Sunteți pe pagina 1din 57

1

Cine este Baba Cloanta ?

Batrana, Mama si Zeita

Pentru a cobori pe firul basmului, in cautarea originii celei care ne-a intrat in viata prin poarta copilariei sub chipul Babei Cloanta, trebuie sa stim de la bun inceput ca personajul cocosat si zdrentaros are o vechime cu mult mai mare decat ne-am astepta. Din perspectiva mitologica si ezoterica, radacinile Babei Cloanta se descopera in nimeni alta decat Geea, Maya, sau Marea Zeita Mama a Paleoliticului, analizata amanuntit in studiile inovatoare ale cercetatoarei Marija Gimbutas (1921 – 1994).

Iar cum elementul magico-religios abunda in cazul initierilor femeilor-saman din perioada de aur a Matriarhatului, nici ca exista o exemplificare mai clara a situatiei decat maxima lui istoricului francez Jules Michelet “Pentru fiecare vrajitor, exista zece mii de vrajitoare”.

fiecare vrajitor, exista zece mii de vrajitoare” . In cele mai vechi mituri o gasim pe

In cele mai vechi mituri o gasim pe Mula-Prakriti, cum denumeau hindusii in Vede pe “Zeita Radacinii”, Shakti (Principiul Universal Feminin, desen sus) nedesavarsita inca, care fiinteaza numai pentru ea pentru ceea ce produce: resortul interior al Naturii, atractia originara, pasiunea antrenanta a oricarei forme de viata elementare, manifestarea energiei nestrunite, care in mitologia stra-romaneasca a primit numele de Talpa Iadului, dupa cum au evidentiat in scrierile lor Ion Creanga si, mai tarziu, Vasile Lovinescu.

Mai departe in timp, prototipul mamei batrane, cunoscatoare a tuturor tainelor Cerului si Pamantului, preoteasa sacra, initiata in Traditia Primordiala, se va transmite sub forma zeitatilor si personajelor simbolice tutelare, precum Demetra, Isis, Astarte, Circe (tablou, jos), Cybele, Artemis si chiar Lilith din ezoterismul ebraic. Valentele magice arhetipale ale femeii varstnice, mama experimentata si inteleapta, sunt la randul lor evidente in alchimie si diverse traditii folclorice, unde configureaza deopotriva atat Eternul Feminin, prin capacitatea sa de a crea si procrea, cat si dimensiunea initatic-terifianta care o defineste pe “Mama

Cumplita” sau “Marea Vrajitoare”. De aici fiinteaza motivul omniprezent al tuturor vrajitoarelor, babatiilor hidoase, acre si chioare, zane nefaste si cocarjate care staruie chiar si in subconstientul oamenilor din societatea contemporana, tot mai tehnologizata si desacralizata.

contemporana, tot mai tehnologizata si desacralizata. In ceea ce priveste folclorul si mitologia romaneasca, avem

In ceea ce priveste folclorul si mitologia romaneasca, avem parte de un fenomen extraordinar, dupa cum evidentiza etnologul Jean Delumeau care constata ca pozitia “babelor” din folclorul romanesc este una mult mai completa, autentica si privilegiata decat cea din traditiile Evului Mediu Apusean.

In afara de sensul de “femeie batrana” in limba si credintele romanilor, cuvantul “baba” are o multime de alte conotatii care duc spre o mitologie ancestrala daco-getica sau chiar mai timpurie, Hiperboreean-Pelasgo-Ramana, unde babelor si mosilor le era rezervat un loc extrem de important ca parinti, stramosi si initiatori. Primul care a evidentiat acest aspect a fost B.P. Hasdeu, care nota ca la noi babele sunt privite ca “fiintele cele mai d’a dracului”, de unde probabil termenul de baba era insotit aproape intotdeauna de atribute peiorative de genul cloanta, cotoroanta, harca, talpa iadului, hoasca etc.

Sursa foto Intre Cotoroanta si Sfanta Un basm romanesc cules de Petre Ispirescu relateaza ca

Sursa foto

Intre Cotoroanta si Sfanta

Un basm romanesc cules de Petre Ispirescu relateaza ca la un moment dat Diavolul se certa zgomotos cu o baba, cele doua personaje facand o larma atat de mare incat l-au trezit din somn pe Sfantul Petre, care manios fiind, puse mana pe o sabie si le taie capetele celor doi zurbagii. Dupa sangeroasa pedeapsa si plecarea Sfantului, trupurile descapatanate s-au apucat sa-si caute capetele prin tarana. Diavolul a gasit capul babei pe care si l-a insusit, iar baba pe cel al Diavolului, care fara prea multa mirare, i s-a potrivit de minune cotoroantei.

prea multa mirare, i s-a potrivit de minune cotoroantei. Insa conotatiile babei nu sunt pururea negative,

Insa conotatiile babei nu sunt pururea negative, ci si admirative, deoarece babele (fiinte ale dracului) erau moase pricepute, doftoroaie vestite, sfatuitoare pretioase, dar si vrajitoare redutabile cu care nu era bine sa ai de a face.

Sursa foto Vechimea cultului “babelor” pe teritorul Daciei este atestata si de venerarea unor monumente

Sursa foto

Vechimea cultului “babelor” pe teritorul Daciei este atestata si de venerarea unor monumente megalitice de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc in mod curent – Babe. Avem aici faimoasele Babe din Bucegi, din Ceahlau si din multe alte locuri investite de popor cu simbolism magic din Carpati. Prestigiosul cercetator Nicolae Densusianu a gasit peste 20 de asemenea “babe antropolitice” pe teritoriul tarii nostre. Evidenta cultului “babelor” si al “mumelor” ancestrale in cultura populara romaneasca este un argument in plus pentru importanta principiului feminin din traditiile noastre stravechi.

Sosirea crestinismului in Europa a dus la aparitia unui sincretism religios difuz in care multe dintre zeitatile pagane de sorginte greaca, celtica, germanica sau traca au supravietuit in imaginarul colectiv european, imprumutand din atributele si insusirile lor sfintilor si personajelor religioase crestine. Daca in Europa Apuseana, babele mitice au ramas ancorate in franturi din folclorul local intr-o forma ascunsa si deghizata de teama rugului sau a scaunului de tortura al Inchizitiei, dincolo, in spatiul Europei Rasaritene, unde trona crestinismul ortodox, mult mai pasnic, tolerant si emotional in manifestare decat rigoarea catolica, Principiul Universal Feminin nu isi pierde din sacralitate si importanta.

in manifestare decat rigoarea catolica, Principiul Universal Feminin nu isi pierde din sacralitate si importanta.

In aceasta directie, aspectul protector, intelept, initiatic, matern si taumaturgic al Batranei Fara Varstaprimeste noi insusiri in momentul in care etosul autohton il transpune in viata de zi cu zi a romanilor prin intermediul zilelor saptamanii, care primesc astfel o incarcatura sacra. Apare o intreaga pleiada de 7 batranici cuminti si intelepte, fiecare simbolizand cate o zi a saptamanii, fiecare dintre ele patronand peste aspectele rituale si temporale ale zilei in cauza: Sfanta Luni, Sfanta Marti, Sfanta Miercuri. Sfanta Joi, Sfanta Vineri, Sfanta Sambata si Sfanta Duminica.

Taranul roman le-a onorat si respectat dintotdeauna, constient fiind de natura lor sacra de paznice ale randuielii Timpului si Vremurilor, precum si de faptul ca fiecare dintre sfintele- zile pot oferi alinare, ajutor, sfaturi sau ghidare celor aflati in nevoie.

Babe, duhuri si iar babe…

Babele mitice care vin din negura timpurilor populeaza abundent mitologia romaneasca, intrand in componenta unor personaje fabuloase:

Baba Cloanta: o batrana monstruoasa care, in basmele culese de folcloristul Ioan Pop-Reteganul (1853 – 1905), apare drept o femeie urata, cocosata, cu dinti lungi si colti ca grebla. In variantele culese si inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830 – 1887), Baba Cloanta este nimeni alta decat mama zmeilor care avea atributul nemuririi ascuns intr-o cusca de suflete. Cand era lovita de moarte de eroul pozitiv, fugea si sorbea din sufletele inchise, castigand viata si putere. Lingvistul si folcloristul Lazar Saineanu (1859 -1934) prezinta postura de mare vrajitoare a babei care incheaga apele cu farmecele ei si are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al noptii.

Baba Coja: este un spirit feminin malefic, specific mitologiei romanilor din Ardeal, care are puterea de a ucide copii nebotezati. Marele etnolog si folclorist Simion Florea Marian (1847 – 1907) insista asupra paralelei cu surata sa, Frau Brechta mit dem Klumpfuss din mitologia germana, stapana peste toate duhurile necurate. Baba Coja are unghii de arama la maini si nas de sticla, topaie cu un picior de fier prin negura noptii si fura sufletele copiilor pentru a le ascunde in tufe de soc. B. P. Hasdeu este, insa, de parere ca etimologia ei deriva din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau Kuzna din folclorul sarbesc, ca o reminiscenta din epoca convietuirii in regiune a daco-romanilor si slavilor de sud.

• Baba Harca : locuieste intr-o vagauna ascunsa prin coclauri neumblati. Numele sau de Harca

Baba Harca: locuieste intr-o vagauna ascunsa prin coclauri neumblati. Numele sau de Harca denota legatura evidenta cu practicile magice cu cranii umane si animale, care aveau un rol important in cadrul cultelor stravechi, proto-dacice, de pe teritoriul Romaniei de azi. Unii lingvisti sunt de parere ca in cuvintele romanesti harca, harsti sau mai ales harsit gasim urmele unei divinitati varstnice, imprumutata din panteonul slav si iranian unde o gasim sub numele de Haors, Hars sau Gurs.

Baba Oarba: descoperim influenta batranei mitice si ambivalenta chiar si in jocurile copilarie, sub acest nume. Daca, in prezent, jocul este caracterizat de dialoguri versificate si gesturi ludice care simbolizeaza spiritul de dincolo venit in lumea celor vii, in trecut, Baba Oarba avea o menire pur rituala: identifica natura benefica sau malefica a personajului proaspat intors din morti, dupa care stabilea cu acest spirit tutelar o legatura, facilitand transmiterea mesajului stramosilor spre cei mai tineri descendenti.

cu acest spirit tutelar o legatura, facilitand transmiterea mesajului stramosilor spre cei mai tineri descendenti.

In afara de “babele” deja pomenite, in traditia populara romaneasca, exista zeci de alte babe, printre ele remarcandu-se Joimarita si Martolea, doua entitati care patroneaza peste actul torsului si cel al tesutului, imprumuta chipul si infatisarea unor babe hidoase si rele.

Samca – sub aripa Satanei

Cea mai terifianta reprezentare a vreunei entitati malefice feminine din traditia romanilor apare sub forma Samcai sau Avestitei, despre care lumea satului soptea infiorata ca ar descinde taman de sub aripa Satanei.Denumirea ei are legatura cu titulatura de Vestica sau vrajitare in limbile slave, iar pentru romani Samca este tot una cu Baba Coja. Reputatul profesor Marcel Olinescu face, in monumentala sa opera “Mitologie romaneasca”, cel mai potrivit portret temutei entitati:

“Samca este un duh feminin ingrozitor la vedere, cu parul rar si lung pana la pamant, ochii sai rosii ca focul ii joaca in cap ca niste felinare batute de vant, nu stau locului o clipa, se sucesc si se stramba intr-una, iar din gura bolboroseste neincetat cuvinte neintelese. Se travesteste insa sub diverse infatisari spre a se apropia de casele oamenilor, aratandu-se femeilor insarcinate si pruncilor atat ziua cat si noapte, in diferite chipuri: ca pisica, caine, capra, porc, gaina, cioara, broasca, lacusta, musca, paianjen, umbra si diferite naluciri”.

lacusta, musca, paianjen, umbra si diferite naluciri”. In mitologia romaneasca veche, Samca este cea mai nemiloasa

In mitologia romaneasca veche, Samca este cea mai nemiloasa si primejdioasa intrupare a duhurilor necurate.Rolul sau este unul oribil. Se arata mai ales femeilor insarcinate, atunci cand acestea sunt in durerile nasterii, pentru a le inspaimanta, framanta si chinui atat de intens incat unele dintre ele mor inainte de a naste sau raman pentru totdeauna schimonosite si neputincioase. La fel de crud se poarta si cu copii nou-nascuti, inainte ca pruncii sa primeasca Sfantul Botez.

Daca primele uneltiri nu-i reusesc si bebelusii supravietuiesc, demonica faptura ii imbolnaveste de boala denumita dupa numele sau, “Samca”. Pruncii bolnavi de samca

tremura fara motiv, tresar si plang noaptea in somn, ofteaza si se sting deseori din viata. Pentru a contracara activitatile Avestitei, exista un adevarat retetariu ezoteric de descantece si blesteme aruncate impotriva ei (tot) de batranele moase si vrajitoare ale satului (nimeni altele decat aspectele pozitive ale Samcei). Dupa instaurarea crestinismului in spatiul romanesc, atributele de protectori impotriva Avestitei s-au transmis si sfintilor si sfintelor cu proprietati taumaturgice si exorciste.

Baba Dacilor din prag de Primavara

Si uite asa suntem pe cale sa descoperim Batrana Fara Varsta chiar sub imaginea Babei Dochia, cea care, conform lui George Calinescu face parte din cele “4 mituri fundamentale care au modelat cultura si spiritualitatea romaneasca” alaturi de Miorita, Mesterul Manole si Zburatorul.

In mare, mitul Dochiei circumscrie in mod stralucit cele doua aspecte ale Principiului Feminin. Primul este acela al preafrumoasei fecioare, pastorita neprihanita, sora regelui Decebal, de care se indragosteste insusi Traian. Haituita de soldatii romani, Dochia cade istovita in sanctuarul natural al muntilor si il implora pe Zeul Primordial (sau pe Maica Domnului, in variantele de dupa crestinarea romanilor) sa o salveze de soarta umilitoare de a ajunge trofeu de razboi. Zeul o transforma, alaturi de oitele ei, in stanele de piatra de pe Muntele Ceahlau care pot fi admirate si astazi.

piatra de pe Muntele Ceahlau care pot fi admirate si astazi. Al doilea aspect legendar este

Al doilea aspect legendar este dat de Baba Dochia, deja batrana, sub forma de cloanta si zrgibturoaica. Fiul Babei, celebrul Dragobete, se casatoreste impotriva dorintei ei, iar pentru a-si teroriza nora, Baba Dochia o trimite cu un ghem de lana neagra, in miez de iarna, la rau, sa-l spele pana cand se albeste. Disperata, fata incepe sa planga, iar atunci apare un tanar, Martisor (Zeul sau Iisus deghizat), care-i daruieste o floare rosie magica ce albeste lana

neagra. Intoarsa acasa, fata este acuzata de Baba Dochia cum ca Martisor ar fi ibovnicul ei. Apoi, Baba Dochia, convinsa ca a venit primavara (altfel de unde ar fi putut avea Martisor floarea?) se imbraca cu cele 12 cojoace ale ei (care aveau sa simbolizeze Babele calendaristice de la inceput de Martisor) si porneste cu oile la munte. Pe parcursul zilei, Baba se dezbraca de toate cele douasprezece cojoace, dar iarna nu trecuse, iar vremea se face nemiloasa, pedepsind Baba pentru rautatea ei. Incepe sa ninga, iar Baba si oile sale ingheata pe munte, transformandu-se in stane de piatra.

sale ingheata pe munte, transformandu-se in stane de piatra. Sursa foto Coborand, in continuare, pe firul

Sursa foto

Coborand, in continuare, pe firul mitului descoperim numeroase zeite geto-dacice in care se manifesta personalitatea duala a Mamei Pamantului. In vreme ce contrapartea sa masculina – solara si solstitiala – care imparateste peste inceputul iernii sub identitatea lui Indrea/Undrea si, mai tarziu, Mos Craciun, Baba Dochia este o reprezentare mitica lunara, echinoxiala si maternala.

Prin titulaturile de “Mos” si “Baba” descoperim ca cele doua zeitati au ajuns la batranete, in pragul mortii si al renasterii ciclice, declansand la nivel spiritual ceea ce Natura, cu reinvierea sa de dupa iarna, declanseaza la nivel teluric si mundan. Cele 12 zile-cojoace ale Babei Dochia se serbau intre 1 si 12 martie de personajele de sex feminine dintr-o comunitate, criteriul cel mai folosit pentru impartirea zilelor fiind varsta participantelor. Firea si sufletul femeilor in cauza se aprecia dupa meteorologia zilei alese: ploioasa, friguroasa, calda, insorita, inourata, vantoasa etc. Obiceiul, astazi pe cale de disparitie, era numit Pusul Babelor. Din cele mai vechi timpuri, taranul roman credea ca Baba Dochia s-a prapadit pe 9 martie, aceasta zi fiind hotar intre iarna si primavara.

In calendarul crestin, peste Dochia geto-dacilor s-a suprapus in mod fortuit imaginea Sfintei Eudochia ( venerata de bizantini sub numele de Evdokia), o femeie reala, foarte frumoasa si atragatoare, originara din orasul Heliopolis din Libanul de azi, care si-a petrecut tineretea in desfrau si distractii pana cand a fost crestinata si botezata de catre episcopul

Teodot. Eudochia a trait in timpul cand la Roma imparatea Traian (interesanta paralela cu Dochia dacilor) si a primit harul de a face minuni dupa crestinare.

Astfel, intr-una dintre cele mai vechi vatre a Europei, ocultarea sacrului in profan, adancirea dualismului – un motiv folcloric foarte popular, si melanjul credintelor stravechi cu elemene crestine a dus la o personalitate complexa, cu neasteptate manifestari, pentru cea pe care o cunoastem, din povestile bunicilor, sub numele de Baba Cloanta…

2 Sfincsii misteriosi din Carpati.

Semnificatia Carpatilor este asemanatoare in mai multe scrieri vechi. Astfel, in sumeriana, KUR-PAT/es/I inseamna Muntele printilor si se aminteste ca inainte de Potop, au domnit 8 regi in 5 orase, timp de 241.200 de ani. Apoi tablitele sumeriene spun ca “…a sosit Potopul, iar dupa Potop au venit la domnie regii popoarelor din munti…”. In sanscrita denumirea de KARPATA inseamna “Locul Guvernatorului” iar in latina CARPE, “Muntele tau”. Mai mult, o serie de istorici romani si straini considera ca muntele mistic, Caucaz, amintit in scrierile stravechi nu are absolut nici o legatura cu actualul Caucaz, ci cu muntii care se intindeau intre Portile de Fier si pina in zona Buzaului. Aici ar fi fost si Prometeu inlantuit de Zeus. Cunoscand toate aceste legende si realitati istorice, putem intelege mai usor valoarea spirituala a sfincsilor romanesti.

Energiile inteligente

In Muntii Bratocea, la capatul uneia dintre culmi gasim o alta stinca ciudata. Localnicii ii spun Faunul, iar numele spune totul despre vechimea pietrei. Si aici, ca si in celelalte locatii unde se gasesc sfincsi, masuratorile energetice au aratat un flux iesit din comun. Batrinii spun ca demult de tot, Zeus insusi, ranit in lupta cu titanii, si-ar fi gasit refugiu intr-o pestera de sub sfinx si ar fi fost ascuns de un faun care l-a ingrijit si i-a vindecat ranile. Tot faunul a fost cel care s-a sacrificat pentru regele zeilor atunci cand titanii s-au oprit in preajma muntilor cautindu-si prada. Dupa ce s-a vindecat, Zeus s-a intors la lupta si si-a recucerit Olimpul, iar cu un manunchi de fulgere a sculptat actuala stinca, in semn de omagiu pentru salvatorul sau. Uneori si ziua si noaptea, sfincsul pare sa ia foc. Unii spun ca se vad fulgerele lui Zeus, altii spun ca sunt flacari de comori.

Doar radiestezistii afirma ca, in realitate, e vorba despre niste incarcaturi energetice exceptionale, care se pot vedea si in plan fizic. Puterea lor este atit de mare, incit, daca nu ar fi controlate ar putea arde jumatate din Romania pe o adincime de circa doi metri, sustine domnul Pavel Codrescu, unul dintre cei care au masurat, pina la ora actuala, energiile din jurul citorva sfincsi. Domnia sa si cei cativa colaboratori au efectuat o experienta inedita in zonele studiate. La o adincime de jumatate de metru, au ingropat un trei obiecte: unul de argint, unul de aur si unul dintr-un aliaj oarecare, pe care le-au lasat un an intreg. Se urmarea efectul energiilor asupra diverselor metale. “Am pornit de la ideea ca in antichitate sacerdotii foloseau mai mult aur si argint si mai putin alte metale”. La dezgropare, argintul era de o culoare verde inchis, aurul nu avea nimic iar aliajul respectiv era pur si simplu topit. O explicatie logica nu a putut fi data experimentului.

“Pentru ca ar fi trebuit sa acceptam ca energiile din zonele respective sunt… inteligente si au anumite preferinte metalice. Iar asta nu e totul. Culoarea argintului nu a fost niciodata aceeasi. La Toplet argintul a avut o culoare albastra, aurul a capatat o vaga nuanta rosiatica, iar in Bucegi, argintul a fost acoperit de o pelicula rosie”. Nimeni nu poate explica anomaliile respective decat prin… componenta energetica diferita intre zone.

Paznicul de seara

Paznicul de seara Se ajunge relativ usor, de pe drumul turistic care duce de la Cabana

Se ajunge relativ usor, de pe drumul turistic care duce de la Cabana Ciucas in virf, fiind situat pe unul din abrupturile sudice ale Tigailor Mari. Privirea sfinxului este indreptata catre apus, mai exact catre locul din care, in religia crestina, vin luptatorii negativi, cei cunoscuti si sub numele de diavoli. Localnicii spun despre sfinxul lor ca ar fi fost, la origine, un inger de-al lui Dumnezeu. Ingerul trebuia sa pazeasca o

inchisoare in care Stapinul ceresc ii aruncase pe diavoli. Dar paznicul nu a fost suficient de vigilent si diavolii au scapat si au fugit catre soare-apune. Atunci ingerul, de rusine, l-a rugat pe Dumnezeu sa-l ierte si sa-l lase acolo, in locul unde daduse gres. Iar Dumnezeu l-a ascultat

si l-a transformat intr-un paznic de piatra. Cei care ajung in preajma Paznicului pot simti mici

furnicaturi in palme si sunt cuprinsi de o stare de moleseala. Unii pun asta pe seama lipsei de oxigen la inaltime, dar oamenii locului stiu ca acesta e semn ca locul e viu. Si oricum, nimeni nu are curajul sa doarma in zona. Mai ales ca nu foarte departe de acel loc, mai exista o stinca denumita sugestiv “Mina dracului”.

Disparitii misterioase

In vara lui 1992, Georgescu Aurel, cativa tineri specialisti in mistica si energetica – la vremea

cand acestea abia intrau pe “piata romaneasca”, aveau sa dispara fara urma. Respectivii, in numar de sapte, sustineau ca sunt in posesia unor scrieri vechi si a unor harti care atestau existenta unor porti de trecere catre alte dimensiuni. Cei sapte spuneau ca in interiorul Bucegilor s-ar afla mai multe incaperi unde au fost depozitate arhive secrete din cele mai vechi timpuri si ca acestea ar fi pazite de niste preoti ciudati. Timp de aproape doua luni, respectivii au cautat intrarile respective. Intrau in pesterile din zona si apareau abia spre seara, obositi dar deloc descurajati.

La un moment dat, cei sapte au povestit unuia dintre calugari, parintelui Teofil, (de la care, in urma cu mai bine de 10 ani a aflat subsemnatul povestea, n. a.) ca sunt pe cale sa descopere intrarea cautata. Si cand au avut impresia ca nu sunt crezuti, au scos dintr-un rucsac vechi doua obiecte stranii ce pareau a fi facute dintr-un amestec de bronz si argint. Spuneau ca mai cele doua bucati fac parte din cheia care va deschide poarta de trecere si ca ei sunt pe cale sa descopere cea de a treia bucata, si ultima, a cheii.

A fost ultima seara cand cei sapte au mai fost vazuti. Corturile in care-si faceau veacul pe

timp de zi si de noapte au ramas goale iar o ancheta in adevartul sens al cuvintului nu a putut

fi

pornita, pentru ca nu exista nici o urma a baietilor. S-a spus la vremea respectiva cum ca ar

fi

patruns intr-o galerie care s-a surpat in urma lor sau ca au fost striviti de zidurile pesterilor

prin care tot intrau si scormoneau. Doar parintele Teofil credea ca baietii gasisera poarta de

trecere si o deschisesera, dar nu mai aveau si cheia de intoarcere. Pentru ca asa spunea

calugarul cel initiat, ca fiecare usa spirituala are cheia sa si daca folosesti o alta, nimeresti in alta parte. Cit despre cei disparuti, acestia nu au fost singurii, mai multe cazuri de disparitii stranii fiind puse pe seama caderilor in prapastie sau a ursilor. Cu toate astea, pina acum nu au fost descoperite urme ale tragediilor, asa incit misterul nu a fost inca elucidat.

Pentru o mai buna documentare ne-am adresat spiritologilor si specialistilor in energetica. Se pare ca astfel de chei exista si permit accesul la anumite zone. “Spre exemplu, toata lumea stie ca sub Sfinxul din Bucegi se gasesc comorile spirituale ale omenirii, dar nimeni nu a putut descoperi nimic, indiferent de aparatura folosita. Sa va spun eu de ce. Pentru ca intrarea este ascunsa sub un val de energie primordiala, greu de reperat si de penetrat. Doar cel care trece de zidul respectiv de energie poate patrunde in tainitele secrete ale Sfinxului. Altminteri, Sfinxul pare o piatra ca oricare alta, pe unul din munti. E vorba de ceea ce noi numim decalaj temporar. Adica in acelasi loc pot exista mai multe civilizatii dar decalate temporar”, sustine domnul Frederik Hanunssen, din Finlanda, un iubitor al spatiului carpatic, pe care-l considera adevaratul pamint sfint de unde au venit zeii. Domnia sa este autorul unor cercetari care aduc in prim plan Carpatii dintre Dunare si Ceahlau, ca fiind leaganul civilizatiei noastre si al puterilor mistice care au stapinit planeta in vechime.

Dar pentru cei care sunt cit de cit initiati in mistica, cuvintul Akasha rezolva tot misterul. Pentru ca Akasha este memoria universala, cea care inregistreaza si pastreaza tot ceea ce s-a intamplat de-a lungul timpului. Astfel, se pare ca sfincsii din intreaga lume sunt zone in care aceasta arhiva a omenirii poate fi accesata. In felul acesta, stincile cele ciudate actioneaza ca o poarta ascunsa intr-un program sofisticat, o poarta lasata de programatorii initiali pentru orice eventualitate, in caz ca lucrurile nu se deruleaza asa cum ar trebui.

Punct de reper pentru calatoriile spatiale

Pentru existenta Sfincsilor din intreaga lume, exista si o alta explicatie. In cartea sa intitulata “Cartea trecutului misterios”, francezul Robert Charoux spune ca pe glob exista locuri speciale, numite puncte ale dragostei, in care energiile se aduna si se contopesc. Nu este vorba despre energiile normale ci despre energiile primordiale, cele din care a fost format pamintul si care poarta intreaga informatie despre planeta noastra. In acele puncte ale dragostei energetice, in care energiile terestre si cele celeste converg, Pamintul a “nascut” diverse forme zoomorfe de piatra. Cei care ajung sa controleze acele puncte pot controla viata si moartea pe Terra. Din acest motiv exista o permanenta lupta in umbra pentru a controla centrele de energie primordiala. Numai ca acestea nu pot fi controlate material, ci spiritual si energetic.

Un alt loc special se gaseste in Muntii Calimani, in rezervatia “12 Apostoli”, unde pot fi vazute o serie de stinci cu diverse reprezentari antropomorfe. Ani de zile oamenii au crezut ca au de-a face cu niste toane ale naturii, dar in 1987 un student descoperea pe Valea Paltinu, un megalit straniu, care reprezenta o figura bizara insotita de cateva simboluri solare. S-a afirmat la vremea respectiva ca insemnele solare sunt cele mai vechi din lume, dar descoperirea nu a avut ecou, parte din cauza birocratiei comuniste, parte din dorinta puterilor oculte de a face cit mai putin zgomot in preajma centrelor de putere energetica si spirituala. Mai mult, au fost voci care au sustinut ca zona ar fi una tamaduitoare, dar nu a fost demonstrat nimic din punct de vedere stiintific. Trecand apoi in Ceahlau, intr-un luminis la care se ajunge dupa un urcus nu chiar la indemina oricui, se gaseste o stinca ciudata, de cremene, inconjurata de mai multe formatiuni antropomorfe. Este vorba de ceea ce localnicii au numit Dochia si care are o inaltime impresionanta de nu mai putin decat 20 de metri. La baza stincii este un mic izvor, despre care oamenii spun ca ar avea proprietati curative. Aici vin, de la departari mari, pentru a umple bidoanele si sticlele de plastic cu apa curata, apa sfinta ce izvoraste direct din stinca.

Legendele care inconjoara stinca sunt numeroase si nici una nu e mai “tinara” de 2.000 de ani. Unii spun ca Dochia ar fi fost, in fapt, fiica lui Decebal preschimbata de zei in stinca pentru a nu fi prinsa de romani. Se spune ca Traian insusi o urmarea pe fata si cand a vazut puterea vechilor zei ai dacilor si-a oprit armatele si nu a mai inaintat. Oricum, pasionatii de OZN sustin ca in preajma Dochiei s-ar fi vazut cele mai multe obiecte zburatoare stranii din 1980 incoace. Florea Mihai, unul dintre acestia, afirma ca Dochia este, nici mai mult, nici mai putin, decat primul punct din cadrul calatoriilor spatiale care folosesc gaurile de vierme pentru a scurta durata calatoriilor. “Chiar si asa, consumul de energie este mare si aici, la Dochia, ei fac prima reincarcare a navelor. Poate parea de domeniul fictiunii, dar orice aparat electric pe baterii functioneaza mult mai mult acolo sus, decat este prevazut a se intampla. Asta din cauza curentilor energetici din apropiere. Dochia a fost folosita de mii de ani ca punct de reper pentru calatoriile spatiale…”. Daca este sau nu adevarat, ramine ca timpul sa ne arate.

“Nu sunt copil, da` mi se facuse parul maciuca in cap”

In apropiere de Orasul Herculane, de-a lungul Cernei, pe soseaua catre Orsova, se gaseste un alt Sfincs, cel de la Toplet, ascuns privirilor turistilor, dar de a carui existenta stiu iubitorii muntelui. Se ajunge ceva mai greu la el, din cauza drumului anevoios. Si el este inconjurat de legende si povestiri fantastice. Si daca stim ca Nicolae Densusianu a localizat Muntele Sfint Kogaionon putin mai jos, la Dunare, in apropiere de Portile de Fier, nu ne mai miram de nimic. Sub Sfinxul de acolo se spune ca ar fi ingropate ciomagul lui Hercule si piele leului prin care nu trecea nici o arma. Multi au cautat, de-a lungul anilor, cele doua obiecte mistice dar nimeni nu le-a gasit. Spun oamenii ca numai un viteaz cu inima curata le va gasi si ca acela va deveni aparatorul romanilor. Ba mai mult, oamenii spun ca o data la 100 de ani, cele doua arme pot fi vazute stralucand, timp de cateva minute.

“Atunci trebuie ele luate, pentru ca altminterea nimenea nu le gaseste”, afirma domnul Nicoara Matei, profesor etnolog si istoric, citind una din legendele locale. Tot domnia sa spune ca despre unul dintre eroii locali, haiducul Pantelimon, pe la 1830, oamenii spuneau ca ar fi gasit pielea de leu si ca din cauza asta nu-l atingeau gloantele poterei si ale strajilor domnesti trimise sa-l pranda.

“Dar eu mai curand cred ca dadea bani poterei si aceia nu aveau nici un interes sa-l omoare”, incheie domnul Matei. Tot de la domnia sa aflam si ca in preajma Sfinxului de pe Cerna, viperele sunt mai mari si mai veninoase.

“Eu am vazut cateva si m-au trecut fiori pe sira spinarii. Era una care sta tolanita taman pe sfinx si arata ingrozitor. Avea pe putin 2 metri si o grosime ca pe brat. Cand m-a auzit s-a ridicat ca la juma` de metru si a sisiit spre mine de m-a luat groaza. Apoi a alunecat pe stinca si s-a strecurat printr-o crapatura, chiar sub sfinx. Nu sunt copil, da` mi se facuse parul maciuca in cap. Am crezut ca nu scap de acolo”, isi incheie etnologul relatarea.

Vocile din preajma sfincsilor

Dar cea mai importanta alcatuire stincoasa de tip sfinx a fost facuta in Muntii Retezat, unde nu mai putin de sase formatiuni de tip antropomorf sunt dispuse pe un arc de cerc care inconjoara virful cu acelasi nume. Cei care analizeaza solul masivului vor remarca uimitoarea lui asemanare cu cel de pe Luna. In plus, turistii care au campat sau doar au trecut prin preajma, sustin ca nu au simtit nevoia de apa sau de mincare si ca s-au simtit foarte relaxati, chiar daca ajunsesera acolo dupa o zi intreaga de mers pe munte.

Culmea Gropsoarelor din masivul Zaganul adaposteste un alt sfinx, numit Ciobanasul. Privirea sa este orientata catre sud-est, ocrotitor. Pentru locuitorii vechi ai Romaniei, denumirea de cioban avea si o altfel de semnificatie. Simboliza stapinitorul locului respectiv, patronul turmei, al formatiunilor tribale si chiar al micilor voievodate si cnezate. Locul musteste de legende si de intamplari bizare, iar localnicii il ocolesc, spunind ca nu aduce noroc. Cei care au trecut prin preajma Ciobanasului sustin ca au auzit niste voci ciudate, vorbind intr-o limba complet necunoscuta. Vocile au incetat imediat ce s-au indepartat de Ciobanas. Sa fi fost doar niste unde radio sau altfel de unde?! In plus, nu o data s-a afirmat ca vocile care se aud in preajma stincilor si a pesterilor pot apartine si unor fantome. Dar ce sa caute fantomele in locuri pustii, pe virf de munte?

Satelitii celesti

O

alta ipoteza tulburatoare a existentei sfincsilor a fost emisa de o serie de cercetatori straini

si

romani a fost aceea ca pietrele functionau, in realitate, acum mii si mii de ani, ca niste

bizare aparate de emisie – receptie spirituala. Prin intermediul lor, zeii de dincolo de Pamint isi puteau trimite ordinele catre preoti, iar prin intermediul lor, acestea sa ajunga la oameni. Nu intamplator zonele au fost cunoscute ca fiind sfinte din cele mai vechi timpuri, iar pe virfurile muntilor s-au descoperit o gramada de urme ale unor temple vechi de mii de ani. Sfincsii functionau nu ca aparate de radio celeste ci ca statii de amplificare, fluxurile energetice si spirituale care treceau prin ele fiind retrimise catre lumea larga. Si in felul acesta, informatiile controlate de zei ajungeau si la cele mai cunoscute oracole, printre care si cel din Delphi. Ani de zile s-a afirmat despre acesta din urma ca ar fi “functionat” ba pe seama unor gaze halucinogene care se gaseau sub oracol, ba pe seama cine stie caror mincaruri sau ciuperci cu efect halucinogen. Realitatea este putin diferita. Gazele sau mincarurile halucinogene nu ofereau informatiile primite de la zei ci il deschideau pe sacerdotul care efectua serviciul catre lumea divina. Apoi veneau informatiile celeste, care treceau prin sfincsi

si se repartizau in functie de reteaua informationala creata de zei. Cum s-ar spune in zilele

noastre, sfincsii indeplineau, pe vremuri, rolul satelitilor de comunicatie din zilele noastre, dar

la un nivel la care satelitii nu vor ajunge niciodata.

Locul unde omenirea s-a nascut

nu vor ajunge niciodata. Locul unde omenirea s-a nascut Interesant este ca departe de a fi

Interesant este ca departe de a fi centre turistice active, zonele care adapostesc sfincsi par cuprinse de tacere, ca si cum cineva ar incerca sa le faca uitate in timp. Nu este vorba despre mina omului, cum s-ar putea crede ci despre o auto-protectie a zonelor respective. Energia emisa in preajma sfincsilor a dus la crearea unei faune cel putin bizare (vezi viperele de la Toplet, n. a) dar si a unor fenomene naturale menite a-i alunga pe turisti. Este suficient sa privim statisticile din ultimii zeci de ani ca sa vedem cum zona Retezat – Godeanu a fost foarte rar vizitata si cum nu o data, cei care s-au aventurat pe muntii respectivi, au murit sau au suferit accidente grele.

“Cu Bucegii s-a intamplat altceva. Strainii au stiut dintotdeauna ca acolo sunt secrete nemaipomenite care pot da stapinire asupra lumii si a popoarelor. Si cum sa ajunga sa caute acele secrete, fara a fii remarcati? Asa ca au folosit cozile de topor romane si au introdus

Bucegii in circuitul turistic. In felul acesta, printre turisti, cautatorii de comori spirituale isi pot pierde urma usor printre ceilalti si pot parea oameni obisnuiti” afirma domnul Marian Dumitrescu, geologog si specialist in energia pietrelor. Cu toate acestea, in ultimii 3-4 ani, o serie de accidente bizare au tras un semnal de alarma asupra Bucegilor.

Avalanse, caderi in prapastie, accidente inexplicabile, ii determina pe tot mai multi turisti sa renunte la explorarea masivului Bucegi, cu toate ca asta nu convine anumitor grupari oculte. Si ceea ce parea imposibil, se petrece de cativa ani incoace: muntele se trezeste iar paznicii spiritualitatii universale s-au intors acasa, in locul unde omenirea s-a nascut.

3 Misterele Calimanilor: Inscriptii de peste 2500 de ani la Muzeul Megalitilor

Muntii Calimani constituie bariera de stânca intre Ardeal si Moldova. Este simbolul de piatra care uneste patru judete – Harghita, Suceava, Mures si Bistrita. Atlasele geografice spun ca este cel mai inalt si cel mai spectaculos munte din Carpatii Orientali. In anii ’80, la porunca Elenei Ceausescu, aici, la 2.000 de metri, trebuia sa se fabrice acid sulfuric… De câtiva ani a primit, prin lege, titlul de „parc national”. Calimanii ascund insa, dincolo de flora si fauna lor, unice in România, câteva mistere greu de explicat: „megalitii”. O scriere si simboluri ciudate sapate in stânca.

Cei care se incumeta sa strabata Calimanii, de la Vatra Dornei la Toplita, isi dau seama de frumusetea pura a acestui munte. Ochiul iti este ademenit de o sumedenie de bijuterii pe care doar muntele ti le poate darui, de la padurile de brad dese ca peria pâna la stâncile sculptate misterios de natura atotstiutoare. De la rododendronul ce inroseste la inceput de vara pajistile alpine la Iezerul „fara fund”, lacul izvorât miraculos la 2.000 de metri, „Sfinxul” Calimanilor sau stâncile care intrupeaza in granit cei Doisprezece Apostoli. S-a pomenit in literatura de specialitate despre virtutile energetice ale muntelui, asemanatoare Bucegilor sau Ceahlaului,

si despre misterele preistorice pe care le ascund aceste piscuri indraznete.

Pietrele scrise ale lui Pata

Intr-un sat de la poalele muntelui, la Gura Haitii, in curtea unui muntean batrân si gospodar, se afla adapostite intr-un sopron improvizat trei bucati de stânca. Pe o bucata de scândura batuta de ploi, potrivita in cuie deasupra sopronului, sta scris cu vopsea „Muzeul Megalitilor”. Nea Vasile a fost timp de vreo douazeci de ani sofer la exploatarea de sulf din Calimani. Stie toate tainele muntelui, ii cunoaste darnicia si furia. Ii place sa colinde printre jnepenii pitici, pe acolo pe unde cerul pare sa se impreuneze cu pamântul. Asa si-a invatat si copiii… Sa respecte muntele cu maretia si greutatile lui. Vasile Pata ne-a povestit ca in 4 iunie 1987, dupa

o zi ploioasa, cum sunt multe pe aici, mergea, impreuna cu nevasta si cu fiul lui, catre cei 12

Apostoli. Claudiu Pata, care era in clasa a XII-a atunci la un liceu in Vatra Dornei, a descoperit, in santul adânc de 2 metri, sapat de viitura, o piatra pe care erau gravate insemne ciudate, printre care si simbolul soarelui. „Fiul meu ne-a spus, cu rasuflarea taiata, ca a descoperit o stânca ciudata. O stânca cu niste inscrisuri tainice si câteva desene greu de deslusit”, ne-a povestit batrânul. „A venit si geologul santierului de la mina sa vada minunea, impreuna cu un profesor. Ei au anuntat Institutul de Stiinte de la Bucuresti. Apoi, s-au mai gasit inca trei pietre gravate. A aflat si profesorul Traian Naum, cel care era cu adevarat interesat de muntii Calimani si cu care ne cunosteam de câtiva ani. El a venit impreuna cu un

arheolog, cu Marin Cârciumaru. Când profesorul Naum a vazut pietrele, a ingenuncheat si avea lacrimi in ochi”, a adaugat Vasile Pata.

«Doar strainii sunt interesati de megaliti»

Ajutat de câtiva localnici, Vasile Pata a dus pietrele acasa. Specialistii din Bucuresti au luat in serios descoperirea lui nea Vasile. Asa a iesit la iveala originea stâncilor, care se pare ca au fost inscriptionate pe la mijlocul mileniului IV. i.e.n. Semnele de pe ele sunt identice cu literele alfabetelor getilor. Insemne bizare, scrijelite in piatra, câteva simboluri solare, asemanatoare celor din vechile culturi antice, egiptene sau aztece. Un desen pare sa simbolizeze Soarele si câteva planete. Altul pare un simbol precrestin. Un altul seamana izbitor cu un OZN! In legatura cu primul megalit descoperit de familia Pata, autorii lucrarii „Muntii Calimani”, Traian Naum si Emil Butnaru, fac urmatoarele observatii: „Totalitatea gravurilor de pe latura principala a megalitului sunt subordonate, prin modul in care au fost efectuate, cultului soarelui, marele cerc cu raze «in turbina» reprezentând probabil discul solar intâlnit uneori in gravurile din Franta, Portugalia, Italia etc.” Nea Vasile spune ca „am hotarât impreuna (n.r. – cu profesorul Traian Naum) sa ducem cele patru pietre la muzeul din Vatra Dornei. Dar am vazut ca sunt lasate sa zaca ascunse si se umpleau de praf. Ba una dintre pietre a si disparut. A fost bagata in temelia unei cladiri! Nu le-am mai putut recupera. Am decis sa le aduc acasa. Le-am expus in curtea mea, in «Muzeul Megalitilor »”. Cu o tristete blânda, Vasile Pata ne spune ca nu se acorda importanta megalitilor din ograda lui. „Din pacate, stiinta la noi e la pamânt. Doar strainii se intereseaza si vin in expeditii ca sa le vada”.

Muntele jefuit si umilit de Ceausesti

Exploatarea sulfului vulcanic din Calimani a inceput prin 1970, la indemnul familiei Ceausescu, care dorea cu orice pret independenta economica a tarii, inclusiv in ceea ce priveste materia prima pentru industrie. S-a lucrat aici, la exploatarea sulfului, peste 25 de ani. A fost decapitat fara scrupule un munte. Negoiul românesc practic nu mai exista decât pe harti. In fapt, acum este doar o stânca dezbracata, impudic si sinistru. Se vad aici toate maruntaiele pamântului. Straturile geologice asezate temeinic in timp, unul câte unul. Mina de sulf nu a fost rentabila niciodata. Acoperea doar 5% din necesarul industriei din acea perioada. A lasat insa in urma, dupa ce a fost inchisa in 1997, un adevarat dezastru ecologic. Un munte complet distrus, un alt munte, la fel de inalt si „falnic” de steril de mina, izvoare si pâraie otravite… Directorul adjunct al Agentiei pentru Protectia Mediului Suceava, inginerul Iluta Cocris, a declarat, pentru „Gardianul”, ca „in prezent se deruleaza un proiect de reconstructie ecologica a fostei exploatari miniere de sulf Calimani, finantat de Guvernul României. 200 ha de teren arata si acum, dupa unsprezece ani de la inchiderea minei, ca un straniu peisaj selenar, lipsit complet de viata. Ranile naturii se vor vindeca doar in câteva zeci

de ani. Sursa: Anna Kovacs – Gardianul

Comentariu de Prof.univ.dr. Marin Carciumaru postat pe situl frontpress.ro

Felicitări pentru că aţi dovedit multă sensibilitate pentru megaliţii de la Gura Haiti. Multe date menţionate sunt corecte, dar există şi destule scăpări. Vă pot spune că profesorul meu Traian Naum a crezut cu ardoare în existenţa unor forme megalitice în Călimani, el fiind şi cel care, poate exagerat, a denumit o serie de forme create de natură, situate pe înălţimile muntelui – vezi “Moşul”, “Godzila” etc. Povestea megaliţilor mobili, cu gravuri, aflate în curtea lui “Nea Paţa”, un om admirabil, este puţin diferită. Eu sunt cel care, din respect pentru ceea ce făcuse pentru Călimani, l-am invitat pe prof. Naum să vizităm primul megalit, de pe care oferiţi şi o

imagine. Atunci a îngenunchiat lângă megalit, iar fotografia o deţin şi acum, cu o dedicaţie specială ca pentru fostul student al Doniei sale. În ceea ce priveşte interpretarea gravurilor, regret acestea îmi aparţin în exclusivitate, au fost publicate, este adevărat, din respect, în colaborare cu profesorul Naum, precum şi cu o colegă geolog care mi-a semnalat existenţa primului megalit. Ceilalţi au fost descoperiţi de mine şi profesorul Naum în nenumăratele deplasări ulterioare în zonă. În acest sens, puteţi utiliza o publicaţie ştiinţifică a lor:115. TRAIAN NAUM, MARIN CÂRCIUMARU, EUGENIA NIŢOI, Megalitul gravat de la Gura Haitii, com. Şaru Dornei, jud. Suceava, SCIVA, 39, 1988, 2, p. 143-157. Interpretarea gravurilor îmi aparţine, aşa cum menţionam, pentru că pur şi simplu eram singurul dintre cei trei autori care m-am preocupat de arta preistorică, în acest sens regăsindu-se în lista mea de lucrări destule contribuţii în acest sens. Încă odată doresc să-mi exprim admiraţia şi respectul pentru familia Paţa, oameni minunaţi, care mai mult decât cei îndreptăţiţi să o facă, au salvat aceste monumente, recuperându-le de la Muzeul din Vatra Dornei, unde eu şi profesorul Naum am crezut că le este locul. Ne-am înşelat, pentru că am constat noi înşine că erau, la un moment dat în pericol de dispariţie

4 Cultul Cavalerilor Danubieni

Cultul Cavalerilor Danubieni Cei doi Zamolxis, simbol al libertatii Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis. Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu 2 Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor. Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care ni ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavalerul Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe fratii lor aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi. Era simbolul Patriei care hranea acelasi popor, acum impartit in doua, dar care avea aceeasi credinta, aceeasi limba si aceleasi teluri primordiale. Cei doi Cavaleri erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si trup de sarpe. Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-I dea propria explicatie, fara sa priveasca dincolo de mistica getilor. Lupul este simbolul zeului

suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Dacii au fost singurul popor a caror credinta depasea marginile propriei tari cat si marginile Pamantului. Credinta lor a fos una universala. Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim 2 reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor. Este vorba de pasarea Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este ca multi dintre istorici sunt simpli functionari care au invatat pentru a ajunge in functia respectiva, care, in necredinta lor, nu au putut privi catre maretia poporului nostru si a stramosilor nostri. In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, carora istoricii romani, in nestiinta lor sau in reaua lor credinta, I-au spus <Closca cu puii de aur>, cand de fapt ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care au dat natiunii romane pe cel mai viteaz conducator de osti, Iancu de Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de venirea discipolului lui Isus, toate elementele crestine? Din pacate, la ora actuala nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor. Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala. In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili. Si asta nu dintr-o discriminare de rasa, ci pentru ca meseria nobililor era razboiul. Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in arta razboiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Si nu intervenea intr-o lupta decat atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii. Pentru ca una din conditiile de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 13 secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din toate cele trei tari romane. Daca intelegem taina acestui Ordin de lupta poate intelegem si cum a fost posibil ca voievozii nostri, cu o mana de viteji, sa bata de atatea ori armatele numeroase ale imperiilor vecine, venetici fara tara si fara credinta

5

Cultul Cavalerilor Danubieni [ II ]

Spaţiul etno-genetic românesc, cuprins între Munţii Carpaţi şi Munţii Balcani, Dunărea mijlocie, Panonia şi Marea Neagră, a fost creuzetul unor misterioase religii păgâne ce au dăinuit până la apariţia şi instaurarea creştinismului.

Printre acestea un loc aparte îl ocupă cea a Cavalerilor danubieni, religie puţin cunoscută şi despre care ne-au rămas puţine date. Studiul Cavalerilor Danubieni a suscitat interesul, deopotrivă şi imaginaţia unor cercetători şi istorici, precum: Teohari Antonescu, Iozef Hampel, Mihail Rostovtev, Franz Cumont, Em. Grigoraş, Dumitru Tudor, Mircea Dogaru şi alţii. De la cultul Cavalerilor Danubieni au parvenit până în zilele noastre doar o serie de sculpturi enigmatice, singurele documente ce le atestă existenţa. Analizând documentele rămase, autorii citaţi mai sus au formulat diverse ipoteze privitoare la acest cult. Astfel, Teohari Antonescu îi identifică cu zeii Cabiri – protectori ai navigaţiei în lumea frigiană; Iozef Hampel îi asimila cu Dioscurii greci, şi ei protectori ai corăbierilor; Mihail Rostovtev susţinea că avem de-a face cu o contopire a cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-agricolă a triburilor trace; Franz Cumont îl considera un complex de credinţe legate de ritul unor zei barbari sau greco-romani; Dumitru Tudor este de părere că avem de-a face cu un cult inspirat de credinţele geto-dacilor şi influenţate de stăpânirea romană. Mai nou, Mircea Dogaru îi atribuie Cavalerului Trac, funcţia de zeitate supremă solară aparţinând lumii trace, zeu unic al daco-romanilor (II d.H.), ce se identifică mai târziu cu Sfântul militar Gheorghe.

În secolele II—III d.H. societatea sclavagistă romană cunoştea o criză generală, manifestată mai ales printr-o adâncire a stării de mizerie şi de ignoranţă la care se adăugau o demoralizare tot mai mare şi o creştere a superstiţiilor. Oamenii începuseră să nu mai creadă orbeşte în zeii oficiali greco-romani, care, în timp, deveniseră divinităţi legate de fericirea clasei dominante, în frunte cu împăratul. Zeii existenţi ofereau adepţilor o fericire numai dincolo de mormânt, fiind necesară pentru aceasta, în prealabil, o iniţierea pe cale religioasă-mistică, lucru pe care îl puteau face numai preoţii anumitor culte, prin magie, ceremonii secrete şi diferite speculaţii de credinţă.

Zeii păgâni existenţi, prin preoţii – reprezentanţii lor pe pământ – nu arătau clar ce va fi „dincolo”, preocupare ce-1 frământa pe omul sărman, care spera ca cel puţin acolo în lumea umbrelor s-o ducă mai bine. La aceste întrebări fireşti şi omeneşti, dacă ne gândim, care i-au preocupat din totdeauna pe unii oameni, numai puţine religii păgâne puteau răspunde. Aceste religii, provenite mai ales din Orient, erau răspândite în tot Imperiul roman de către o serie de preoţi bine pregătiţi din punct de vedere al cunoştinţelor esoterice, deţinători de secrete şi neîntrecuţi în organizarea de ceremonii publice, capabile să impresioneze şi să capteze masele ignorante şi superstiţioase.

Civilizaţia dezvoltată a geto-dacilor se poate demonstra, pe lângă celelalte elemente, şi prin unitatea spirituală a lor. Această’ unitate se demonstrează prin dispunerea centrelor de cult religios într-un sistem unitar, pe toată aria de răspândire a geto-dacilor. Lăcaşurile de închinăciune erau dispuse pe vârfuri de munte, în zone considerate a fi sacre, unde se practicau misterele cultului respectiv. Până în prezent, istoricii au identificat aproximativ 12 centre de cult religios, aproape toate situate în Munţii Carpaţi şi unul singur în Munţii Babadagului: Şurianului (complexul Sarmizegetusa), Bucegi, Ceahlău, Suhard şi Rodna.

Identificarea lor s-a făcut într-un mod original. O zonă sacră era marcată, se ştie, de trei vârfuri de munţi. Denumirile vârfurilor date în antichitate nu se cunosc azi. Cercetătorii au

fost izbiţi de frecvenţa denumirilor „OM” şi „TÂMPA”. Din câte se cunoaşte, există circa 18 denumiri de „OM” şi 30 de „TÂMPA”. Se ştie că în filosofia indiană, silaba „OM” este o exclamaţie sfântă pe care brahmanii o foloseau la invocări, în timpul practicării ascezei. Pentru ei, acest cuvânt sacru este o limită care, o dată atinsă, le asigură energia spirituală necesară de a trece în spiritul universal şi de a se contopi cu Brahma, căpătând nemurirea.

Templele geto-dace erau situate în zone populate şi la intersecţii de drumuri importante; centrul de cult religios din Bucegi, de pildă, se află la intersecţia drumurilor Mizil-Tabla Buţii-Braşov-Sibiu cu Târgovişte-Muntele Dichiu-Vama Strunga-Braşov-Sarmizegetusa.

Punct de intersecţie Râşnov. În apropierea Râşnovului s-a descoperit cetatea Cumidava şi tot aici există un număr mare de cetăţi dispuse în sistem concentric, la fel ca şi la Sarmizegetusa. Centrele mai aveau în zona lor megaliţi (Babe, Sfincşi şi Altare) necesare practicării cultului.

In perimetrele lor se găsesc cimitire sacre, unde erau înmormântaţi numai eroii şi conducătorii

cultului Un astfel de cimitir este identificat de N. Densuşianu, în Bucegi, la peştera megalitică

din Muntele Lespezi, un altul în zona Schitul Peştera Decebal.

Centrul religios din Munţii Bucegi este delimitat de: Muntele Omul cu vârful cu acelaşi nume, Muntele Zamora şi vârful Tâmpa În această zonă sacră a centrului din Bucegi se găsesc:

schitul Peştera Decebal, Muntele Pântecele cu vârful Goga, denumire care provine de la Kogaionon. Există opinia că fiecare centru de cult religios îşi avea un Munte al înţelepţilor, unde preoţii cultului practicau astronomia, astrologia şi misterele cultului; tot aici se păstra statuia zeului. In centrul de cult religios din Bucegi se mai găsesc Babele, Sfinxul şi mai multe Altare, elemente tot de cult religios păgân.

Stăpânirea romană s-a arătat tolerantă faţă de multitudinea de credinţe greco-romane ce erau răspândite în imperiu, cu excepţia creştinismului. Zeii popoarelor supuse de romani s-au putut

răspândi fără nici o piedică în tot imperiul şi, fapt greu de crezut, mulţi zei au fost admişi şi instalaţi chiar pe altarul cezarilor în pnma jumătate a secolului al III-lea, în imperiu erau adorate foarte multe divinităţi, încât se ajunsese la un adevărat haos, încât, pentru a nu trezi animozităţi din partea credincioşilor, împăratul roman Severus Alexander (222-235) a dispus

să fie aşezate în Capela palatului său statuetele de cult ale tuturor divinităţilor venerate de

supuşii săi, printre care se găseau chipurile lui Iehova şi Hristos.

O

situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu spaţiul geto-dac cucerit treptat de legiunile romane

în

secolul III î.H.-II d.H. Ultimul bastion al rezistenţei tracilor de nord (geto-dacii) conduşi

de Decebal, a căzut sub ocupaţia romană în anul 106 d.H. Ca şi în alte situaţii similare, pentru a nu provoca adversitatea populaţiei ocupate, romanii au dat dovadă de toleranţă în privinţa credinţelor locale, zeităţile nord-tracice fiind lăsate să fie adorate mai departe sau chiar, prin sincretism, ele au fost adoptate în panteonul roman. Multe dintre aceste credinţe prezentau asemănări de dogmă, de rituri şi de ceremonii izbitoare, fapt care a facilitat fenomenul de sincretism pe care l-am amintit mai sus. Acesta consta în asocierea sau contopirea unor zei şi zeiţe ce aveau un bagaj teologic apropiat (ex. Jupiter-Zbelsurdos). După impunerea creştinismului, se va produce şi cu acesta un fenomen asemănător.

Să urmărim mersul evenimentelor. În urma edictului din Milano (anul 313), creştinismul a fost recunoscut ca biserică legal constituită. Introducerea creştinismului se face în două faze:

într-o primă fază, am denumi-o patriarhală, ortodoxia – ramura răsăriteană a creştinismului – i-a rămas tributară până în zilele noastre, instaurarea credinţei s-a făcut prin iubire şi autosacrificiu din iubire. într-o a doua fază au început să se facă simţite o serie de elemente combatante existente în vechea tradiţie evreiască, menţionate în Vechiul Testament. Astfel, amintim vechea tradiţie evreiască a lui „Dumnezeu Savaot” ca „Dumnezeul oştirilor”, „scutul,

ajutorul şi sabia lui Israel”, prin care militantismul a fost transferat prin Noul Testament în domeniul sufletesc şi spiritual. Elemente combatante sunt identificate şi în Cartea Sfântă:

alungarea zarafilor cu biciul din Templu, o serie de declaraţii ale lui Iisus din care transpare esenţa combatantă a „Dumnezeului oştirilor”: „Nu am venit să aduc pace… ci sabie” {Matei, 10, 34-35).„Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Luca, 11, 23); „Cine nu are sabie să-şi vândă haina ; şi să-şi cumpere” (Luca, 22, 36), sunt doar o mică parte dintre preceptele biblice care vor justifica mai târziu, în Evul Mediu, o serie de măsuri ale Bisericii catolice – şi nu ortodoxe – dintre care amintim înfiinţarea Ordinului Templierilor, iezuitismul, cruciadele şi genocidul cu practicarea unor metode de luarea vieţii barbare (arderea pe rug, decapitarea, garotta spaniolă, vânătoarea de oameni cu câini dresaţi, tortura etc.) ca să nu mai vorbim de procesele de vrăjitorie.

După Edictul de la Thesalonic (28 februarie 380), când biserica creştină a fost proclamată în Imperiul roman ca biserică unică de stat, a fost oficializat vechiul militantism creştin în numele lui Dumnezeu Savaot. A avut loc pe cuprinsul stăpânirii romane, îngemănarea vechilor zeităţi militare păgâne cu o serie de martiri creştini proveniţi din rândul militarilor. Până în secolul VIII au existat o serie de martiri ce au fost canonizaţi în această categorie. I- am menţiona pe: Sfântul Gheorghe, Dumitru, Procopie, Theodor, Arhanghelii Mihail şi Gavril.

Nu vrem să facem proces de intenţie nimănui şi nici să ne avântăm într-o polemică sterilă, dar trebuie să remarcăm diferenţa de mentalităţi după prăbuşirea Imperiului de Apus (476 e. n.) între practicanţii creştinismului tradiţional ortodox, aflat sub tutela împăratului de la Constantinopol, şi creştinismul catolic, ofensiv şi combatant, condus de papa de la Roma, oştean, şef de stat şi prelat care transpune crucea în mânerul săbiei, ruptura dintre cele două biserici creştine, fiind pecetluită de Marea Schismă din 1054. Este evidentă influenţa zeilor nordici, războinici sângeroşi, în frunte cu Odin, care au produs schimbări în sânul bisericii catolice. Am amintit toate aceste influenţe spre a evidenţia caracteristicile celor două biserici, dar, mai ales, spre a desemna trăsăturile religiei de la Carpaţi. Prezenţa lor în Dacia ocupată de romani va conduce la apariţia unor credinţe ce vor purta amprenta acestor culte insolite. Răspândirea creştinismului în Dacia s-a făcut în mod diferit, existând în acest sens mai multe ipoteze. Astfel, după unii autori creştinismul s-ar fi transmis în spaţiul geto-dacic prin misionarism încă din secolul I d.H. datorită apostolului Andrei, care a propovăduit la sud de Dunăre, respectiv în Dobrogea şi a apostolului Pavel care se presupune că a întemeiat prima colonie creştină europeană la Philippi în Macedonia, astăzi Kremides în Grecia.

După alte ipoteze, creştinismul a fost adus treptat în decursul secolelor I—III datorită soldaţilor romani şi a colonilor, originari din Palestina, Asia Mică şi Peninsula Italică, răspândindu-se în mod conspirativ în rândurile populaţiei din oraşe şi printre soldaţi în castrele militare. Populaţia de la sate a fost mai puţin receptivă la noua religie, rămânând păgână, de unde provine şi cuvântul actual de paganus = locuitor de altă dată al aşezărilor rurale.

Ca şi la Roma, cei convertiţi la creştinism cunosc persecuţii, fiind daţi fiarelor în circuri, crucificaţi sau arşi de vii în spectacole nocturne. Romanii controlau afară de Transilvania, teritoriile din sudul Banatului, Oltenia şi Câmpia Română, sud-estul Moldovei cu Bugeacul, litoralul Mării Negre, Dobrogea şi Ilyricum. Cum armata constituia un mediu prielnic de răspândire a noii credinţe, în rândul militarilor creştinaţi se produc primele persecuţii. Sunt cunoscute cele declanşate în anul 298 de Veturius, prefect al Praetoriului şi între 303-311 când sunt menţionate edictele date de împăraţii Diocleţian (248-305) şi Galerius (304-311).

În Dacia sud-dunăreană, într-o serie de oraşe precum Silistra, Durostorum, Tomis şi Axiopolis sunt persecutaţi primii ostaşi pentru credinţa lor, fiind menţionaţi şi primii martiri din rândul militarilor, precum: Emilian, Iuliu Veteranul, Nicandru, Marian, Isihie, Lupu, Sfinţii Pasicrat şi Valentin şi Dasius ce a stat la originea legendei Sfântului Gheorghe.

Cea mai mare parte a populaţiei de pe teritoriul Daciei era păgână şi se închina zeităţilor romane locale sau aduse din Orient, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice. Populaţia fiind alcătuită în marea ei majoritate din agricultori, pe primul loc între zeii adoraţi se situa zeul oficial „Deus Sol Invictus”, care era proclamat zeu de stat. În secolele III-IV s-a generalizat cultul unui zeu suprem, la origine traco-dac, care, prin sincretism a adoptato serie de trăsături aparţinând unor zeităţi greco-orientale şi traco-frigiane. Este vorba de un zeu luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac, elementele cosmosului şi balaurul ce simboliza forţele răului. Era un zeu suprem al agriculturii şial păstorilor războinici, reprezentând binele care învinge răul.Acest zeu a apărut singur în perioada sec. I î.H. – III d.H. şi s-a numit „Cavalerul Trac”, cultul său atingând apogeul în sec. II—III, când apare deseori dublat simetric.

în sec. II—III, când apare deseori dublat simetric. Cultul „Cavalerului Trac” denumit gre ş it, în

Cultul „Cavalerului Trac” denumit greşit, în trecut, ca fiind al Cabirilor, al Dioscurilor, al Călăreţului Traco-Mitriac etc. va purta denumirea de cultul Cavalerilor Danubieni (dunăreni) întrucât aria lor de adoraţie cuprindea, din punct de vedere geografic, zona provinciilor romane de la Dunărea mijlocie şi inferioară: Dacia, Moesia, Paanonia şi Dalmaţia. Este vorba,

deci, de un cult local format iniţial din credinţele unui singur popor ce popula valea Dunării. Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp efemere ce a cuprins secolele II-IV.

De la această religie misterioasă ne-au parvenit puţine informaţii şi mărturii materiale. Ştim doar că cultul Cavalerilor Danubieni a apărut, în secolul I î.H., în lumea tracilor elenizaţi de la sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor, reprezentînd probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care aceştia le impuneau celor învinşi.

După unele ipoteze emise de o serie de istorici, acest zeu simboliza călăreţii getului Burebista şi ai marelui preot Deceneu, ce arborau stindardul cap-de-lup al zeului Zamolxis, simbol al libertăţii şi vitejiei războinicilor. Calul, animal solar, era un simbol al imortalităţii! Poate călăreţul să-1 fi reprezentat pe însuşi Burebista, simbol şi idol al tracilor balcanici. Cultul a cunoscut treptat o extindere tot mai mare cuprinzând provincia Tracia, sud-estul Macedoniei şi, în secolele II—III, Moesiile şi Dacia. Iniţial cultula aparţinut traco-romanilor colonizaţi, devenind, în timp, şi zeul militarilor recrutaţi din cadrul populaţiei locale.

Nu se cunoaşte care era denumirea oficială a acestui zeu local si nici în ce consta cultul său, ceremoniile şi ritualurile – venerarea sa efectuându-se în cel mai mare secret, constituind probabil şi o formă de opunere faţă de puterea de la Roma şi tot ce venea de acolo. Cunoaşterea acestui cult se rezumă în prezent la studierea şi interpretarea a circa 226 de reprezentări ale zeilor întruchipaţi pe tăbliţele de piatră (114), de metal (95), de teracotă (4) şi pietre gravate (13). Nu s-a păstrat nici un fel de menţiune literară în privinţa cultului şi nici un fel de inscripţie care să-i menţioneze numele. în şapte cazuri se întâlnesc pe reliefurile dedicate acestor zei scurte inscripţii prezentate sub forma unor criptograme executate cu caractere greceşti, texte devenite, prin deterioare, complet indescifrabile. Din cele de mai sus rezultă, în primul rând, că era cu totul interzis adepţilor de a se vorbi despre ceremonialul religios, despre modul lui de desfăşurare şi mai ales despre învăţăturile date de preoţi adepţilor. În al doilea rând, era vorba de o religie tainică, complet deosebită de celelalte existente, nefiind îngăduită adepţilor rostirea în public sau, cu atât mai mult, scrierea numelelor zeilor adoraţi.

Basoreliefurile aparţin secolelor I î.H. – III d.H. şi sunt de mici dimensiuni, unele pe stele de piatră de 10-50 cm înălţime, având latura superioară în arc de boltă sau simplu arc, înfăţişând un călăreţ cu mantie în două ipostaze: fie cu alură paşnică, mai rar, împreună cu alte zeităţi care sugerează subordonarea panteonului greco-roman şi oriental faţă de acest Dumnezeu trac. Altele reprezintă prelucrări din creştinism sau din fondul comun oriental, schiţând semne de binecuvântare ori ţin pathera ori rythonul şi au animale paşnice la picioarele calului. Cavalerul e înfăţişat în chip de războinic, călărind în galop sau la trap pe drumul de întoarcere.

Imaginea, care redă lupta cu animalul fabulos, pe care îl străpunge cu suliţa, simbolizează, fie lupta zeilor solari contra celor htonieni, a lui Zamolxis cu Gebelezis, ori victoria zeului solar împotriva Infernului şi a Morţii. Dar se poate tot atât de bine să fie simbolizată victoria eroului traco-dac, călare, în zbor peste câmpii, asupra armatei romane pedestre! La aceste reprezentări se poate asocia şi uriaşul călăreţ de la Madara, figurat pe stâncă, la graniţa Bulgariei cu Grecia. În comparaţie cu alte monumente de cult antice, mai pot fi menţionate un mare număr de basoreliefuri cu figuraţie, circa 88 care sunt turnate în plumb, metal care, conform credinţei anticilor, ar fi metalul infernului şi magiei.

Monumentele Cavalerilor Dabunieni se împart în trei clase, după reprezentările de pe ele:

A. Cu un singur cavaler şi o Mare Zeiţă;

B. Cu o Mare Zeiţă asociată cu doi Cavaleri;

C. Cu scena banchetului sacru oferit celor trei zei.

Cele mai vechi reprezentări aparţin categoriei cu un singur Cavaler.

Până în prezent, pe teritoriul Daciei, s-au descoperit 52 de exemplare de reprezentări; 56 s-au aflat în cele două Moesii (Dobrogea, nordul Bulgariei şi nordul Serbiei); 67 – în Ungaria şi Iugoslavia, între Dunăre şi Sava, iar restul de 41 au o provenienţă necunoscută. După numărul de exemplare, ar rezulta că Panonia ar fi fost leagănul cultului Cavalerilor Dabunieni, urmată de Moesia şi Dacia. Analizând aspectul cronologic şi sculptural al monumentelor descoperite, se poate trage o concluzie cu totul opusă. Astfel, cele mai vechi şi mai numeroase monumente din grupa celor cu un singur Cavaler, provenind din secolul al II-lea, au apărut în Dacia (14 din 25 de exemplare); tot aici au fost executate fără a fi turnate în serie, reprezentările cu doi Cavaleri, adică acelea care aparţin categoriei B. Reprezentările descoperite în Panonia provin toate din secolul al III-lea şi au fost turnate în metal cu ajutorul aceloraşi tipare. Ele sunt, deci, posterioare celor din Dacia. în Moesia au fost descoperite numai 8 exemplare dintre cele mai vechi (grupa A), iar cele cu doi Cavaleri sunt toate din secolul al III-lea (B-C).

Faţă de cele arătate mai sus, se poate afirma că acest cult a apărut în provincia Dacia, de unde s-a răspândit în provinciile vecine populate cu geto-daci. Istoricii care au studiat acest cult sunt de părere că această religie trebuie legată de credinţele geto-dacilor ce trăiau pe ambele maluri ale Dunării. Este cunoscut faptul că geto-dacii aveau o religie politeistă şi că nu ciopleau chipul zeilor lor. O dată cu stăpânirea romană în Dacia acest cult a fost reprezentat în formă plastică în piatră şi metal de către meşterii colonişti.

Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o Mare Zeiţă ce primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman învins. După aceea, în jurul Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste corpurile duşmanilor. Aceasta formează scena centrală a cultului. În jurul scenei, pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult:

berbecul, taurul, cocoşul peştele, şarpele, leul, corbul şi vuiturui. Apar şi divinităţile solare asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt reprezentate, de asemenea, scene de sacrificiu aparţinând cultului, precum şi banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi. Mai sunt figurate diverse obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului, pâini, fructe, săbii etc.

Acestui cult îi sunt asociate şi chipurile altor zei provenindin panteonul roman, transformaţi în însoţitori ai Cavalerilor Danubieni şi dispuşi în urma cailor lor. Pe măsură ce cultul s-a învechit, el a împrumutat o serie de elemente aparţinând altor religii mai vechi dotate cu mistere, în special din cultul lui Mithras. Întrucât primele reprezentări ale Cavalerilor Danubieni îşi fac apariţia în veacul al II-lea, după cucerirea Daciei de către romani se poate trage concluzia că această religie s-a format la nordul Dunării, în decursul primei jumătăţi a secolului al II-lea. La ea au aderat şi colonişti aduşi de împăratul Traian, luându-se ca model reprezentările mai vechi ale Cavalerului Trac.

In teritoriile locuite de geto-daci a dăinuit un mit ce poate fi reconstituit după scena centrală ce apare în unele tăbliţe. Mitul are la bază o temă comună mai multor religii antice şi anume lupta eternă dintre bine şi rău. Cavalerii simbolizează elementul binelui care calcă sub copitele cailor lor duşmanul, adică elementul nefast al răului. După lupta eroică cu duşmanul,

se întorc acasă victorioşi şi sunt primiţi de o Mare Zeiţă. În timp, mitul a fost îmbogăţit, fiind introduşi doi zei, asociaţi Marii Zeiţe, şi alcătuind cifra magică a treimii. Marea Zeiţă danubiană ocupă acum centrul tabloului, având în faţă o masă, pe care este expus un peşte, simbol care îl întâlnim şi în religia creştină. Cavalerii, alături de arme, poartă şi un stindard denumit draco, constituit dintr-un corp de şarpe înfipt în vârful unei lance. Este cunoscut faptul că încă de pe vremea lui Decebal, dacii aveau această emblemă naţională şi religioasă, lucru consemnat şi pe Columna Iui Traian din Roma.

Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se pare o veche divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de atribuţii ale zeilor altor culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea a dobândit proprietăţi şi puteri religioase vizând cele trei lumi: pământeană, subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl constituia peştele care i se oferea pe masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.

Cavalerii, aflaţi în permanenţă în preajma Zeiţei, ofereau o imagine războinică. Ei erau înarmaţi cu o lance şi o secure dublă, la picioarele lor aflîndu-se duşmanul doborît. Cînd această credinţă a început să fie însuşită şi de soldaţii ce alcătuiau armata romană de ocupaţie din Dacia (secolul al III-lea), unul dintre Cavaleri purta uniforma şi armura militară romană, având într-o mână stindardul draco. În scenele de luptă reprezenate, Cavalerii erau ajutaţi de către un câine, leu, şarpe sau delfin. Tovarăşi de luptă s-au adăugat, cu timpul, şi unii zei cu caracter militar, precum Marte şi Nemesis. Se ştie că Marte era Zeul războiului, iar Nemesis simboliza ordinea, cumpătarea, secretul şi răzbunarea împotriva tuturor acelora care călcau legile dreptăţii. Zeiţa apărea cu degetul dus la buze, recomandând păstrarea secretului, simbol pe care îl vom întâlni şi la francmasoni cu prilejul anumitor ritualuri.

Chiar dacă nu ne-au parvenit scrieri privitoare la misterele Cavalerilor Danubieni, examinarea cu atenţie a diferitelor scene imortalizate în piatră sau metal ne permite să intuim şi să reconstituim principiile care stăteau la baza acestui cult. Cele trei divinităţi – doi Cavaleri şi o mare Zeiţă – constituiau, fără îndoială, o triadă căreia i se atribuiau puteri supranaturale în cele trei lumi: pământeană, cerească (solară) şi cea infernală (htonică). Dumitru Tudor, care a consacrat acestei religii un spaţiu amplu, a reuşit să descifreze o serie de simboluri. Astfel, el menţionează că scenele legate de credinţele uraniene şi astrele sunt totdeauna aşezate deasupra scenei principale, care redă mitul „terestru” al cultului, iar cele care se referă la lumea infernală apar de regulă dedesubt. Unele elemente stranii şi aparent fără nici o legătură dovedesc că această religie avea legături cu unele practici magice şi oculte.

De la cultul lui Mithras – răspândit în lumea romană, adus de soldaţii ce luptaseră în Asia Mică – se regăsesc o serie de simboluri dispuse pe fâşiile de sus ale reliefurilor, precum:

Soarele, Luna, carul solar, tras de patru cai conduşi de Soare, ce poartă un glob, doi luceferi în formă de stele cu şapte raze, vulturul şi corbul. Sunt, de asemenea, venerate cele patru elemente din natură (pământul, aerul, focul şi apa) luate tot din credinţele despre Zeul Mithra şi redate pe tăbliţele Cavalerilor Danubieni, în grupul: şarpe, cocoş, leu şi vas, aşezate în opoziţie unele faţă de altele. Zeul Mithras a mai furnizat şi alte alegorii religioase, cum ar fi imaginea celor patru vânturi, reprezentate sub formă de busturi masculine ce suflă în trompete, cele patru anotimpuri, simbolizate prin cununile de vegetaţie pe care figurile respective le poartă pe capetele lor. Se poate trage concluzia că, în religia Cavalerilor Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii naturaliste legate de elementele naturii:

pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri etc.

Cultul Cavalerilor Danubieni a fost, din punct de vedere al conţinutului şi al bogăţiei în simboluri şi obiecte de cult, cel mai dezvoltat dintre toate religiile practicate la vremea respectivă pe Teritoriul Daciei. Nu există monumente religioase din secolele II-IV care să ne fi transmis un mai mare număr de simboluri şi obiecte de cult decât reprezentările Cavalerilor Danubieni. Dintre simbolurile aparţinând cultului Cavalerilor Danubieni ne reţin atenţia peştele, berbecul şi băile rituale criobolion şi taurobolion. Peştele, simbol întâlnit deopotrivă şi în creştinismul care tocmai se constituia, era închinat Marii Zeiţe şi se consuma cu prilejul banchetelor sacre de către cei iniţiaţi, fiind privit ca un aliment sfânt si pur.

Berbecul era sacrificat pe altar celor trei divinităţi adorate, carnea lui consumându-se la agapele ce nu aveau caracter mistic. Neofitul, când se prezenta la iniţiere, avea corpul gol pe care şi-1 acoperea cu blana animalului. Masca, în forma capului de berbec, se purta cu prilejul acordării unui grad de iniţiere. Băile rituale se practicau de către neofiţi cu prilejul primirii lor la misterele cultului. După scurgerea unei perioade de iniţiere în tainele cultului, timp în care neofitul era supus la diverse probe ce aminteau misterele antice, candidatul era admis la un banchet sacru pe care şi Marea Zeiţă îl oferise cândva celor doi Cavaleri Danubieni, în urma învingerii de către ei a forţelor răului. Agapa mistică avea loc într-o încăpere specială, în mijloc fiind dispusă o masă rotundă pe care se afla pâine, peşte, lapte, miere şi fructe, carnea fiind exclusă. Vom vedea că şi catharii excludeau de !a consum carnea; preoţii îi spuneau neofitului că prin consumarea peştelui sunt alungaţi din corpul său demonii, şi astfel se unea pe cale mistică cu cei trei zei, şi i se atribuiau puteri magice pentru a lupta cu succes împotriva răului. Acest prânz îl întâlnim la aproape toate marile mistere ale antichităţii, cum ar fi cele egiptene ale lui Isis şi Osiris, al lui Mithras şi altele. Şi vechii esenieni aveau în ritualurile lor agapa finală. Ea este întâlnită la francmasoni sub denumirea de punct geometric. Neofitul era proclamat mist (mystes), adică iniţiat în misterele zeilor danubieni şi invitat să ia parte ori de câte ori aveau loc festivităţi secrete ale cultului şi să înveţe pe dinafară dogmele şi simbolurile ce i se dezvăluiau de către preoţi.

Aşa cum am mai spus, ne-au parvenit puţine informaţii despre cultul Cavalerilor Danubieni. Nu au fost descoperite sanctuare destinate celebrării lor, dar din sculpturile ce au ajuns până la noi, pot fi identificate desfăşurarea unor scene religioase şi faptul că au existat probabil sanctuare, izolate de priviri indiscrete, desigur în locuri subterane unde nu aveau acces oamenii de rând. Nu dispunem de nici un fel de informaţii despre preoţii ce oficiau cultul, unde şi cum erau instruiţi şi formaţi aceştia, şi nici de date privitoare la dogmele de bază ale cultului. Ce s-a putut deduce din descifrarea reprezentărilor şi a numeroaselor tăbliţe este că avem de-a face cu un cult dualist (lupta dintre bine şi rău), iar preoţii practicau credinţe oculte şi magice. Deşi divinitatea principală a cultului era o Zeiţă, se pare că participarea femeilor la ceremonii nu era admisă. Întreţinerea preoţilor şi cheltuielile legate de efectuarea diverselor ceremonii şi conservarea localului templului se făceau din contribuţiile celor iniţiaţi, sub forma de cotizaţii şi donaţii.

Faza de dezvoltare a cultului Cavalerilor Danubieni, când aceştia sunt reprezentaţi cu doi călăreţi - B – ne este redată de foarte multe tăbliţe de dimensiuni mici, turnate în plumb, fapt care denotă că erau purtate atârnate la gât de către credincioşii, care le atribuiau puteri magice.

Reprezentările, indiferent de materialele din care erau confecţionate – metal, bronz, plumb, teracotă sau piatră -, erau lucrate în serie de către mici meşteşugari locali, după modele ce circulau de la un atelier la altul. Urmează apoi un fenomen cu totul singular în istoria religiilor: transformarea unei religii în alta printr-un fenomen de sincretism.

Cultul Cavalerilor Danubieni s-a stins treptat sub forma sa iniţială, o dată cu ofensiva creştinismului asupra religiilor păgâne. Dispariţia lui treptată a fost o consecinţă directă a crizei care a cuprins Imperiul Roman în perioada anarhiei militare (235-285). În anul 271 Imperiul roman pierde Dacia, leagănul în care a apărut şi s-a dezvoltat acest cult. Au urmat invaziile barbare începând cu secolul al II-lea, care au distrus marile centre civile şi militare de pe malul drept al Dunării şi Tisei, unde cultul cunoscuse o mare dezvoltare. Dacă în forma iniţială cultul Cavalerilor Danubieni a fost un cult modest, exprimând credinţa ţăranilor geto- daci din valea Dunării inferioare, în timp a cunoscut o mare extindere, îmbogăţindu-se din punct de vedere religios şi facându-şi adepţi din rândul militarilor şi orăşenilor.

Studiind cultul Cavalerilor Danubieni rezultă că avem de-a face cu o credinţă în care este vorba de lupta dintre bine şi rău, în care binele, reprezentat de zeul solar – poate Zamolxis – luptă şi—1 învinge pe zeul morţii şi al infernului, Gebelezis, întruchipat de un animal fabulos, semănând cu un şarpe, călcat de copitele calului.

Zeul Cavalerilor Danubieni, coborând din negura timpurilor, luând chipul unui erou pământean geto-dac, probabil Burebista, devine Invinctus (invincibil), Sanctus (sfânt), Aeternus (veşnic), Iohyras (plin de forţă), confundându-se o dată cu răspândirea creştinsmului în Dacia, cu Sfântul Gheorghe, militar, care, datorită martiriului suferit avea să intre în rândul sfinţilor.

suferit avea s ă intre în rândul sfin ţ ilor. Viitorul Sfânt – Sfântul Gheorghe întruchipare

Viitorul Sfânt – Sfântul Gheorghe întruchipare a zeului trac -ucigând balaurul, stăpânul Infernului, devine Katahtonis (stăpânul celor morţi) şi totodată şi al celor vii. Cavalerul Danubian sau Trac se dedublează în Sfântul Gheorghe. Prin creştinarea treptată a geto-dacilor, deveniţi, datorită cuceririi şi a colonizării romane, daco-romani, apăruţi în istorie la sfârşitul a patru secole de prefacere, în veacul al VIII-lea, se iveşte Sfântul Gheorghe provenit din Cavalerul Danubian. El a urmat pilda lui Iisus şi s-a sacrificat pentru eliberarea prin credinţă a celor mulţi. Transformarea Cavalerului Danubian are loc în perioada avansului dinspre sud spre nord a creştinismlui şi a transformării Republicii Romane în Monarhie de drept Divin şi a

împăratului în Deus, sub influenţa culturii persane. Reacţia a avut loc în zona spaţiului traco- daco-roman, în Dacia nord-dunăreană.

Mărturiile cultului Cavalerului Danubian încep să se împuţineze către sfârşitul secolului II, transformându-se într-un fel de talismane, cu rolul de protecţie personală. În ultima fază a cultului Cavalerului Danubian (sec. III) şi în perioada dezvoltării creştinismului au loc transformări ce ne conduc la ipoteze interesante: noua credinţă în Dumnezeu Trinitate (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), a doi cavaleri (probabil Tatăl şi Fiul, poate dacul romanizat şi veteranul roman împământenit) şi între ei, Femeia (simbolizată de Zeiţa Mamă, poate Mama Cavalerului Fiu, poate Spiritul Pământului Fertil al Daciei). Simbolurile misterelor, care însoţeau celebrarea de către iniţiaţi a cultului secret, au dispărut, parte fiind asimilate de creştinii ortodocşi. Mircea Dogaru menţiona: „…Cultul Cavalerului Trac prin tentativa de adaptare şi contracarare (doi cavaleri plus, Zeiţa sau Spiritul Pământului) nu a făcut decât să- şi demoleze singur barierele, contopindu-se firesc în creştinism, vechiul zeu pământean, războinic, transferându-şi prima dintre calităţi, aceea de, Dominus, – Zeului trinitate creştin, devenind Dominus deus -Dumnezeu el însuşi, păstrându-şi natura uman-eroică şi celelalte calităţi de biruitor şi apărător”.

Răspândit în Dacia, în Panonia, Dalmaţia şi Moesia, cultul Cavalerilor Danubieni dispare la sfârşitul secolului al IV-lea, cultul fiind absorbit de creştinism a cărui biserică oficială, organizată de acuma la scara întregului Imperiu, merge pe drumul bătătorit de preoţii păgâni ai diverselor culte ale Romei, absorbind şi integrând toate cultele şi zeităţile locale, încercând să le confere o explicaţie-creştină.

ş i integrând toate cultele ş i zeit ăţ ile locale, încercând s ă le confere

Descoperită cu prilejul săpăturilor la sanctuarul lui Liber Pater de la Partoş împreună cu mai multe piese având acelaşi caracter. Sanctuarul suprapune incinta de pământ a oraşului roman Apulum I. Lipsă fragmente din centru şi stânga. Inscripţie realizată prin batere asupra unui tipar de lemn (lectura posibilă: Cohors I Sagitariorum Tibiscensium; se păstrează doar COHISTIBISC). În centru se distinge o divinitate feminină care ţine în mână dârlogii a doi cai dispuşi în stâga şi dreapta pe care se află Cavalerii Danubieni.

Dispariţia Cavalerilor Danubieni şi metamorfozarea lor Sfântul Gheorghe coincide cu formarea poporului român (vlahîncepând cu veacul al VII-lea, Ia aceasta contribuind probabil şi viaţa şi faptele eroului creştin Dasius. După profesorul A. Barnea, Dasius ar fi identic cu Taseto, soldat creştin martirizat la Axiopolis (Cernavodă), ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost duse ulterior la Durostorum (Silistra). Sursele îl indică drept personaj real, sub numele de Dasius, nume dacic. El aparţine, ca şi Cavalerul Danubian, mediului autohton romanizat, dat fiind că este un soldat roman aparţinând garnizoanei stabilite la Silistra. Călăreţ viteaz, parcurge importante trepte din cursus honorum, ca şi Sfântul Gheorghe care, desprins de spaţiul daco-roman şi universalizat este asimilat de Biserica creştină drept originar după mamă din Palestina. Ca şi Sfântul Gheorghe, Dasius refuză ordinele superiorilor de a-i maltrata pe creştini. El se revoltă împotriva împăratului Domiţian (51 -96) pe care nu-1 recunoaşte ca Dominus et Deus, neparticipând la sărbătorirea Saturnaliilor. Este mai întâi torturat şi apoi ucis şi aruncat în Dunăre. În secolul VI, Biserica îi va aduce capul la Catedrala din Ancona şi va fi sanctificat. Dasius este, deci, mucenic şi sfânt, ca şi Sfântul Gheorghe.

Din asocierea Cavalerului Danubian, Dumnezeul absolut al daco-romanilor din secolele II-IV, cu viaţa unui personaj real, călăreţul daco-roman Dasius, prin sincretism, a rezultat un personaj cu aură legendară – Sfântul Gheorghe – nume simbolizând agricultorul (influenţă daco-romană). Dar el nu mai este daco-roman, ci, după mamă, provine din Palestina, pentru a fi apropiat de Iisus. A fost soldat roman, ca şi Dasius, semănând cu Cavalerul Danubian, ca îmbrăcăminte, calitate şi fapte – în esenţă fiind ostaşul împăratului ceresc, care avea în mâini suliţă şi la şold spadă. De origine divină, vindecă oameni, trezeşte din morţi şi face o serie întreagă de minuni, Cavalerul Danubian transformându-se într-o primă fază în Dumnezeu- Fiul. După uciderea balaurului, botează în masă 25.000 de oameni şi, recăpătându-şi biografia lui Dasius, se ceartă cu Diocletian, refuză participarea la ceremonii religioase păgâne, decăzând din postura de Deus şi devinind un simplu muritor ce îndură toate umilinţele şi chinurile, fiind în final ucis.

Războinic călare, patron al călăreţilor, îşi sărbătoreşte ziua la 23 aprilie, ziua uciderii sale. Sfântul Gheorghe este un Cavaler Trac, Danubian, tipic, cu mantia fluturândă, care loveşte cu suliţa dragonul pe care îl calcă în picioarele calului său, în prezenţa unui personaj feminin- simbol. Are aură creştină, de sfânt, deşi păstrează toate atributele Cavalerului Danubian. Este un Heros prin biografia militară a mucenicului Dasius şi la figurat, prin dobândirea vieţii veşnice după moarte.

Opinia noastră, ca şi a altor cercetători – Mircea Dogaru – este aceea că acest Cavaler Danubian sau Trac, zeitate supremă solară a lumii geto-dace, reînviată de localnici în perioada de rezistenţă antiromană (sec. I î.H. -I d.H.) a devenit zeu unic al daco-romanilor (circa secolul II) şi s-a transformat în perioada introducerii creştinismului (sec. III-IV), mai întâi, prin asimilare cu Iisus, apoi cu Dasius-Gheorghe, devenind, în final, o dată cu instaurarea creştinismului, Sfântul Gheorghe.

Doi ochi imenşi pe cer, martori la urgia abătută peste Bucovina

6

Monitorul de Suceava: Filmul care a stat la baza acestui articol ne-a fost furnizat de un localnic din Regiunea Cernăuţi, în ziua documentării făcute la faţa locului, cu ocazia inundaţiilor din Ucraina, iar legenda ochilor circulă în aceste zile de ambele părţi ale frontierei. Imaginile există pe telefoanele mobile ale mai multor localnici, ceea ce ne-a făcut să nu avem nici un dubiu asupra autenticităţii acestui film.

avem nici un dubiu asupra autenticit ăţ ii acestui film. Potopul care s-a ab ă tut

Potopul care s-a abătut asupra Bucovinei a fost prevestit, spun vecinii noştri din Ucraina, de apariţia pe cer a unui cap de vulpe cu ochii imenşi.

În noaptea de 26 spre 27 iulie, un ucrainean din regiunea Cernăuţi a înregistrat pe camera video imaginea celor doi ochi, perfect conturaţi. În înregistrare se aude vocea operatorului amator, care vorbeşte de ce dezastru fac apele revărsate şi, la un moment dat, strigă despre apariţia de pe cer.

„Priviţi ce dezastru este în faţa noastră! Priviţi cum creşte apa şi la ce se întâmplă cu pământurile noastre! Uite, uite pe cer! Uite vulpea, priviţi la ochii ei! Şi grindina are ochii vulpii!”, spun vocile celor care au asistat la fenomen.

Vestea s-a răspândit imediat şi cei care nu au văzut cu ochii lor ceea ce s-a petrecut au căutat la cei mai norocoşi înregistrarea video.

În zona de frontieră a Ucrainei deja se spune acum că ochii vulpii au prevestit urgia, că ochiul încruntat a arătat că vor urma momente cumplite, iar ochiul mai luminos le-a dat speranţe oamenilor că vor depăşi această încercare.

Localnicii mai spun că şi grindina care a căzut sâmbătă noaptea peste unele localităţi ucrainene a avut aceeaşi formă ciudată, de ochi de vulpe.

Legenda circulă cu repeziciune mai ales în comunele de dincolo de graniţă, iar înregistrarea video ne-a fost pusă la dispoziţie şi nouă.

7 Solomonarii. Enigme antice romanesti.

2 Votes

i nou ă . 7 Solomonarii. Enigme antice romanesti. 2 Votes Solomonarul este magicianul ( vr

Solomonarul este magicianul (vrăjitorul) despre care se credea în mitologia românească, că poate controla norii şi ploaia. Solomonarii sunt cei care controlează mişcarea balaurilor norilor, pot aduce grindina şi vindecă boli. Asemenea unor asceţi, solomonarii trăiesc departe de lume, pe Tărâmul Celălalt, dar mai coboară prin sate pentru a cerşi, deşi nu au nevoie de nimic, iar unde nu sunt primiţi bine, abat balaurul grindinii. Ştiinţa lor este transmisă de la maestru la un ucenic, luat de un solomonar bătrân dintre copii însemnaţi la naştere (purtători de căiţă, o membrana care le acoperă capul şi trupul) şi crescut în peştera lor de la marginea pământului. Numele de „solomonar” şi-l capătă abia în evul mediu sub influenţa culturii iudeo-creştine datorită unei asemănări fonetice cu termenul local „salman”. Cele mai multe relatări se referă la oameni înalţi, roşcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice, fie cerşind prin sate fie călare pe balaurii grindinei singuri sau alături de moroi. Pentru a se feri de mânia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meşter Pietrar, un solomonar revenit printre oameni, dar care le ştie magia.

Tradiţia românească nu pune la îndoială existenţa lor, ba chiar ar exista şi mărturii din Ardeal şi din Bucovina, cu privirea la existenţa unor ultimi solomonari. Există însă numeroase interpretări a provenienţei mitului, cele mai multe legate de preoţii geto- dacilor Kapnobatai sau Ktistai, peste care s-au adăugat şi numeroase influenţe creştine şi nu numai, rezultând un produs sincretic de mituri şi credinţe.

În Ţara Moţilor sunt cunoscuţi ca Şolomonari sau Zgriminţieş Mitologia populară spune că şolomonarii au o anumită carte, in care se cuprinde toată ştiinta şi puterea lor. Cartea aceasta o invaţă şolomonarii in şcoala din cetatea Babariului, şi nu fiecare iese şolomonar, ci numai din 7 unul” (Descântecele Românilor 1930 – conform Literatura populară, Bucureşti, 1985, p.

53).

Traian Herseni crede că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al dacilor – ktistai, deoarece locuiau „în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane” (Le dragon dace, in Ethnologică, nr. 1, 1979, p. 13-22) Eugen Agrigoroaiei, îi compară cu Kadmos, si definind casta lor ca fiind moştenire dacică, spune că solomonarul din traditia folclorică este rezultatul unui „proces de zeificare a sacerdotului”. Pentru acest cercetător, şolomonarii sunt „preoţi initiaţi” (Ţara neuitatelor constelaţii, Iaşi, 1981).

Wikipedia.org

**

Ordinul Solomonarilor

Ordinul se spune ar fi aparut in 1450 i.e.n. si ar fi fost introdus de Zamolxe (marele preot dac- trac).

Romulus Vucanescu in minunata sa lucrare “Mitologia Romana” ne spune de ordine calugaresti dacice ale ctistilor, capnobantilor, etc care duceau o viata de pustnici, în creierul muntilor, de unde coborau, din când în când, pentru a propovadui în spiritul doctrinei lui Zalmoxis. O reminiscenta a ordinului ctistilor în mitologia româna sunt, dupa Traian Herseni, solomonarii . Marii pontifi si capeteniile militare, în frunte cu regele, faceau anual, la solstitii si echinoxuri, procesiuni în masa pe culmile domoale ale muntilor. Erau ceea ce s-a numit mai apoi urcarile pe munte , care aveau loc între rasaritul si apusul soarelui. Reminiscentele acestor urcari pentru rugaciune pe munte, cât mai aproape de cer, în liniste si reculegere, au supravietuit la români pâna în epoca moderna, fiind preluate de crestinism înca din perioada migratiilor euroasiatice ale erei noastre si transsimbolizate magico-religios.

SOLOMONARII. Erau inzestrati, de catre traditia populara, cu puteri magice, putand sa intoarca ploaia sau norii. Se spune despre ei ca traiau pe un alt taram, iar in lumea noastra veneau din cand in cand pentru a cersi. Daca cineva nu-i omenea cum se cuvine, abateau asupra lor grindina. Solomonarii erau oameni inalti, cu parul roscat si cu mantii albe. Calatoreau printre nori pe spinarea balaurilor si posedau o serie de unelte magice: o toporisca de fier care putea sa intoarca gheata si un frau din scoarta de mesteacan fara de care balaurul nu ar fi putut fi stapanit. La gat purtau o toaca, iar zgomotul facut de aceasta (tunetele) prevestea sosirea unei furtuni. Nu pana demult, atunci cand pe cerul satului apareau nori, multi oameni se speriau ca a venit solomonarul si trebuie sa se fereasca de puterea lui. Uneori, apelau la “oamenii mesteri”, fosti solomonari care traiau printre oameni.

Care este legatura dintre solomonari si credintele dacice? Ei bine, multi cercetatori ii considera pe solomonari descendentii vechilor preoti daci. Ei se bazeaza foarte mult pe marturiile istoricilor Strabon si Iordanes. Acestia amintesc de preotii asceti kapnobatai (“calatori prin nori” sau “umblatori prin nori”), care opreau furtunile sagetand norii (ei credeau ca in nori se ascundeau balaurii care aduceau urgia). Un alt rol al acestor preoti era, in conceptia lui Mircea Eliade, practicarea unor ritualuri samanice, unde un rol esential il avea extazul provocat in urma inhalarii fumului de canepa.

Desi de natura demonica, aceste semidivinitati meteorologice provin, cum am spus, din oameni. Devin solomonari copiii nascuti cu caita pe cap. Acesti copii predestinati din nastere sunt furati de mici de solomonarii batrâni si dusi la „scoala de solomonie”, care se afla în „crugul pamântului”, pe Celalalt tarâm. Acolo li se preda stiinta magica a solomoniei pâna la vârsta de 20 de ani de arhedemonul Uniila. Traian Gherman descrie cu lux de amanunte scoala de solomonie. Din relatarile lui reiese ca initierea copiilor predestinati a deveni solomonari era foarte grea. Copiii sunt supusi la cele mai aspre chinuri si acte de curaj închipuite de vreo minte omeneasca. Numarul celor ce trebuie sa devina solomonari e limitat, când la 7, când la 9. Asa ca trierea lor este extrem de riguroasa. Scoala de solomonie este instalata într-o vagauna sau pestera inaccesibila oamenilor de rând. Aici copiii alesi erau initiati stând pe o piatra de moara, legata de un fir de ata de tavanul pesterii. Piatra se învârtea vertiginos la lumina unui opait.

În intervalul acestor 9 ani de solomonit între oameni, solomonarii detineau puteri semidivine, pe care prin statornicie le întareau si definitivau. Când erau nesocotiti de oamenii de rând, pedepseau satul întreg. Atunci îsi deschideau „susaelele” (hambare pentru bucate) si porneau la descântatul unui balaur. Urcau culmile muntilor, ajungând la unul din iezerele tainuite sau la un lac dintr-o gura de vulcan, la marginea caruia citeau din pravila pâna asudau si înghetau apa. Apoi paseau spre crucile ghetii, cu toporisca de fier o spargeau, ajutati de moroi chemati de ei anume. Gheata marunta o azvârleau cu frâul de mesteacan în capul balaurului care iesea prin copca si încalecau pe balaur dându-i pinteni. Balaurul se smucea din copca. Solomonarul, cu opincile lui de otel, continua sa marunteasca gheata si cu ajutorul moroilor o încarca în spinarea balaurului. Da pinteni si tine bine de frâul de mesteacan, ridica toiagul spre cer, se umple vazduhul de nori negri. Trage de capastru balaurul ce scotea fulgere pe nari. Moroii sareau pe balaur alaturi de solomonar. Solomonarul smucea frâul si ca un bolid intra în nori, mânându-l încotro dorea stapânul lui. Când ajungeau deasupra satului socotit sa fie pedepsit, la porunca solomonarului moroii zvârleau grindina. Daca satenii, vazând furtuna cu nori negri, prindeau de veste de cumpana ce-i asteapta si trageau clopotele bisericilor, solomonarul cotea balaurul spre padure si munte, unde descarca înciudat grindina. Daca satenii nu prindeau de veste, bucatele lor intrau în susaelele (hambarele) solomonarilor. Dupa ce abateau grindina peste sat, moroii dispareau, iar solomonarii duceau balaurul într-o tara calda îndepartata, unde îl omorau, îl jupuiau si îi vindeau pielea si oasele, bune ca talismane refrigerente. Romulus Vucanescu

Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare românesti. Mai mult decât niste simpli “vrãjitori”, solomonarii, numiti grindinari, hultani, ghetari, izgonitori de nori sau zgrabuntati erau – ori poate mai sunt încã – initiati la “scolile de solomonãrie” în stiintele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stãpânirea tuturor fenomenelor meteorologice. Desi se pare cã termenul “solomonar” a pãtruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei. Unii îi alãturã vechilor preoþi asceþi traco-geti – kapnobatai (“cãlãtori prin nori” sau “umblãtori prin fum”), cei care sãgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Alþii spun c-ar fi urmasi ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, taumaturgul “care-i fulgera pe draci si oamenii pãcãtosi”. Mai este o variantã: asa cum se spune într-un basm bucovinean, cules în 1932, “puterea, Solomonarii o au de la împãratul cel întelept Solomon, care a stãpânit toate tainele de pe lumea asta”. Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea sã închidã si sã deschidã cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar pânã la Dumnezeu.

Intrebarea care se iveste : au existat? oare mai exista ??? Sursa : hanuancutei.com

**

Tara Solomonarilor

- Stăpâni ai vânturilor şi călători prin nori, solomonarii trăiesc jumătate în poveste, jumătate prin pădurile Bucovinei. Nu există sat prin care trecerea lor să nu fi lăsat în urmă minuni. Aducători de ploi şi risipitori de furtuni, ei poartă oameni prin ceruri şi fac să curgă laptele din copaci. Călătorie pe urmele unor mistere străvechi -

Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare româneşti. Mai mult decât nişte simpli “vrăjitori”, solomonarii, numiţi şi grindinari, hultani, gheţari, izgonitori de nori sau zgrabuntaşi erau – ori poate mai sunt încă – iniţiaţi la “şcolile

de solomonărie” în ştiinţele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice. Deşi se pare că termenul “solomonar” a pătruns în lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în adâncimile istoriei. Unii îi alătură vechilor preoţi asceţi traco-geţi – kapnobatai (“călători prin nori” sau “umblători prin fum”), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Alţii spun c-ar fi urmaşi ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, taumaturgul “care-i fulgera pe draci şi oamenii păcătoşi”. Mai este o variantă: aşa cum se spune într-un basm bucovinean, cules în 1932, “puterea, Solomonarii o au de la împăratul cel înţelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta”. Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să închidă şi să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu. Dar urmele Solomonarilor nu se află doar în poveste. Nu demult, am auzit că prin văile sălbatice ale Bucovinei oamenii încă îi mai văd pe “magii cerşetori”, urmaşi ai străvechilor solomonari. Cele ce urmează se adună, de fapt, în istoria unei căutări. Voi relata o călătorie văratecă prin Bucovina, către tărâmul aducătorilor de ploi, făcută de mine în luna lui cireşar a anului 2000, cel mai secetos din ultima jumătate de veac. Povestea s-ar putea numi simplu:

“În căutarea Ţării solomonarilor”.

Hultanii

Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa mea, despre care se zicea că-i dintr-un neam foarte vechi de hutuli. Auzisem o întreagă legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi, istorisiri despre “hultănie”, o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre vechile “şcoale de solomonărie” din Bucovina, care-i învaţă pe magii stihiilor prevestirea viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu-mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu-i dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul, bătând speriaţi mii de cruci: “Doamne, ajută-ne!”. Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie. “Oamenii scuipau în sân cu obidă, ţipând: “ptii, hultanu’!”. Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie mergea prin nori, fie “aducea pe sus” pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate… Bătrânii ne ziceau atunci că-n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa descântată şi căiţă pe cap, pe care-i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe cerşetorul acesta nu vezi să-l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut… Apoi, când am citit undeva că hultănia este asemănătoare chiar practicilor samanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens”, îşi aminteşte tovarăşul meu de drum. Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult, ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să-şi amintească nici măcar satul bucovinean unde au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-

Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s-a legat să pornească împreună cu mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.

O

călătorie iniţiatică

Ei

bine, trebuie să mărturisesc că n-a fost uşor, căci zile în şir am hălăduit zadarnic prin

cătunele munţilor, câteodată bătând din casă în casă, iscodindu-i pe bătrânii mai înţelepţi ai satelor, care de obicei trăiesc sihăstriţi, dar slobozi în pădurile de pe culmi, încercându-i mereu cu aceeaşi şi aceeaşi întrebare: “Aţi auzit vreodată de oameni care, prin descântece, aduc, întorc sau opresc ploaia?”. Lângă hotarul de nord al ţării, la Nisipitu, un moşneag de 84 de ani începuse să ne dea speranţă. Ioan Cobelita spune că şi acum sunt nişte haiduci care ştiu “a întoarce” vânturile şi furtunile: “Au o lumânare ce-o sfinţit-o de Paşti şi ştie zice nişte descântece. Să zicem c-aicea făceam fân şi, dacă bate piatra, ei descântă şi-o dă pe pădure, o mută la Lupcina. Dar pentru asta, trebuie să posteşti douăşpe vineri peste an. Vinerile mari, în post negru, sunt rugăciuni

tare puternice. Uite ce puteau face: dacă ei mergeau aşa, pe-o poiană şi vrea să bea lapte, el ştia aşa de tare să descânte, că înfipta cuţitul într-un brad şi curgea lapte. I-am cunoscut în persoană, zicea că ştie “să mulgă copacul”. Da’ de solomonari nu, n-am auzit… Numai cu rugăciune la Dumnezeu şi credinţă, aia-i!”. Un alt răspuns am primit de la bătrâna Sutac Maria. Nu prea aude, aproape a asurzit din cauza unui frig mare care a fost altădată aici, în Nisipitu. Gurile rele zic că, în taină, şi ea s-ar îndeletnici cu vrăji ori descântece. Deşi gârbovită până aproape de pământ, abia putând merge, oamenii o respectă cumva, ca pe o strămoaşă a locului. Şi în pofida aparentei urâţ