică, criticismul de text (analiza
literară şi lingvistică), istoria religiei, sociologia religiei, şi antropologia religiei. Toate
sunt discipline dedicate studiului fenomenului religios, dar fiind ramuri (subdiscipline)
ale unor ştiinţe cu preocupări mai largi, ce privesc omul şi societatea umană în
integralitatea şi complexitatea lor. Şi din studiul oricărei dintre aceste ştiinţe, reiese că
zeul creştin, că şi zeii oricărei alte religii studiate, sunt creaţii ale imaginaţiei omeneşti
(mituri), iar religiile sunt adevărate, dacă sunt, doar în sens strict utilitar. Aceşti zei sunt
descrişi în textele sacre în diverse povestiri cu rol mitologic, unde sunt povestite faptele
lor, în general creaţii (ale omului, lumii) şi enunţarea unui set de precepte morale. Istoria
religiei trasează atât originea credinţelor diverse din mitul Facerii creştin (în acele mituri
ale creaţiei imaginate de marile civilizaţii care i-au dominat militar şi cultural pe evrei
(anume babilonieni, asirieni şi egipteni), ca şi pe acelea din mitul hristic (ideea de naştere
din fecioară a unui zeu-om sau erou legendar, care înfăptuieşte minuni, este sacrificat şi
învie, având misiunea salvării umanităţii).

Astronomia, în afară de a fi o primă disciplină ştiinţifică ale căror enunţuri s-au ciocnit cu
cele religioase, are o natură specială prin faptul că preocuparea ei principală, anume
studiul corpurilor cereşti şi al universului, atinge o problemă de interes general şi etern
uman, anume aceea a situării noastre în raport cu restul lumii observabile, al naturii şi
originii acesteia. Filozofie şi religie, ambele au abordat chestiunea, şi fiecare a produs un
model explicativ cu instrumentele lor specifice: religia prin mit, filozofia prin speculaţia
raţionalistă. Creştinismul, influenţat de simplismul ştiinţific al autorilor îndepărtaţi ai
Bibliei, dar mai ales de filozofia greacă, a adoptat devreme, deşi nu cu un general
entuziasm, modelul geocentric ptolemeic al Antichităţii târzii, acesta el însuşi avându-şi
surse mai vechi în filozofia greacă. A trecut destul şi prea mult timp până când marii
teologi creştini au acceptat sfericitatea pământului, apoi posibilitatea populării acestuia la
antipozi, iar când călugărul catolic Copernic a observat erorile grosolane de logică ale
variantei de model ptolemeic uzuale în vremea sa, scena a fost pregătită practic pentru
una dintre cele mai pernicioase confruntări dintre religia creştină şi ştiinţă. Copernic,

19
după cum ştim, a intuit exact implicaţiile teologice, filozofice şi finalmente politice pe
care observaţia sa, ca şi modelul (şi el imperfect: era o formă limitată de heliocentrism) le
va provoca, de unde reticenţa lui cronică în chestiunea publicării punctului său de vedere
(a trecut mai bine de ani de la redactarea manuscrisului până la publicarea lui, în urma
cererilor insistente a unor apropiaţi şi a demersurilor acestora; asta s-a întâmplat, de
altfel, atunci când călugărul se afla la finele vieţii). Putem suspecta aici o teamă de
represalii din partea instituţiei din care făcea parte, însă mult mai probabil, motivul pentru
care el a ţinut sub cheie descoperirea sa, este faptul că a prevăzut efectele devastoare pe
care modificarea de sistem planetar o va produce în viziunea despre viaţă a omenirii.
Până la acest moment, versiunea ştiinţei antice părea a fi compatibilă cu descrierile
biblice, în care omul, ca punct culminant al creaţiei divine, era situat, împreună cu astrul
pe care acesta fusese trimis de Dumnezeu întru ispăşirea păcatelor sale, în centrul lumii
(universului). În mitul Facerii se explică că toate au fost create pe Pământ cu scopul de a
servi omului. Omul este personajul principal în această dramă pământească. Ori odată ce
pământul devine o planetă, printre multe altele, orbitând în jurul Soarelui, omul decade
odată cu el din poziţia sa centrală, măcar fizic vorbind, cu toate consecinţele ce pot fi
simplu imaginate. Un pasaj din lucrarea "La nostalgie de l’etre" a filozofului Ferdinand
Alquié (1906 - 1985), ilustrează grăitor efectele schimbării de paradigmă aduse de o
simplă observaţie teoretică în astronomie: "În timp ce oamenii Evului Mediu trăiau pe
pământ ca nişte ţărani aşezaţi pe moşia unui senior binevoitor care trebuia totuşi într-o
bună zi să le ceară socoteală, ştiinţa a pus capăt azi acestei situaţii privilegiate prin
lărgirea orizontului istoric, goegrafic şi astronomic al lumii. Mai poţi crede la fel de ferm
în prezenţa invizibilă şi întoarecerea apropiată a Domnului, când ştii că civilizaţii întregi
l-au ignorat, ca întinse continente nu-l cunosc şi ca, în sfârşit, acest pământ unde te
considerai situat în centrul creaţiei sale, nu este decât o planetă mişcătoare şi lipsită de
orice privilegiu?" Ştim din istoria ştiinţei ca şi alţi învăţaţi ai acelei perioade au ezitat,
după publicarea şi condamnarea şi interzicerea lucrării lui Copernic, să-şi publice
lucrările care mergeau în sprijinul heliocentrismului; un exemplu este Descartes, care s-a
autocenzurat de frică, văzând soarta lui Giordano Bruno şi a lui Galilei; astfel, în 1633, pe
când era pe punctul să-şi publice lucrarea numită "Lumea", în care cosmologia
coperniciană avea o poziţie centrală, află de arestarea şi condamnarea lui Galilei pentru
susţinerea heliocentrismului; va decide cu prudenţă să anuleze publicarea lucrării,
autocenzurându-se, aşa cum va face şi în 1644, când va aminti doar superficial despre
copernicianism în "Principii".

Cam în aceeaşi perioadă în care astronomia devenea prima ştiinţă incipientă care se
ciocnea cu teologia, o altă disciplină capătă un elan important, anume biologia. În 1628
Harvey descoperă circulaţia sângelui şi arată astfel că inima este o simplă pompă şi nu
sediul gândirii şi cu atât mai puţin a sufletului. Acesta îşi va muta sediul, pentru o bucată
de vreme, în creier. Cu ceva timp înainte (1553), Miguel Servet descoperise circulaţia
pulmonară, însă cercetările lui n-au mai putut continua, căci va fi ars pe rug în republica
teocratică a lui Calvin (Geneva), asta pentru scepticismul său în chestiunea Trinităţii. Dar
atât medicina cât şi biologia vor fi încă o lungă perioadă influenţate de conceptele
religioase şi idealiste, până chiar în prima treime a secolului XX, când ultimele forme
remaniate de vitalism vor fi abandonate. Ideea că speciile se modifică în timp va apare cu
destul timp înaintea darwinismului, sub forma lamarckismului. Ideea era însă mult mai

20
veche, ea putând fi regăsită la o serie de filozofi greci (Anaximandru, Empedocle din
Agrigente, Heraclit din Efes, Alcmeon din Crotone, etc.). Unul dintre primii biologi
moderni, anume Georges-Louis Leclerc cavaler şi conte de Buffon, a susţinut o formă de
transformism limitat. Nu ştim dacă limita aceasta impusă transformismului său era una
operată din convingere, sau pur şi simplu din teamă. Anumiţi istorici (E. Guyénot, de
exemplu) tind să creadă că a doua posibilitate este mai probabilă, indicând în sprijin
faptul că biologul a trebuit să-şi retracteze afirmaţiile în urma hărţuielilor bisericii, aşa
cum a trebuit să-şi retragă public şi afirmaţiile din lucrarea publicată în 1744 şi numită
Teoria Pământului. Jean-Baptiste Pierre-Antoine de Monet cavaler de Lamarck şi Etienne
Geoffroy Saint-Hilaire, vor merge în acelaşi sens. Îi revine însă lui Ch. Darwin meritul de
a produce, sub influenţa ideilor lui Lamarck şi ale lui Malthus, o teorie articulată şi
sprijinită cu date ale observaţiei încă de la publicarea lucrării iniţiale. Într-o lucrarea
ulterioară el va continua să-şi extindă teoria pentru a cuprinde şi problematica speciei
umane, trecând astfel peste un tabuu care a dominat epoca sa şi mai domină încă şi azi
minţile multora: Omul devenea astfel un simplu animal, un membru al familiei
primatelor, înrudit cu maimuţele. Regina Victoria, devenea prin asta, rudă cu cimpanzeii
de la grădina zoologică ... aceasta fiind o idee oribilă şi insuportabilă ce chinuia întregul
regat; regat care trecea atunci prin perioada rasismului colonialist, când ideologia trebuia
să justifice realitatea dominaţiei europene asupra lumii. Aşa cum Copernic va ezita la
pubicarea descoperirii sale, şi va întârzia până aproape de patul morţii publicarea lucrării
sale de astronomie în care era propusă o versiune de heliocentrism, şi Darwin va resimţi
un sentiment de culpabilitate apăsătoare, fapt ce va determina întârzierea (din 1838 până
în 1859) publicării descoperirilor sale, practic până când acest lucru n-a mai fost posibil,
deoarece un alt biolog, conaţional al său (A. Wallace), era pe punctul să publice o lucare
în care demonstra acelaşi lucru. Acest sentiment de teamă şi culpabilitate se poate prea
bine deduce din declaraţia sa în momentul predării manuscrisului spre publicare: "Am
senzaţia că mărturisesc o crimă!" În ciuda scandalului imens pe care l-a produs, aşa cum
era de aşteptat şi aşa cum bine a intuit savantul englez, darwinismul a rezistat ca teorie
ştiinţifică a biologiei ce explica diversitatea şi complexitatea actuală a viului. Apariţia şi
dezvoltarea geneticii, ca şi teoria celulară au venit să sprijine şi ele, fiecare în manieră
proprie, teoria neodarwinistă a ascendenţei comune, demonstrând unitatea biochimică a
viului şi explicând mecanismele care stau în spatele evoluţiei din perspective şi cu date pe
care Darwin, la timpul lui, le-a ignorat. Astfel, ceea ce iniţial a izvorât din observaţiile
paleontologiei, (disciplina cheie, alături de biologia descriptivă, în conturarea paradigmei
care va avorta fixismul), a primit confirmare din partea unor discipline născute după ea.
Bisericile creştine s-au opus o vreme teoriei evoluţiei, însă azi, cele mai multe o acceptă
ca pe un adevăr care descrie o realitate. Biserica catolică este un astfel de exemplu. Există
diverse culte neoprotestante, ca şi biserica anglicană, care şi ele recunosc veridicitatea
teoriei evoluţiei. Însă există încă o rezistenţă pasivă, sau dimpotrivă, extrem de activă şi
zgomotoasă, în rândul unor denominaţiuni neoprotestante fundamentaliste, mai ales în
America de Nord (SUA, Canada), iar Biserica ortodoxă are şi ea fundamentaliştii ei.
După şocul degradării omului din poziţia lui centrală produsă de noile date astronomice,
teoria evoluţiei a venit să întărească percepţia marginalităţii, insignifianţei, lipsei de
importanţă a omului în marea schemă a naturii, pe care ştiinţa nu încetează să ne-o
descrie permanent şi din ce în ce mai detaliat. Mai târziu, când sistemul nostru solar a
putut fi situat în interiorul galaxiei, acest fapt ne-a împins mai departe, spre statutul

21
dezolant şi iremediabil de periferie... Au fost până acum descrise istoria şi percepţia în
raport cu afirmaţia religioasă (creştină) a unor ştiinţe ale căror obiect de studiu n-are
legătură directă cu religia. Acestea s-au înscris pe o traiectorie de coliziune cu teologia
creştină doar pe chestiuni filozofice ce decurg din obsevaţiile şi concluziile lor. De aceea
a fost posibilă cu uşurinţă acomodarea credincioşilor la realitatea descrisă de noul discurs
ştiinţific. Există însă ştiinţe care se află într-o situaţie diferită: obiectul lor studiază chiar
omul, şi implicit, fenomenul religios. Tezele lor, în măsura în care intră în conflict cu
afirmaţia religioasă (creştină), nu mai au nevoie să fie speculate filozofic pentru a fi
opuse religiei (creştinismul). În familia acestora există o disciplină pe care am putea-o
defini de tranziţie, între cele 2 categorii. Aceasta este istoria.

Ştiinţa istoriei nu este chemată să trateze direct afirmaţia religioasă, însă în mod
inevitabil, datorită faptului că religia a fost un factor permanent în modelarea destinului
istoric al diverselor populaţii şi personaje istorice, şi pentru că ea însăşi oferă adesea în
textele ei sacre o versiune a unor evenimente istorice, va trebui să emită (dacă poate, ceea
ce nu este obligatoriu şi întotdeauna cazul) la rândul ei un "verdict", confirmând sau
infirmând versiunea religioasă. Astfel, o lungă perioadă istoria poporului evreu a fost
aceeaşi cu descrierea biblică a peripeţiilor acestei populaţii. Până destul de recent (şi în
anumite cercuri chiar şi azi) istoria însăşi şi-a văzut rolul ca instrument de confirmare
obiectivă a afirmaţiilor cu caracter istoric din textul sacru creştin. Începând cu povestea
fondatoare a Patriarhilor, continuând cu Robia egipteană, apoi Ieşirea (Exodul) şi
cucerirea violentă a Canaanului, şi finind cu detalii despre perioada târzie a celor 2
monarhii (Iuda şi Israel), plus Exilul babilonian şi liberarea sub Cirus, toate aceste
momente cheie din povestea care domină mentalul oricărui evreu pios ca şi al creştinului
fundamentalist, au sfârşit prin a fi infirmate, sau cel mult puse doar sub semnul
incertitudinii de către arheologia Ţării sfinte, de către studiul surselor istorice externe.
Acesta este dar motivul pentru care azi în nicio secţie a unei facultăţi de istorie dintr-o
universitate de stat, oriunde pe glob în lumea civilizată, instituţie care aşadar nu se află în
raport de dependenţă materială sau servitute ideologică faţă de vreo denominaţiune
creştină, istoria seculară a poporului evreu se predă foarte diferit de ce ne prezintă
versiunea biblică. Pe scurt, evreii sunt definiţi, în contrast cu versiunea biblică care îi face
descendenţi din Patriarhul Avraam, venit din Ur (Mesopotamia meridională), ca fiind o
populaţie canaaneană locală, care a căpătat în mod gradual o identitate etnică proprie. Nu
pot fi aduse argumente istorice ale originii lor mesopotamiene (Israel Finkelstein, Asher
Silberman). Apoi, dacă ştim că au existat populaţii semite canaaneene (hicsoşii) care au
emigrat în şi apoi dominat militar/politic Egiptul, şi mai apoi au fost alungaţi de o
zvâcnire de naţionalism egiptean, nu există niciun indiciu ca şi evreii au fost vreodată în
Egipt, ţară a cărei istorie antică este surprinzător de bine cunoscută, datorită mărturiilor
scrise care ne-au rămas. Datele arheologice vin să întărească acest fapt, arătându-ne că nu
a existat o cucerire violentă a Canaanului de către nişte evrei veniţi din Egipt, aşa cum
descrie Biblia. Datele arheologice ale tuturor siturilor relevante (Ierihon, Ai, Gabaon,
Lachis şi Hacor) demonstrează acest fapt. În plus, aşa cum arată egiptologul Donald
Redford, în Exod detaliile geografice cele mai evocatoare sunt legate de secolul al VII-lea
înaintea erei noastre, adică 6 secole după momentul în care evenimentele descrise de
Biblie e de presupus a fi avut loc. Şi asta pentru că la momentul când Biblia pretinde că
aceste aşezări au picat pradă furiei divine şi vitejiei triburilor de evrei, Canaanul era o

22
provincie egipteană (în timpul lui Amenofis şi Akenaton), organizată în vasalităţi
disciplinate şi bine înarmate, căci aşezările pomenite de textul sacru sunt practic
garnizoane egiptene (aşa cum demonstrează cele mai bine de 400 de tăbliţe (scrisori) de
la Tell el-Amarna). Mărturiile arheologice abundă, aşa cum sunt cele din Meghidon şi
BetŞean. Istoricii spun, în acest context, că e greu de imaginat că soldăţimea egipteană
staţionată în tot Canaanul, până în nord de tot, ar fi putut să stea să-şi numere degetele în
timp ce o hoardă de refugiaţi (culmea, din Egipt!!!), trecea prin foc şi sabie întreaga
regiune . . . Istoria celor 2 monarhii, şi ea, contrastează puternic la nivelul tabloului
social, al importanţei şi meritelor diverşilor monarhi care s-au perindat la putere în
perioada critică a existenţei statului/statelor independente evreieşti, iar studiul acestui
moment cheie din istoria poporului evreu demonstrează sensul de instrument politic al
Vechiului Testament, redactat la curtea uneia dintre monarhiile evreieşti existente, în
scurtul răstimp dintre căderea statului Iuda şi căderea, ulterioară, a statului Israel. În mod
similar, discursul istoric în privinţa evenimentelor Noului Testament, este şi el puternic
divergent faţă de varianta biblică. Sunt deja câteva secole de când în Europa a fost pornită
cursa pentru găsirea lui Iisus-istoric (ceea ce se numeşte ca şi problematică "istoricitatea
lui Iisus"). E un subiect care va fi, cu siguranţă, completat de către comunitatea
wikipedia, ulterior, aşa cum s-a întâmplat în secţiunea engleză. Concluzia generală este
că istoria nu poate dovedi şi astfel afirma existenţa personajului principal nou-
testamentar. N-o poate nici respinge însă. De aceea manualele de istorie nu susţin că Iisus
ar fi existat, ci menţionează doar spusele şi faptele adepţilor creştinismului în perioada lui
cea mai veche. După cercetarea poziţiei istoriei, ajungem acum la abordarea mesajului
transmis nouă de discipline ştiinţifice care reprezintă vârful de lance al ştiinţei în ceea ce
priveşte fenomenul religios. Ele sunt, aproximativ în ordine istorică, criticismul de text
(analiza literară şi lingvistică), istoria religiei, sociologia religiei, şi antropologia religiei.
Toate sunt discipline dedicate studiului fenomenului religios, dar fiind ramuri
(subdiscipline) ale unor ştiinţe cu preocupări mai largi, ce privesc omul şi societatea
umană în integralitatea şi complexitatea lor. Şi din studiul oricărei dintre aceste ştiinţe,
reiese că zeul creştin, ca şi zeii oricărei alte religii studiate, sunt creaţii ale imaginaţiei
omeneşti (mituri), iar religiile sunt adevărate, dacă sunt, doar în sens strict utilitar. Aceşti
zei sunt descrişi în textele sacre în diverse povestiri cu rol mitologic, unde sunt povestite
faptele lor, în general creaţii (ale omului, lumii) şi enunţarea unui set de precepte morale.
Istoria religiei trasează atât originea credinţelor diverse din mitul Facerii creştin (în acele
mituri ale creaţiei imaginate de marile civilizaţii care i-au dominat militar şi cultural pe
evrei (anume babilonieni, asirieni şi egipteni), ca şi pe acelea din mitul hristic (ideea de
naştere din fecioară a unui zeu-om sau erou legendar, care înfăptuieşte minuni, este
sacrificat şi învie, având misiunea salvării umanităţii). În 1870 sunt descoperite şi traduse
de către asiriologul George Smith tăbliţele asiriene inscripţionate cu Epopeea lui
Ghilgameş, care redau mai-vechiul mit sumerian al Potopului. Acest eveniment a produs
agitaţie în epocă, pentru prima dată ajungând la cunoştinţa unora dintre cotemporanii lui
Smith, faptul că povestea Potopului din Biblia creştină (şi evreiască) nu este originală, ci
o reluare inspirată din mai vechi tradiţii. Credinţa în zeul evreilor suferea astfel o primă
ciocnire cu realitatea aşa cum era ea oferită de noile ştiinţe. În lucrarea "Vechiul
Testament" a teologului francez Edmond Jacob, publicată la Editura Humanitas în 1993
(seria "ce ştiu?"), la pagina 5 şi 6 autorul spune:

23
"Ca document literar, Vechiul Testament se integrează în literatura antică a Orientului
Apropiat. Începând din al treilea mileniu înainte de Hristos, această literatură a înflorit în
solul fertil al mai multor civilizaţii situate în spaţiul cuprins între Egipt şi Sumer. Datorită
trudei istoricilor şi arheologilor, dispunem în momentul de faţă de texte aparţinând unor
genuri foarte diferite: anale şi cronici, documente juridice ori epice (precum Epopeea lui
Ghilgameş), maxime filozofice şi morale. Această literatură este, în mare parte,
anterioară textelor biblice care s-au inspirat deseori din ea, mai ales în relatările
referitoare la originile lumii şi ale umanităţii."

Dintr-o direcţie diferită însă, chiar mai înainte de această dată la care Europa lua
cunoştinţă de mitul sumerian în expresia lui literară asiriană, avea să fie operată
demitizarea textului sacru evreisc, şi anume de către critica literă (sau criticismul de text).
Totul a început cu preotul umanist Lorenzo Valla, care în lucrarea lui Despre eleganţa
limbii latine, a arătat în mod convingător cât de mutilată şi agramată era latina medievală
a Bisericii Catolice. El a făcut o analiză critică a gramaticii şi stilisticii limbii latine
clasice, aducând pentru prima dată criteriul raţional în judecarea literaturii şi elementelor
de limbă. Efectul a fost durabil, şi treptat latina umaniştilor a atins un grad de puritate şi
corectitudine de neimaginat în trecut, pe când preoţii creştini priveau gramatica limbii
latine cu dispreţ, aşa cum ne dovedesc mărturiile (de exemplu) lui Ioannes de Garlandia
(el zicea: "pagina sfântă nu vrea să se supună legii gramaticii şi nu vrea să se conducă
după regulile acesteia" (citare Gilson, pag. 208)), sau din scrierile lui Sfântului Petru
Damiani, cardinal şi Doctor al bisericii trăitor în secolul al XI-lea:

"Platon cercetează tainele misterioasei naturi, stabileşte limite pentru orbitele planetelor
şi calculează traictoria aştrilor - îl resping! (respuo); Pitagora împarte sfera terestră în
latitudini - abia dacă mă interesează ... Euclid se apleacă asupra problemelor încâlcite ale
figurilor geometrice - îl evit în egală măsură! (aeque decline). Dacă filozofia ar fi fost
necesară pentru mântuirea oamenilor, Dumnezeu ar fi trimis filozofi să-i convertească, or
el a trimis pescari şi oameni de rând. De unde vine filozofia? E o născocire a diavolului,
stricată chiar de la gramatică; vedem cum unii călugări preferă regulile lui Donatus celor
ale Sfântului Benedict, dar oare cine a fost primul dascăl de gramatică, dacă nu
diavolul?" (citări din Dominus Vobiscum şi De sancta simplicitate).

Dar contribuţia cu adevărat epocală a lui Lorenzo Valla avea să fie demascarea în 1440,
prin aceleaşi metode ale noii ştiinţe născânde care era critica literară, a falsei Donaţii a
lui Constantin, prin care Biserica Catolică romană îşi justifica primatul în raport cu
celelalte biserici. Ulterior, şcoala de critică a textelor literare s-a extins până la cercetarea
textelor sacre, iar Vechiul Testament a fost printre primele. În 1753, Jean Astruc, medic
al lui Ludovic al XV-lea, a fost primul care a operat o distincţie sistematică a surselor în
scrierea Vechiului Testament. Alte câteva nume înscrise ulterior în acestă continuă
muncă de sondare a istoriei textului sacru evreiesc sunt: Ed. Reuss, C.H. Graf şi J.
Wellhausen, ultimul fiind cel care a demonstrat că sursa cea mai veche, era de fapt cea
mai recentă, astfel, prima pagină a Bibliei, Facerea I, era recunoscută ca un text recent
(Ed. Jacob, pag 48). Au urmat şi alţi specialişti dintre care unii contemporani nouă, iar
azi, credinţa că Facerea a fost inspirată lui Moise de către Dumnezeu nu mai este
acceptată de către cercetătorii din domeniul istoriei iudaismului şi a textului sacru

24
evreiesc. Astfel, în al său "Dicţionar al religiilor" publicat la editura Humanitas în 1993,
Mircea Eliade (alături de mai tânărul său coautor Ioan P. Culianu), spune în capitolul
"Religii dualiste" la pag. 136: "În majoritatea cazurilor, "tricksterul" este masculin, dar
există şi mituri tipice care au drept protagonist un trickster femeie. Într-o întreagă serie de
mituri, tricksterul acţionează ca un al doilea creator al lumii sau a unei părţi din lume şi
rolul său e mai degrabă acela de a altera creaţia divinităţii supreme, aducând în lume toate
nefericirile ei de azi: condiţia muritoare a omului, durerile naşterii, etc. În general este
vorba de episoade mitice aparţinând dualismului radical. În mitul biblic al Genezei
recunoaştem prezenţa discretă a unui trickster (şarpele) ex machina, care descoperă
perechii oamenilor primordiali sexualitatea, provocând izgonirea lor din Rai, marcată de
naşterea în durere, dominaţia bărbatului asupra femeii, blestemul de a munci, moartea. [. .
.] Pe lângă miturile cu conţinut dualist, există religii şi curente dualiste a căror atitudine
faţă de lume şi om poate să meargă de la anticosmism (lumea e rea) şi antisomatism
(corpul omenesc este rău), până la opusul acestora."

În Facere regăsim însă şi alte mituri preluate de la religiile civilizaţiilor care i-au dominat
pe evrei, cum este mitul transgresiunii unui tabu alimentar; la sumerieni, Ninursag, zeiţa
pământului dă naştere la trei generaţii de zeităţi feminine împreună cu Enchi (zeul apei şi
înţelepciunii), alături de 7 specii de plante sacre. Intrigat şi curios, Enchi vrea să mănânce
din aceste plante, gestul său ducând la blestemarea lui de către zeiţă: el cade bolnav
(slăbirea vegetaţiei). Când este pe punctul de a muri, implorată de ceilalţi zei, Ninursag îl
iartă. Pentru a-l vindeca, zeiţa creează 8 divinităţi cu care îi înclocuieşte organele
suferinde. Există însă numeroase alte paralelisme între mitul biblic şi cele ale
sumerienilor şi urmaşilor lor: mitul Dilmunului, Raiul sumerian, de exemplu: Ninti, zeiţa
numită "stăpâna coastei", este cea care ca şi în Biblie este creată plecând de la un organ,
anume coasta; odată făcut "păcatul" originar, şi aici se regăseşte aluzia la naşterea cu
dureri. Pe aceeaşi linie a împrumuturilor iudaismului de la vecinii lui mai puternici şi mai
dezvoltaţi, este şi mitul Creaţiei omului din Facere, care preia ideea omului creat şi
vieţuind într-o grădină paradisiacă, prezentă în poemul babilonian al Creaţiei, unde acesta
(omul adică, "lulu") este creat cu scopul de a fi "grădinarul" ce ajută zeii în treburile
neimportante, servindu-i pentru ca aceştia să aibă timp să se odihnească. Nici chiar legea
"dată de Dumnezeu" nu este originală, aceasta fiind "furată" de micul trib de păstori
nomazi evrei de la babilonieni: "codul lui Hamurabi", cea mai veche atestare istorică a
unui cod de legi (1780 î.e.n.), este şi el "dat de către zei" regelui Babilonului, acesta fiind
chemat de către Anu ("An", stăpânul cerului, zeul regilor, cel mai puternic zeu) şi Bel
("Enlil", zeiţa-vânt, sora zeiţei apelor Ea ("Enki", care de fapt literal înseamnă zeiţa
pământului), zeu al aerului a cărei descriere acadiană a inspirat pasajul biblic din Facere
1:2, "[ . . .] şi duhul lui Dumneeu se mişca pe deasupra apelor"), pentru a-i fi conferit de
către Samas, zeul-soare, "legile virtuosului". Redăm mai jos un scurt citat pe această temă
din lucrarea "Vechiul Testament" a teologului protestant francez Edmond Jacob, profesor
de teologie la Facultatea de teologie protestantă din Montepellier şi la Strasbourg, autor a
numeroase alte lucrări de specialitate:

"Legile sunt indispensabile oricărei societăţi cât de cât organizate; pentru a le spori
autoritatea, ele erau puse adesea pe seama unei divinităţi, aşa cum s-a întâmplat cu
celebrul cod al lui Hamurabi, pe care i-l înmânase zeul Samas. În Israel se socotea că

25
toate legile îi fuseseră date lui Moise de către Iahve şi din această pricină ele sunt
consemnate în Pentateuc." În mod similar, preceptele de ordin moral ale celor Zece
Porunci îşi au originea în prevederi de acelaşi gen ale unor religii mai vechi decât
iudaismul, religii ale populaţiilor care istoriceşte i-au dominat militar şi cultural pe evrei;
"papirusul lui Ani", scriere egipteană a secolului al XIII-lea înaintea erei noastre redă în
capitolul 125 o serie de condiţii pe care cel mort trebuie să le îndeplinească pentru a putea
accede la "lumea cealaltă", condiţii cu valoare morală echivalentă acelora ale Decalogului
iudaic.

Paralele temei omului-dumnezeu Isus şi ale Arcei lui Noe se regăsesc în mitul lui
Zeusudra (mitul sumerian al Potopului, din care mai târziu akadienii semiţi s-au inspirat
pentru a lor versiune a Epopeei lui Ghilgameş), personaj uman fabulos care datorită
meritelor sale va deveni zeu nemuritor. Adunarea zeilor (pe care o găsim evocată şi în
Biblie) hotărăşte distrugerea seminţiei omeneşti. O singură voce cerească va preveni însă
eroul Zeusudra, care la indicaţiile zeităţii va construi o barcă gigantică în care i se ordonă
să salveze exemplare din fiecare specie. În semn de recunoaştere, An şi Enlil (Bel) îl vor
face zeu nemuritor, suflând asupra lui. Aceeaşi poveste este reluată şi apoi în legenda
babiloniană a lui Utnapiştim: Zeii cei mari decid să piardă rasa umană prin apă (potop),
numai Ea, zeiţă a apelor şi a înţelepciunii, îşi propune să o salveze, aceasta arătându-se
lui Utnapiştim, un locuitor al Surupacului, şi învăţându-l să construiască o barcă mare în
care să adune toată sămânţa viului. Aşa cum Noe debarcă pe Ararat şi i se promite pentru
fapta măreaţă fertilitate şi înmulţire, tot aşa şi lui Utnapiştim i se promite şi dă viaţă
veşnică. În Deuteronom găsim interzicerea idolatriei, Dumnezeu fiind gelos, ni se spune
(Deuteronom 5:9, Deut. 4:24). Întrebarea pe care la un moment dat învăţaţii şi-au pus-o a
fost aceasta: Gelos pe cine, dacă el e unicul? Răspunsul pe care ni-l dau istoricii, e
simplu: Primii compilatori ai Bibliei nu au fost monoteişti. Multă vreme, cu mult timp
după momentul pretins de tradiţie ca act de naştere a monoteismului iudaic, poporul
regatului Iuda şi al regatului Israel l-au venerat pe Iahve, un zeu tribal propriu, în
schimbul "protecţiei" acestuia, însă fără a nega vreodată existenţa divinităţilor din ţările
vecine. Această practică denumită de antropologi "monolatrie", nu i-a împiedicat pe evrei
să se roage ocazional la zeităţile acestor vecini. Asta explică de ce regele David a avut, de
exemplu, un fiu care se numea "Baaliada", adică "Baal ştie", Baal fiind una din
principalele zeităţi cananeene, alături de "El". Astfel, prin "gura" Bibliei, Moise zice: "
Cine e ca Tine între dumnezei Doamne? " (Exod 15:11) [Psalmul 86:8 reia ideea:
"Nimeni nu e ca tine între dumnezei, Doamne"]. Astfel, în anumiţi Psalmi (Psalm 82:1,
de ex.) zeul evreilor stă de vorbă într-o adunare de dumnezei ("[. . .] El judecă în mijlocul
dumnezeilor.") sau alţi dumnezei "se închină Lui" (Psalm 97:7 - 9). Folosirea pentru
Iahve a substantivului comun plural "dumnezei" (Elohim", pluralul de la "El"/"Eloha",
vechea zeitate canaaneană), este un vestigiu al multitudinii de zei/divinităţi pe care acesta
le-a înlocuit în cursul redactării V.T. şi al statornicirii ideii monoteiste. În perioada
monarhică, sub Solomon, ne spune istoria/arheologia, erau divinizaţi de către evrei mai
mulţi dumnezei, ca Baal, Aşera, Milkon, Kemos, etc.). Începând cu secolul VIII î.e.n.
tendinţa de trecere de la monolatrie spre monoteism intransigent are loc la început în
regatul din nord (începând cu Amos). Regăsim descrisă această perioada în Cărţile
Regilor. Însă zeiţa Aşera, sotia lui Yahve, continuă să domnească în templul de la
Ierusalim (avea acolo o statuie) şi în casele evreilor. Sub Iosia de abia, în sec. al VII .lea

26
î.e.n., aceasta este "alungată" din templu, însă va rămâne încă o lungă perioadă în
căminele private ale evreilor, aşa cum o atestă descoperirile arheoogice. Prin secolul IX
î.e.n., sub Achab, aceasta avea încă dreptul, ca şi Iahve, la 400 de "profeţi" care să îi
servească în templul special dedicat din Samaria. Această zeitate era împrumutată de
evrei de la popoarele care i-au dominat prin cultura lor mai avansată, ea fiind echivalentă
lui Istar din Babilon şi Astart din Fenicia. Au fost descoperite de-a lungul timpului mai
multe inscripţii de genul "Iahve şi a sa Aşera” sau "Baal şi a sa Aşera”, dezvăluind, cum
ne aşteptam (evreii erau triburi seminomade de păstori), caracterul lor la un anumit
moment de zei ai vegetaţiei. De abia după contactul evreilor în robie cu babilonienii,
Iahve (re-)devine, încet-încet, un zeu creator, după modelul babilonian. În ciuda
eforturilor pioase şi anti-idolatre ale lui Iosia, Egiptul cucereşte regatul, ravagiile
ulterioare ale campaniilor babiloniene nefăcând decât să zdrobească şi mai tare speranţa
evreilor în iertare şi sprijin din partea zeităţii lor tribale. În această lungă şi grea încercare
prin care va trece poporul evreu, se forjează monoteismul aşa cum îl cunoaştem azi:
pradă incomprehensiunii şi fricii că există totuşi alţi zei mai puternici decât al lor biet
Iahve, acest etern "loz" necâştigător pe care au mizat cu obstinenţă evreii, poporul
părăseşte credinţa în zeul tribal propriru şi basculează înspre adularea zeilor
învingătorilor, adoptând astfel forme de politeism radical, dar aceştia sunt supuşi de către
elitele lor în timpul exilului babilonian la mari presiuni întru acceptarea definitivă a ideii
că nu există decât un singur zeu, idee inserată în retuşata carte a lui Isaia (vezi Biblia
devoalată de Israel Finkelstein). Dr. Mark Smith, profesorul de teologie la Universitatea
Saint Joseph, profesor de studii biblice şi ale Orientului Apropiat, profesor asociat al
Asociaţiei biblice catolice de pe lângă Institutul biblic pontifical de la Roma, explică în
"Istoria timpurie a lui Dumnezeu" cum dezastrul militar, politic şi social al statului evreu,
dezorientarea şi disperarea evreilor odată cu înfrângerea, cucerirea şi deportarea lor, va
duce la părăsirea modelului canaanean de consiliu/adunare de zei reciproc-egali, pentru a
îmbrăţişa o "dictatură cerească", imagine în oglindă a noilor dezechilibre pământeşti, idee
care cu timpul va evolua în monoteismul pur şi dur bine-cunoscut:

"Atât timp cât Israelul era, din perspectivă proprie, pe picior de egalitate cu naţiunile
înconjurătoare, avea sens o viziune religioasă în care zeul israeliţilor era şi el pe picior de
egalitate cu ceilalţi zei-patroni ai celorlalte naţiuni, însă odată cu cucerirea neo-asiriană a
regatului nordic în 722 î.e.n., percepţia începe să se schimbe, premiza din spatele acestei
viziuni despre lume care susţine că fiecare naţiune este tot atât de puternică pe cât de
puternic este zeul său patron, pălind încet-încet. Logica spunea că dacă asirienii erau atât
de puternici, tot aşa era şi zeul lor patron şi invers, dacă Israelul (şi mai târziu Iuda în 586
i.e.n.) poate fi cucerit, asta înseamnă că zeul lui poate cu greu să fie tot atât de puternic pe
cât se credea înainte. Astfel apare din necesitate de-corelarea puterii cereşti de cea
pământească, de acum chiar dacă Asiria şi mai apoi Babilonul vor fi atât de puternici,
gândirea monoteistă explicând că în ciuda slăbicunii sale, zeul Iahve nu era totuşi slab. Pe
măsură ce sorţii Israelului deveneau mai vitregi, iar cei babilonieni surîdeau, noul
monoteism explica că Iahve era şeful divinităţilor, zeii Mesopotamiei fiind nişte nimicuri.
Asiria nu a învins deci din cauza puterii zeilor lor, ci datorită voinţei lui Iahve, care voia
să-şi pedepsească şi purifice "poporul ales". Consecinţele imperiilor pământeşti au impus
astfel un model al monarhiei cereşti. Antropologi dar şi renumiţi istorici ai religiilor se
alătură şi ei istoricilor pentru a susţine această explicaţie, ei văzând în "recuperarea" de

27
către evrei a zeului lor creator Iahve, semnul clasic al ultimului recurs pe care o populaţie
sedentarizată, agricolă, îl face în perioade de răstrişte întru mântuirea sa: după
"epuizarea" fără succes a tuturor zeităţilor specifice populaţiei sedentare (zei ai
fecundităţii), se invocă uitatul zeu creator, retras între timp în ceruri, "obosit" fiind de
efortul Creaţiei. Astfel, Mircea Eliade ("Sacrul şi profanul", Ed. Humanitas, 1992,
capitolul "zeul îndepărtat", pag. 112 şi "experienţa religioasă a Vieţii, pag. 116) spune:

Zeul îndepărtat Istoria Fiinţelor supreme de structură cerească are o importanţă capitală
pentru cel care vrea să înţeleagă istoria religioasă a umanităţii în ansamblul ei. Nu
intenţionăm să o scriem aici, în câteva pagini. Trebuie să evocăm însă un fapt care ni se
pare esenţial, şi anume că fiinţele supreme de structură cerească tind să dispară din cult,
"îndepărtându-se" de oameni şi retrăgându-se în Cer, unde devin dei otiosi (zei obosiţi).
Aceşti zei, după ce au creat Cosmosul, viaţa şi omul, resimt, se spune, un fel de oboseală,
ca şi cum uriaşa lucrare a Creaţiei le-ar fi epuizat resursele. Se retrag deci în cer, lăsându-
l pe pământ pe fiul lor, ori un demiurg, pentru a termina sau a desăvârşi Creaţia. Treptat,
alte figuri divine le iau locul: Strămoşii mitici, Zeiţele-Mame, Zeii fecundatori, etc. Zeul
Furtunii îşi mai păstrează încă structura cerească, dar nu mai este o fiinţă supremă
creatoare, ci doar un Fecundator al pământului şi uneori un simplu ajutor al Pământului-
Mamă. Fiinţa supremă de structură cerească nu-şi mai păstrează locul preponderent decât
la popoarele de păstori, căpătând o situaţie unică în religiile cu tendinţă monoteistă
(Ahura-Mazda) sau monoteiste (Iahve, Allah).

Experienţa religioasă a Vieţii "Îndepărtarea divină" oglindeşte de fapt interesul crescând

al omului faţă de propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Prin
interesul arătat hierofaniilor vieţii, descoperirii caracterului sacru al fecundităţii şi prin
faptul că se simte atras de experienţe religioase mai "concrete" (mai carnale, chiar
orgiastice), omul "primitiv" se îndepărtează de zeul ceresc şi transcendent. Descoperirea
agriculturii duce la o schimbare radicală nu numai a economiei omului primitiv, ci înainte
de toate a "economiei sacrului". Intră în joc alte forţe religioase: sexualitatea,
fecunditatea, mitologia femeii şi a pământului, etc. Experienţa religioasă devine mai
concretă, mai intim legată de Viaţă. Marile Zeiţe-Mame şi Zeii cei puternici sau duhurile
fecundităţii sunt mult mai "dinamici" şi mai accesibili pentru oameni decât Zeul creator.
Dar, cum am văzut, în caz de nenorocire extremă, după ce s-a încercat zadarnic totul şi cu
deosebire atunci când nenorocirea vine din Cer - secetă, furtună, epidemii - oamenii se
întorc spre Fiinţa supremă şi îi adresează umil rugăciuni. Această atitudine nu se
întâlneşte doar la populaţiile primitive: De fiecare dată când vechii evrei traversau o
perioadă de pace şi de prosperitate economică relativă, ei se îndepărtau de Iahve şi se
apropiau de zeii Baal şi Astarte ai vecinilor lor. Numai catastrofele istorice îi obligau să
se întoarcă spre Iahve: "Iar atunci au strigat iarăşi către Domnul şi s-au tânguit: Am
păcătuit, căci am părăsit pe Domnul şi am slujit Baalilor şi Astartelor; izbăveşte-ne acum
din mâna vrăjmaşilor nostri, şi-ţi vom sluji ţie!" (I Samuel, 12, 10). Evreii se întorceau
către Iahve atunci când asupra lor se abăteau catastrofele istorice şi atunci când pericolul
aneantizării sub semnul Istoriei era iminent. Primitivii îşi aminteau de fiinţele lor
supreme în cazul unor catastrofe cosmice. Dar sensul acestei întoarceri către Zeul ceresc
este însă acelaşi şi la unii şi la alţii: într-o situaţie deosebit de critică, atunci când însăşi
existenţa colectivităţii este în joc, sunt abandonate divinităţile care asigură şi exaltă Viaţa

28
în vremuri normale, pentru a-l regăsi pe Zeul suprem. Există aici, dar numai în aparenţă,
un mare paradox: divinităţile care au înlocuit la popoarele primitive zeii de structură
cerească, erau, precum Baal şi Astarte la evrei, divinităţi ale fecundităţii, ale opulenţei,
ale plenitudinii vitale, adică divinităţi care exaltau şi amplificau Viaţa, atât cea cosmică -
vegetaţia, agricultura, turme (animalele) - cât şi cea omenească. Aceste divinităţi erau în
aparenţă viguroase, puternice. Actualitatea lor religioasă se explică tocmai prin forţa lor,
prin rezervele lor vitale nelimitate, prin fecunditatea lor. Cu toate acestea, adoratorii lor,
atât primitivii cât şi evreii, aveau sentimentul că nici Marile Zeiţe şi nici zeii agrari nu-i
puteau salva, nu le puteau asigura existenţa în momente cu adevărat grele. Aceşti zeii şi
zeiţe nu puteau decât să reproducă Viaţa şi s-o sporească; mai mult încă, nu puteau
îndeplini această funcţie decât în vremuri "normale"; deşi stăpâneau în chip desăvârşit
ritmurile cosmice, aceste divinităţi se dovedeau neputincioase în a salva Cosmosul ori
societatea omenească într-un moment de criză (criza "istorică" la evrei). Numeroasele
divinităţi care au înlocuit Fiinţele supreme au acumulat puterile cele mai concrete şi mai
strălucitoare, puterile Vieţii. Dar tocmai din această pricină s-au "specializat" în
procreare, dar au pierdut puterile mai "subtile", mai "nobile", mai "spirituale", ale Zeilor
creatori. Descoperind sacralitatea Vieţii, omul s-a lasat purtat de propria sa descoperire:
s-a abandonat hierofaniilor vitale şi s-a îndepărtat de sacralitatea ce transcende nevoile
sale imediate şi zilnice."

Unii afirmă că Vechiul Testament ar conţine mitologii (vezi referinţa 1); acest lucru n-a
făcut decât să deschidă apetitul pentru studiul istoric al evenimentelor descrise de către
Noul Testament, ca şi pentru studiul ştiinţific al acestuia. S-a pus astfel problema
istoricităţii personajului principal al Scripturilor, anume Iisus Hristos, în acelaşi timp
căutându-se şi originea, istoria, cărţilor care ne relatează cum un zeu s-a făcut om pentru
a suferi şi astfel prelua prin aceasta păcatele lumii. Ce ştim astăzi, este că Noul Testament
are o istorie cât se poate de prozaică şi tipică pentru astfel de documente. Astfel, relatările
despre Iisus e posibil, să fi existat pentru cel puţin o generaţie doar sub formă orală. Unii
afirmă că aceasta este sursa unor "multiplicităţi" şi "contradicţii" a Evangheliilor, idee
negată de alţii.

Fragmentul Muratorian (circa 170 e.n după unii) arată care erau considerentele excluderii
din canon a "apocrifelor" [4]:

a) falsuri - texte care pretind că au fost scrise de vreun apostol, dar care nu sunt autentice;

b) prezenţa ereziilor în text, deci contradicţie cu textele acceptate deja;

În plus, tot din Fragmentul Muratorian reiese că învingătorii disputelor teologice nu

acceptau intrarea în canon a scrierilor doar pentru simplul motiv că aveau puterea s-o
facă, fragmentul dând exemple clare de literatură cu al cărui conţinut autorul
fragmentului (şi tovarăşii lui) erau de acord, însă nu o considerau ca făcând parte din
canon.

Avem mărturii extrabiblice în ce priveşte istoricitatea lui Iisus, disputate de unii,

acceptate de alţii:

29
Tacit (56 - 117 e.n, chestor, pretor, consul, senator, istoric roman) scrie în "Anale", cartea
15, capitolul 44:

Dar nici efort uman, nici generozitatea împăratului, nici înduplecarea zeilor nu a pus
capăt scandaloasei idei conform căreia incendiul ar fi fost ordonat. De aceea, ca să
pună capăt zvonului, Nero a substituit vina şi i-a pedepsit în cele mai neobişnuite feluri
pe acei urâţi pentru faptele lor ruşinoase, pe care mulţimea îi numea "creştini".
Fondatorul acestui nume, Cristos, a fost executat în timpul domniei lui Tiberiu de către
procuratorul Pontiu Pilat. Ţinută în frâu pentru un timp, superstiţia mortală a erupt nu
numai în Iudeea, originea acestui rău, ci şi în oraş [Roma], unde toate lucrurile oribile
şi ruşinoase se întâlnesc una cu alta şi devin populare. De aceea, cei care au admis că
au aderat la ea au fost arestaţi, apoi pe baza informaţiilor date de ei o mare mulţime au
fost condamnaţi, nu atât pentru crima de a fi incendiat cât pentru ura faţă de rasa
umană. Sfârşitului lor a fost adăugată derâderea: erau acoperiţi cu piei de animale
sălbatice sfâşiaţi până la moarte de câini; sau erau crucificaţi, iar când ziua se termina,
li se dădea foc ca să servească în chip de torţe.

Unii afirmă că textul reprezintă o interpolare, aducând următoarele argumente:

Prima menţiune a acestui pasaj la acest pasaj ar apărea în secolul al XV-lea, deşi până la
această dată o serie lungă de istorici creştini au abordat perioada persecuţiei creştinilor
sub Nero: Tertulian, Lactanţius, Severus, Eusebiu şi Augustine nu fac nicio referinţă la
pasaj. Alţii spun însă că Sulpicius Severus (363 - 420 e.n.), aristocrat roman, senator,
dedicat ulterior unei cariere ecleziastice, reproduce aproape cu exactitate fraza în cauză
(nemenţionându-l însă pe Tacit) evident înainte de secolul XV. [5] Tot aceştia atrag atenţia
că lipsa menţiunii acestui pasaj de către apologeţii creştini timpurii este un argument al
tăcerii, care nu ar indica în mod direct că pasajul nu exista atunci. Se argumentează de
exemplu că nici Pliniu cel Batran (23 - 79 e.n.), nu-l citează pe Strabo (64 î.e.n - 23 e.n),
ceea ce nu conduce la ideea că Strabo de fapt nu ar fi scris Geografia [6].

O posibilă explicaţie a tăcerii ar fi că apologeţii timpurii ar fi evitat menţionarea faptului

că creştinii ar fi fost acuzaţi de a fi incendiat Roma, altfel dând ocazia apariţiei unor noi
acuzaţii din partea celor care combăteau creştinismul, şi anume că creştinii ar fi fost într-
adevăr autorii incendiului, şi că incendiază oraşe.

Pe de altă parte, referitor la tăcerea lui Tertulian, în lucrarea lui Apologeticus toate
citatele Tacitiene provin din Istoriile lui Tacit, şi niciuna din Anale, ceea ce ar putea
sugera că Tertulian nu dispunea de Anale. În ce priveşte tăcerea lui Eusebiu (episcop al
Cezareei, Palestina), se argumentează ca fiind vorbitor de limba greacă (lucrările lui sunt
în limba greacă), e posibil să nu fi fost familiar cu scrierile lui Tacit, în latină.

Un alt argument în favoarea ideii că pasajul ar fi o interpolare este că el vorbeşte despre

un Crist, care înseamnă un Mântuitor, fără a preciza care anume: el nu specifică că e
vorba despre un oarecare Iisus. Un contra argument ar fi că oricum fiind vorba de
Cristosul creştinilor, identificarea acestui personaj cu Isus este evidentă de vreme ce

30
creştinii mărturisesc că au un singur Mântuitor, pe Isus Cristos. În plus, se mai
argumentează că Tacit chiar dacă ar fi ştiut de numele de "Isus" nu l-ar fi menţionat în
text pentru că el explică de unde provine numele de "creştin", de la Cristos.

Se mai argumentează (de data această renunţând la ideea că pasajul ar fi o interpolare) că

atunci când Tacit vorbeşte despre istoria personajului întemeietor, Cristos, el o face
reluând ce spuneau creştinii despre el, nu din cercetare proprie sau surse oficiale, căci
face eroarea de a-l numi pe Pontiu procurator, în timp ce el a fost prefect… Un contra
argument afirmă că dimpotrivă, nimic din text nu permite să se ajungă la această
interpretare. De remarcat că Tacit este considerat cel mai de frunte istoric al Romei,
egalul - daca nu superiorul - lui Tucidide; Encyclopædia Britannica opinează că el "se
situează fără tăgadă în cel mai înalt loc printre oameni ai literelor din toate timpurile".
Tacit era un cercetător meticulos care consulta frecvent documente scrise şi surse
multiple. Astfel, se argumentează că atunci când face o afirmaţie care nu se bazează pe
vreo sursă documentară, ci din auzite sau din bârfe, el indică acest lucru folosind
cuvintele 'dicunt' sau 'ferunt', ceea ce nu se întâmplă în acest pasaj în care el prezintă
execuţia lui Cristos sub guvernarea lui Pilat drept un fapt. Faptul că Tacit îl numeşte pe
Pilat "procurator" şi nu "prefect" reprezintă într-adevăr o greşeală, deşi una minoră
argumentează unii, de vreme ce doar după 44 e.n., după ce moare regele Agripa,
guvernatorii romani ai provinciei sunt numiţi "procuratori", şi nu "prefecţi" cum erau
numiţi până în 41 e.n. (de remarcat că Pilat încetează a fi prefect în 36 e.n). [7] [8]

Se mai afirmă că vasta majoritate a erudiţiilor consideră pasajul ca fiind autentic, că stilul
şi conţinutul capitolului este tipic tacitean, că pasajul se încadrează bine în context şi că
pasajul reprezintă finalitatea necesară a întregii discuţii despre încendierea Romei, şi că
pasajul ar corespunde stilistic cu modul exprimare al lui Tacit [9]. Ceea ce ar explica faptul
că acest pasaj nu este înlăturat din nicio ediţie modernă a Analelor.

Josephus (37 - 100 e.n, supravieţuitor al conflictului romano-iudeu, devenit cetăţean

roman, istoric evreu) scrie în lucrarea lui "Antichităţi Iudaice" (21 volume, terminată în
ultimul an al domniei împăratului Domiţian):

Şi acum Cezar, auzind de moartea lui Festus, l-a trimis pe Albinus în Iudeea, ca
procurator. Dar regele l-a destituit pe Iosif din funcţia de mare preot, şi l-a investit ca
succesor pe fiul lui Ananus, pe care-l chema tot Ananus. Relatarea spune că acest
Ananus senior se dovedise a fi un om foarte norocos pentru că avea 5 fii care toţi au
deţinut funcţia de mare preot, funcţie pe care el însuşi o deţinuse mult timp, situaţie
nemaiîntâlnită în cazul niciunui alt mare preot al nostru. Dar acest Ananus junior, care,
după cum spusesem mai înainte, a primit marea preoţie, era un om îndrăzneţ de fire, şi
foarte insolent; făcea parte deasemenea din secta Saducheilor, care sunt foarte rigizi în
ai judeca pe încălcătorii de lege, cei mai rigizi dintre toţi iudeii, aşa cum am văzut deja;
de aceea, când Ananus se văzuse ajuns în această poziţie, gândi că acum are ocazia [să-
şi exercite autoritatea]. Festus era mort, iar Albinus era pe drum; aşa că convoca

31
sanhedrinul judecătorilor, şi i-a adus în faţa lor pe fratele lui Isus, care era numit
Cristos, şi al cărui nume era Iacob, şi pe alţii [sau pe tovarăşii lui]; şi după ce a
formulat acuzaţii împotriva lor ca fiind călcători ai legii, i-a dat să fie pietruiţi: dar în
ceea ce-i priveşte pe cei mai oneşti dintre cetăţeni, sensibili la încălcări ale legii, le-a
displăcut ceea ce se făcuse; ei au trimis deasemenea [solie] la rege [Agripa], dorind să-l
roage să îi transmită lui Ananus ca să nu mai acţioneze în acest fel, pentru că ceea ce
deja făcuse nu se putea justifica; unii dintre ei au plecat să-l întâlnească pe Albinus, el
călătorind de la Alexandria, şi l-au informat că Ananus a comis o ilegalitate convocând
sanhedrinul fără consimţământul lui.

Unii consideră că acest pasaj conţine o interpolare, anume "care era numit Hristos".
Asupra acestei porţiuni care ar schimba total natura şi valoarea relatării dacă ar fi o
interpolare, unii comentatori afirmă că nu ar fi autentică. Însă acest pasaj este în general
considerat ca autentic de către erudiţi [10].

Un alt pasaj, Testimonium Flavianum din scrierea lui Flavius Josephus, vorbeşte de
asemenea de "Cristos" însă este considerat drept o interpolare datorită limbajului folosit
(conţine cuvinte nefolosite de Josephus şi care în plus ar indica că Josephus ar fi fost
creştin, când se ştie că nu era). Însă un studiu recent argumentează că o variantă în limba
greacă a acestei propoziţii exista în sec. IV: "Se credea despre el că era Cristosul" [11].
Astfel, se presupune că textul original conţinea o referinţă la Cristos, care mai târziu a
fost umflată de copişti rezultând forma actuală.

În favoarea existenţei lui Isus Cristos se mai argumentează că niciunul din oponenţii din
antichitate ai creştinismlui, oricât de virulenţi să fi fost, nu au pus la îndoială existenţa lui
Isus Cristos.

1."Dicţionar al religiilor", Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Humanitas, 1993, capitolul

Religii dualiste, pag. 136, afirmă caracterul mitologic al Vechiului Testament, vorbindu-
ne de mitul Facerii.

1. ^ Edward Gibbon, Istoria declinului şi căderii...; Will Durant, Istoria civilizaţiei,

vol. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10 şi 11; Mircea Eliade, Istoria credinţelor..., Paul Bâlă,
Octavian Cheţan, Mitul creştin, Phillippe Aries, Istoria vieţii private, Mirce
Florian, Îndrumare în filozofie.
2. ^ Filozofia în Evul Mediu, Etienne Gilson, dar şi orice curs bun de filozofie; (sau
Istoriile creştinismului lui Constantin Dupu sau Earle Cairns).
3. ^ Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, André Grabar, Iconoclasmul
bizantin, Anne-Marie Delcambre, Mahomet, Mircea Păcurariu, Istoria B.O.R.,
plus lucrările de istorie generală ale indexurilor precedente.
4. ^ http://www.bible-researcher.com/muratorian.html
5. ^ Jesus Outside the New Testament, pp. 42-43, Robert Van Voorst
6. ^ Strabo nementionat de Pliniu cel Batran
7. ^ Discoveries from Bible Times: Archaeological Treasures Throw Light on the
Bible, p. 224, Alan Ralph Millard

32
8. ^ Roman Prefects and Procurators of Iudaea Province (AD 6–132)
9. ^ Jesus Outside the New Testament, p. 42-43, Robert Van Voorst
10. ^ Josephus's Interpretation of the Bible (Hellenistic Culture and Society), p. 152
("[...]generally regarded as genuine, pertaining to James, brother of Jesus, "who is
called the Christ"), Louis H. Feldman - autoritate in Josephus, "Professor of
Classics @ Yeshiva University"
11. ^ Alice Whealey (doctor în istorie medievală, univ. Berkeley)

33