Marc Rich a fost foarte activ în afacerile cu petrol, aluminiu şi alte mărfuri în Uniunea

Sovietică şi Rusia între 1989 şi 1993. Aceasta, fără a fi o coincidenţă, este exact perioada
cînd compania lui Grigori Luchansky, Nordex Group, a devenit o multimiliardară în
dolari, vînzînd petrolul, aluminiul şi alte mărfuri ruseşti. La un moment dat, arăta Wall
Street Journal în 13 mai 1993, companiile lui Rich au fost anchetate pentru fraudă în
Rusia, aşa că el a ieşit cu numele din principalele sale firme, fiind înlocuit de apropiaţii
dintre „oligarhii moscoviţi”. Grigori Luchansky este un celebru stîlp al crimei organizate
ruse, numele holdingului său ruso-elveţian, Nordex Group, devenind celebru şi
emblematic pentru lumea afaceristo-mafiotă a spaţiului ex-sovietic, datorită aşa-zisului
„dosar Nordex” privind activitatea criminală şi spălarea a peste 2 miliarde de dolari.
Cazul dovedeşte înfrăţirea „mafiei ruse”, conduse de etnicii evrei, cu lumea afacerilor
dubioase occidentale conduse de alţi evrei, între care Marc Rich, cu sprijinul ce-l are din
partea Mossad-ului, tronează ca un rege neîncoronat. Un asociat al „oligarhului”-mafiot
Luchansky este traficantul de arme evreu Helmut Raiser, la rîndul lui apropiat şi asociat
politic al bancherului Edgar de Picciotto (ce provine dintr-o familie de evrei portughezi),
membru în bord-ul fondului de investiţii al lui George Sörös, Quantum Fund şi angajat în
afacerile elveţiene ale familiei Rothschild. Dar Sörös nu acţiona doar prin Jeffrey Sachs
la nivelul lui Elţîn. El reuşise să determine propulsarea cîtorva „economişti” de-ai săi în
fruntea executivului acestuia, cum au fost Egor Gaidar şi Anatoli Ciubais, cunoscuţi ca
„discipolii“ (pupils) lui George Sörös, sau „aliaţii apropiaţi ai lui Sörös, responsabili
personal de distrugerea Uniunii Sovietice şi de marele jaf al privatizărilor”, considerat
„cea mai teribilă catastrofă a istoriei Rusiei”, de opoziţia comunistă şi naţionalistă rusă
(dintr-o alocuţiune ţinută la Moscova în public, în prezenţa lui Sörös, de către Edward
Limonov, preşedinte al Partidului Naţional-Bolşevic). Important pion al strategiei lui
Sörös, Egor (Iegor) Gaidar este considerat de autorii occidentali ca „părintele intelectual
al reformelor liberale din Rusia lui Elţîn din anii ‘90”, funcţionînd la începutul domniei
lui Elţîn ca prim-ministru adjunct. Mai apoi va trece pe funcţia de consilier economic al
premierilor ruşi. La rîndul lui, şi Anatoli Ciubais trece drept arhitectul nemilos al
reformelor de piaţă din anii ‘90, inclusiv al privatizărilor care au creat o clasă de oligarhi”
(Andrew Jack, Inside Putin’s, London 2004). Elţîn anunţase din octombrie 1991, chiar
înainte de „proclamarea independenţei Rusiei”, că va demara „un proces de reformă
economică radicală”, după modelul „terapiei de şoc polonez”. „În ţările membre ale
lagărului socialist, şi în Uniunea Sovietică în particular, Sörös a participat la dărîmarea
celor mai importante cadre şi a organizat «revoluţiile democratice». În Polonia, el a
finanţat activitatea lui Jeffrey Sachs, care implementa «terapia de şoc» şi privatizarea în
economie. Mulţi îşi amintesc încă faptul că Sachs a introdus acelaşi program şi în Rusia,
asistat de Gaidar şi Ciubais. Sörös a organizat şi finanţat excursii în SUA pentru echipe
de ruşi care au dus înapoi programul de «500 de zile», plătind de asemenea pregătirea
tinerilor ruşi «reformatori» în SUA. Sörös a devenit intermediarul între oligarhii ruşi şi
operatorii financiari occidentali, şi a fost activ implicat în intrigile politice ale oligarhilor
(de exemplu în alegerile din 1996). El recunoaşte acum aceasta cu mîndrie în cărţile sale.
Ciubais îi este îndatorat lui Sörös pentru îndelungata sa prezenţă în prima scenă a
reformelor din Rusia. Promotorul «societăţii deschise» scria într-una din cărţile sale: «Îl
cunosc bine pe Ciubais. În viziunea mea el este un adevărat reformator, care şi-a vîndut
sufletul diavolului pentru a învinge ameninţarea roşie-brună care, în viziunea sa, va veni
la putere în Rusia dacă nu se iau contramăsuri»”. Sub bagheta oamenilor lui Sörös,
programul terapiei de şoc a început, de fapt, chiar în zilele următoare disoluţiei Uniunii
Sovietice, pe 2 ianuarie 1992, cînd preşedintele Boris Elţîn a ordonat tăierea totală a
subvenţiilor în domenii care asigurau mersul economiei, liberalizarea preţurilor, a
importurilor (pentru „spargerea monopolurilor locale”) şi exporturilor, ca şi a cursului
monedei naţionale. Totodată, instituţiile existente au fost abandonate mai înainte ca
structurile legale ale economiei de piaţă să devină funcţionale. Manualele de istorie şi
economie spun că „programele de liberalizare au fost concepute de Egor Gaidar,
adjunctul primului-ministru rus, partizanul reformelor radicale şi al terapiei de şoc“, dar
acesta („părintele intelectual al reformelor liberale din Rusia“) era de fapt adeptul şi
executantul planurilor lui Sörös şi ale lui Sachs. Sörös se şi explică într-una din cărţile
sale: „Prăbuşirea imperiului sovietic în 1989 şi a Uniunii Sovietice în 1991 ne-a oferit
şansa istorică de a transforma acea parte a lumii într-o societate deschisă. Uniunea
Sovietică şi apoi Rusia aveau nevoie de ajutor din afară”. Gaidar, care la numai 35 de ani
era mediatizat drept un mare „economist liberal”, susţinea în 1992, împreună cu ceilalţi
economişti sörösişti (Ciubais, Iavlinski & comp), că „demontarea sistemului
administrativ de comandă din Rusia va creşte PIB-ul şi standardele de trai prin alocarea
mai eficientă a resurselor” şi că, declanşînd colapsul economiei de stat, „se va crea o
mişcare către noi posibilităţi de producţie prin eliminarea planului centralizat şi prin
privatizare”. Î n realitate, rezultatul „reformelor terapiei de şoc” au fost hiperinflaţia şI
semifalimentul celei mai mari părţi a industriei ruseşti urmate de înstrăinarea acesteia din
1995. Iar populaţia a fost cea care a plătit cel mai greu preţ, pentru îmbogăţirea celor
cîţiva aleşi de o ocultă străină Rusiei.