Sunteți pe pagina 1din 96

CUVÂNT ÎNAINTE

Această carte conţine interviuri care au fost transmise iniţial prin Radio Vocea
Evangheliei din Timişoara şi din multe alte oraşe.
Domnul Isus Cristos le-a spus ucenicilor Săi: „Ce auziţi şoptindu-se la ureche, să
propovăduiţi de pe acoperişul caselor” (Matei 10:27). Exact aşa s-a întâmplat cu aceste
interviuri. Ele au fost spuse într-un mic studio, iar apoi mii şi mii de oameni le-au auzit prin
antena de pe acoperişul caselor. Evanghelia se împlineşte sub ochii noştri, dar noi nu luăm
seama...
Acestea sunt simple şi umile mărturisiri ale unor oameni care au fost păcătoşi şi, deşi
se numeau creştini, erau morţi din punct de vedere spiritual în păcatele lor. Dar Cristos Domnul,
prin Duhul Sfânt, i-a trezit la adevărata viaţă.
Este o umilire să-ţi mărturiseşti starea ta de păcătoşenie. Alţii te-au crezut bun, iar tu să-ţi
dai jos masca de creştin şi să spui că erai un creştin fals, că ţi-au plăcut plăcerile şi păcatul, că n-
ai ascultat de voia lui Dumnezeu, ci de voia lui Satan. Dar umilirea aceasta poate folosi altora,
care sunt robiţi de aceleaşi patimi şi păcate, iar Duhul Sfânt îi poate trezi şi pe ei la o viaţă nouă.
Chiar şi cel mai decăzut şi ruinat om poate fi schimbat de Dumnezeu. Este mare har!
Aceste mărturisiri sunt binecuvântate; ele Îl arată pe Cristos Domnul ca singurul şi
adevăratul Mântuitor. Îndrăcitului vindecat din Gadara, Domnul i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi
şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.” (Marcu 5:19). Rezultatul
acestei mărturisiri poate fi văzut atunci când Domnul Isus a venit din nou în părţile acelea, iar
oamenii au alergat din toate împrejurimile şi i-au adus pe cei bolnavi să-i vindece. Ei şi-au zis:
„Dacă l-a putut vindeca pe acel îndrăcit turbat, El îi poate vindeca şi pe bolnavii noştri”. Şi El i-
a vindecat.
Interviurile acestea, puse acum în scris, arată că şi azi Cristos Domnul are aceeaşi
putere. El dă o viaţă nouă, cu totul schimbată. Oameni care au fost morţi în păcate şi care nu se
puteau izbăvi pe ei înşişi, s-au predat în mâna Domnului, iar El i-a înviat pentru Dumnezeu şi le-a
transformat viaţa.
Acestea sunt experienţe reale. Aceşti oameni au acum un creştinism viu, binecuvântat;
sunt copii ai Tatălui Preaînalt şi moştenitori ai gloriei eterne.
Citind aceste mărturisiri, Duhul Sfânt să te lumineze să-ţi dai seama că şi viaţa ta poate fi
transformată într-o viaţă mult binecuvântată pentru familia ta şi pentru cei în mijlocul cărora
trăieşti, iar fericirea eternă va fi a ta.
Eu mă rog pentru aceasta!
Roagă-te şi tu! Pastor
Petru Popovici

RODICA BERCEAN

AM HOTĂRÂT CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ÎN CER

Te-ai gândit vreodată să hotărăşti ca glasul tău să se audă în Cer? Rodica Bercean pur şi
simplu a hotărât într-o zi acest lucru. Chiar dacă mama şi fraţii ei mergeau la o biserică
baptistă, timp de treizeci de ani tatăl Rodicăi Bercean a fost prieten cu alcoolul. Din acest motiv
Rodica nu o dată a sărit pe geam ca să scape de scandalurile făcute de tatăl ei în familie. Dar a
venit un moment când Rodica s-a hotărât să nu mai rămână pasivă.
Reporter:
Rodica este studentă în anul III la Facultatea de Asistenţă Socială din Cluj, iar versetul ei
preferat din Biblie este: „Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari, lucruri
ascunse, pe care nu le cunoşti”.

Rodica Bercean:
Eu am crescut în Biserica din Zalău. Am crescut în spiritul Bisericii şi am hotărât să-L
slujesc pe Dumnezeu din toată inima mea, pentru că aşa făceau mama, fraţii mei mai mari şi
fiecare din cei pe care eu îi întâlneam acolo.
Însă la începutul clasei a XII-a am găsit scris în Biblie că Iaebeţ s-a rugat aşa: „Dacă mă
vei binecuvânta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mâna Ta va fi cu mine…”. Şi apoi scrie:
„Dumnezeu i-a dat ce ceruse”.
La începutul clasei a XII-a m-am hotărât să fac şi eu legăminte cu Dumnezeu, ca Iaebeţ.
Îmi doream mai mult de la viaţa mea şi de la mine, în relaţia cu Dumnezeu.
Chiar dacă-mi dădeam toată silinţa, simţeam că-mi lipseşte ceva. Aşa cum Pavel mărturisea că voia să facă
binele, dar răul stătea legat de el, şi eu adesea simţeam cum răul stătea legat de mine. Când am citit despre Iaebeţ am
zis: „Doamne, vreau să intru într-un legământ deosebit cu Tine”.

Reporter:
Ce ne spui tu arată că nu Biserica te împlineşte, fie aceasta baptistă, penticostală,
ortodoxă, catolică sau oricare alta. Nicidecum eticheta vreunei Biserici, ci aşa cum spune tot
apostolul Pavel: „Cristos în voi, nădejdea slavei”.
Dacă am defini biserica prin zidurile clădirii respective, n-am câştiga absolut nimic.
Biserica este în inima noastră şi este construită din „pietre vii” – din oameni.

Rodica Bercean:
Aşa este. Tot în acea perioadă Dumnezeu a început să lucreze în mod special în biserica
noastră din Zalău. Deşi eram doar în clasa a XII-a, am zis: „Doamne, vreau ca nici o zi să nu
treacă fără ca o oră să citesc din Biblie şi o oră să mă rog”. Acesta era legământul meu, ca al lui
Iaebeţ.
Membrii bisericii noastre au început să se întâlnească vinerea seara pentru rugăciune.
Oamenii se rugau concret şi Dumnezeu le răspundea concret. Era o mare putere în rugăciune. Nu
mai era doar rugăciunea aceea obişnuită, ci era o putere care venea şi umplea vieţile celor
prezenţi acolo.
Într-o seară de rugăciune, după un an în care m-am rugat şi am citit din Biblie, am înţeles că Dumnezeu îmi
spune: „Îţi voi da ceva deosebit. Voi răspunde la ceea ce Îmi ceri”.

Reporter:
Cum îţi vorbeşte ţie Dumnezeu?

Rodica Bercean:
Într-o seară ne-am dus la rugăciune la o familie. Când ne-am ridicat de la rugăciune,
gazda a spus: „Rodica, am primit un cuvânt de înştiinţare pentru tine din partea lui Dumnezeu.
Domnul mi-a spus că te-a urmărit pe parcursul acestui an şi a văzut sinceritatea din inima ta”.
Apoi mi-a spus că i-a descoperit Domnul ceva despre două corăbii care erau pline cu
cinci oameni în una, cinci în alta. Spunea Domnul: „Dacă crezi în seara aceasta, pentru că am
văzut curăţia ta de inimă şi sinceritatea ta, dacă Mă crezi pe cuvânt în seara aceasta, nu vei mai
merge la fel acasă”. Eu am înţeles atunci că în acele corăbii eram eu şi fraţii mei. Auzeam în
inima mea: „Dacă hotărăşti şi crezi, în seara aceasta vei merge acasă altfel”.
În acea seară a fost un moment în care într-un mod distinct, unic şi personal am cunoscut
puterea Duhului Sfânt.
Tot în acea seară am primit şi vorbirea în limbi. Era ceva absolut deosebit pentru mine
personal. Îmi amintesc că mă rugam cu mintea şi ştiam bine ce ceream de la Domnul, însă gura
mea vorbea în altă limbă.
Vorbeam şi mă rugam Domnului în alte limbi, însă eu ştiam ce mă rog. Nu ştiu dacă erau
limbi omeneşti sau limbi îngereşti. În acea seară a fost un moment unic pentru mine, în care eu
personal am cunoscut puterea Domnului.

Reporter:
Ce-ai simţit atunci? A fost o bucurie deosebită, o bucurie aparte faţă de tot ce ai întâlnit
până atunci? Cum îţi poţi descrie trăirile din momentele respective?

Rodica Bercean:
După ce-am citit despre Iaebeţ, am mai citit în Isaia 58 despre postul adevărat: „Dezleagă lanţurile răutăţii
[…], dă drumul celor asupriţi şi rupe orice fel de jug; împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe
nenorociţii fără adăpost; […]. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde, vei striga şi El va zice: ‘Iată-mă’.”
Am fost copleşită de aceste cuvinte. Parcă nu le mai auzisem niciodată, nicăieri.
Atunci am hotărât în inima mea să postesc. Am postit lunea, miercurea şi vinerea, tot anul
acela. Oricât eram de obosită fizic, era o putere deosebită în mine.
AM HOTĂRÂT CA GLASUL MEU SĂ SE AUDĂ ÎN CER.
Pe tot parcursul acelui an ceva se schimba deja înăuntrul meu. În timpul în care citeam
Biblia, uneori poate doar plângeam, dar în mine se întâmpla ceva. Cred că era o pregătire şi o
apropiere de Domnul.
În seara aceea am simţit o bucurie extraordinară, dar o bucurie în „agonie”, pentru că-mi
amintesc cum mă rugam înaintea Domnului şi nu mai auzeam pe nimeni; cu toate că toţi se rugau
foarte tare, eu eram în închinare.
Reporter:
Este trist că pentru mulţi creştini, pentru mulţi dintre noi, rugăciunea a devenit o „datorie
de onoare”. De asemenea, citirea Bibliei este o datorie de onoare şi dacă ne-am propus să citim trei capitole
din Biblie pe zi şi să ne rugăm un sfert de oră, aşa facem. Poate ne ţinem de aceste lucruri care au
devenit un fel de ritual, însă golit de bucuria aceasta extraordinară pe care ai simţit-o tu, de
această fervoare în prosternarea, în închinarea înaintea lui Dumnezeu.
Au fost momente în viaţa ta când te rugai doar din obligaţie şi citeai Biblia doar din
obligaţie?
Rodica Bercean:
Da, sigur. Este o soră deosebită în Biserica noastră, care ne-a mărturisit că paisprezece
ani s-a rugat astfel pentru Biserica noastră: „Doamne, vreau să petrec mai mult timp în
rugăciune, vreau să mă apropii de Tine mai mult şi să Te cunosc tot mai mult”.
Reporter:
Rodica, pur şi simplu ne-ai insuflat şi nouă bucuria pe care Duhul Sfânt a lăsat-o în viaţa
ta. Dorinţa Duhului Sfânt este să locuiască în fiecare dintre noi.

Rodica Bercean:
Mă rugam în mod special pentru cei din casa mea. Tot în Isaia 58 scrie: „Ai tăi vor zidi
iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte”. Mă întorceam adesea seara de la rugăciune şi spuneam:
„Doamne, fraţii mei au crescut în biserică, cunosc şi Biblia, însă nu am siguranţă pentru ei” -
cum nu avusesem înainte pentru mine. Ştiam că oricând pot să cadă şi să nu-şi ducă mântuirea
până la capăt. Ştiam că doar Domnul ne poate ajuta să ne ducem mântuirea până la capăt.
Am zis: „Doamne, îmi doresc această siguranţă şi pentru fraţii mei”. Treptat, Dumnezeu
m-a ascultat şi l-a schimbat pe Dan, fratele meu cel mai mare, apoi pe soţia lui. A urmat un alt
frate al meu, Radu.
Însă era ceva ce doream foarte mult. Veneam adesea de la rugăciune şi treceam pe lângă
un local cu geamuri mari şi-l vedeam pe Vlad, fratele meu cel mai mic, acolo. Vlad juca biliard.
Un vecin mi-a spus: „Rodica, pe tine te-a schimbat Dumnezeul ăsta al tău, i-a schimbat şi pe
fraţii tăi mai mari, însă pe Vlad nu-l mai schimbă nimic”.
M-am întărâtat în sinea mea şi-am zis: „Doamne, eu cunosc puterea Ta şi-am făcut un
legământ pentru viaţa mea. Fac un nou legământ, ca Iaebeţ, pentru Vlad. Doamne, îl cer pe Vlad
din mâna Ta”.
Vlad începea să facă karate; era un copil frumos şi deştept, însă nu punea lucrurile
acestea la picioarele Domnului, ci le folosea pentru lumea aceasta. Atunci am zis: „Doamne, eu
plec la facultate la Cluj, însă rămân în post şi-n rugăciune şi cer ca Tu să Te apropii de Vlad”.
Când eram acasă îmi puneam mâinile peste patul lui şi ziceam: „Doamne, sfinţeşte locul
acesta. Adu puterea Ta, prin Domnul Isus Cristos, aici”. Când Vlad dormea, mergeam iarăşi la
patul lui şi mă rugam. La plecare ziceam: „Doamne, rămâi Tu, prin Duhul Sfânt, în casa mea”.
La scurt timp m-a sunat o soră din biserica noastră şi mi-a spus: „Rodica, roagă-te,
pentru că Vlad ne întreabă unde ne întâlnim la rugăciune, deoarece vrea să primească şi el ceea
ce ai primit tu din partea Domnului”. Fratele meu a trăit şi el bucuria de a fi umplut de Duhul
Sfânt.
Mergeam acasă şi Vlad îmi spunea unde este rugăciune sau: „Rodica, vreau să-ţi spun ce
visuri am primit din partea Domnului. Hai să-ţi zic ce se întâmplă.”
Eram copleşită că Domnul a împlinit cel de-al doilea legământ al meu. Acum Vlad era ca
un viteaz.
Odată spălam haine în baie şi l-am auzit pe Vlad cum se roagă în cameră. Mi-am lăsat
lucrul, pentru că Duhul Domnului mă copleşea, şi-am mers şi eu la rugăciune. Vlad a început să
postească, şi în zilele de post se ruga din 3 în 3 ore. Domnul a împlinit acest al doilea legământ al
meu.
Mai aveam o dorinţă extraordinar de mare în viaţa mea. Am zis: „Doamne, ai făcut
lucruri aşa de mari. Doamne, Cuvântul Tău capătă viaţă în mine. Doamne, când te rog, Tu
împlineşti ceea ce te rog. Mai am o dorinţă foarte mare.” Era pentru tatăl meu.
Mama ne-a crescut în Biserică. Tatăl meu a crescut şi el într-o familie de creştini baptişti,
însă, la puţin timp după căsătoria cu mama, tatăl meu n-a mai mers la Biserică şi s-a afundat timp de
treizeci de ani în beţie, în alcool şi-n tutun. Şi-au fost treizeci de ani grei.
Mi-amintesc adesea cum era mama. Ea a rămas credincioasă. Erau momente în care seară
de seară casa mea aştepta cu groază ca tata să vină acasă. De fapt nu ne doream să vină, pentru că
făcea scandal din orice. Era aşa de greu. Fraţii mei erau mari, eu eram mai mică, însă mi-amintesc
groaza pe care o trăiam.
Mi-amintesc cum, locuind la parter, adesea săream pe geam, mergeam la vecini şi sunam
la poliţie, când tata făcea scandal, beat fiind. Era aşa de greu.
Mi-amintesc că Dan şi Dana - fraţii mei mai mari - urmau să plece în anul I la facultate,
iar eu mă gândeam: „Doamne, cine-o să mai stea între mama şi tata? Doamne, cine o va mai
proteja pe mama ca să n-o lovească tata? Sau, Doamne, cine va avea grijă de noi?”. Cumva,
tăria mea era în ei şi protecţia mea era-n ei, că erau mai mari. Însă Dumnezeu a avut El Însuşi
grijă de noi.
Lucrurile începeau să se schimbe, însă tata venea tot beat acasă. Dar era ceva ce ne
proteja. Niciodată nu putea să se apropie de mama. Chiar dacă era în faţa ei, cu mâna ridicată,
gata să dea, ceva o proteja, ceva îl oprea.
Mi-amintesc că erau momente în care eu mă interpuneam între mama şi tata, iar la un
moment dat, tata - Dumnezeu îmi dădea aşa o putere - nu putea să mai facă nimic. Nu era putere
în mine, ci pur şi simplu era o Prezenţă.
Tata mă iubea foarte mult, dar de multe ori îmi spunea „Scorpie” sau „Tu scorpie”. Veneau nişte duhuri
peste el.
Mama, deşi seara era obosită şi epuizată de scandalul din ziua respectivă, dimineaţa avea
puteri noi. Fraţii mei îi tot spuneau: „Mamă, divorţează!”. Şi mama spunea: „Da. Am să
divorţez!”. Dar până dimineaţa uita tot şi nu mai spunea nimic de divorţ.
Odată am întrebat-o: „Mamă, spune-mi de ce nu vrei să divorţezi?”. Şi mama mi-a spus:
„Nu vreau să divorţez pentru că vreau să-I rămân credincioasă Domnului. Nu vreau să divorţez
pentru că nu-mi doresc ca atunci când vei veni de la şcoală, să-l vezi pe tatăl tău pe marginea
şanţului. Nu-mi doresc ca atunci când vei fi la şcoală, colegii să te întrebe: ‘Ce fac părinţii tăi?’
iar tu să spui: ‘Părinţii mei sunt despărţiţi’.”
Am fost copleşită de credincioşia mamei mele. M-am hotărât înaintea Domnului şi-am zis:
„Doamne, dac-ai ascultat aceste două legăminte pentru fraţii mei, te rog în mod deosebit
primeşte şi mijlocirea mea de acum, o nouă mijlocire”. Am observat că puterile mamei mele
slăbeau şi-i era greu să creadă că mai sunt şanse pentru tata, care, după treizeci de ani, era tot mai
cuprins de patima alcoolului.
Am zis: „Doamne, plec iarăşi la Cluj, însă intru din nou în legământ - încep să mă rog şi
să postesc pentru tata. Şi dacă el ştie mai mult din Biblie decât ştiu alţii, dacă tatăl meu cunoaşte
Biblia bine şi nu ascultă de nimeni, Te rog în mod deosebit, du-Te noaptea la patul lui şi vorbeşte-i prin
visuri şi vedenii.”
Într-o seară tata mi-a spus: „Eu nu mă duc să mă culc pentru că am visuri. Şi ce-i mai rău e că se
întâmplă ceea ce visez. De şase luni am visuri şi se întâmplă ceea ce visez”.
Am înţeles că Dumnezeu mi-a ascultat şi acest al treilea legământ. Într-o seară, tatăl meu
a venit ameţit de alcool, a mers în camera lui Vlad, fratele meu mai mic, şi a spus: „Dacă nu vă
rugaţi cu mine acum, eu mor”. În acea seară ne-am rugat într-un mod deosebit. Aceea a fost seara
în care Dumnezeu S-a apropiat în mod deosebit de tatăl meu.
La scurt timp după aceea, tata s-a dus şi el la rugăciune în Biserică şi a mărturisit în faţa
tuturor că a fost un fiu risipitor timp de treizeci de ani, dar că s-a întors acasă şi că Domnul i-a
pus „un inel în deget”.
Dumnezeu mi-a spus cândva: „Cheamă-Mă şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari,
lucruri ascunse, pe care nu le cunoşti”. Domnul mi-a răspuns.
Glasul meu s-a auzit în cer şi Domnul a schimbat viaţa mea. Apoi, Domnul a zidit pe
dărâmăturile din casa noastră, din tata, din fraţii mei şi din viaţa mea. El a început să le întărească
şi să le zidească la loc.

Reporter:
Dumnezeu este Cel care întoarce toată familia la El. Dacă ceri cu credinţă mântuirea
celor din casa ta sau a celor dragi ţie, Dumnezeu face acest lucru.
Pe de altă parte, n-aş vrea să generalizăm sau să scoatem unprincipiudintr-oexperienţăpersonală.Darnicinuvreausă
încercămsă-L limităm pe Dumnezeu doar la ceea ce credem noi că ar putea face. El lucrează cum vrea, fără să ne dea
nouă socoteală, indiferent de cultul sau denominaţiunea din care facem parte. Noi suntem „lutul”, dar „OLARUL”
este EL!
Dragi prieteni, dacă doriţi o schimbare adevărată în casele şi-n familiile dumneavoastă,
puneţi-L pe Dumnezeu la încercare într-un mod copilăresc, cu o credinţă simplă şi sinceră, dar
care poate sfărâma toate puterile celui rău, şi veţi vedea cum întreaga casă se va întoarce la
Dumnezeu.

CORNELIU TONŢ
MI-AM FĂCUT UN PRIETEN: ALCOOLUL

Am continuat cu prieteniile, cu jocurile de noroc, cu nopţile pierdute, care acum aveau alt scop:
dacă nu-mi băteam bunica şi mama, care m-au crescut, veneam acasă şi-mi băteam soţia pentru
că era „proprietatea mea”, era subordonata mea, era sluga mea, era sclava mea... credeam eu...

Reporter:
Corneliu Tonţ a cunoscut succesul, dar a cunoscut şi adâncul cel mai negru. În
adolescenţă era liderul tinerilor din cartier. A jucat rugby, avea un aspect plăcut, dar aceasta nu l-a
împiedicat să-şi piardă familia şi absolut tot ce avea şi să ajungă boschetar în Gara de Nord din
Timişoara.
De ce aţi ajuns în această situaţie?

Corneliu Tonţ:
Am ajuns acolo după anii de sport, după diversele cuceriri amoroase şi după ce am avut o
mică afacere. În gară mi-am pierdut chiar şi actele şi am devenit un „om liber”.
Eram un om extraordinar de liber - n-aveam decât cerul deasupra. Nu mă căuta nimeni,
nu mă întreba nimeni nimic, nu mă deranja nimeni, nu mă bruia nimeni. Nu mai aveam familie,
nu mai aveam prieteni, nu mai aveam angajaţi, nu mai aveam pe nimeni să mă pisălogească.
Timpul era imens pentru mine - o oră, o săptămână, o zi, o lună - puteam să-mi fac calculele şi
acolo am tot stat şi m-am gândit.
Concluzia la care am ajuns era că nu am greşit niciunde. Cu nici 10-15 zile înainte de a ajunge în gară,
aveam o maşină închiriată, un apartament închiriat, aveam soţie, un copil, al doilea copil era pe cale să se nască,
aveam familie, aveam firmă. Este incredibil cum se pot destrăma toate deodată.
Reporter:
Stimaţi cititori, Corneliu Tonţ nu a făcut nici o greşeală sau nu şi-a identificat nici o
greşeală până în momentul când a ajuns jos de tot. Poate că ar fi un mic amănunt de observat aici,
şi anume: şi-a făcut un prieten care se numeşte ALCOOLUL.

Corneliu Tonţ:
Alcoolul, acest flagel, acest cancer al secolului, al acestui sfârşit de lume, este un duh,
este ceva care pune stăpânire pe tine. Precis sunt unii care înţeleg exact ce spun. Mai
întâi alcoolul a dus la divorţul părinţilor mei. Când aveam un an şi jumătate, părinţii mei s-au
despărţit. Tata venea beat acasă. Au început certuri, care au degenerat în scandaluri, şi s-au
despărţit, cu toate că se căsătoriseră doar cu un an şi jumătate înainte, dintr-o dragoste extraordinară.
Tata a încercat de cel puţin 2-3 ori să-şi refacă viaţa, dar flagelul alcoolului şi duhul
curviei şi al preacurviei, care îl stăpâneau, nu l-au lăsat. Schimba femeile, schimba căsniciile,
făcea copii, se retrăgea dintr-un oraş în altul, şi toate erau sortite eşecului.
La fel şi mama: după despărţire a căutat să-şi refacă viaţa, până când a plecat din lumea
asta, la 47 de ani. Căutând să-şi refacă viaţa, schimba bărbaţii, dar erau rateuri şi eşecuri care se
terminau în alcool.
Acesta era mediul în care m-am născut, la periferia oraşului Timişoara, un cartier de
oameni care fac la fel ca şi ceilalţi români: consumă alcool din diferite motive - de Crăciun, de
Paşti, de luni până sâmbătă, de necaz, de bucurie, când fată căţeaua, la o înmormântare, la o
cununie etc.
Apoi am început să-mi modelez corpul, ca să arăt prezentabil. Dar cu trupul poţi atrage
trupul altora, nu poţi atrage sufletul altora. Atunci am început să devin violent, să fumez, să beau. Să nu
credeţi că acest duh al alcoolului vine cu damigene de pălincă de 10 litri – NU. Vine cu câte un lichior, cu câte un
cocktail, un mic aperitiv, şi uite aşa începi să devii imun la 1 litru de alcool, de tărie.
Prietena mea a rămas gravidă şi ne-am căsătorit, dar eu am continuat cu prieteniile, cu

jocurile de noroc, cu nopţilepierdute.Acumnu-mimaibăteambunicaşimama,carem-au crescut, dar îmi băteam soţia

pentru că ea era „proprietatea” mea, subordonata mea, sluga mea, sclava mea... credeam eu...

Dar moartea bunicii care mă crescuse a venit ca un şoc aşa de mare încât m-am retras o
lună în alcool. M-am izolat, m-am retras în căsuţa mea de melc şi am stat acolo „îmbibat“ în
alcool. N-am înţeles că-i un semnal de alarmă.
La nici doi ani de zile, primesc al doilea mare semnal de alarmă: mama mea, la cei 47 de
ani şi la viaţa dezordonată pe care o dusese, mama mea, care avea casă la sat, garsonieră, terenuri,
maşini, o firmă de comerţ, mama mea, în două săptămâni, la al treilea infarct, moare.
M-am refugiat în alcool timp de vreo 6 luni de zile. Familia a încercat să mă oprească de la aceste
dezmăţuri, aceste ascunzişuri, această retragere în alcool, dar n-a reuşit nimeni.
Mi-am lăsat familia la socrii şi am început să umblu pe străzi. Am căutat ajutor la
prieteni, la foştii mei angajaţi, la cei care aveau datorii la mine, dar toţi m-au refuzat. A fost
şocant pentru mine!
La început am luat-o în glumă şi cu banii ce-i mai aveam am început să umblu prin baruri
de noapte şi prin casino-uri, prin locuri în care se consuma alcool. Încet, încet, banii s-au
terminat.
Am dormit o iarnă în garaje, în cimitire de maşini, în scări de bloc, am ajuns să dorm în
tramvaie până la ultima cursă. Acolo vă daţi seama cât de liber şi de liniştit eram. După ultima
cursă a tramvaielor dormeam pe stradă şi până la urmă am ajuns să dorm în gară, unde era totuşi
cald.
În gară trebuia să ai putere ca sa-i domini pe ceilalţi, iar eu în acel moment n-o mai
aveam. Ca să-i domini pe boschetari trebuia să fi puternic, trebuia să te impui, dar nu mi-a reuşit
şi atunci dormeam la clasa a II-a, unde era mai rece, nu la clasa I.
Vă daţi seama cum arătam: slab, nebărbierit. Treceam pe lângă colegi sau prieteni, îi
salutam şi mă distram că nu mă mai recunoştea nimeni în halul în care arătam.
Nişte prieteni, la care-mi reparam maşinile de la fosta mea firmă, m-au lăsat să dorm într-
un garaj. Acolo am dormit un an de zile, pe o banchetă din spate de la un Ford Taunus. Dar acolo
era un radio-casetofon de maşină, la care ascultam Radio Vocea Evangheliei.
Îmi puneam sticla de vin, de votcă, de ţuică sau de pălincă în faţa mea pe masă şi mă
rugam lui Dumnezeu: „Doamne, auzi cum s-a schimbat viaţa celui care este invitat la radio,
schimbă şi viaţa mea!”. Plângeam, mă rugam, dar nu rezistam. După ce se încheia emisiunea
continuam să beau. Ascultam cu drag şi plângeam.
Mi-am dat seama atunci că nu mai este nici o altă şansă pentru mine decât Dumnezeu. Şi
El m-a scos de acolo.
Dragul meu prieten, poate stai acum în faţa unui pahar şi simţi că ceva te leagă şi nu te
lasă să vii la o biserică. Trebuie să iei legătura chiar acum cu Cel care a creat lumea aceasta, cu
Cel care ne-a dat viaţă.
Aş dori să se-nchidă toate birturile, nu dintr-un ordin guvernamental, ci aş vrea să se-
nchidă din lipsă de clienţi.
Dumnezeu m-a ajutat: soţia mea s-a întors la mine şi mi-am refăcut viaţa. Ne-am botezat
şi eu şi soţia şi fiica mea, care avea 18 ani.

Reporter:
Dumnezeu este Cel care poate şi vrea să facă minuni şi astăzi, cu viaţa fiecăruia dintre
noi, indiferent de starea în care te afli, dragul şi iubitul nostru cititor.
Indiferent de „garajul” în care eşti sau de „gara“ în care locuieşti, Dumnezeu vrea să te
ridice de acolo şi
să-ţi pună piciorul pe Stâncă. Iar Stânca este Fiul Său, Domnul Isus Cristos. Dumnezeu să te
binecuvânteze !

P.S. Intre timp si tatal lui Corneliu Tont, domnul Corneliu Tont senior s-a intors la
Domnul si Il slujeste pe Dumnezeu.

IOVANCA STRATAN

ERAM NEMULŢUMITĂ PE TOATE PLANURILE. ERAM UN OM FOARTE


COMPLEXAT.

Am fost permanent în căutarea unui tată pentru că tatăl meu m-a părăsit. Dar L-am găsit pe
Dumnezeu ca Tată.

Reporter:
Cum era viaţa ta înainte de a-L cunoaşte pe Cristos?

Iovanca Stratan:
Este impropriu spus viaţă, pentru că eram moartă, de fapt. Sufletul meu era mort la
vremea aceea, înainte de a-L cunoaşte pe Dumnezeu cu adevărat. Nici nu mai trăiam; eram ca o
legumă.
Îmi doream să nu mai exist, eram disperată. Simţeam că mă afund în nisipuri mişcătoare
şi cu cât încercam să ies la suprafaţă, cu atât mă adânceam mai rău.
Mă simţeam respinsă, aveam impresia că nimeni nu mă doreşte, că nimeni nu mă iubeşte,
că sunt inutilă, că tot ce-am făcut am făcut degeaba. N-am fost capabilă să fac o şcoală bună, iar
relaţiile mele cu oamenii erau proaste.
Îmi plăcea muzica rock foarte mult şi avusesem o perioadă în care umblam cu aşa-zişii
„bătrâni” ai oraşului. Umblam pe malul râului sau pe la pădure, ca haiducii, şi mi se părea
grozav. Dar oamenii cu care umblam erau nişte oameni blazaţi. Ei considerau că totul este inutil,
că viaţa este un nimic.
Şi limbajul pe care-l foloseam era foarte murdar, iar aceasta mă influenţa şi în interiorul
meu. Tot ceea ce făceam, făceam ca să mă murdăresc.
Reporter:
Părinţii tăi ce spuneau despre starea aceasta?

Iovanca Stratan:
Tatăl meu este plecat în Germania de mulţi ani, iar mama mă scăpase demult din mână.
Având părinţii divorţaţi, m-am plimbat de la unul la altul. Fiecare şi-a făcut datoria aşa
cum a putut, dar asta m-a făcut să fiu nesigură, să n-am încredere în oameni, deşi am fost
întotdeauna prietenoasă, sociabilă şi sinceră.
În liceu l-am cunoscut pe soţul meu. Foarte repede am rămas însărcinată şi am făcut trei
avorturi. Ultimul m-a marcat cel mai mult. A fost momentul în care mi-am dat seama că am un
suflet şi m-am speriat că s-ar putea să îl pierd din cauza acestor crime pe care le-am făcut.

Reporter:
Când te-ai gândit că totuşi există Dumnezeu?
Iovanca Stratan:
O colegă mi-a vorbit despre Dumnezeu, într-un moment de disperare - tocmai făcusem
ultimul avort.
Până atunci mai făcusem trei avorturi. Primul l-am făcut la 18 ani. La ultimul avort am
devenit conştientă că este o crimă şi m-am speriat.

Reporter:
Cum ai devenit conştientă că este crimă?

Iovanca Stratan:
O prietenă, care este medic, m-a avertizat. Am crezut că sunt însărcinată şi i-am spus ce
intenţii am. Ea mi-a zis că a urmărit un reportaj şi că este convinsă că într-adevăr acel copil -
„fătul”, cum îi spune ştiinţa - are deja suflet din momentul concepţiei, din momentul în care
ovulul a fost fecundat. Era foarte marcată şi m-a rugat să nu fac aşa ceva.

Dar n-am ţinut cont de sfaturile ei. Eram „semiconştientă”. După ce l-am făcut am
devenit pe deplin conştientă. Ceva urla în mine. Începusem să mă trezesc.
M-am dus la o colegă care era baptistă şi-am întrebat-o: „Mariana, uite ce-am făcut.
Crezi că Dumnezeu mă mai poate ierta?”. Mi-a spus că Dumnezeu poate să ierte pe oricine îşi
mărturiseşte păcatul.

Reporter:
Aceasta este condiţia principală: să-ţi mărturiseşti păcatul.

Iovanca Stratan:
Îţi dai seama ce întrebare mare a apărut în mintea mea: „Ce fel de Dumnezeu este ăsta?”.
După terminarea orelor de curs am condus-o spre casă, pentru că eram curioasă şi
frământată de tot felul de întrebări. Eram, de fapt, speriată pentru sufletul meu. Şi în plus,
băieţelul meu Tomas era foarte bolnav de câteva zile şi nu-şi mai revenea. Orice medicament îi
dădeam nu-i scădea febra. Eram speriată şi-mi ziceam: „Dumnezeu mi-l va lua şi pe unicul copil
pe care-l am deja”.
Colega mea mi-a povestit tot calvarul, tot drumul lui Isus spre cruce, tot ce-a făcut, de
fapt, Isus. În cuvinte puţine mi-a explicat cum S-a născut, pentru ce S-a născut Isus Cristos şi cum
a ajuns El să fie crucificat pentru păcatele mele.

Reporter:
Ce-ţi spunea despre lucrurile acestea?

Iovanca Stratan:
Nu ştiu ce-mi spunea, ştiu doar că efectiv am văzut toată viaţa Lui în clipele acelea. L-am
văzut pe cruce, I-am văzut atitudinea iubitoare, toată dragostea, toată bunătatea din ochi.
Am fost atât de copleşită încât am început să plâng fără să mă pot controla. Plângeam pe
stadă, se uita lumea la mine, dar nu-mi păsa de nimeni. Plângeam şi de bucurie, de uşurare, şi de
durere pentru El. Eram copleşită de atâta dragoste.
Atunci ne-am dus la ea acasă, unde ne-am rugat împreună cu mai multe persoane pentru
băiatul meu, ca Dumnezeu să-l vindece.
După ce ne-am rugat pentru vindecarea fiului meu, cineva m-a întrebat dacă sunt
mântuită. Apoi mi-a explicat că pentru a fi mântuit trebuie să ceri lucrul acesta în mod personal,
tu însuţi, nu altcineva pentru tine. Trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi că a
venit să moară pentru păcatele tale, să-L recunoşti ca Fiu al lui Dumnezeu şi să-I ceri să-ţi ierte
toate păcatele. Apoi să-L chemi în viaţa ta.
Când am înţeles despre ce este vorba, am zis: „Doamne Isuse,...” - L-am rugat să vină în
viaţa mea şi să mă ierte. M-am plecat pe genunchi şi cu toată dragostea I-am mulţumit lui
Dumnezeu. Din clipa aceea viaţa mea a devenit alta.

Reporter:
Ce a urmat după acest moment culminant?

Iovanca Stratan:
Îmi amintesc că am ajuns acasă, iar Tomas era vindecat. Nu mai avea febră şi era foarte
vioi. Bineînţeles că am simţit întâi dorinţa să-I mulţumesc lui Dumnezeu şi m-am bucurat
enorm. A doua minune a fost că am simţit o foame cumplită pentru citirea Bibliei. Am încercat să
citesc şi înainte, doar aşa, ca să văd ce este o Biblie, dar n-am înţeles nimic.
Când am ajuns atunci acasă, am deschis Biblia şi tot ce citeam prindea viaţă. Toate
cuvintele aveau viaţă, aveau sens pentru mine. Parcă cineva mi-a luat nişte ochelari fumurii de pe
ochi. Mi s-a deschis mintea.
Dar oricum nu eram hotărâtă să mă pocăiesc. Mi se părea ceva umilitor. Cum să renunţ eu
la viaţa mea, la libertatea mea? Fiind sârboaică, făceam parte dintr-un grup de dans popular
sârbesc, şi-mi plăcea foarte mult. Aveam o ocupaţie în timpul liber, de fapt aveam unde să fug, că
practic asta era - o evadare din cotidian. Dansul mi-a plăcut întotdeauna foarte mult şi mi se părea
cumplit să renunţ.
Soacra mea a fost pe faţă cea mai înverşunată. Ea a fost singura care şi-a exprimat foarte
agresiv părerea referitor la ceea ce aveam eu de gând să fac. Dar până am ajuns la momentul
hotărârii de a mă întoarce la Dumnezeu, m-am simţit foarte umilită şi foarte penibil: „Cum să fac
eu un asemenea lucru?”.
Însă Dumnezeu mi-a condus paşii pentru că eu L-am chemat pe Isus în viaţa mea şi
am zis: „Doamne, de astăzi înainte viaţa mea este în mâinile Tale. Tu să-mi fii Domn şi Tu să mă
conduci. Fă ce vrei cu viaţa mea.” N-a mai contat ce credeam eu despre viaţa mea şi ce voi face
eu.
Era sărbătoarea Crăciunului şi voiam să o simt ca pe o sărbătoare, pentru prima dată în
viaţa mea într-o biserică. Am mers la o biserică penticostală şi atunci a fost prima dată când am
înţeles mesajul Evangheliei.
Predicatorul vorbea despre drumul pe care l-au făcut Iosif şi Maria pe măgar, într-o
vreme când nu era alt mijloc de transport. Maria era însărcinată, dar trebuia neapărat să facă acel
recensământ. Şi predicatorul a pus întrebarea care pe mine m-a deşteptat: „Oare a greşit
Dumnezeu? Oare a greşit Dumnezeu că a fost acel recensământ tocmai când Maria trebuia să
nască? Oare El a greşit că nu s-a găsit nici un loc de poposire pentru ea, ca ea să-L nască pe
Isus, Fiul lui Dumnezeu, decât într-o iesle, între nişte animale? Oare toate acestea sunt la voia
întâmplării?”
M-a durut foarte mult şi am zis: „Adică nu s-a găsit un loc de poposire pentru o femeie
însărcinată? Şi mai ales pentru cine? Pentru Maica Domnului! Şi mai ales pentru Isus Cristos,
care a venit să moară pentru noi!”. Atunci am zis: „Pentru nimic în lume, nu se poate să nu-I
deschid. Eu trebuie să-I deschid inima mea”.
În clipa aceea m-am hotărât să mă întorc la Dumnezeu, să-I deschid cu adevărat inima şi
să mă botez.

Reporter:
Tu ai găsit un lucru foarte important, şi anume IERTAREA. Dar sunt atâţia bărbaţi şi femei care nu găsesc
niciodată iertarea. Este cumplit să trăieşti cu conştiinţa apăsată.
Toate păcatele, toate apăsările acestea ale conştiinţei se acumulează. S-a făcut un studiu şi
s-a constatat că din zece femei care au avut tentativă de suicid, nouă au făcut cândva un avort.
Pentru că n-au găsit iertarea, n-au mai rezistat apăsării conştiinţei şi au recurs la suicid.
Iovanca Stratan:
Eu eram o tânără care nu ştia să spună „nu”, din cauză că mă simţeam respinsă, din
cauză că nu mă simţeam dorită aşa cum aş fi avut nevoie.
Ajunsesem să mă agăţ de oricine care îmi dădea un pic de importanţă. Pentru că nu ştiam
să spun „nu”, s-a profitat de mine, şi la un moment dat am ajuns să mă simt josnică, murdară.
Cred că sentimentul acesta îl trăiesc mulţi oameni, nu doar fete, ci şi băieţi, femei, bărbaţi.
Cristos este cel care te ajută să înţelegi că eşti o minune a Lui, că ai o valoare
extraordinară.

Reporter:
Ai o valoare extraordinară pentru Dumnezeu, o valoare atât de mare încât Fiul Său - Isus
Cristos - a murit pe cruce pentru tine şi pentru fiecare dintre noi. Te-aş ruga să ne spui despre
minunile care s-au întâmplat în viaţa ta.

Iovanca Stratan:
În primul rând dragostea mea pentru soţul meu a devenit alta: mai reală, mai adevărată,
mai dornică de sacrificii. Am devenit mai tolerantă. Înainte consideram că-l iubesc pe soţul
meu pentru că-mi plăcea de el şi aveam nevoie de el. Dar după aceea mi-am dat seama că a iubi
înseamnă a fi tolerant, a te sacrifica fără pretenţii, fără să aştepţi neapărat un răspuns la fel, ceea
ce înainte mă înnebunea.
Într-o seară soţul meu mi-a spus că nu mai simte nimic pentru mine. Nu ştiu dacă vă
puteţi imagina ce-am simţit. Am fost distrusă. A fost o durere cumplită. Nu ştiu ce s-a întâmplat
atunci cu mine. Ştiu că m-am dus în altă cameră, am îngenuncheat şi am zis: „Doamne, dacă
acum, în miez de noapte, aş avea o durere cumplită de măsea, aş avea unde să alerg, aş fugi la
un cabinet de stomatologie, la urgenţe şi mi-aş scoate-o. Aş avea o soluţie, aş avea un
medicament. Dar durerea aceasta din suflet nimeni nu mi-o poate calma, nimeni, numai Tu.
Doamne, fă ceva pentru mine că eu nu mai pot. Eu strig către Tine. Tu eşti medicul meu.”
Când m-am ridicat de pe genunchi, soţul meu a venit la mine şi şi-a cerut iertare şi m-a
rugat să-l înţeleg că nu ştie ce se întâmplă cu el. Să am răbdare. Pentru mine a fost suficient, n-a
trebuit să-mi spună că mă iubeşte. Am simţit mâna lui Dumnezeu care m-a mângâiat.

Reporter:
Ce ai vrea să le spui acum cititorilor?

Iovanca Stratan:
Să-L caute pe acest Tată - pe Dumnezeu - pentru că merită. Eu am fost în permanenţă în
căutarea unui tată, pentru că tatăl meu pământesc m-a părăsit. Dar L-am găsit pe Dumnezeu ca
Tată ceresc, care este minunat, şi cred că cei ce-L caută cu adevărat Îl vor găsi.

DOREL UNGUREANU

NU AM BĂUT O SĂPTĂMÂNĂ, DAR POFTA CEA NĂPRASNICĂ S-A NĂSCUT DIN


NOU ÎN MINE.

„Tu eşti a mea nădejde, Isuse, Domnul Meu;


În vremuri de primejdie, Tu eşti păstorul meu.
În Tine aflu viaţă, iubirea Tu mi-o dai,
Cu Tine faţă-n faţă, voi fi pe veci în Rai.”

Reporter:
Băutură, comă alcoolică, jocuri de noroc, minciună, desfrâu, bătăi - aceasta a fost, în
câteva cuvinte, viaţa lui Dorel Ungureanu. Dorele, spune-ne istoria ta.

Dorel Ungureanu:
Sunt din comuna Vama, judeţul Suceava. De la tatăl meu am învăţat multe lucruri bune,
dar, din nefericire, mai târziu mi s-a spus să iau câte un pahar de alcool, pentru a avea poftă de
mâncare.
Împreună cu prietenii, am început să „ne antrenăm” - azi un pahar, mâine un pahar. Acel
pahar de băutură a început să pună stăpânire pe mine. Aveam doar 14 ani.
Când eram la liceu, am intrat într-o echipă de zugravi, dar era o echipă de beţivi, oameni
pierduţi. Zi de zi consumau băuturi alcoolice, fumau, jucau jocuri de noroc.
Foarte uşor am început să iau câte un pahar azi, un pahar mâine. Am început să bem tot
mai mult, din ce în ce mai mult. Am descoperit că acei meseriaşi erau băutori fruntaşi. Nu mi-a
trebuit mult timp să ajung exact ca ei.
Pentru că natura mea era păcătoasă şi fiinţa mea era foarte slabă şi înclinată tot mai mult
spre acest viciu, am ajuns foarte rău.
Un coleg de armată mi-a spus despre Isus. Mi-a plăcut. Mi-a vorbit despre Isus şi că El ar
putea să-mi schimbe viaţa. Eu i-am povestit despre trecutul meu urât. L-am ascultat cu mare
dragoste, dar degeaba...
După eliberarea din armată, am ajuns să consum atât de multe băuturi alcoolice încât pe
data de 1 Ianuarie 1993 am ajuns să iau o lamă... am vrut să-mi pun capăt zilelor. Mi-am tăiat
cămaşa şi pulovărul, şi am fost dus de un prieten la spital. Eram în comă alcoolică. Sângele
curgea şiroaie.
Când mi-am revenit, mi-am pus în gând să nu mai consum nici un fel de băutură
alcoolică, dar degeaba. Din nou am eşuat. Nu am băut o săptămână, dar pofta cea năpraznică s-a
născut din nou în mine.

Reporter:
Cum era pofta după alcool? Ca o sete? Ce simţeai atunci când voiai neapărat alcool?

Dorel Ungureanu:
Dacă nu aveam alcool nu eram bucuros, nu eram fericit. În alcool îmi găseam plăcerea.
Voiam să fiu tot timpul turmentat. Nu voiam să fiu lucid, nu voiam să ştiu nimic din ceea ce se
întâmplă. Şi eram tânăr, aveam doar 23 de ani.
Când am cunoscut-o pe soţia mea, am încercat să mă stăpânesc, să nu consum nici un fel
de băutură alcoolică pentru ca ea să nu vadă ceea ce era în mine. I-am spus că eu nu consum
băuturi alcoolice, că nu fumez, că nu îmi plac anturajele - ca să arăt că sunt un tip cumsecade.
În 1993 ne-am căsătorit, dar după căsătorie am început să scot afară din mine tot ceea ce
era rău. Am chinuit-o mult. A dus o viaţă groaznică. I-am făcut viaţa un iad. Am început să beau
din ce în ce mai mult.
Am început să practic din nou jocurile de noroc. Nu veneam nopţile acasă. Când veneam
acasă beat, căutam o scuză ca să nu-i spun unde am fost. Ea nici nu mă asculta, nu era interesată
unde am fost. Tăcea şi suferea în continuare.
Reporter:
Ce motive invocai? Nu te întreba: „De ce te-ai îmbătat, de ce ai mers acolo?”.
Dorel
Ungureanu:
Motivele erau foarte bine întemeiate. Spuneam că nu-mi face plăcere să stau în prezenţa
ei. Nu mai aveam dragoste şi pace în familia mea. Voiam să fiu plecat tot timpul de acasă.
Plăcerea şi satisfacţia mea era în anturaje, cu prietenii, cu femei uşoare şi alte lucruri care mă
satisfăceau.
După trei ani de la căsătorie, fiind împreună cu soţia în staţiune la Căciulata, am cunoscut
doi prieteni: Neluţu şi Victor. Am aflat chiar din prima zi că sunt doi copii ai lui Dumnezeu, doi
fraţi dintr-o biserică evanghelică penticostală.
Am fost cu ei la rugăciune chiar în acea staţiune, la Petrică Mihai. Ne adunam în fiecare
seară în camera lor de hotel, cântam şi-L slăveam pe Dumnezeu. Îmi plăcea foarte mult să mă
întâlnesc cu ei.

Reporter:
Îţi aminteşti câteva cuvinte din cântările acelea?

Dorel Ungureanu:
„Tu eşti a mea nădejde Isuse, Domnul Meu;
În vremuri de primejdie, Tu eşti păstorul meu.
În Tine aflu viaţă, iubirea Tu mi-o dai,
Cu Tine faţă-n faţă, voi fi pe veci în Rai.”
Am înţeles atunci că Domnul Isus îmi poate schimba viaţa, dar nu-mi venea să cred, când
ştiam câte vicii aveam: beţie, fumat, femei uşoare, jocuri de noroc. Mă gândeam că nu voi putea
să le alung din viaţa mea.
Un fost prieten m-a invitat la un pahar de băutură, dar i-am spus că nu mai beau. Am
intrat totuşi cu el în birt. El a cumpărat două pahare mici de alcool şi a spus: „Dacă tot le-am
cumpărat să le consumăm”. Şi iarăşi mi-a spus voinţa mea: „Nu beau, nu beau!”. El a spus:
„Dacă le-am cumpărat, hai să le consumăm”. Şi eu am spus atunci: „Ăsta şi-atâta!”. „Ăsta şi-
atâta!” a spus şi el. Am intrat la ora unu în acel birt. S-a făcut unsprezece seara şi noi continuam
să consumăm băuturi alcoolice. Râdeam, ne destrăbălam acolo. Nu ştiam ce făceam.
La un moment dat a venit soţia mea şi a auzit cum râdeam acolo în birt. Ea m-a întrebat:
„Aici îţi este pocăinţa?”. Atunci, cum eram sub influenţa băuturilor alcoolice, am tăcut pentru
moment. Dar am luat-o lângă mine şi i-am spus: „Lasă, Maricica, o să se rezolve toate”.
Din nefericire am început iar să mă destrăbălez, să merg cu femei uşoare, să nu vin
nopţile acasă. Am luat-o pe soţia mea de mână să mă duc la tribunal să mă despart, dar ea mi-a
spus că nu vrea să facă lucrul acesta pentru că mă iubeşte. Eu nu o înţelegeam. Nu-mi găseam
liniştea în familia mea. Voiam tot timpul să fiu plecat de acasă.
Mai târziu, soţia mea m-a prins cu o altă femeie şi am rugat-o să mă ierte. M-a iertat, dar
mi-a spus: „Într-o zi o să te trezeşti tu, o să-ţi dai seama de ceea ce faci. Mă chinui prea mult.”
Totuşi, când mă trezeam din băutură îmi părea rău de ceea ce făceam. Dar ca să uit ce
făceam, continuam să beau. Credeam că-mi înec necazul. Dar, de fapt, mă înecam pe mine însumi
şi îmi puneam capăt zilelor.
Între timp ne-am mutat la Timişoara. Chiar şi după ce s-a născut copilul nostru, eu am
fost cuprins de acea poftă năprasnică de a consuma băutură alcoolică.
Soţia mea, după ce a auzit că într-o noapte, în timp ce ea era în spital, eu am dormit beat
pe linia de tramvai, mi-a spus: „Halal bărbat am!”. Dar totuşi a fost lângă mine, nu m-a părăsit.
A chinuit mult, a suferit mult.
Am început să merg la o biserică baptistă, unde mergea şi gazda mea - Eva Domnica - dar
îmi spuneam: „Nu mă pocăiesc!”. Am încetat să mai consum băutură. Am început să mă
limpezesc la creier. Dar îmi spuneam: „Nu mă pocăiesc! Nu mă pot lăsa de băutură, nu mă pot
lăsa de femei uşoare, nu mă pot lăsa de fumat.” Sunt lucruri care aveau rădăcini puternice în
mine.
Într-o bună zi am fost cercetat de Duhul lui Dumnezeu, printr-o predică a pastorului
David Nicola. A predicat din Cuvântul lui Dumnezeu şi am găsit scris în cartea Faptele
Apostolilor, la capitolul 17, versetul 30: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi
porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască”. Am hotărât să mă predau în
slujba Domnului.
Totuşi soţia mea nu avea încredere în mine, după atâtea ratări, eşecuri şi promisiuni
neîmplinite. Era distrusă. Nu-i mai venea să creadă. Dar totuşi a fost o perioadă de 3 luni de zile în
care nu am consumat băuturi. Până când m-am botezat, soţiei mele nu i-a venit să creadă că eu fac lucrul acesta.
Eu am decis să mă botez, aş fi vrut să se boteze şi ea, dar nu am făcut presiuni asupra ei.
Eu simţeam că sunt pierdut şi trebuia să fac eu lucrul acesta primul. Până în ziua în care m-am
botezat, soţiei mele nu-i venea să creadă.
Întorcându-ne de la biserică mi-a spus: „În sfârşit sunt fericită! Cred că nu vei mai bea
niciodată, nu vei mai merge la femei uşoare şi vei petrece tot restul vieţii tale împreună cu familia
ta”. M-am bucurat foarte mult de aceste cuvinte. Soţia mea a început să prindă încredere în mine.
……………

Sunt foarte bucuros şi sunt foarte mândru de ceea ce sunt acum, pentru că sunt un copil al
lui Dumnezeu. Şi dacă mă bucur, mă bucur în Cristos.
De multe ori prietenii mei îmi spun: „Dorele, tu ai fost un dansator bun” - pentru că ştiau
foarte bine ce făceam la chefuri când mă îmbătam... Ceea ce-mi plăcea cel mai mult era să
dansez. Dansul acela se prefăcea în destrăbălare. Nu era un dans plăcut. Poate chiar îi deranjam
pe cei din jurul meu, prin ceea ce făceam. Dar mie îmi plăcea. Ei mă întreabă acum: „Cum ai
putut să te laşi de băutură, de anturajele pe care le aveai înainte?”...
Am putut, dar nu eu am făcut lucrul acesta, ci Domnul Isus, care locuieşte în mine prin
Duhul Său, El a putut să-mi schimbe viaţa. Nu mă chinuiesc ca să nu mai fac lucrurile acelea,
pentru că Duhul Sfânt, care locuieşte în mine, mă ajută să nu mai fac lucrurile pe care le-am făcut
înainte.
„Totuşi nu-mi vine să cred! Cred că tu te chinuieşti”, îmi spunea un prieten. Nu mă
chinuiesc deloc ci îmi este foarte uşor pentru că nu mă lupt eu cu mine însumi. L-am rugat pe
Domnul Isus să-mi schimbe viaţa.

Reporter:
Cum este viaţa ta de familie acum?

Dorel Ungureanu:
Este deosebit de frumoasă. Recunosc că trec prin multe încercări, dar Îi mulţumesc lui
Dumnezeu că mi-a descoperit să văd că sunt încercări de la El.
Soţia mea este bucuroasă şi fericită: nu mai beau, nu mai umblu cu femei uşoare, nu mai
plec în anturaje cu băieţi, nu mai joc jocuri de noroc, nu mai fumez, nu mai vin beat acasă, nu o
mai bat, nu mai fac scandal. Este foarte bucuroasă de felul în care trăiesc.
Viaţa de familie este frumoasă. Acum am înţeles adevărata pace şi adevărata dragoste pe
care puteam să o am şi înainte, dacă-L primeam pe Domnul Isus. Acum abia aştept să mă duc
acasă să stau cu cel mic, să petrec cât mai mult timp cu ei, pentru că ei sunt cei dragi ai mei.
Acum pot să fac o comparaţie şi pun foarte mare accent pe familia mea.
Mă gândesc deseori la mama mea, care este în vârstă de 70 de ani. I-am trimis o scrisoare
de Crăciun, i-am pus o felicitare creştină şi i-am scris un verset din Biblie: „În nimeni altul nu
este mântuire, decât în Domnul Isus Cristos”. Vreau să mă duc să-i spun şi ei despre Dumnezeu
şi ce a schimbat El în viaţa mea.
Reporter:
Aş vrea să-ţi pun o întrebare care poate te va răscoli. Dacă ţi s-ar pune acum pe masă
zece pahare pline cu băutură, din cele mai fine băuturi la care te-ai putut gândi sau la care ai visat
tu vreodată, şi ţi s-ar spune: „Serveşte, gustă puţin din ele, din care-ţi place ţie mai mult”, ce-ai
face?

Dorel Ungureanu:
Aş renunţa în totalitate la oricare din acele pahare. Nu aş avea nici măcar curajul să pun
mâna pe ele pentru simplul motiv că a fost un viciu greu pentru mine. M-am luptat atât de mult,
cu puterea mea, dar am eşuat. Dar - şi asta este foarte important - până nu m-am rugat eu în mod
personal lui Dumnezeu, nu am putut să fiu eliberat de acest viciu. I-am cerut Domnului să alunge
de la mine acest duh de care eram tot timpul chinuit şi bântuit.
De fiecare dată când mă juram la preotul din sat - şi făceam acel jurământ aşa cum
înţelegeam eu în timpul acela: pe două beri sau pe patru beri pe zi - în timpul cât eram jurat, 3
luni sau 6 luni, în fiecare zi eram ispitit şi chinuit la maximum pentru că eu îmi puneam propria
mea putere în joc. Până nu m-am rugat lui Dumnezeu să mă elibereze de acel duh, nu am putut fi
eliberat.
De aceea le spun tuturor că nu vor putea fi eliberaţi de aceste duhuri decât de către
Domnul Isus Cristos.
Cred că sunt mulţi tineri prinşi în această capcană. Poate unii nu vor să scape, alţii vor să
scape; unii o fac de voie, alţii o fac fără voie; dar totuşi sunt mulţi care doresc să scape şi nu pot,
pentru că se luptă cu propria lor putere.
Deseori văd pe stradă oameni distruşi de alcool, oameni în mocirlă, care şi-au pierdut
umanitatea. Toţi suntem oameni şi avem ceva uman în noi, dar când apuci pe calea alcoolului
cobori atât de jos încât ajungi la nivelul unui animal. Omul poate să coboare la nivelul unui
animal, dar animalul nu poate coborî mai jos.
Am ajuns atât de josnici: să coborâm şi să stăm în mocirlă, să nu ne bucurăm de viaţă.
Este mare bucurie dacă te bucuri în Cristos. Nu este greu să faci lucrul acesta, dar să vrei
din toată inima, numai aşa vei putea fi eliberat.

Reporter:
La final, ce ai vrea să le spui cititorilor?

Dorel Ungureanu:
Aş dori să citez din cartea Faptele Apostolilor, capitolul 17, versetul 30: „Dumnezeu nu
ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să
se pocăiască”. Când am auzit acest verset, am spus în inima mea: „Dacă şi mie mi se acordă
această şansă şi pot să fiu iertat şi pot să încep o viaţă nouă... ce mă împiedică să fac acest
lucru?”.
Doresc ca aceste cuvinte să fie sădite în inima voastră de Duhul lui Dumnezeu şi să lăsaţi
ca tot ceea ce este rău în voi să fie schimbat prin puterea Domnului Isus Cristos.
Vă iubesc din toată inima mea şi aş dori să fiţi schimbaţi în totalitate, primindu-L pe Isus
în viaţa voastră. Din suflet vă spun: „Pocăiţi-vă că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape!”.
Sunt plin de bucurie pentru Domnul Isus şi vreau ca toată viaţa mea să fie pusă la
picioarele Lui. Vreau să-mi petrec tot restul vieţii împreună cu familia mea şi cu toţi copiii lui
Dumnezeu în Casa Domnului.
Aş dori ca toţi cei care ne închinăm Lui în Duh şi-n Adevăr să aşteptăm cu bucurie
venirea Domnului Isus Cristos şi să ne întâlnim cu El în glorie.

Epilog:
Între timp, Dorel Ungureanu a plecat legal, împreună cu soţia, la muncă în Italia. Acolo a
avut un accident - a căzut de pe o schelă - şi a rămas paralizat într-un scaun cu rotile. Dar chiar şi
în această situaţie este la fel de plin de bucurie şi încredere în Dumnezeu - Cel care i-a schimbat
viaţa pentru totdeauna.

ROMEO BISTREANU

VEŞNICIA ESTE MAI IMPORTANTĂ DECÂT CLIPA.

Romeo Bistreanu este medic chirurg. Este căsătorit cu Luana şi au un băieţel care se numeşte
Matei.

Reporter:
Romeo, de multe ori, prin metode chirurgicale se poate extirpa din trupul omului ceea ce
este rău. Tu ai fost supus la o altfel de „operaţie chirurgicală”, în care, prin puterea Duhului
Sfânt, prin puterea lui Dumnezeu, s-a „extirpat” din sufletul tău ceea ce a fost rău şi s-a
„transplantat” acolo dragostea şi pacea lui Dumnezeu.
Cum s-a petrecut această transformare din viaţa ta, această schimbare, un alt fel de
operaţie chirurgicală?

Romeo Bistreanu:
Sunt singur la părinţi şi de mic am fost învăţat, conform spiritului vremii ateiste, că nu
există Dumnezeu şi că tot ceea ce facem noi, reuşim prin forţe proprii.
Mă descurcam destul de bine la şcoală, iar Biserica o vedeam pe atunci ca fiind locul
unde se desfăşoară ceremonialuri legate de naştere, cununie, moarte, iar oamenii care merg
constant la Biserică sunt doar cei slabi şi care nu pot reuşi în viaţă prin forţele proprii.
În facultate, la începutul anului VI, Luana, prietena mea de atunci, acum soţia mea, m-a
înduplecat să merg la un film care se numea „Viaţa lui Isus”. Auzisem despre Isus, ştiam câte
ceva din tradiţia populară, dar nu eram convins că este într-adevăr ceva real, ceva adevărat. Mai
degrabă credeam că este o legendă, o poveste în care e frumos să crezi pentru că ajută sufletul să
se purifice. Ştiam cum sunt obiceiurile de Paşti şi de Crăciun.
Mai ales după ‘89 toată lumea era mult mai pioasă şi atentă cu aceste evenimente. Mulţi
merg acum la biserică.

Reporter:
Parcă brusc, după ‘89, toată lumea şi-a tras o palmă peste frunte şi şi-a spus: „Fantastic!
Există Dumnezeu!”.

Romeo Bistreanu:
Românul se gândeşte că există Dumnezeu atunci când scapă dintr-o încercare.
Am căutat să înţeleg atunci logic şi argumentat de ce este Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu
şi care sunt dovezile pentru aceasta.
În urma unei astfel de discuţii am ajuns la concluzia că, într-adevăr, Dumnezeu a iubit
lumea, că L-a dat pe singurul Său Fiu să moară pentru păcatele omenirii, iar dovada adevărului că
El a fost Fiul lui Dumnezeu este însuşi faptul că El a înviat şi este viu acum.
Nici un alt Dumnezeu sau nici o altă formă de divinitate nu poate fi comparată cu Isus.
De ce? Pentru că Isus este acum viu. Te poţi duce la mormântul lui Buddha, te poţi duce să te
închini în alte locuri, dar la mormântul lui Isus, dacă te duci, îl găseşti gol, pentru că Isus este sus,
este viu, e la dreapta Tatălui. Nu-I poţi găsi acolo rămăşiţele.
Reporter:
Mormântul gol al lui Isus este una dintre dovezile cutremurătoare, care vorbesc fără nici
un sunet, fără nici o vorbă, pentru toată omenirea. Cel care a fost îngropat în acel mormânt este
acum viu.

Romeo Bistreanu:
Am fost impresionat de altfel şi de vieţile schimbate ale ucenicilor Săi, care înainte de
învierea Sa au fost cuprinşi de frică, L-au părăsit, L-au trădat chiar. Dar după aceea ei au început
o altă viaţă, vestindu-L pe Isus cel viu, pe Isus cel înviat. Ucenicii Lui au mers chiar până la
sacrificiul suprem. De unde înainte fuseseră atât de fricoşi, acum au fost gata să-şi dea viaţa
pentru aceasta.
Mi-am dat seama atunci că nu este o legendă, că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu
şi că trebuie să mă raportez cumva la El.
Mi-am dat seama că şi eu sunt păcătos, că am făcut multe compromisuri, că pentru mine
scopul era important, mijloacele mai puţin, şi am ajuns, în urma unei îndelungi meditaţii, să-mi
recunosc păcatele înaintea lui Dumnezeu şi să-L primesc pe Isus în inima mea ca singură cale de
împăcare între mine şi Dumnezeu.
Am continuat să mă întâlnesc şi să întreţin relaţii de prietenie cu tinerii din organizaţia
„Alege Viaţa”, cei care organizaseră proiecţia filmului „Viaţa lui Isus”.
Am mers împreună la întâlniri săptămânale, la studii biblice, apoi într-o tabără de vară, şi
aveam să constat un lucru care îi unea pe toţi: credinţa în Isus cel înviat.
Şi nu numai atât, dar am văzut la ei o altfel de viaţă, un alt mod de a se distra, un alt mod
de a se raporta la cei din jur.
Lucrul acesta mi-a influenţat mult viaţa, pentru că fără ei poate că m-aş fi îndepărtat de
Dumnezeu. Dar mi-am dat seama că odată ce Cristos a înviat, El a înviat şi în inima noastră şi
omul vechi s-a dus. Totul în inima noastră s-a schimbat şi este nou.
Poate că a fost vorba de o „intervenţie chirurgicală”, chiar dacă foarte lentă în timp,
dificilă de închipuit într-o chirurgie reală, dar în care vechiul „eu” este înlocuit de Duhul Sfânt,
de Persoana lui Isus Cristos şi de Cuvântul lui Dumnezeu.

Reporter:
Exact cum spune apostolul Pavel: „Cristos în voi - nădejdea slavei”. Sunt aici fapte şi
întâmplări pe care nu le putem descrie şi nu le putem înţelege din punct de vedere raţional, pentru
că este vorba despre intervenţia, despre transcendenţa unei alte lumi în lumea noastră. Lumea lui
Dumnezeu intră în lumea noastră atunci când îi dăm voie. Când nu-i dăm voie lui
Dumnezeu, atunci, fără să ceară voie, intră singură lumea celui rău.

Romeo Bistreanu:
Cred că de mare importanţă au fost pentru mine momentele în care am încercat să studiez
Biblia – Sfânta Scriptură, să înţeleg Cuvântul lui Dumnezeu.
Foarte mulţi au ideea preconcepută că Scriptura nu poate fi înţeleasă şi că ea este
accesibilă doar anumitor oameni, anumitor învăţaţi, cărturari, preoţi de seamă sau unor oameni ca
ei.
Dar am văzut că dacă eu Îl caut cu o inimă sinceră pe Dumnezeu, şi zi de zi citesc
Scriptura şi vorbesc cu cei care au studiat mai mult sau cu cei care trăiesc o viaţă de credinţă mai
aproape de Dumnezeu, viaţa mea poate să se schimbe.
Cândva consideram, aşa cum am menţionat, că un scop bun poate scuza un mijloc mai
„neortodox” de a ajunge la el. Dar am văzut că lui Dumnezeu nu-I place minciuna, înşelăciunea
şi astfel de lucruri, care sunt considerate păcate.
Indiferent care este scopul pe care trebuie să-l atingi, Dumnezeu vrea ca mijloacele prin
care tu îl vei atinge să fie conforme voii Lui, Cuvântului Lui.

Reporter:
Cineva spunea: „Moştenirea noastră nu este ceea ce ne dă Dumnezeu sau ceea ce putem
câştiga cu propriile noastre puteri, cu mâinile noastre, ci moştenirea noastră este Domnul
Însuşi”.
Când facem din El ţinta vieţii noastre, atunci celelalte lucruri le vedem în adevărata
lumină şi la adevărata lor valoare. Atunci mi se va părea complet deplasat să-mi risc relaţia cu
Dumnezeu, să-mi risc veşnicia de dragul unui câştig mic sau mare sau de dragul unui beneficiu de
altă natură.

Romeo Bistreanu:
Suntem de multe ori puşi în situaţii de moment în care trebuie să facem anumite
compromisuri şi cred că este foarte greu să rezistăm. Cred că ne este de ajutor să ne gândim, de
exemplu, la ce ar face Isus în locul nostru, dacă El ar fi confruntat cu situaţia noastră dificilă, în
care trebuie să dăm un răspuns clar - „da” sau „nu” - unei probleme, unei ispite, unui lucru care
nu este după voia lui Dumnezeu.
Cred că de fiecare dată când ne întrebăm ce ar face Isus în locul nostru, putem să găsim
în Scriptură răspunsul la o astfel de întrebare.

Reporter:
De obicei guvernele luptă împotriva corupţiei, iar o zicală spune: „Don‘t steal! The
Government hates the competition!” adică „Nu fura! Guvernul urăşte competiţia!”. De prea
multe ori guvernanţii nu înţeleg că nu poţi să lupţi împotriva corupţiei doar stabilind legi, ci
trebuie să-l schimbi pe om din interior, ceea ce doar Isus Cristos poate să facă.
Spuneai despre acest principiu pe care l-a lăsat Domnul Isus Cristos: „Daţi Cezarului ce
este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. Mântuitorul Isus Cristos a fost
primul care a lansat această idee de separare clară a puterii în Stat: Biserica de-o parte, Statul de
alta; să nu-şi impună nimic unul altuia.
O bună perioadă din istorie împăratul sau regele avea şi funcţia religioasă cea mai înaltă
în Stat. Mulţi oameni confundă cele două şi spun: „Nu-i nimic. Este foarte bine dacă fur de la
Cezar ca să-i dau lui Dumnezeu”. Şi fură „pe rupte”, apoi fac donaţii la biserică în ideea că
poate îşi vor răscumpăra greşelile, ceea ce este complet ireal.
Pe Dumnezeu nu-L interesează banii aceştia furaţi, pe care îi dăm mai apoi la biserică.
Sunt bani murdari şi Dumnezeu nu ia deloc în calcul aceşti bani pe care unii îi dau la biserică în
urma unor furturi sau a unor afaceri necurate.
Ce-au spus prietenii şi cunoştinţele voastre despre voi?

Romeo Bistreanu:
Mulţi colegi au fost uimiţi, alţii au avut puterea să mă atace personal: „Cum de eşti gata
să te lepezi de credinţa ta strămoşească şi să treci la altă religie? Cum de nu te gândeşti că
lucrul acesta este un păcat? Îţi renegi biserica în care te-ai născut, biserica în care ai fost
botezat!”.
Le răspundeam: „Eu nu vreau să reneg pe nimeni, dar acum L-am cunoscut pe Isus
Cristos şi El a murit pentru mine. Eu am aflat aceasta la 23 de ani. N-am ştiut că a murit pentru
mine şi că e singura modalitate prin care păcatele noastre pot fi curăţate, pot fi şterse dinaintea
lui Dumnezeu. L-am cunoscut pe Isus şi am înţeles mai multe despre Dumnezeu, despre viaţa
creştină.”
În discuţiile cu prietenii şi cu colegii noştri am vrut să accentuăm faptul că indiferent unde te afli, ţinta ta trebuie să fie Isus
Cristos.
Prin cine te uiţi la Dumnezeu? Pentru că numai un singur Fiu a avut Dumnezeu şi El a murit pentru păcatele mele şi pentru
păcatele tale.

Au fost discuţii mai dificile cu părinţii, dar mama mea, chiar dacă ea nu este gata să ia o
astfel de decizie, a văzut motivaţiile noastre şi a înţeles că noi vrem să trăim o viaţă plăcută lui
Dumnezeu, că nu vrem să fugim de o biserică sau să abandonăm o tradiţie, o cultură veche, ci
vrem să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să trăim şi să împlinim voia Lui.

Reporter:
Ce s-a schimbat în viaţa voastră de familie?
Romeo Bistreanu:
De multe ori ne este greu să ne iertăm unul pe celălalt, dar de fiecare dată eu mă gândesc
la Dumnezeu şi Îi cer iertare Lui.
Vreau să ne aplecăm amândoi în rugăciune în faţa Lui, pentru că apar momente dificile în
viaţa noastră, şi atunci soluţia cea mai bună trebuie căutată la Dumnezeu.
Am învăţat că înainte de toate trebuie să-mi iubesc soţia şi să o slujesc cât pot mai bine,
iar ea încearcă, de asemenea, să-mi fie un ajutor potrivit, conform Cuvântului lui Dumnezeu.
Dacă noi ne raportăm la Dumnezeu şi la Cuvântul Lui, ştim să găsim rezolvarea tuturor
problemelor care apar în căsnicie.

Reporter:
Dă-ne un exemplu din viaţă când ai decis, chiar în pierderea ta, să aplici principiul: „Ce-
ar face Isus în locul meu?”.

Romeo Bistreanu:
În unele spitale se obişnuieşte să se procure medicamente pentru alte persoane decât
pentru cei internaţi, prescriindu-le pe foile de observaţie ale bolnavilor internaţi.
Medicamentele care nu erau absolut necesare respectivilor bolnavi erau luate acasă. Într-o
bună zi m-am întrebat: „Ce-ar face Isus în locul meu?”. Este oare aceasta o practică plăcută lui
Dumnezeu, conformă cu voia lui Dumnezeu?
Mă gândeam că, într-adevăr, noi nu primim medicamente gratuite şi că noi – personalul
medical - trebuie să ne plătim singuri asigurarea medicală.
Dar ceea ce făceam era o minciună, o înşelătorie, şi când Dumnezeu m-a luminat asupra
acestui lucru am decis că Isus nu poate face niciodată un astfel de compromis. Şi deci nici eu nu
am voie să-l fac.
Veşnicia este mai importantă decât clipa.

SILVIA DASCĂLU

CONŞTIINŢA MĂ MUSTRA ŞI MĂ SIMŢEAM MIZERABIL

Dragul nostru cititor sau cititoare, când ai fost la ultimul chef? Cum a fost? Cum te-ai
simţit? Dar dimineaţa, când te-ai întors acasă, ce-ai simţit în sufletul tău, atunci când ai stat de
vorbă doar tu singur cu conştiinţa ta?
Silvia Dascălu are 15 ani, este elevă în clasa a VIII-a şi a trecut şi ea prin experienţe de
genul acesta.

Reporter:
Silvia, ce se întâmplă la unele chefuri?

Silvia Dascălu:
Cine nu este băgat în seamă, n-are ce căuta acolo. Trebuie să fii cu tupeu, cum se spune,
şi trebuie să te bagi în seamă, ca cineva să te bage în seamă. Nu mi se pare normal să te bagi în
seamă ca să fii băgat în seamă.

Reporter:
Tu ai renunţat la toate aceste lucruri. Îţi pare rău că ai renunţat?

Silvia Dascălu:
Nu-mi pare deloc rău pentru că simt cum mă binecuvântează Dumnezeu şi pot să vă spun
că viaţa trăită cu El este cel mai fericit lucru de pe acest pământ.

Silvia Dascălu:
Am frecventat Biserica Creştină Baptistă „Emanuel” din Timişoara şi am auzit despre o organizaţie care
se numeşte „Awana” şi care lucrează cu copiii. Prietenii mei de la biserică m-au ajutat foarte
mult, mi-au spus despre Domnul, despre Biblie, despre ce se face în biserică, apoi pastorul mi-a
spus mai în detaliu tot ce se va petrece cu viaţa mea după moarte.
Atunci m-am gândit cam cum arată viaţa mea, am reflectat asupra trăirii mele şi asupra
vorbirii mele, am ajuns într-un moment în care mi-a fost scârbă de mine. Dumnezeu mi-a cercetat
viaţa prin Duhul Său cel Sfânt şi am decis să mă întorc la Domnul.
Atunci am găsit pace pentru inima mea, am găsit dragoste. Acum pot să spun că
Dumnezeu trăieşte în mine şi vreau să trăiesc numai după voia Lui. Am credinţa că El mă va ajuta
la aceasta.
Am 15 ani, învăţ la o şcoală generală şi mai departe vreau să mă duc la un liceu de
informatică, iar apoi să urmez Facultatea de Informatică şi să devin programator, dar vreau să-mi
dedic tot timpul meu liber lui Dumnezeu.

Reporter:
Nu crezi că ai început prea devreme? Nu crezi că eşti prea tânără, în clasa a VIII-a, ca să
te întorci la Dumnezeu, să-ţi schimbi viaţa? În primul rând, cred că nu au fost prea multe lucruri
rele la care să renunţi şi, în al doilea rând, nu te-ai gândit că mai poţi aştepta până la 50-60 de ani?

Silvia Dascălu:
Eu m-am maturizat foarte repede. Deja la 12 ani umblam cu băieţii şi altele de genul
acesta. Când Domnul m-a cercetat, în jurul vârstei de 14 ani, atunci mi-a fost dificil să renunţ la
toate lucrurile acelea: la chefuri, la petreceri, la băieţi, la dansuri şi la acel gen de muzică.
Mi-a fost foarte greu la început deoarece eram obişnuită cu lucrurile acestea şi sora mea
încă mai frecventează astfel de locuri. Eu am fost învăţată să gândesc matur, de aceea am
considerat că sunt suficient de matură ca să aleg ce este bine pentru mine şi ce este rău şi am ales
că cel mai bine pentru mine este să-mi dedic viaţa lui Dumnezeu şi să merg cu El înainte.
Cine se gândeşte: „O, mă pocăiesc la 40 de ani” face o mare greşeală, pentru că tinereţea
trăită cu Dumnezeu este cel mai minunat lucru şi să ştii că ai o viaţă veşnică foarte fericită acolo
sus în cer este cel mai minunat lucru de care poţi să fii sigur.

Reporter:
Până în clasa a VIII-a ai avut multe experienţe negative?

Silvia Dascălu:
Da, pot să spun aşa. Au fost multe momente în care am regretat ceea ce am făcut. Mă
mustra conştiinţa şi nu mai puteam suporta. Trebuia să alerg la cineva să le povestesc.
M-am gândit că ceva nu este bine în viaţa mea şi că nu este normal să plâng aproape în
fiecare seară. Atunci am hotărât să încerc să văd şi cealaltă latură a lucrurilor, nu doar să mă duc
la chefuri sau să ascult muzica de acolo, ci să mă duc la nişte ore de studiu biblic pentru tineri, să
ascult Cuvântul lui Dumnezeu.
Simţeam multă pace în inimă când veneam de la Biserică şi nu mai era ca atunci când
veneam de la chefuri, nu mă mai mustra conştiinţa, nu mai aveam nimic de regretat, ci simţeam
pur şi simplu pace în inima mea şi dorinţa să merg înainte cu lucrurile acelea.

Reporter:
Care este situaţia, din punct de vedere moral, între tinerii din ţara noastră, care sunt până
la clasa a VIII-a?

Silvia Dascălu:
Am observat în ultimii ani o dorinţă a tinerilor până la clasa a VIII-a de a creşte mai
repede, de a părea mai maturi, când, de fapt, mintea lor nu este mai matură. Am văzut lucrul
acesta prin îmbrăcămintea lor, prin modul de a se comporta, modul de a gândi, lucrurile pe care le
caută.
Şi am văzut o schimbare radicală între ceea ce erau generaţiile de acum câţiva ani şi
generaţiile de acum, care se maturizează fizic foarte repede. Par să gândească foarte matur, când,
de fapt, ei nu ştiu ce caută. Şi acesta este un foarte mare dezavantaj pentru că îşi pierd copilăria şi
tinereţea cu lucruri de nimic, iar mai târziu au multe de regretat. Pot să vă spun aceasta din
proprie experienţă.
Chiar dacă am numai 15 ani, (n.a. - la data realizării interviului) am trecut prin multe
experienţe negative şi acum am găsit ceea ce căutam. Am găsit pacea şi fericirea pe care nu le pot
da nici chefurile, nici lumea aceasta, ci numai credinţa în Dumnezeu şi siguranţa că vei avea o
viaţă fericită după moarte.

Reporter:
Sigur nu-ţi pare rău după ceea ce ai lăsat?

Silvia Dascălu:
Nu. La început au fost momente în care într-adevăr eram plictisită de toată viaţa aceasta,
după ce m-am întors la Dumnezeu, dar mai apoi venea o bucurie enormă şi uitam de toate
lucrurile. Acum nu-mi pare deloc rău, pentru că simt cum Dumnezeu mă binecuvântează, iar viaţa
trăită cu El este cel mai fericit lucru de pe acest pământ.

Reporter:
Cu siguranţă Isus Cristos este modelul tău suprem acum şi modelul la care ai vrea să
ajungi, dar, înainte de a-L cunoaşte pe Isus Cristos, care erau modelele tale? Care erau „idolii”
tăi? Celine Dion, Whitney Houston, Deep Purple?

Silvia Dascălu:
Ascultam Britney Spears, Christina Aquillera, Celine Dion. Acestea erau câteva modele

de viaţă pentru mine.


Un alt model este tatăl meu. Mă surprinde foarte mult cum face faţă presiunilor de azi,

când toată lumea aleargă după bani.

Reporter:
Cum au reacţionat prietenii tăi când au auzit că tu ai decis să te pocăieşti şi să-ţi schimbi
viaţa, să nu mai mergi la petreceri şi la chefuri cu ei?

Silvia Dascălu:
Într-adevăr au fost surprinşi, mai ales că eu eram „şefa” lor. Au fost foarte şocaţi, n-au
vrut să accepte lucrurile acestea. Toţi mă îmbiau: „Hai să mergem la nu ştiu ce chef, hai că acum
e acolo, acum e dincolo”. La început mi-a fost deosebit de greu să pot face faţă presiunilor, dar
Dumnezeu de fiecare dată mă cerceta sau îmi punea o piedică şi nu mă mai duceam. Mă cerceta şi
îmi părea rău chiar şi pentru dorinţa de a merge.
La început a fost mai greu, dar acum au înţeles toţi că eu caut alte lucruri decât ei şi alte
valori în viaţă. Acum au înţeles şi nu mai sunt presiunile acelea.
Am rămas prietenă cu ei, sunt apropiată de unii dintre ei şi pot chiar să le vorbesc despre
Dumnezeu şi pot să le spun ce vrea Dumnezeu cu viaţa lor. Sper ca Dumnezeu să mă ajute să fac
lucrul acesta cât mai bine.

Reporter:
Când te-ai decis 100% să-ţi schimbi viaţa?

Silvia Dascălu:
După petrecerea de ziua mea, când împlinisem 14 ani. Mi-am ţinut ziua împreună cu o
colegă de clasă şi a fost un chef de o noapte.

Reporter:
O noapte albă!
Silvia Dascălu:
Exact. A doua zi, Duhul Domnului m-a cercetat şi conştiinţa m-a mustrat şi mi-am dat
seama de ceea ce făcusem noaptea trecută. Mă simţeam mizerabil pe dinăuntru. Atunci a fost un
moment în care am stat înaintea Domnului, doar eu cu El. Atunci, într-adevăr, a fost momentul în
care am spus: „Da, Doamne, vreau să Te urmez toată viaţa mea!”.

Reporter:
Ce se întâmplă, în general, la astfel de chefuri, privite din afară ca fiind decente?

Silvia Dascălu:
Este adevărat că privite din afară par decente, dar pot să vă spun că nu este deloc aşa.
Au fost şi petreceri când poate nu aveam chef de nimic, mă simţeam aiurea, nimeni nu
mă băga în seamă şi era de parcă nu m-aş fi dus. Şi erau alte chefuri la care eu eram în centrul
atenţiei, în care puteam să-i fac pe ceilalţi să mă facă centrul atenţiei şi pe acelea le consideram
cele mai faine şi de aceea mă plictiseam la restul.
Dar mi-am dat seama că sunt egoistă, pentru că doream ca numai eu să fiu în centrul
atenţiei, iar ceilalţi să se învârtă în jurul meu.
Sunt nişte petreceri de dans toată noaptea, nimic interesant, nimic nou. E acelaşi „ritual” la
fiecare petrecere, nu te simţi mai deosebit la nici una dintre ele.

Reporter:
Ai fost cumva la o „petrecere fără dans”, după ce ţi-ai schimbat viaţa, după ce te-ai
întors la Dumnezeu, după ce te-ai pocăit? Mai ai bucurii împreună cu alţi tineri de vârsta ta? Dar
bucurii după care să nu mai vii acasă la ore mici ale dimineţii, plângând şi părându-ţi rău în faţa
conştiinţei tale de ceea ce ai făcut? Ai fost şi la astfel de „chefuri”? Mă gândesc la un alt fel de
„petreceri”, şi anume cu tineri creştini.

Silvia Dascălu:
Bineînţeles că m-am dus la întâlniri împreună cu tinerii de la biserică. Este ceva minunat,
este deosebit. De fiecare dată este mai deosebit ca dăţile trecute şi pot să vă spun că şi noi ştim să
cântăm, dar să-L slăvim pe Dumnezeu, ştim să ne rugăm lui Dumnezeu, ştim şi noi să ne distrăm
în felul nostru şi putem să râdem, să spunem glume, să ne simţim bine, fără să ne pară rău, fără să
regretăm ceea ce-am făcut.
Este ceva ce nu putem să exprimăm în cuvinte, deoarece, când suntem adunaţi toţi
împreună, Duhul Domnului este între noi şi simţim prezenţa Lui în inimile noastre.

Reporter:
De obicei acuzaţia celor din afară pentru cei care se integrează în biserică este că-şi
„închid” viaţa. Simţi că ţi-ai „închis” viaţa?

Silvia Dascălu:
Nu, în nici un caz. Am auzit şi eu expresii de genul acesta, chiar eu am afirmat uneori că
„Pocăiţii sunt tare încuiaţi” sau că „Eu nu am ce căuta acolo”, dar mi-am dat seama că era ceva
foarte greşit pentru că în primul rând nu ai de unde să ştii ce se petrece până nu vii să vezi.

Reporter:
Poate că unii dintre foştii tăi colegi de clasă citesc aceste rânduri. Ce le-ai spune acum?

Silvia Dascălu:
I-aş încuraja din toată inima, în primul rând, să încerce să caute o Biserică în care să li se
răspundă cât de cât nevoilor sufletului lor. Sunt sigură că fiecare copil, fie de clasa a VIII-a, fie de
clasa a IX-a, fie de-a VII-a, caută pe cineva care să-l înţeleagă.
Şi tot timpul sunt momente în viaţa lor în care regretă ce au făcut, în care le vine să
plângă. Aşa a fost şi în viaţa mea - mă simţeam groaznic, dar cred că şi ei caută pace, fericire,
bunătate, credinţă, caută pe cineva de care să se agaţe în fiecare zi şi care să le ofere siguranţa că
indiferent ce se va întâmpla, nu o să-i părăsească şi o să rămână lângă ei.
Acest lucru l-am căutat şi eu când m-am întors la Domnul. Căutam pe cineva care,
indiferent ce aş fi făcut, să mă înţeleagă, să mă accepte şi să încerce să-mi dea o rezolvare la
problema mea.
Pot să-i încurajez să-L caute pe Dumnezeu în fiecare zi prin rugăciune şi să încerce să
aibă o relaţie strict personală cu Dumnezeu, nu cu preotul, nu cu părintele, nu cu bunica sau cu
altcineva, ci doar cu Dumnezeu.
Atunci simţi măreţia credinţei pe care poate să o aducă Duhul Sfânt când vine asupra ta.
Simţi cum Dumnezeu te ia în mâna Lui, te păzeşte şi te ocroteşte în fiecare zi a vieţii tale.
Nu mai eşti pierdut, ci ai un Tată, ai un scut, ai un ocrotitor la care poţi să mergi în fiecare
zi să-i spui problema ta. El te va asculta şi nu te va respinge; prin Duhul Sfânt, cu bunătate şi
dragoste, va rezolva problema ta, te va schimba şi te va duce pe calea veşniciei.
TITEL MUNTEAN

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc -


Radio Vocea Evangheliei - Suceava

LA CE FOLOSEŞTE NAŞTEREA UNUI OM, DACĂ ACESTA NU SE RIDICĂ ÎN


MIJLOCUL FAMILIEI SALE CA UN STEAG?

În casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde se auzeau înjurături şi blesteme,
acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace şi linişte, iar în loc de înjurături să se înalţe
rugăciuni de mulţumire la adresa lui Dumnezeu.

Grupul muzical „Sonor” s-a constituit în anii ’80. Au cântat la nunţi, botezuri şi diferite
ocazii în zona Haţegului, Hunedoara şi Deva.
Astăzi grupul se numeşte „Harul” şi cântă doar pentru gloria lui Dumnezeu. Membrii
grupului sunt Octavian Luncan (saxofon), Titel Muntean (voce), Wiliam Slovig (orgă), şi
Emanuel Răcătean (voce). Octavian Luncan a fost prezentat în volumul I al cărţii „Vieţi
transformate”.

Titel Muntean:
Când aveam 4 ani, o familie de evrei, care actualmente sunt plecaţi în Israel, ne-au lăsat
cadou o Biblie. Au trecut după aceea 14 ani.
Eram în ultimul an de şcoală, când, făcând curăţenie în bibliotecă, mi-a căzut în mână
această carte. Din curiozitate am deschis-o şi ochii mi s-au oprit pe un verset, căruia nu i-am dat
atunci nici o importanţă: „Ţi-am dat ochi să vezi, dar tu nu vezi, ţi-am dat urechi de auzit, dar tu
nu auzi”. Pentru mine aceasta era o aberaţie, pentru că din moment ce cântam în formaţia liceului
şi aveam atâta succes - mă gândeam cum să nu aud şi cum să nu văd? Am aruncat-o undeva într-
un colţ şi aruncată a rămas. A fost încă o dată o dovadă că într-adevăr nu era cartea pentru mine,
nu era cartea potrivită, era ceva de neînţeles.
Au trecut anii, am ajuns la vârsta de 36 de ani, când Dumnezeu a început să lucreze în
acea formaţie. Ce se întâmplase cu mine? M-am căsătorit, viaţa mea mergea din succes în succes,
aveam faimă, bani, prieteni, aveam relaţii. Oraşul Haţeg era un oraş micuţ, în care noi ziceam că
nu avem cu cine „discuta” - ne consideram cineva.
Personal, credeam că sunt cineva şi tare mă credeam înţelept. Numai că acest mod de
viaţă a lăsat răni adânci.
După un timp, soţia mea s-a îmbolnăvit cu glanda tiroidă. Formaţia „Sonor”, cu care am
cântat 20 de ani, s-a destrămat. Cei doi oameni de bază - saxofonistul şi bateristul s-au pocăit. Nu
ne mai lua nimeni la cântat. În decurs de 2 săptămâni am rămas şomer şi eu şi soţia mea. Au
început să ni se termine banii; parcă au început să se împuţineze şi prietenii. Şi, pentru prima
dată, parcă am simţit nesiguranţa zilei de mâine.
De „înţelept” ce mă credeam, ca să mi se rezolve toate problemele, mi-am căutat şi eu
refugiul în alcool. Numai că Dumnezeu nu a îngăduit acest lucru decât vreo 2 luni de zile.
Într-o noapte de 31 iulie, întorcându-mă de la hanul „Bucura”, unde cântam în birt să
mai câştig şi eu un ban, după o distanţă de aproape 1 km şi jumătate, nu ştiu ce m-a apucat că tot
drumul spre casă am plâns.
Eram un om tare mândru şi nu prea vărsam lacrimi. Alţii plângeau în jurul meu, dar eu nu
aveam ochi să văd treaba aceasta. Însă tot drumul acela am plâns şi, pentru prima dată în viaţa
mea, la acea oră târzie din noapte, nu am avut tăria să intru în casă ca nu cumva să-mi deranjez
părinţii, copiii şi soţia.
Repet, pentru prima dată am trăit acea stare. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Era 31
iulie, o zi de vară. La un moment dat, Dumnezeu m-a ajutat să-mi ridic privirea în sus. Plângeam
ca un copil şi, văzând cerul, cum nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată până atunci - stălucitor şi
plin de stele - Dumnezeu m-a cercetat. Am primit aşa o pace lăuntrică de parcă îmi venea să râd
de mine, de naivitatea mea şi îmi ziceam: „Doamne, Titele, ce copil eşti! De ce nu strigi la
Dumnezeu?”.
Eram într-o situaţie foarte grea. În mine se dădea o luptă, ajunsese să-mi fie jenă de
situaţia în care am ajuns. Şi-mi era greu să mai ies în oraş; parcă toţi mă arătau cu degetul. Soţia
mea era din ce în ce mai bolnavă.
În starea în care mă întorceam serile acasă, sub influenţa alcoolului, copiii, pe care
Dumnezeu mi i-a dat, se speriau de mine şi fugeau şi se ascundeau după soba de teracotă. Ştiau că
urmează din nou scandal, din nou bătaie, din orice.
Părinţii mei, prin care Dumnezeu mi-a dat viaţă, ori de câte ori auzeau poarta de la intrare se
îngrozeau, ştiind că vine acasă băiatul lor care, în loc să le dea cinste, îi înjura.
Starea în care am ajuns m-a făcut, în sfârşit, să-mi dau seama că am nevoie de sprijin că,
de fapt, nu eram cel care credeam că sunt. Şi tare mă băteam eu cu pumnii în piept că eram cineva
şi mă credeam tare înţelept.
Succesul pe care ni-l atribuia lumea ne-a ridicat pe culmile mândriei, deoarece nu eram
noi atât de buni şi de profesionişti precum alţii. Dar ducându-ne viaţa în mijlocul lumii şi pentru
că lumea ne-a oferit distracţiile şi chefurile ei, ne-am lăsat antrenaţi şi orbiţi de ele.
Nu ştiu ce i-oi fi spus eu lui Dumnezeu în acea noapte, deoarece nu ştiam să mă rog.
Unde să învăţ să mă rog? În birturi, în restaurante, în corturi la nunţi? Nu ştiu ce am strigat către
Dumnezeu în acea noapte, nu ştiu ce L-am rugat, dar am simţit o pace lăuntrică şi un sentiment
deosebit pe care nu pot să-l explic.
La patru zile după aceasta, vine la mine bateristul cu care am cântat 20 de ani, actualmente
fratele Nicu Vinars, care îmi cunoştea situaţia. Mai mult ca sigur că i s-a făcut milă de mine; nu
mi-a spus-o în faţă, dar l-am simţit. El mi-a propus să mă duc cu el să-l ajut la tabăra creştină de
la Brădăţel, din munţii Retezat, unde era administrator.
În acea tabără de munte erau 40 de pastori şi de evanghelişti, veniţi din toată ţara la un studiu biblic. A fost pentru prima dată în
viaţa mea când mi-am văzut starea deplorabilă, mizerabilă, în comparaţie cu acei oameni.
A fost parcă pentru prima dată în viaţa mea când am realizat cam cum ar trebui să arate un om. A fost locul unde pentru
prima dată în viaţa mea am realizat că parcă din mine ieşea miros de alcool şi de tutun. A fost locul unde, de fapt, m-a cercetat
Dumnezeu.
Acei oameni au fost 40 de lumini pe care Dumnezeu a găsit cu cale să le întâlnesc în locul acela. Într-adevăr au fost 40 de
copii ai lui Dumnezeu, pentru că prin purtarea lor, prin vorbirea lor, prin dragostea pe care o emanau în jurul lor, m-a cercetat
Dumnezeu. Prin ei, Dumnezeu m-a ajutat să-mi văd şi să-mi plâng starea jalnică în care eram.

Soţia mea suferea foarte mult din cauza mea. Au trecut atâţia ani, dar eu eram acel orb
care nu aveam ochi să văd ce se întâmplă în casa mea, în viaţa mea, în familia mea. Acum, cu
bucurie şi cu mulţumire mărturisesc spre slava lui Dumnezeu că sunt unul dintre „orbii” pe care
Dumnezeu i-a vindecat.
În ultima zi am mers împreună cu acei oameni să ne rugăm undeva în aer liber. La un
moment dat, un frate a început să plângă în rugăciune şi Îl implora pe Dumnezeu să se îndure de
tineretul care îşi duce viaţa în destrăbălare şi-n desfrâu, în chefuri şi-n ospeţe. Acesta eram eu.
Mi-am adus aminte că în urmă cu câţiva ani Dumnezeu ne-a avertizat prin Cuvântul Său:
„Ajunge în adevăr că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în
beţii, în chefuri, în ospeţe”.
Am izbucnit în plâns şi am început să tremur. Aveam impresia că parcă ei m-au auzit şi că
toţi se uitau la mine. N-aveam de unde să ştiu că ei, de fapt, erau în rugăciune, erau „cuplaţi” cu
cerul, n-aveau ei de-a face cu mine.
M-am ridicat de acolo şi am fugit la mine în cameră. Plângeam ca un copil, tremuram. M-
am trezit, am realizat că sunt pus în genunchi la marginea patului, şi o spun spre slava lui
Dumnezeu: Dumnezeu m-a trântit în genunchi, pentru că eu niciodată nu m-aş fi gândit să
îngenunchez. N-am îngenuncheat niciodată în viaţa mea până atunci. Eram un om tare mândru,
care nu ştiam să-mi plec genunchii în faţa nimănui. M-am trezit în genunchi, cu Scriptura în
mână, şi am strigat către Dumnezeu: „Doamne, nu mai pot! Te rog să-mi vorbeşti”.
În fracţiuni de secundă Dumnezeu m-a făcut să-mi văd toată viaţa de păcătos, inclusiv
groaza părinţilor mei, spaima copiilor, boala soţiei, viaţa mea mizerabilă.
Am deschis Scriptura la 2 Timotei, capitolul 4, versetul 9: „Caută de vino curând la
mine”. Am intrat într-o stare de groază încât am început să tremur; ştiam că există Dumnezeu,
atunci eram convins că există Dumnezeu. N-am uitat că eu I-am cerut lui Dumnezeu să-mi
vorbească ce să fac şi acum a venit răspunsul de la El: „Caută de vino curând la Mine”.
Parcă mă ardea Scriptura în mâini. Aş fi vrut să o arunc, să scap de ea, dar m-am gândit
că nu se cade să fac aşa ceva. În lupta aceasta interioară, ochii mi s-au oprit pe versetul 21, pe
aceeaşi pagină. Cuvântul lui Dumnezeu continua: „Caută de vino înainte de iarnă”. Eram în
luna august, în vârf de munte. „Toţi fraţii îţi trimit sănătate”.
Am zis: „Doamne, dar ce frate am eu? Eu n-am nici un frate!”. Dar am primit răspunsul
pe moment: „Păi cum n-ai? Fratele Octavian Luncan şi fratele Nicu Vinars! Cei care cu luni de
zile înaintea ta M-au primit ca Domn şi Dumnezeu, ca Stăpân în vieţile lor - aceştia sunt fraţii
tăi”. Şi mi-am adus aminte şi m-am cutremurat, pentru că ei, cunoscându-mi situaţia familială, au
venit la mine şi mi-au spus: „Titel, noi n-avem ce face pentru tine. Ce putem face este să ne
rugăm lui Dumnezeu pentru tine şi casa ta”.
Şi-acum vine Dumnezeu şi-mi spune: „Caută de vino înainte de iarnă… toţi fraţii îţi trimit
sănătate!”. Am văzut mâna lui Dumnezeu şi lucrarea lui Dumnezeu şi-am fost convins că
Dumnezeu mi-a vorbit acolo. Pot să mărturisesc că Domnul Isus a intrat în viaţa mea şi mi-a
schimbat viaţa. Am simţit o pace şi o fericire pe care nu pot să vi le explic în cuvinte.
Au trecut de atunci anii, iar în casa aceea unde era dezastru, unde era destrăbălare, unde
se auzeau înjurături şi blesteme, acum Dumnezeu a găsit cu cale să fie pace şi linişte şi în loc de
înjurături să se înalţe rugăciuni de mulţumire la adresa lui Dumnezeu, pe deplin încredinţaţi că
numai El ne-a schimbat viaţa.
A trecut timp de atunci, dar, spre slava lui Dumnezeu mărturisesc că n-am fost la nici un
spital, n-am consultat nici un medic cu privire la soţia mea, dar ea nu mai este bolnavă.
Dumnezeu a vindecat-o şi Îi dăm slavă Lui pentru lucrul acesta.
Este casa în care copiii, pe care Dumnezeu mi i-a dat şi părinţii mei prin care Dumnezeu
mi-a dat viaţă, nu se mai îngrozesc şi nu se mai sperie.
Tatăl lor mai vine şi-acum seara sau uneori chiar noaptea, dar acum vine din lucrarea lui
Dumnezeu. Acum ne strângem în braţe, ne pupăm, ne punem pe genunchi la marginea patului şi
Îi mulţumim lui Dumnezeu.
Aş vrea să pun o întrebare fiecărui cititor şi aş dori ca răspunsul să fie sub cercetarea
Duhului Sfânt: „La ce foloseşte naşterea unui om dacă acesta nu se ridică în mijlocul familiei
sale ca un steag?”.
37 de ani din viaţa mea eu nu am fost steag în mijlocul familiei mele. Dar Îi mulţumesc
lui Dumnezeu că acum, în familia mea, steagul este la loc de cinste: Domnul şi Mântuitorul
nostru Isus Cristos.

WILIAM SLOVIG

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc -


Radio Vocea Evangheliei - Suceava

AM STRÂNS COMORI ÎN ACEASTĂ LUME: AUR ŞI ARGINT.


Înainte am avut tot ceea ce ne-a trebuit, dar pacea şi liniştea pe care ni le-a dat Dumnezeu acum
valorează mai mult decât orice.

Wiliam Slovig este cel de-al treilea membru al fostului grup muzical „Sonor”, actualmente
„Harul”.

Wiliam Slovig:
Trei dintre fraţii mei au fost cercetaţi de Dumnezeu, rând pe rând, la interval de şase luni.
Ei au făcut un legământ cu Domnul, dar eu am continuat să cânt cu o altă formaţie, din lume,
bineînţeles. Eram legat de acele patimi: de a cânta sâmbătă de sâmbătă, duminică de duminică, de
20 de ani.
Credeam că eu n-am să mă pot rupe de acele seri în care ne găseam plăcerea, fiecare
trăind în păcat. Banii pe care îi primeam ne-au legat foarte mult.
N-am crezut că va veni o zi în viaţa mea în care Dumnezeu să-mi schimbe traiectoria vieţii.
Mi-am pus diferite semne de întrebare: „De ce, de ce şi iarăşi de ce au făcut ei pasul acesta?”. Şi
ca să fiu mai pe înţeles: „De ce s-au pocăit ei, prietenii mei, care odinioară îşi duceau viaţa în
desfrâu, în chefuri şi în beţii?”.
Într-o zi, prietenii mei m-au rugat să-i ajut cu acompaniamentul la o nuntă creştină. A fost
o nuntă deosebită, la care pentru prima dată am simţit o linişte deplină, o linişte unde Dumnezeu
îţi oferă cercetare şi poţi să te gândeşti la viaţa ta. Am fost tare impresionat când pe masă n-am
mai văzut băuturile alcoolice. În localul acela nu se fuma şi pentru mine a fost o noutate.
Acolo, fratele Octavian Luncan m-a întrebat:
„Îţi place cu noi?”
„Da, îmi place!” i-am răspuns.
„Noi avem un Dumnezeu care doreşte ca şi tu să-L lauzi pe El pentru că darul acesta de a cânta este de la
El. Noi l-am folosit atâţia ani spre slava unui alt stăpân, am avut alt stăpân. Nouă Dumnezeu ne-a schimbat viaţa.
Gândeşte-te.”
M-am tot gândit. N-am putut să-i dau răspunsul pe loc, dar la un moment dat am zis:
„Dacă Dumnezeu nu-mi vorbeşte, nu-mi spune, eu nu pot să fac pasul acesta”.
Eu am fost un om mai retras, mai moral, pentru că lucram într-o instituţie de învăţământ
şi luni dimineaţa, la ora 8, trebuia să fiu treaz. Asta m-a obligat ca în timpul nunţilor să nu
folosesc mult alcool. Dar anturajele şi momentele acelea parcă te obligau. Toţi eram părtaşi la
păcat.
Fratele Octavian mi-a spus: „Cere-I Domnului ceea ce-ţi lipseşte şi El îţi va da”. Asta deoarece eu i-
am spus: „Tavi, nu pot să fac pasul acesta pentru că simt că îmi lipseşte ceva, dar nu ştiu ce”.
A fost o întrebare care m-a urmărit timp de trei zile, după care Dumnezeu mi-a vorbit
într-un chip minunat. Vedeţi, eu cred că pentru fiecare om există o zi în care Dumnezeu îi
vorbeşte. Şi pentru că El cunoaşte caracterul nostru şi felul nostru de a fi, El ştie unde să lucreze.
Una dintre marile minuni este că toţi ne-am întors la Dumnezeu rând pe rând, dar
împreună cu soţiile noastre. Dumnezeu a considerat de cuviinţă ca acel ajutor potrivit pe care ni l-
a dat, să fie de partea noastră. Şi Dumnezeu ne-a vorbit fiecăruia în parte şi soţiilor noastre la fel.
Au trecut două zile după ce am ajuns acasă. Încercam să găsesc răspunsul, dar nu l-am
găsit. „Roagă-te Domnului şi Domnul îţi va da ceea ce-ţi lipseşte!”. A fost pentru prima dată
când m-am pus în genunchi şi m-am rugat ca Domnul să-mi vorbească. A doua zi am primit
răspunsul. Un răspuns care m-a făcut să realizez cine sunt şi ce pot să fiu dacă trăiesc cu
Dumnezeu.
Inima mea era legată de o comoară. Aveam rude în Statele Unite şi pe parcursul vieţii am
strâns comori în această lume. Mă refer la aur şi argint.
Pentru noi, cei „din lume”, era o mândrie ca soţiile noastre să umble cu lănţişoare şi cu
inele. Le prezentam în faţa mulţimii, pe unde cântam la nunţi sau revelioane, să arătăm că sunt
soţiile noastre şi că avem bani. Era o fală pământească, dar am ţinut foarte mult la acele bogăţii,
pe care acum le socotesc ca un gunoi.
Cu o seară înainte I-am cerut Domnului şi El mi-a răspuns a doua zi. În casa mea au intrat
nişte hoţi care mi-au furat acele bogăţii. Mă refer la aurul pe care ani de zile l-am strâns şi care nu
avea practic nici o valoare în casa mea. Îl transmiteam urmaşilor, copiilor mei, şi era ca un gunoi.
Un lucru pământesc de care, totuşi, inima mea era legată.
A fost momentul în care am simţit că aşa a îngăduit Dumnezeu şi că într-adevăr El
doreşte ca eu să fac pasul acesta. A fost răspunsul la îndemnul fratelui Octavian Luncan: „Roagă-
te Domnului şi El îţi va da ceea ce-ţi lipseşte!”.
Soţia mea, în momentul în care a aflat că în casa noastră a avut loc un jaf, a făcut o criză
de nervi şi ne-am certat. I-am spus: „Să ştii că de astăzi Dumnezeu este Domn şi Stăpân în casa
noastră şi noi trebuie să ne pocăim, precum au făcut şi fraţii mei înainte”.
„Nu se poate” mi-a răspuns ea. „Uite, am să mă duc şi eu la biserică şi dacă Dumnezeu
îmi va vorbi şi mie atunci am să mă gândesc”.
S-a dus la sora Florina, soţia fratelui Nicu, şi a doua zi s-au dus la biserică. Domnul a
cercetat-o într-adevăr. Prima cântare cu care s-a deschis serviciul religios în biserică a fost
cântarea:

„Doamne nu vreau comoară, aur sau argint,


Vreau să fiu sigur de cer şi că sunt mântuit…
În cartea Ta, află-se al meu nume?”

Eu n-am fost atunci la biserică, dar în toată perioada aceea am stat în rugăciune şi am
spus: „Doamne, fă să înţeleagă şi ea ceea ce am înţeles eu şi ceea ce Tu doreşti să fie în casa
noastră”. N-am crezut, pentru că aşa suntem noi, de multe ori slabi. Dar în momentul în care a
intrat în casă mi-a spus: „Wili, să ştii că ai dreptate. Noi de astăzi vom face pasul acesta”.
Ne-am bucurat şi ne bucurăm de ani de zile că acum avem pace şi linişte în casă. Avem doi
copii care merg la biserică şi cresc în spiritul acesta al creştinătăţii şi ne străduim să fim părinţi
după voia lui Dumnezeu.
Înainte am avut tot ceea ce ne-a trebuit, dar pacea şi liniştea, pe care ni le-a dat
Dumnezeu acum, valorează mai mult decât orice. Chiar dacă nu avem pe plan material ceea ce
am avut înainte, acum avem ceea ce este mai important în viaţa fiecăruia în parte, în inima
fiecăruia, în viaţa de familie: mântuirea pe care ne-a dat-o numai Dumnezeu - Tatăl, prin Domnul
Isus.

În loc de epilog:
Se spune că cineva foarte bogat a reuşit cumva să ducă până la poarta Cerului un
kilogram de aur. Acolo a fost întrebat de ce l-a adus.
„Păi este aur!” a răspuns el.
„Dar avem destul asfalt aici, nu era nevoie să mai aduci...”
Vorbind metaforic, Biblia spune că în cer străzile sunt pavate, sunt asfaltate cu aur...

EMANUEL RĂCĂTEAN

Interviu realizat de Daniel Grigoriciuc -


Radio Vocea Evangheliei - Suceava
CA UNEI STÂRPITURI, DUMNEZEU MI
S-A ARĂTAT ŞI MIE.

Doamne, nici nu exişti! Totul este hazard! Totul este întâmplare!

Emanuel Răcătean:
Eu m-am născut şi am crescut într-o familie creştină evanghelică. De mic am fost învăţat
că avem un Dumnezeu căruia trebuie să te rogi, pentru care trebuie să cânţi, pe care trebuie să-L
iubeşti.
La început eu nu făceam parte din grupul „Sonor”, dar fiind deja întors la Dumnezeu,
parcă priveam cu lacrimi în ochi spre ei şi spuneam „Doamne, oare o să ai tu har şi pentru
oamenii aceştia?”. Parcă nu puteam crede că într-o zi Dumnezeu s-ar putea îndura de ei, pentru
că erau cu mulţi bani, cu multe relaţii, îngâmfaţi, mândri în familiile lor şi în societatea în care
trăiau. Dar, în acele momente n-am realizat ce Dumnezeu mare avem. N-am putut să înţeleg
atunci.
Şi acum să revin la mărturia vieţii mele, la felul în care Dumnezeu mi-a vorbit şi mie.
Acel verset pe care Pavel îl spune cu sinceritate, îl spun şi eu la fel, cu toată sinceritatea inimii:
„Ca unei stârpituri, Dumnezeu mi s-a arătat şi mie”. Am crescut în acest climat
bisericesc evanghelic. Înainte să învăţ să scriu şi să citesc, am învăţat să citesc Biblia şi-am
învăţat versete de aur, pe care le spuneam în Biserică.
Am învăţat să cânt, îmi plăcea tare mult să cânt. Dar lucrurile acestea, de la sine, n-au
putut să facă din mine un credincios adevărat. N-au putut să-mi transforme viaţa şi să mă facă un
copil al lui Dumnezeu, aşa cum Domnul Isus îi spune lui Nicodim, în Ioan 3: „Trebuie să te naşti
din nou”.
La 17 ani am plecat de acasă ca să învăţ o meserie, în judeţul Mureş, în oraşul Târnăveni,
unde era o şcoală profesională de cooperaţie. Am învăţat meseria de tâmplar. Eram peste 1000 de
elevi din toate colţurile ţării.
Acolo, văzându-mă între tot felul de tineri, mi-am spus: „Las-o încolo de Biblie, lasă-l
încolo de creştinism, de Evanghelie, de rugăciuni, de cântare. Lasă-le încolo. Astea-s lucruri
învechite. Eu vreau să-mi trăiesc viaţa, să gust din ea.”
Şi-mi venea un gând care acum ştiu că era de la diavolul: „De ce te laşi tu influenţat de
nişte bătrâni” - adică de părinţii mei - „când tu ai putea să-ţi trăieşti viaţa, să vezi cum e
alcoolul, să vezi cum e tutunul, să vezi cum sunt alte şi alte plăceri”. Am zis: „Gata, nu mai
vreau să ştiu de Dumnezeu”.
Şi-am început. A fost greu la început, abia am băut un pahar de bere. Dar am ajuns,

după aproape un an de zile de stat la şcoală, să consum cele mai tari băuturi. Aveam un

coleg din Focşani, care îmi aducea esenţă de coniac pe care-l făceam cu zahăr ars

şi-l fierbeam pe foc. În asemenea hal am ajuns de la un simplu pahar de bere.

După prima ţigară pe care am pus-o în gură, am tuşit un sfert de oră. După un an şi mai
bine, nu-mi ajungeau două pachete de ţigări pe zi. Şi-aceasta unui tânăr adus în Casa lui
Dumnezeu la binecuvântare, adus pe braţe de rugăciuni de doi părinţi credincioşi. Iar mama mea
era o creştină adevărată, cu fapta, un fel de Tabita, aşa cum o găsim pe paginile Scripturii pe acea
femeie din Iope, care şi-a pus viaţa, trăirea şi munca mâinilor ei la dispoziţia lui Dumnezeu. Aşa a
fost mama mea.
Într-o zi, venind de la şcoală într-un fel de „permisie”, am surprins-o pe mama la
marginea patului, cu Scriptura în mână - plângea de se zguduia. A simţit că s-a întâmplat ceva cu
mine. Nu ştia ce. Simţea că sunt mult mai rece, mult mai distant şi faţă de ei şi faţă de Dumnezeu.
Mi-era ruşine. Nu-mi mai era frică de ei, dar mi-era ruşine. Îmi venea un gând şi-mi spunea:
„Dacă tu le spui că te laşi de toate, şi de pocăiţi şi de pocăinţă şi de calea Domnului, şi că te-ai
apucat de fumat şi de băut, ar putea să moară într-un atac de inimă la gândul acesta”.
În momentul acela am auzit-o pe mama, la marginea patului, rugându-se aşa: „Doamne,
mi-ai dat trei copii. Doamne, nu trăiesc pentru altceva pe lumea aceasta, decât să-i ştiu lângă
Tine şi să-i aduc pe calea Ta. Doamne, dacă-i nevoie, te rog spulberă-mă pe mine” - exact
acestea au fost cuvintele - „dar mântuieşte-i pe ei, pe toţi trei”. Mi s-a făcut frică de ceea ce
spunea mama în rugăciune. Ziceam: „Doamne, dar cum să se roage ea aşa ceva?”. Era o
expresie: „Aş face ‘moarte de om’ pentru mama mea şi pentru tatăl meu”. Ei erau baza credinţei
mele.
Mie îmi pusese diavolul în minte un gând, care suna în felul următor: „Nici o problemă
dacă vine ‘Ziua Domnului’”. Citisem în Scriptură de mic că va veni o zi înfricoşată, în care Fiul
lui Dumnezeu va apărea pe norii cerului şi Îşi va lua mireasa Lui - Biserica - şi o va duce în Cer.
Acele cuvinte îmi stăruiau în minte: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa,
v-aş fi spus. Eu mă duc să vă pregătesc un loc”. Şi-un gând îmi spunea: „Nici o problemă, tatăl
tău care te iubeşte şi mama ta care te iubeşte, nu te vor lăsa să ajungi în iad, pentru faptul că ei
sunt nişte credincioşi adevăraţi. În momentul când Cristos va veni, te vor lua de mână şi te vor
trage după ei, în Împărăţia lui Dumnezeu”.
Aşa am crezut mulţi ani, până când am înţeles pe deplin cuvintele: „Fiecare trebuie să se
nască din nou. Altfel cu nici un chip nu veţi vedea Împărăţia lui Dumnezeu”.
Am terminat şcoala şi m-am întors acasă, unde am continuat să duc o viaţă duplicitară.
Eram şi un tânăr de duminica, veneam la biserică, spuneam şi „Pacea Domnului”, mai şi cântam,
mă mai şi rugam de ochii lumii, dar în timpul săptămânii numai eu şi Dumnezeu ştim ce viaţă am
dus şi cum mi-am chinuit viaţa încercând să-mpac şi pe Dumnezeu şi lumea, încercând să-mpac şi
calea pocăinţei şi calea pierzării. Am spus: „Nici o problemă, am o religie, o religie chiar
evanghelică şi Dumnezeu nu o să mă lase să ajung în iad”.
Numai că lui Dumnezeu nu-I plăcea starea mea, pentru că era o stare duplicitară. Eu mă
ascundeam şi de oameni. Pe lângă că-mi era frică de Dumnezeul despre care citisem cu atâta timp
în urmă în Biblie, mi-era frică şi teamă şi de părinţi; îmi era ruşine de ei şi de oameni.
Am continuat pe ascuns să fac anumite păcate şi anumite lucruri. Dar, într-o zi,
Dumnezeu mi-a trimis prima telegramă din cer. Dumnezeu, care a ascultat rugăciunea mamei
mele, nu m-a lăsat să mă pierd în această lume. Era cu trei zile înainte de a-mi sărbători ziua de
naştere - împlineam 19 ani. Ieşeam de la serviciu şi voiam să mă duc spre casă, când m-am
întâlnit cu o vecină care lucra la spital şi care mi-a spus:
„Ce faci?”
„Ce să fac, mă duc acasă. Am terminat serviciul.”
„Nu te duce acasă. Du-te la spital. Mama ta e în comă”.
Credeam că glumeşte, că-şi bate joc de mine. Mama mea, care de dimineaţă m-a sărutat pe
frunte şi mi-a spus: „Du-te cu Dumnezeu, El să te aibă în pază.”, care mi-a pus pacheţel la
serviciu. Mama mea la spital? Ce să caute mama la spital? Şi cu gândurile acestea în inimă şi în
minte, nu ştiu cum am ajuns la spital. Ştiu doar că am căzut secerat lângă patul ei. Nu s-a mai
trezit din comă şi n-am putut să mai comunic cu ea. Am plâns. Am strigat. Simţeam că mi se rupe
inima. I-am spus doctorului: „Vând şi casa dacă este nevoie, numai să scape mama”. Doctorul i-
a dat un termen de câteva ore. Şi a spus: „Dacă trece de termenul acesta, va scăpa. Dacă nu,
aşteptăm să vedem ce se întâmplă”.
Dar în planul lui Dumnezeu era cu totul altceva şi aveam să înţeleg mai târziu. Mama
mea a mai trăit câteva ore, după care s-a dus la Dumnezeul pe care L-a slujit.
Atunci au început frământările mele, durerea mea. Se ridicau din adâncul meu anumite
întrebări şi o anumită răbufnire în caracterul meu, în mintea mea. Aşa am ajuns încât spuneam:
„Nu există Dumnezeu! Dacă ar exista Dumnezeu, nu mi s-ar întâmpla aceste lucruri. Sunt atâţia
tineri care străbat birturile şi discotecile. Doamne, Tu ştii că eu mai merg şi la Casa Ta. Şi ştii că
eu mai şi cânt. Şi ştii că eu mă mai şi rog din când în când”. Aveam o religie şi aşa era stilul meu,
spuneam eu. Dar Dumnezeu voia altceva de la mine.
Trei zile au ţinut întrebările şi strigătele interioare pe care le aveam la adresa lui
Dumnezeu, în care spuneam: „Doamne, nici nu exişti! Totul e hazard! Totul e întâmplare! Nu
exişti! Mama mea, la 50 de ani, fără un fir de păr alb pe cap, fără să fi suferit vreodată de ceva,
se duce, moare? Nu-i posibil aşa ceva!”.
În ziua înmormântării mamei mele, vine Dumnezeu cu a doua telegramă din cer. Cel care
a ţinut serviciul de înmormântare era un om al lui Dumnezeu, pastorul bisericii baptiste din
Haţeg, fratele Mihai Sârbu. A citit un text, pe care eu nu l-am găsit până atunci în Scriptură, deşi
mă lăudam că am citit Scriptura şi o ştiu cum nu o mai ştie nimeni. Mă lăudam, aveam capul
mare de cunoştinţe, dar inima mică de tot.
A citit din Ezechiel, capitolul 24, unde vine Dumnezeu şi îi spune lui Ezechiel: „Fiul
omului, iată, îţi voi răpi printr-o lovitură ce ţi-e mai scump în ochi. Dar să nu te jăleşti, nici să
nu plângi”.
Apoi, spunea mai departe vocea lui Dumnezeu „în ziua când le voi răpi ceea ce face
tăria lor, bucuria şi fala lor [...], în ziua aceea ţi se deschide gura odată cu a fugarului (adică a
celui ce aducea vestea), vei vorbi şi nu vei mai fi mut [...] şi vor şti că Eu sunt Domnul”.
Erau cuvinte care, în acele momente, mi se păreau rostite în vânt. Eu eram cu durerea
mea, cu necazul meu, cu deznădejea mea. N-aveam chef de predică. Durerea era mult prea mare.
Dar a avut grijă Dumnezeu să fie acolo cineva care a filmat, apoi mi-a dat caseta şi de dorul
mamei mele am pus caseta şi am ascultat din nou, şi din nou, şi din nou. De fiecare dată când
ascultam şi vedeam caseta, plângeam în hohote, iar cuvintele acelea începeau să lucreze la
urechile mele şi mai ales la inima mea. Cuvintele începeau să capete înţelesul lor adevărat.
După înmormântare, am venit acasă. Cei dragi au plecat. A fost foarte multă lume la
înmormântarea mamei mele, dar toţi au plecat. Am rămas singur. Atunci m-am văzut cu adevărat
singur şi deznădăjduit.
Am intrat în camera unde de obicei stătea şi lucra mama. Văzând camera goală, am început
să plâng din nou şi ochii mi-au căzut pe maşina de cusut la care lucra mama. Ea nu mai era acolo.
Dar în locul ei, acolo, era totuşi ceva. Era Cuvântul lui Dumnezeu - Biblia.
M-am dus şi l-am luat în mâini, l-am strâns la piept ca şi cum aş fi strâns-o pe mama la
piept, am căzut în genunchi acolo, lângă pat, lângă maşina de cusut şi am început să strig către
Dumnezeu. Eram singur în cameră şi vorbeam cu Dumnezeu.
Atunci L-am simţit cu adevărat că este cu mine, deşi Dumnezeu a fost cu mine şi până la
vârsta de 19 ani, nu m-a părăsit nici o secundă. În acele momente am început să spun:
„Doamne, Te rog să mă ierţi. Ştiu că exişti. Iartă-mă c-am spus că nu exişti. Şi, Doamne, Îţi spun
şi de unde ştiu că exişti. Mi-a spus-o mama mea. Şi mama mea cât a trăit nu m-a minţit
niciodată. Şi dacă mama mea a spus ‘Avem un Dumnezeu viu şi adevărat, care ne iubeşte şi
care şi-a dat Fiul să moară pentru noi pe crucea Golgotei’, ştiu că mama nu m-a minţit şi că
mama a spus adevărul. Doamne, iartă-mă dacă mai poţi.”
Şi nu era destul. Simţeam că nu-i destul. Simţeam că Dumnezeu m-a eliberat de povara a
ceea ce-am spus în cele trei zile de durere. Şi-am spus: „Doamne, Tu-mi cunoşti starea, ştii că am
ajuns de parcă nici aer să respir nu mai am. Nu mai pot de durere. Nu mai pot deja de dor după
mama. Doamne, vreau un cuvânt de mângâiere. Vreau un cuvânt de îmbărbătare. Vreau ceva
care să simt eu că e de la Tine, Doamne. Ştiu că exişti şi ştiu că vorbeşti oamenilor. Doamne, aşa
cum le-ai vorbit şi altora, acum e momentul. Dacă m-ai iertat şi dacă mă primeşti şi ai ceva să-
mi spui, Te rog să-mi vorbeşti.”
Atunci am deschis Biblia, undeva pe la mijlocul ei. Nu m-am uitat să deschid într-un loc
anume. Ochii îmi erau plini de lacrimi. Îmi tremurau mâinile pe Scriptură de durere şi de
oboseală. Am deschis Cuvântul lui Dumnezeu la Psalmul 73. Doamne, ce cuvânt! Doamne, ce
mângâiere! Am citit începând cu versetul 23: „Eu sunt întotdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de
mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă”.
Am simţit cum în acele momente, când nu mai aveam pe nimeni, Dumnezeul pe care eu,
la 17 ani, L-am părăsit pentru lume, pentru păcat, pentru destrăbălare, pentru alcool şi pentru
tutun, acel Dumnezeu care m-a îngăduit, deşi eu Îl răstigneam pentru a nu ştiu câta oară pe Fiul
Său, prin purtarea mea, Acel Dumnezeu S-a apropiat din nou de mine. Şi-am citit mai jos: „Cât
pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul
meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale”.
Atunci I-am mulţumit lui Dumnezeu în hohote de plâns. Dar vreau să vă spun că nu mai
erau aceleaşi lacrimi, nu mai plângeam după mama, nu mai plângeam că sunt singur şi orfan, ci
plângeam de bucurie că am un Mântuitor. L-am simţit lângă mine. M-a fulgerat atunci un gând:
„Doamne, putea să se deschidă Cuvântul Tău la un text, la un capitol sau la un verset care să
spună ceva de genul: „Blestemat să fii tu, pentru că ai fost copilul meu, Te-am crescut pe palmele
Mele şi tu nu m-ai căutat şi te-ai dus în lume şi în destrăbălare, de aceea te voi zdrobi şi te voi...”
Nu, Dumnezeu n-a făcut aşa. În dragostea Lui nemăsurată, mi-a spus: „Totuşi, Eu sunt cu tine!”.
Au trecut mulţi ani de când s-au întâmplat aceste lucruri. A trecut durerea, iar Dumnezeu a
lăsat încet-încet uitarea, dar nicidecum n-am uitat că prin acea lucrare pe care a făcut-o în familia
mea, mi-a luat ce-am avut mai scump în ochi, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu în Ezechiel:
ceea ce făcea mândria mea, fala mea. Dar tot El mi-a dat mântuirea, mi-a iertat păcatele şi m-a
făcut copilul Său.
În locul durerii, Dumnezeu mi-a umplut viaţa, inima şi familia cu tone, cu vagoane de
fericire şi binecuvântare, chiar şi prin încercări, chiar şi cu o bucată de pâine pe masă, dar cu ochii
în lacrimi de mulţumire la adresa Dumnezeului care a promis prin Cuvântul Său: „Nicidecum n-
am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. Nu te teme căci Eu sunt cu tine, nu te uita cu
îngijorare, Eu sunt Dumnezeul tău”. Mă încred în acest Cuvânt, eu şi familia mea.
Mi-a dat Dumnezeu o soţie minunată, ajutorul potrivit la momentul potrivit. Mi-a dat
Dumnezeu şi o fetiţă care seamănă leit cu bunica pe care n-a apucat s-o vadă, întrucât ea s-a dus
la Dumnezeul pe care L-a slujit. Şi, de multe ori, prin ea îmi vorbeşte Dumnezeu, la cei patru
anişori pe care îi are. Aş putea să vă dau chiar un exemplu în acest sens.
Într-o zi soţia mea era bolnavă şi, întristaţi cum eram, căutam prin cutia cu medicamente
ceva care să-i aline durerea. Fetiţa mea vine la mine, mă trage de mână şi-mi spune: „Tăticule, de
ce nu ne punem pe genunchi înaintea lui Dumnezeu, să ne rugăm ca s-o vindece pe mami?”. M-
am simţit atunci ca un gunoi în faţa unei fetiţe de patru anişori.
Simţim că pe măsură ce noi ne golim de lumea aceasta, de problemele şi de îngrijorările
lumii acesteia, Dumnezeu este gata să ne umple cu Duhul Sfânt şi cu har divin. Şi Îi mulţumim
pentru aceasta.

ANGELICA ROMAŞCU

VINO LA ISUS - APA VIEŢII

Simt că sunt ca bulgărele de ţărână, pe care, în dragostea Lui nemărginită, l-a luat în mâinile
Lui, i-a dat formă şi chip după asemănarea Lui, a suflat duh de viaţă peste mine şi ştiu că ceea ce
sunt, sunt prin El.

Reporter:
Angelica Romaşcu a fost profesoară de fizică. Acum este avocat. Provine dintr-o familie
de buni ortodocşi, care au crescut-o cu frică şi teamă de Dumnezeu.

Angelica Romaşcu:
De la primii paşi ai vieţii mele, părinţii au încercat să mă înveţe rugăciunea „Tatăl
nostru” şi „Înger, îngeraşul meu”. Ei practicau rugăciunea, postul şi citirea Bibliei.
Primul contact cu o biserică neoprotestantă s-a produs după o seară minunată de Crăciun,
când la geamul casei mele s-au auzit colinde. Venise un grup de colindători din Biserica
Penticostală să colinde la o familie din vecini. Auzind minunatele colinde, am deschis
geamul camerei mele să le ascult. Când au terminat de colindat, am încercat să le dăm bani
colindătorilor. Colindătorii au refuzat să primească aceşti bani, spunând că ei nu colindă pentru
bani. Noi totuşi am insistat, dar răspunsul lor a fost foarte clar: „Dacă doriţi să daţi aceşti bani,
noi vă invităm la biserică şi puteţi să-i daţi dumneavostră personal”. Au plecat, iar noi am rămas
cu banii. Cu banii şi cu colindele.
Într-o duminică am hotărât ca împreună cu mama să mergem la Biserica Penticostală din
apropiere. Când am intrat acolo, orchestra cânta „Vino la Isus - Apa Vieţii”. În momentul în care
am auzit primele versuri din cântare, am fost atât de impresionată încât - îmi amintesc, efectiv,
clipele acelea - am izbucnit în plâns şi simţeam că ceva se întâmplă cu întreaga mea viaţă.

Reporter:
În spate era Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt.

Angelica Romaşcu:
Sunt convinsă, chiar dacă atunci n-am înţeles. Cât am stat în biserică am plâns tot timpul.
M-am simţit deosebit de bine în biserica aceea şi simţeam că ceva se întâmplă cu fiinţa mea.
În perioada aceea eram profesoară la actualul Colegiu Bănăţean din Timişoara, şi eram
foarte bolnavă. Doctorii mi-au pus doar un diagnostic de anemie şi spasmofilie. Eram într-o stare
atât de avansată de boală încât erau momente în care mă ţineam cu mâna stângă de tablă şi cu
mâna dreaptă scriam pe tablă.
Într-o duminică după-masă am ieşit şi eu în faţa bisericii, să se roage pentru mine. Pot să
mărturisesc că la scurt interval de la acel eveniment m-am simţit foarte bine. Nu mai aveam stări
de ameţeală şi mă simţeam bine.
În momentul acela am simţit că Dumnezeu S-a atins de mine şi m-a vindecat. Acest lucru
mi-a dat foarte multă încredere şi curaj. Alergam la Dumnezeu de fiecare dată când simţeam că-n
viaţa mea ceva nu este în regulă, când simţeam că sunt tristă sau apăsată.
Am început să citesc din Biblie zilnic şi să mă rog, iar rugăciunea mea nu mai era atât de
superficială - doar un „Tatăl nostru” şi atât.

Reporter:
Dumnezeu vrea să aibă cu noi o relaţie de tată şi fiu, în care noi să-I vorbim şi El să ne
răspundă.

Angelica Romaşcu:
A trebuit să treacă destul de mult timp până am înţeles acest lucru. De asemenea, trebuie
să menţionez că Dumnezeu niciodată nu m-a dezamăgit.

Reporter:
Pentru dumneavoastră Dumnezeu nu mai era doar un concept, o idee filozofică sau
teologică. Era efectiv o relaţie cu o PERSOANĂ.

Angelica Romaşcu:
Exact. Ajunsesem la un moment dat să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să-I spun deschis ce
gândesc, ce simt, care îmi sunt nevoile. Dar continuam să fiu un credincios care tot timpul ştiam
să-I cer lui Dumnezeu: „Doamne, dă-mi! Doamne, fă-mi! Doamne, ajută-mă! Doamne, fii cu
mine la examenul acesta! Doamne însoţeşte-mă în călătoria pe care o fac şi fereşte-mă de
accidente”. Nu mi-am pus niciodată problema că ar trebui să fac şi eu ceva pentru Dumnezeu.
În octombrie ’92, eram pe masa de operaţie. Aveam o fiere care-mi făcea probleme de ani
de zile, cu calculi biliari, iar eu mă încăpăţânasem să nu fac operaţie atunci când medicii mi-au
propus acest lucru. În acel moment mă aflam în faza în care am venit prea târziu la medic.
Medicul aproape că a refuzat să mă opereze văzând rezultatele analizelor şi văzând situaţia în
care mă aflam.
Când am ajuns pe masa de operaţie şi s-a făcut incizia, tot abdomenul meu era cangrenă.
Fierea se fisurase, se scursese şi a infectat întregul abdomen. Operaţia a durat 4 ore şi jumătate,
iar medicul mi-a spus că voi mai trăi între 3 şi 6 luni.
În momentul acela ştiam că fraţii şi surorile de la Biserica Penticostală Elim din Timişoara
se rugau pentru mine. Dacă astăzi sunt în viaţă sunt numai datorită lui Dumnezeu.
Au trecut cele 6 luni - verdictul pe care mi l-a dat medicul. Chiar şi după ce a expirat acel
termen şi totul era în regulă, eu nici atunci nu m-am hotărât să-L urmez pe Dumnezeu.
Consideram că ceea ce fac este suficient, că eu sunt cu Dumnezeu şi că nu trebuie să fac nimic
altceva, că nu am nevoie de acest legământ în apă, care este botezul. Nu-i înţelegeam întru totul
semnificaţia.
Atunci Dumnezeu a produs un seism în viaţa mea, în urma căruia n-a mai rămas piatră pe
piatră. În momentul acela s-a prăbuşit absolut totul în viaţa mea. În disperarea aceea am hotărât:
mă împac cu Dumnezeu şi închei legământul în apă. Am luat această decizie şi la 1 august ’93 m-
am botezat, devenind în mod „oficial” o fiică a Lui.

Reporter:
Credeţi că Dumnezeu, care este Creatorul întregului Univers, are nevoie ca oamenii să
facă ceva pentru El? Noi suntem atât de limitaţi în cunoaştere şi în putere. Are Dumnezeu nevoie
să facem ceva pentru El?

Angelica Romaşcu:
Categoric are! Toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ nu se face decât prin oameni. Şi
fiecare dintre noi nu trebuie să fim decât unelte în mâna lui Dumnezeu.

Reporter:
Parcă de-atâtea ori trecem pe lângă cei de lângă noi şi nu-i vedem, parcă ar fi pereţi.

Angelica Romaşcu:
Şi nu-i vedem şi nu le înţelegem suferinţa sau problemele cu care se confruntă. Nu
puteam să mă gândesc că eu sunt la masă şi mănânc împreună cu copilul meu în timp ce poate
există un suflet care n-are nici bucata de pâine pe masă. Şi-am început să simt cu cel care nu are.
Am ajuns în situaţia în care de multe ori puţinul care exista la noi în casă să-l pot împărţi cu altul.
Bucuria pe care am simţit-o când am putut să dau ceva din puţinul pe care-l aveam nu s-a
comparat niciodată cu bucuria pe care am simţit-o când am dat din „multul” pe care-l aveam.

Reporter:
Cum este viaţa dumneavoastră acum?

Angelica Romaşcu:
Privesc în urmă şi parcă nu-mi vine să cred că eu eram aceea. Am simţit o schimbare
totală în viaţa mea în momentul în care am încheiat legământul cu Dumnezeu.
Îmi încep ziua, iar primul ceas al zilei este al Domnului. Chiar dacă trebuie ca la ora 8:00 să
fiu în instanţă, ceea ce înseamnă 7:30 plecat de acasă, în zilele acelea la ora 5:00 sunt cu Biblia în
mână şi sunt în părtăşie cu Dumnezeu. Şi-n fiecare dimineaţă, fiecare problemă din agenda
mea de lucru o pun înaintea Domnului.
Seara Îi mulţumesc pentru victorii, dar şi pentru înfrângeri, pentru că sunt convinsă că şi-
n înfrângerile acelea Dumnezeu a fost prezent şi mă fereşte de un rău pe care eu, ca om, nu-l pot
vedea în viitor.

Reporter:
Când ştim de unde venim, cine ne-a creat, cine este Tatăl nostru şi, mai mult decât atât, Îl
cunoaştem în mod personal pe Tatăl nostru, pe Dumnezeu, când ştim că ţinta noastră finală este
Împărăţia lui Dumnezeu, să fim pentru veşnicie împreună cu El, cred că nu putem fi decât aşa
cum sunteţi dumneavoastră, începând chiar de aici de pe pământ - fericiţi. Nu putem fi decât
fericiţi.
De fapt, Dumnezeu doreşte să facă la fel în fiecare viaţă. În Epistola către Corinteni,
apostolul Pavel spune: „Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au
dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Putem fi într-adevăr oameni noi prin Cristos. Cristos
este secretul.

GEORGE VRUŢĂ

Interviu pus la dispoziţie de Vichi Sasu -


Radio Vocea Evangheliei – Bucureşti

IADUL ESTE ATÂT DE APROAPE DE NOI! DAR ŞI RAIUL!

Foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost acoperit de un
„morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din Iad şi
voiau şi ele să iasă.

M-am născut în 1956. Credinţa noastră se rezuma la participarea la nunţi, botezuri etc.
Nicidecum nu aveam o relaţie personală cu Dumnezeu - nu ne rugam, nu-L căutam pe Dumnezeu.
Şi totuşi ne mergea destul de bine, în comparaţie cu alţii. Din această cauză noi credeam că avem
o relaţie bună cu Dumnezeu, că Îl cunoaştem. Abia mai târziu mi-am dat seama că ne minţeam
singuri.
Am practicat câteva sporturi de performanţă, luptele greco-romane fiind punctul meu
forte. Datorită sportului am devenit un tânăr independent, fără frică de oameni, dornic să-mi
trăiesc viaţa la maxim.
Cele mai frumoase clipe din copilăria şi tinereţea mea erau acelea când părinţii nu-mi
impuneau nici o restricţie şi puteam face tot ce-mi trecea prin minte. Îmi plăceau prietenii, fetele,
anturajul, casa noastră era mereu plină de tineri cu care benchetuiam şi făceam lucruri de care
acum îmi este ruşine.
Am învăţat mai multe meserii, printre care şi cea de mecanic auto. M-am căsătorit de
tânăr, la 18 ani, destul de repede, comparativ cu alţii de seama mea, aveam propriul meu salariu.
Au urmat doi copii - o fetiţă şi un băiat - iar viaţa mea a continuat într-o permanentă agitaţie.
Între timp mama mea a început să frecventeze o biserică neoprotestantă şi, în urma
învăţăturilor primite din Evanghelii, s-a pus pe post şi rugăciune pentru noi, cei din familie, ca şi
noi să-L cunoaştem într-un mod personal pe Isus Cristos. Toată familia s-a coalizat împotriva noii
credinţe a mamei noastre, iar eu am fost, probabil, cel mai înverşunat opozant al ei. Credeam că
mama şi-a pierdut minţile, mi-era jenă cu ea şi o desconsideram.
Într-o zi din anul 1985, în timp ce lucram la ceva în apartament, am avut senzaţia că mi-a
pocnit, efectiv, stomacul. Nu avusesem până atunci nici un semn de boală. Am făcut o criză
puternică, am stat vreo şapte ore acasă, în criză, astfel că am făcut peritonită chimică generalizată.
La Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti mi s-au făcut două operaţii.
A doua zi după operaţii mi-am pus pentru prima dată întrebarea: „Ce se întâmplă cu mine
şi cu viaţa mea?”. Până atunci credeam că nu am nici o problemă, că acolo unde merg toţi voi
merge şi eu, şi dacă Dumnezeu îi iartă pe alţii, mă iartă şi pe mine, că eu eram mai bun decât alţii.
Eu făceam mult bine altora, îmi plăcea să îi ajut pe oameni. În realitate, însă, îmi plăcea să trăiesc
în păcat.
La o săptămână după ce am ieşit din spital, credeam că m-am refăcut. Era în preajma
Crăciunului, făcusem rost de tot felul de bunătăţi şi băutură, aşa că nu m-am abţinut să
benchetuiesc. Voiam să le arăt tuturor că nu mă sperii de boală, chiar dacă aveam stomacul tăiat.
Voiam să demonstrez că ştiu să mă lupt cu viaţa şi că sunt un adevărat erou.
Mama mea, deşi o judecasem pentru credinţa ei, a fost alături de mine în acele zile în care
mă luptam cu boala. Împreună cu alţi fraţi şi surori, ea s-a rugat pentru sănătatea mea, ca
Dumnezeu să-mi dea zile să-mi cresc copiii. Atunci nu eram de acord cu ce făcea ea, ţipam la ea
şi o supăram.
După şase luni de la primele două operaţii, mi s-a pus diagnosticul de cancer. Medicii au
propus rezecţie de colon şi m-au operat a treia oară. Înarmat cu încredere în forţele mele proprii şi
în ştiinţă, am început lupta cu viaţa şi cu moartea. Dar nu am ieşit învingător!
După circa trei luni de la rezecţia de colon, starea mea s-a înrăutăţit, am făcut metastază
şi am ajuns din nou la spital, în februarie 1986. După cinci zile de spitalizare, timp în care medicii
nu au reuşit să mă pună pe picioare, am început să mă gândesc la moarte. Îmi spuneam: „Cum nu
am existat înainte să mă nasc, nu voi exista nici după ce voi muri. Nu m-a durut nimic înainte să
mă nasc, nu o să mă doară nimic nici după ce voi muri.” Nici atunci nu mi-am pus în mod serios
problema veşniciei. Însă bunul Dumnezeu a hotărât ca în loc să mor acolo, în spital, să
experimentez moartea clinică.
Pe la ora 23:00 nu mai aveam putere să mă mişc. Am trecut printr-o stare pe care n-o mai
avusesem şi nici nu credeam că poate să existe aşa ceva. Simţeam cum devin din ce în ce mai
greu şi sunt tras la pământ nu cu forţa celor 60 de kg ale mele, ci cu o forţă mult mai mare. Ceva
mă trăgea în jos, îmi simţeam corpul ca de plumb, picioarele nu mai făceau faţă.
Pe la ora 2:00, mi s-a întâmplat un lucru foarte greu de crezut şi de imaginat: m-am
desprins de trup! Am simţit că mă străbate ceva ca un curent electric, am tremurat puţin şi m-am
văzut, eu pe mine însumi, de la un metru. M-am speriat! Am zis: „Cum este posibil: eu aici şi eu
acolo?”.
Niciodată nu-mi pusesem problema că un om se poate separa de trupul lui. Mi-am dat
seama că am murit, dar trăiam! Eram dincolo de trup şi nu mai puteam ascunde nimic. Dincolo se
vedea cine eram eu cu adevărat. Mi-am dat atunci seama că nu sunt vrednic să văd Lumina şi să
văd Cine este în acea lumină minunată. Tot bagajul de amintiri era cu mine, nu am primit nici o
informaţie în plus şi nici nu mi s-a şters nimic din amintirile de pe pământ.
Când m-am detaşat de trup, am fost luat imediat de patru sau cinci duhuri hidoase şi dus,
cu viteza gândului, printr-un tunel întunecos, într-un loc despre care îmi este greu să vorbesc.
Aceste duhuri şi acest loc sunt reale! M-am zbătut, am suferit, am plâns, m-am străduit din toate
puterile să scap din strânsoarea lor şi să ies de acolo. Vă doresc să nu aveţi niciodată parte de aşa
ceva!
Pentru că nu Îl aveam pe Isus Cristos în inima mea, am mers într-un loc unde sunt oameni
de tot felul, care arată îngrozitor şi care nu-L cinstesc pe Dumnezeu. Nu L-au cinstit nici în viaţa
lor de pe pământ şi nici acolo nu-L cinsteau.
Este un loc în care nu există iubire, în care nu există decât un teren ars, un fel de zgură
arsă - de peste tot iese fum şi foc şi acolo fiecare suferă în felul lui. Sunt suferinţe care durează de
sute de ani. Aproape toţi cei de acolo strigă la Dumnezeu şi El nu le răspunde. Acele suflete sunt
schimonosite de chinuri o dată cu trecerea timpului.
Dumnezeu nu Se implică în existenţa celor de acolo. Te zbaţi să ieşi de acolo, dar, când
crezi că ai reuşit, cazi mai jos decât înainte. Acolo, răsplata unui lucru făcut este o batjocură mai
mare, deci nu există bunătate. Poţi sta ani de zile spate în spate cu cineva şi să nu ştii cine este în
spatele tău. Plângi, te jeleşti, regreţi, dar nu poţi schimba nimic. Există gânduri şi idei care vin din
altă parte şi intră în tine, cum se întâmplă şi acum - nu ştii precis de unde vin gândurile.
În noaptea aceea, pe când eu experimentam toate aceste grozăvii prin moartea clinică,
mama mea împreună cu un grup de credincioşi posteau şi se rugau intens pentru mine. Dumnezeu
mi-a descoperit ulterior că salvarea mea se datorează rugăciunilor lor. Ieşirea mea din Iad s-a
făcut în urma intervenţiei directe a Domnului Isus Cristos. O lumină foarte puternică a străpuns
întunericul în care mă aflam şi, în centrul acelei lumini, am căzut în genunchi. Am ştiut că în acea
lumină este Dumnezeu şi am descoperit că Isus Cristos este Dumnezeu şi că El a murit pe cruce
pentru păcatele mele.
Am înţeles că Isus Cristos are puterea să mă scoată de acolo. Tot acolo am avut parte şi
de o altă experienţă: foarte multe dintre fiinţele din Iad s-au năpustit peste mine şi am fost
acoperit de un „morman” de astfel de duhuri. Ele voiau să iasă de acolo. Ştiau că eu voi ieşi din
Iad şi voiau şi ele să iasă. Atunci bunul Dumnezeu a vorbit şi am fost eliberat. Duhurile m-au
lăsat şi tot la porunca lui Dumnezeu am fost scos din locul acela groaznic. Am promis atunci că
toată viaţa mea Îi voi sluji şi-L voi recunoaşte pe El ca Dumnezeu, pentru că are puterea de a-i
ajuta pe oameni.
Viaţa a revenit atunci în trupul meu şi am făcut efortul să memorez tot ce mi s-a
întâmplat, ca să pot povesti.
Doctorii mi-au pus diagnosticul moarte aparentă sau clinică. Mi-au făcut externarea, dar
eu, o dată ajuns acasă, am uitat ce I-am promis lui Dumnezeu.
După două zile am căzut din nou la pat. Mi-era şi frică de moarte, dar mai teamă îmi era
că am promis ceva şi nu m-am ţinut de promisiune.
Am telefonat atunci unui pastor şi l-am întrebat ce să fac pentru a nu mai ajunge în locul
acela groaznic. Chiar în acea noapte el mi-a explicat, prin telefon, Evanghelia. M-a îndemnat să
citesc cu ochii mei cuvintele Bibliei - că sunt un păcătos, la fel ca toţi oamenii, şi că nu voi putea
fi mântuit decât dacă mă pocăiesc de păcatele mele şi cred că Isus Cristos a murit pe cruce în
locul meu. L-am rugat pe Domnul Isus Cristos să intre în inima şi în viaţa mea.
În 1986 L-am mărturisit public pe Domnul Isus prin botezul în apă, am recunoscut în faţa
cerului şi a oamenilor că El este Salvatorul şi Stăpânul meu. Acum cea mai mare bucurie a mea
este să le spun oamenilor despre îndurarea, iertarea şi iubirea lui Dumnezeu. Totodată îmi fac
datoria de a-i avertiza:
IADUL ESTE ATÂT DE APROAPE!
DAR ŞI RAIUL!
Aceasta este vestea bună: putem avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu prin Fiul Său,
Isus Cristos!

DANA GLAZER
MĂ ÎNVINOVĂŢEAM CĂ TATĂL MEU A PĂRĂSIT-O PE MAMA ŞI NU ESTE
LÂNGĂ MINE

Dana Glazer a fost mult timp ambiguă, incertă, fără satisfacţii şi veşnic nemulţumită. Când ea
avea 10 luni, sora ei 4 ani, iar mama lor 24 de ani, tatăl lor le-a părăsit. Au rămas doar ele
singure. Dana a devenit o luptătoare în sens negativ, dar L-a întâlnit pe Cristos, care i-a
schimbat complet viaţa.

Reporter:
Dana, de fapt tu nu ai vrut să te întâlneşti cu Dumnezeu. De ce? Te gândeai că vei ajunge
să cunoşti lucruri care te vor obliga să schimbi ceva în viaţa ta?

Dana Glazer:
Poate şi asta. Mi-era frică de schimbări. Şi pentru că proveneam dintr-o familie
destrămată, mi-era greu să zic şi să cred că se schimbă ceva în bine. Şi-atunci nu voiam nici o
schimbare, eram chiar înverşunată. Pot să spun că eram supărată pe Dumnezeu.

Reporter:
De ce?

Dana Glazer:
Pentru că tatăl meu, când eu aveam 10 luni, m-a părăsit. Mama mea s-a trezit la 24 de ani
divorţată, cu 2 copii mici şi ne-a crescut greu. Am crescut cu ură faţă de un tată pe care nu-l
aveam şi totodată tânjeam după un tată care să fie lângă mine, care să mă ajute, să fie autoritar şi
să mă sfătuiască, pentru că mama nu putea să îl înlocuiască pe tata.

Reporter:
Probabil că foarte mulţi dintre cititorii noştri simt şi ştiu ceea ce ai simţit şi tu, pentru că
astăzi foarte mulţi copii sunt crescuţi în familii monoparentale, de către un singur părinte sau cu
un părinte adoptiv.
Ce ai făcut atunci când ai început să conştientizezi faptul că eşti singură, că eşti doar cu
mama ta, că tatăl tău v-a părăsit?

Dana Glazer:
Pe lângă faptul că eram rănită, eram şi incertă şi nesigură. Nu ştiam ce să fac. Când am
ajuns la liceu, m-am hotărât să mă schimb eu însămi. Fiind la Liceul Auto din Deva, într-un
anturaj de băieţi, fiind şi eu o fire destul de băieţoasă, mi-am propus să devin populară, prin a
arăta celorlalţi că sunt o luptătoare, că sunt tare, sunt „cool”.
Nefiind o fire comunicativă, am început să mă închid mai mult în mine şi să nu mai ştiu
ce vreau. Doream să par ceva ce nu eram.

Reporter:
Care a fost momentul întâlnirii tale cu Cristos? Cum s-a petrecut? Pur şi simplu aşa, într-
o seară cenuşie, a apărut o Lumină undeva, a apărut „Luceafărul strălucitor de dimineaţă”, aşa
cum Îl numeşte Biblia pe iubitul nostru Domn Isus Cristos?

Dana Glazer:
Cu ani în urmă, soţul meu - Dan - care pe atunci era doar prietenul meu, fiind la facultate
în Timişoara, s-a întâlnit cu nişte foşti colegi de şcoală care au început să-l invite pe la ei şi să-i
dea cărţi. Era deja format un grup de rugăciune şi de studiu biblic. A fost şi el invitat în acel
anturaj bun şi a început să-şi pună el, în primul rând, întrebări.
Venind acasă la Deva, îmi spunea răspunsurile pe care le-a aflat la întrebările care-l
frământau pe el. Asta m-a făcut şi pe mine să-mi conştientizez întrebările care poate erau doar
nişte întrebări interioare, la care nu găseam răspuns singură. El m-a ajutat să le conştientizez, să le
verbalizez şi chiar să-mi dea răspunsuri la ceea ce mă frământa.

Reporter:
Care au fost acele întrebări la care nu te-ai gândit până atunci?

Dana Glazer:
Mă întrebam: „De ce mi s-a întâmplat mie chestia asta - să mă trezesc crescând fără
tată? Există Tată ceresc? Şi cine e? Ce e?”.
Foamea asta continuă după un tată, de a avea un tată lângă mine, m-a făcut să-mi doresc
să găsesc un tată, în primul rând. Nu mă întrebam pe atunci: „Cine este Cristos şi ce înseamnă a
avea o relaţie cu El?”. Îmi doream foarte mult un tată şi asta mă împingea de la spate să îmi
doresc să-l găsesc, să mă întreb: „Cine este? Unde este? Cum Îl pot găsi? Prin ce mijloace?”.
Chiar am avut tendinţa să mă învinovăţesc că tatăl meu a părăsit-o pe mama şi că nu este
acolo, lângă mine.

Reporter:
Care a fost momentul de „clic” în viaţa ta? Momentul când ţi-ai dat seama că, de fapt,
Cristos este calea şi că Dumnezeu este Tatăl tău, nu aşa cum l-ai cunoscut pe tatăl tău pământesc,
ci aşa cum este Tatăl nostru cel din ceruri.

Dana Glazer:
După ce ne-am căsătorit şi m-am mutat şi eu în Timişoara, frecventând bisericile
neoprotestante am început să văd că şi alţi oameni şi-au pus întrebările la care eu nu am găsit
răspuns. Atunci mi s-a declanşat foamea aceasta, setea după a căuta mai mult, a găsi neapărat.
Ştiam că există o cale. Voiam să o găsesc personal.
Reporter:
Care a fost momentul când ţi-ai dat seama că într-adevăr aici este rostul tău, aici este
scopul vieţii tale, aici este Tatăl nostru din ceruri care te iubeşte aşa de mult încât L-a dat pe Fiul
Său să moară pentru tine?

Dana Glazer:
A fost un proces, dar am înţeles totul atunci când am avut o grea încercare - un accident
al băiatului nostru. Era la mare, împreună cu soţul meu, şi a căzut de pe un dig, de la 1,80 m, pe
spate. La Spitalul de Urgenţă i s-a spus că are o vertebră fisurată şi există riscul de a nu mai
umbla sau poate de a nu mai vorbi. Au trecut aproape 48 de ore până când a fost transportat în
Timişoara, unde locuim.
În acest timp, eu eram singură acasă cu fetiţa noastră nou-născută, care avea doar o lună.
În acele ore am stat de vorbă cu Domnul. M-am întrebat: „Ce vrea să-mi spună cu asta? De ce a
lăsat să se întâmple aşa ceva?”.
A fost o încercare grea, dar prin faptul că după aceea s-a dovedit că Cipri nu avea nimic, că
era sănătos, că Dumnezeu l-a protejat, mi-a demonstrat că Dumnezeu mă iubeşte aşa de mult şi că
a fost acolo în momentul când Cipri a căzut. Atunci am conştientizat foarte clar că aceste daruri
pe care mi le-a făcut El în viaţă - soţul meu şi copiii mei - nu sunt ceva de neglijat sau ceva care
nu are preţ. Sunt de nepreţuit. Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte, că este lângă mine şi că mi-a
ascultat rugăciunea.
În acele momente s-au rugat mulţi oameni pentru noi. Multe cunoştinţe, care nu ne erau
neapărat prieteni, au aflat de accident şi s-au rugat pentru Ciprian. Am văzut că erau cu adevărat
interesaţi, că ne iubeau şi se rugau pentru noi, şi am zis: „Da, într-adevăr, nişte oameni care au în
comun cu noi doar dragostea pentru Cristos. Sunt atât de diferiţi de mine şi de familia mea şi
totuşi s-au interesat de noi şi s-au rugat pentru noi”. Mi-au arătat prin acest comportament al lor
că Dumnezeu este Tatăl nostru şi că ne iubeşte aşa de mult şi ne-ascultă rugăciunile. El Îşi ţine
promisiunea de a ne ajuta în încercările grele din viaţa noastră.

Reporter:
Lăsăm în urmă momentele triste din viaţa noastră, cu bucuria c-am trecut dincolo, dar cu
durerea momentului respectiv, pentru că nu poţi să simţi durerea unui om decât dacă treci
personal prin durerea respectivă. Poţi doar să simţi compasiune sau înţelegere, dar durerea nu o
poţi simţi decât atunci când treci prin ea, la fel cum poate cei care citesc nu pot să simtă durerea
unui copil care înţelege la 4, 5, 7 sau 15 ani că tatăl l-a părăsit.
Sau a unui părinte care se trezeşte cu un telefon de genul acesta: „Copilul ţi-a căzut de pe
dig, la mare”. Ce-au schimbat toate acestea în viaţa ta?

Dana Glazer:
Mi-am dat seama că ceea ce căutam era lângă mine şi trebuia să mă opresc. M-am oprit şi
am fost bucuroasă că mi s-a arătat Tatăl ceresc, care era lângă mine, de fapt, şi m-am simţit
ruşinată că atâţia ani nu L-am văzut că era acolo, atât de bun şi de palpabil.
Mi se arătase deja prin atâtea lucruri şi nu am fost capabilă să-L văd, poate din
încăpăţânare, nu ştiu. Când am realizat că El este acolo, mi-am dorit din tot sufletul să mă schimb
pentru El. Aşa cum El este acolo pentru mine şi aşa cum El şi-a trimis Fiul preaiubit pe pământ,
am vrut şi eu să mă pot numi copil al Lui şi să mă schimb pentru El.

Reporter:
Cum s-au schimbat relaţiile tale pe orizontală, după ce relaţia ta personală cu Dumnezeu
s-a schimbat, lucru pe care El îl aştepta de când te-ai născut?

Dana Glazer:
În primul rând s-a schimbat comunicarea cu soţul meu. Fiind amândoi firi temperamental
colerice, aveam tendinţa de a ne certa sau de a avea dispute pe anumite teme. În primul rând eu
nu concepeam să-i fiu supusă soţului meu.
Reporter:
Este cam dificil să-i spui unei femei, care este colerică sau sangvină prin temperament, că
trebuie să fie supusă soţului ei...
Dana Glazer:
Da, e foarte greu de acceptat şi de multe ori poate mă supun, dar cu o puternică luptă
interioară.
Reporter:
De atâtea ori bărbaţii iau decizii greşite şi nu-şi dau seama că iau decizii greşite. Nu-i
aşa? -:)
Dana Glazer:
Da.
Reporter:
Dar slavă lui Dumnezeu că avem soţii care au o intuiţie şi o înţelepciune feminină
deosebită, care ne ajută foarte mult.
Dana Glazer:
Când mi-am dat seama că am fost creată cu un anumit scop, că am un rol în viaţa de
familie, am încercat să mă schimb pentru soţul meu şi pentru copiii mei, să-mi împlinesc scopul
pentru care am fost creată, să învăţ să-i fiu supusă soţului meu şi să comunic cu el.
Am văzut că atunci când lucrurile merg bine în relaţia mea cu Domnul, lucrurile merg
bine şi pe orizontală, în relaţia cu soţul şi cu copiii mei. Când am nelinişti, când sunt supărată şi
mă îndepărtez de Domnul, atunci parcă nimic nu îmi iese bine. Sunt mereu nervoasă şi uit un
lucru foarte important: că, în primul rând, trebuie să mă împac cu Domnul, şi după aceea
problemele se rezolvă uşor.
Reporter:
Este interesant că după ce ai învăţat să fii supusă soţului tău - ceea ce este o învăţătură
biblică - te-ai înscris la Facultatea de Drept, pe care ai absolvit-o. Asta demonstrează că atunci
când te întorci la Dumnezeu eşti împlinită pe toate planurile, chiar dacă accepţi şi această
învăţătură biblică a supunerii, care poate părea o nebunie de-a dreptul anacronică pentru lumea de
astăzi, în care feminismul şi egalitatea între sexe sunt un flagel promovat cu agresivitate.
Tu ţi-ai făcut o carieră, cu ajutorul soţului tău şi cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce
demonstrează că aplicarea de bunăvoie a principiilor Bibliei nu te face mai îngust, nu te reduce,
nu te face „legumă”, ci te ridică.
Spunea cineva că va veni o vreme când majoritatea oamenilor vor înnebuni. Şi această
majoritate le va spune celor care vor rămâne normali şi alipiţi de Dumnezeu: „Voi sunteţi nebuni,
pentru că nu acceptaţi homosexualitatea sau depravarea”. Este aşa de greu acum să rămâi în
echilibru, legat de Dumnezeu şi ancorat în principiile Lui!
Într-o lume în care cei puşi să apere legea, mint, fură şi înşală, ar fi poate interesant să
apară într-o zi ceva de genul: „De astăzi se scoate minciuna din minţile tuturor oamenilor”. Nici
un om nu va mai şti că există minciună sau că există posibilitatea de a minţi. Doamne, câte lucruri
s-ar schimba în lume din ziua respectivă!

Dana Glazer:
Dragi cititori, nu vă lăsaţi duşi de valul frumuseţilor sau al discotecilor. Au un farmec
fals. Căutaţi-L pe Dumnezeu, pentru că mai târziu, poate va fi prea târziu.

Reporter:
Dumnezeu să vă ajute să-L descoperiţi pe El la timp, dragii şi iubiţii noştri cititori.

RAUL CIONCA

TOATĂ LUMEA SE ÎNVÂRTEA ÎN JURUL MEU - EU ERAM CENTRUL ATENŢIEI


MELE.

Trăiam în promiscuitate. Totul avea conotaţii sexuale pentru mine: vorbirea, purtarea, felul în
care mă îmbrăcam, felul în care arătam. În sensul că îmi doream să fiu privit, să privesc, să
flirtez. Nu trebuia ca păcatul să se consume neapărat, dar totul era îmbrăcat într-o aură de
sexualitate, de lascivitate, de senzualitate.

În 2002-2003 Raul Cionca a fost campion european la karate.


Reporter:
Raul care sunt cele mai importante evenimente din viaţa ta de până acum? Sportul,
şcoala, întâlnirea cu Dumnezeu sau prietenele?

Raul Cionca:
M-ai pus într-o situaţie destul de delicată. Acum cel mai important pentru mine este
Dumnezeu. Cel mai important moment, mai frumos şi mai graţios a fost momentul în care
Dumnezeu S-a întâlnit cu mine şi eu cu El.
Eu sunt din Satu Mare. Viaţa mea, de la o anumită vârstă, când am început şi eu să am
conştiinţă de sine, a fost destul de zbuciumată.

Reporter:
De prin clasa a VI-a sau a VII-a, când ai început să te uiţi mai mult în oglindă şi să fii mai preocupat de
aspectul exterior...

Raul Cionca:
...de imaginea de sine şi aşa mai departe. Toată lumea şi tot ce făceam se învârtea în jurul
meu. Eu eram centrul atenţiei mele; eram un tip foarte încrezut. Totuşi, de fiecare dată când
făceam lucruri neplăcute era ceva mult mai adânc, care-mi atrăgea atenţia, care mă făcea să nu mă
simt bine, care mă făcea ca seara, înainte de culcare, să-mi cer scuze.
Doar faptul că ne dăm seama de greşelile noastre şi este deja o mare binecuvântare. Eu
mi-am dat seama de greşelile mele şi am trăit mult timp cu sentimentul acesta.
La liceu am făcut sport de performanţă şi am avut rezultate bune. Am avut succes pe plan
şcolar şi sportiv. Implicit mândria a început să-şi spună cuvântul în viaţa mea şi m-am comportat ca
atare. Am devenit enervant pentru alţii.
În prezenţa mea doar prietenii cei mai apropiaţi se simţeau bine, pentru că aveam tendinţa
de a-i pune pe ceilalţi într-o lumină nefavorabilă şi de a mă ridica pe mine.

Reporter:
Ai avut între timp şi prieteni, prietene? Au început să-ţi placă distracţiile, fetele,
prieteniile?
Raul Cionca:
Da, am avut prieteni. Când eşti un tip extrovertit, când nu-ţi este ruşine de cum arăţi,
atunci bineînţeles că este uşor să-ţi faci prieteni şi prietene.
Pentru mine fetele reprezentau o modalitate de a-mi satisface dorinţele. Îmi plăcea să mă văd
frumos în ochii lor şi-mi era suficient. Nu mă interesa personalitatea lor, nu mă interesau dorinţele
lor, nu mă interesa cine sunt şi ce vor de la mine. Pur şi simplu voiam doar ca eu să mă simt bine.
Asta până am întâlnit o domnişoară. Eram la liceu. Am crezut că o iubesc foarte mult. Mi-
am arătat sinceritatea şi sentimentele caracteristice vârstei de adolescent, dar am fost dezamăgit.
Atunci am tras concluzia: „Când îţi arăţi sentimentele faţă de o fată, vei fi dezamăgit. Trebuie să
te comporţi ca atare”.
Am ajuns la facultate şi am început să iau atitudine, în sensul că, dacă până atunci eram
un tip încrezut şi nu mă interesau dorinţele lor şi nu mă interesa cine sunt ele, la facultate am
devenit şi mai rău. Ceea ce nu mi-a fost deloc folositor, pentru că această frustrare a mea din
trecut m-a determinat să-i frustrez pe ceilalţi şi a acumulat în mine şi mai multă amărăciune.

Reporter:
Cum te percepeai în anii 2002-2003, când ai câştigat Campionatul European de Karate şi
erai în culmea gloriei?

Raul Cionca:
Au mai fost şi înainte momente de glorie, am mai participat la competiţii de prestigiu şi
am reuşit să ajung pe podium alături de nume importante din lumea karate-ului.
Dar în 2002 a fost un moment deosebit pentru că am ajuns foarte greu acolo. A fost o
încununare a eforturilor mai multor oameni - ale părinţilor mei, ale antrenorilor, ale prietenilor şi
ale profesoarei Florina Popa.

Reporter:
Care a fost momentul maxim din punct de vedere spiritual, momentul întâlnirii tale
personale cu Domnul Isus Cristos, Cel care ţi-a schimbat întreaga viaţă?

Raul Cionca:
Prima oară am auzit vorbindu-se despre un Dumnezeu viu, care poate schimba viaţa unui
om, de la prietenul meu Adrian, cu care am fost coleg de liceu. Am mers pe la el şi el mi-a vorbit
atunci foarte serios, foarte dezinvolt, foarte liber şi liniştit despre un Dumnezeu atât de real încât
atunci chiar mi-am dorit să-L cunosc şi eu pe acest Dumnezeu.
A fost momentul în care am început să deschid Biblia şi să citesc din Biblie. Am început
să-mi regăsesc viaţa sau ziua trecută într-un pasaj, într-un verset, într-un cuvânt.
A fost ceva deosebit atunci când am început să descopăr că această carte este mai mult
decât o scriere oarecare. Dar - există un „dar” - nu am avut puterea de a lua atitudine. Nu am
avut puterea şi m-am zbătut, pot să spun, vreo 2-3 ani în acest joc între alb şi negru.
Cu toate că citeam din Biblie şi mă rugam, m-au stăpânit mult timp păcatele mele.
Oamenii le spun astăzi „probleme”. Eu, ca şi creştin, vreau să le spun „păcate”. Chiar am trăit în
promiscuitate. Chiar am fost un păcătos. Chiar sunt un păcătos, dar un PĂCĂTOS IERTAT.

Reporter:
Care erau păcatele tale la vremea respectivă?

Raul Cionca:
Unul dintre cele mai mari păcate era viaţa sexuală. Trăiam în promiscuitate. Totul avea
conotaţii sexuale pentru mine: vorbirea, purtarea, felul în care mă îmbrăcam, felul în care arătam.
Îmi doream să fiu privit, să privesc, să flirtez. Nu trebuia ca păcatul să se consume
neapărat. Dar totul era îmbrăcat într-o aură de sexualitate, de lascivitate, de senzualitate. La un
moment dat, toate gândurile astea care-ţi întunecă privirea te trimit într-o lume de amorţeală.
Am început să am mai puţin randament pe plan sportiv şi pe plan şcolar. Învăţam foarte
puţin, credeam că sunt „Ombelico del Mondo” şi că trebuie să învăţ 2-3 zile pentru a lua un
examen. Nu a fost aşa.

Reporter:
Ai fost condiţionat de mediu, ţi-a fost indus acest comportament sexual? Acest mod de a
gândi se toarnă acum „cu găleata” în mintea oamenilor. Lumea parcă a înnebunit. Totul este doar
despre sex sau sexualitate. Peste tot poţi vedea lucruri care fac referire sau trimitere la sex.
Ai fost condiţionat de mediul exterior sau toate aceste tendinţe spre păcat au pornit din
interiorul tău?

Raul Cionca:
Analizând problema mai în profunzime, mi-ar fi uşor să dau vina pe mediul exterior. Nu
aş vrea nici o clipă să mă dezbrac de haina vinovăţiei şi să spun că mediul a fost de vină sau
anturajul.
Auzind că este bine să-ţi pierzi virginitatea la 14-15 ani, având prieteni care au făcut asta,
îţi doreşti şi tu, nu? Şi atunci acţionezi ca atare.
Pe urmă, vine vârsta adolescenţei târzii, 18-20 de ani, când deja eşti conştient şi
responsabil de faptele tale.
Ajungând la facultate am dat peste un anturaj care nu a fost tocmai potrivit. N-aş vrea să
intru în detalii. Cert este că petreceam noapte de noapte.

Reporter:
O viaţă de zi în fiecare noapte...

Raul Cionca:
Pentru mine „ziua” începea în jurul orelor 22 şi ajungeam dimineaţa la ora 4-5 mahmur.
De foarte multe ori mă trezeam trist în mijlocul râsului. Bine, asta deja după ce am
început să aflu despre Dumnezeu şi să citesc despre Dumnezeu.

Reporter:
Există un martor pus de Dumnezeu în om, şi anume conştiinţa. Te-am întrebat dacă ai
avut senzaţia că mediul exterior te-a influenţat sau a pornit din tine, pentru că psihologia laică
spune că omul este bun în sine însuşi, dar mediul îl condiţionează să fie rău, pe când Biblia spune
că omul este rău în sine însuşi şi are nevoie de Altcineva care să-l ridice de acolo.
Psihologia laică spune: „Caută în tine însuţi; vei găsi acolo rădăcinile bune şi vei putea să-ţi
rezolvi problemele”. Această abordare este ca şi cum ne-am trage singuri de guler să ne
ridicăm în sus.
Biblia, dimpotrivă, spune că avem nevoie de altcineva, din afara noastră, avem nevoie
de Cristos, care să ne ridice din păcat şi din mocirlă.

Raul Cionca:
Am căutat foarte mult în mine însumi...

Reporter:
...poţi doar să te prăbuşeşti atunci când cauţi în tine însuţi, pentru că eşti gol. Ai nevoie să
fi umplut de Cristos.

Raul Cionca:
Chiar am căutat în mine însumi, dar nu am văzut prea multe porniri frumoase şi pure. Eu
cred că puritatea, curăţia, lumina şi tot ceea ce-i frumos vine doar în momentul în care admiţi că
Dumnezeu te-a creat şi că El, doar El, poate să te schimbe şi să te cureţe.

Reporter:
Fiind un om care L-ai întâlnit pe Cristos, care ai fost atins de mâna Lui şi de puterea Lui,
prin Duhul Sfânt, cum îţi vezi viaţa acum? Cum Îi spui că-L iubeşti, că este frumos, că este viaţa
ta?

Raul Cionca:
Din momentul în care Dumnezeu m-a luat în mâna Lui, este ca în povestea cu urmele pe
nisip: „Doamne, unde ai fost când mi-a fost greu?”. Şi ne vedem doar paşii noştri. Dar El ne
spune: „Nu, nu erau paşii tăi, erau paşii Mei, pentru că Eu te-am luat în braţe când ţi-a fost
greu”.
Cândva am cunoscut o fată. Am avut atunci neşansa de a vorbi cu diavolul. Dumnezeu S-
a arătat maestru şi-n acele momente şi S-a folosit de acel incident, de acea clipă de umbră şi de
frică, pentru a mă scoate la lumină.
Când cunoşti o asemenea fată, când simţi că eşti în prezenţa răului, nimic nu te mai
bucură. Ai impresia că nimic nu te mai poate scăpa de acolo, că eşti într-un tunel negru, un abis, o
cădere din care nu poţi să te mai ridici decât eventual zburând în sens invers.
În acele clipe l-am cunoscut pe Cusman Cionca, pastorul bisericii „Metanoia” din
Timişoara. El m-a ajutat să mă ridic. Aici este noua mea familie - biserica în care m-am integrat.
Este „Trupul” în care Dumnezeu m-a potrivit, pe care mi l-a pregătit şi pentru care vreau să-I mulţumesc
Lui.
Reporter:
Care crezi că este raţiunea pentru care Pavel spune: „S-alergăm spre ţintă, pentru
premiul chemării cereşti?”. De ce face o paralelă cu sportul?
Raul Cionca:
Am crezut că dacă Îl cunosc pe Dumnezeu, totul va fi mirific, va fi ca-ntr-un basm. Este
mult mai frumos decât într-un basm, pentru că într-un basm sunt reguli dinainte stabilite, ori în
viaţă nu sunt, ci viaţa este imprevizibilă.
Şi Dumnezeu Se arată maestru în fiecare zi, la fiecare pas din alergarea mea. Se arată
maestru pentru că îngăduie încercarea şi mă ajută să ies din ispită.
Este ceva fantastic cum Se foloseşte El de fiecare dată de toate clipele pe care eu le
consider grele şi de neîndurat, ca să-mi arate că toate aceste momente au un scop foarte bine
definit în umblarea mea - de a mă face desăvârşit. Desăvârşirea aceasta culminează - spune Biblia
- cu dragostea de oameni, cu iubirea faţă de cei din jur.
Dumnezeu mă binecuvântează cu dragostea celor din jur. Tot Biblia spune că „Dragostea
celor din jur preţuieşte mai mult decât aurul şi agintul”. Dragostea celor din jur nu este meritul
meu, nu este consecinţa a ceea ce eu fac, spun sau gândesc. Este consecinţa faptului că Dumnezeu
mă iubeşte, îmi trimite oameni care să mă iubească, să aibă grijă de mine, să-mi spună că mă
iubesc.
Reporter:
Poate sunt printre cititorii noştri persoane care şi-ar dori să devină campioni europeni la
karate sau la un alt sport. Poate sunt oameni pentru care relaţiile sexuale în afara căsătoriei -
relaţii sexuale neîngăduite de Biblie - constituie un mod de viaţă. Poate absolvirea unei şcoli, cum
este Facultatea de Drept pe care ai absolvit-o tu, constituie, la fel, un ţel. Ce le-ai spune acestor
oameni?

Raul Cionca:
Faptul că eu am terminat Facultatea de Drept, că am câştigat aceste competiţii, că am
prieteni sau că am ieşit din promiscuitate, nu mi se datorează mie decât într-o măsură foarte mică.
Se datorează milei lui Dumnezeu.
În momentul în care eu am strigat: „Doamne, ajută-mă. Uite, au venit, au ieşit fustele,
au ieşit imaginile voluptoase…”

Reporter:
„…strada-i plină de carne goală”, spunea pastorul Iosif Ţon…

Raul Cionca:
...am strigat la Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mă, fă ceva”. Şi El mi-a dat
putere să trăiesc o viaţă corectă, după voia Lui.
Vreau să le spun tuturor tinerilor că nu trebuie să treacă pe unde am trecut eu. Nu este
nevoie.
Tatăl meu îmi spunea: „Adevăraţii înţelepţi învaţă din greşelile altora”. Eu vă spun:
„Fiţi înţelepţi. Urmaţi-L pe Dumnezeu, învăţaţi din greşeala mea”.
Aş vrea să vă îndemn pe toţi, tineri sau mai puţin tineri: Scăpaţi de promiscuitate. Faceţi
un pas către Dumnezeu şi El vă va cuprinde cu toată dragostea Lui. Iar restul, succesul pe plan
sportiv sau profesional, restul vine de la sine; toate celelalte ne sunt date pe deasupra.

BEBE TOMECI

ORI ÎI SLUJESC LUI DUMNEZEU,


ORI SLUJESC CELUI RĂU

S-a vorbit despre subiectul: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; ori slujesc lui Dumnezeu ori
slujesc celui rău”. Mi-am dat seama că şi eu trebuie să iau o decizie cu privire la viaţa mea.

Reporter:
Bebe Tomeci s-a născut lângă Câmpulung Muscel, în judeţul Argeş, iar soţia lui - Ani -
este din zona Piatra Neamţ. Au terminat amândoi Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti
şi au doi copii: Flavius şi Rebeca.
Bebe, voi aţi avut o naştere fizică, dar aţi experimentat şi „naşterea din nou”. Când a avut loc pentru voi
această „naştere din nou” şi ce a însemnat aceasta pentru voi?

Bebe Tomeci:
Naşterea noastră din nou s-a petrecut pe la începutul anilor ’92. Eram studenţi în
Bucureşti, în anul IV de facultate. Eram într-o perioadă de căutări. Nu ştiam exact ce căutam.
Eram căsătoriţi de un an şi jumătate şi simţeam că ceva trebuie să se întâmple în viaţa noastră.
Am început să mergem des la Mănăstirea Caşin de lângă Bucureşti. Plăteam acolo 100 de
lei ca să se roage pentru noi timp de trei luni. Dar nu simţeam o împlinire sau o schimbare în viaţa
noastră.

Reporter:
Colegii de facultate v-au invitat într-o zi la o întâlnire cu alţi tineri creştini. De ce te-ai
dus acolo?
Bebe Tomeci:
Soţia mea era foarte entuziasmată. Primise o Biblie de la colega noastră Simona Palade şi
mi-a spus: „Bebe, am cunoscut nişte tineri speciali, deosebiţi”. Era pur şi simplu încântată. Eu nu
fusesem cu ea, dar mă gândeam: „Ce a putut să vadă de a venit aşa de entuziasmată?”.
Ne-am dus împreună la Biserica Baptistă Golgota din Bucureşti, unde s-a predicat despre
subiectul: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; ori slujesc lui Dumnezeu ori slujesc celui rău”.
Mi-am dat seama că şi eu trebuie să iau o decizie cu privire la viaţa mea.
Fiind mai sentimental, am ieşit de acolo cu lacrimi în ochi. Mi-am dat seama că
Dumnezeu mă cheamă să iau o decizie cu privire la viaţa mea. Şi am luat-o. Am mers în
continuare la acea biserică, unde am văzut oameni care-L căutau pe Dumnezeu şi am început să
înţeleg Cuvântul Lui.
La căminele studenţeşti veneau nişte misionari care se strângeau în grupuri mici şi făceau
studii biblice. Mi-am dorit şi eu să merg la acele studii. Încet-încet, fără să-mi dau seama, am
început să creştem şi să cunoaştem planul lui Dumnezeu legat de mântuirea noastră personală.
Pas cu pas am început să mă rog şi să înţeleg Biblia.

Reporter:
Ţi-au explicat-o alţii sau ai înţeles-o citind tu însuţi?

Bebe Tomeci:
Aş spune că şi citind, dar şi văzând şi auzind de la alţii. La început, când citeam singur,
nu-nţelegeam multe lucruri, dar acum ştiu că este normal să se întâmple aşa. Era ceva destul de
nou pentru mine. Îi întrebam pe prietenii mei: „De ce scrie aşa şi aşa?”, iar ei îmi explicau.
Atunci înţelegeam şi puteam să le pun în armonie cu alte lucruri pe care le înţelegeam. Aşa am
înţeles Cuvântul lui Dumnezeu.
De mic copil am avut teamă de Dumnezeu. Dar cunoaşterea Lui a venit când am început
să cunosc Cuvântul Lui. La început credinţa mea era mai mult sentimentală, ca a unui copil -
superficială. Şi eram purtat „încoace şi încolo”. Când am început să ştiu ce scrie Dumnezeu legat
de cutare sau cutare lucru, atunci credinţa mea a devenit mai adâncă, mai puternică. Biblia -
Cuvântul lui Dumnezeu - este un lucru esenţial, fundamental pentru credinţa unui om.

Reporter:
Cum te raportezi acum la Dumnezeu? Este Dumnezeu un prieten apropiat pentru tine sau
Îl percepi ca fiind undeva, departe, fără să se intereseze de tine?

Bebe Tomeci:
Nu pot spune că este departe. A fost lângă mine şi a fost lângă noi când noi eram departe
de El cu gândul, cu inima şi cu faptele noastre. Dar încerc să-L păstrez pe Dumnezeu în viaţa mea
ca şi centru, aşa cum, ca fiinţe biologice, avem anumite funcţii fiziologice, fără de care nu putem
trăi. Nu putem trăi fără aer, apă, somn, mâncare. La fel, dacă nu trăieşti punându-L pe Dumnezeu
în centrul vieţii tale spirituale, nu te rogi, nu citeşti Scriptura, vrând-nevrând te îndepărtezi de
Dumnezeu. Este o luptă şi o alegere.
Eu şi soţia mea încercăm să ne centrăm viaţa pe Dumnezeu, pe Cuvântul Lui, pe
rugăciune, să avem o viaţă spirituală ritmică, aş spune. Dacă nu ne rugăm o perioadă sau suntem
prea obosiţi de alte lucruri, simţim imediat, ca un fel de ceas biologic, spiritual, că partea
spirituală din noi scade şi firea pământească din noi se manifestă mai rău. Atunci trebuie să ne
oprim imediat şi să stăm lângă Dumnezeu, să medităm, să citim Biblia şi să ne rugăm.

Reporter:
Care sunt rezultatele misiunii tale, împreună cu organizaţia „Alege viaţa”, între studenţi?
Care sunt bucuriile pe care le ai acolo?

Bebe Tomeci:
Sunt şi bucurii, şi greutăţi, dar şi tristeţi. Uneori vin seara descurajat şi mă întreb: „Cine
mai vrea să asculte mesajul şi Cuvântul Tău, Doamne?”. Uneori sunt descurajat, dar alteori văd
oameni care Îl primesc pe Domnul şi văd cum inima lor abia a aşteptat ca cineva să meargă şi să
le vorbească despre Dumnezeu. Pentru aceşti oameni merită să mergem mai departe. Şi
Dumnezeu lucrează.

Reporter:
Este foarte dificil atunci când ai de-a face cu mentalităţi greşite sau când trebuie să te
confrunţi cu ideile preconcepute ale oamenilor.
Pastorul Richard Wurmbrandt, evreu fiind, a mers odată într-o biserică ortodoxă din Sibiu
ca să predice. S-a strâns multă lume, iar soţia pastorului era şi ea acolo, prin mulţime. La un
moment dat, o doamnă de lângă ea, îi spune doamnei Wurmbrandt, evreică şi ea: „Vine un ‘jidan’
să ne vorbească”. La care soţia pastorului Wurmbrandt îi răspunde: „Vine un ‘jidan’ să ne
vorbească despre un alt ‘jidan’”. Adică vine un evreu să ne vorbească despre evreul Isus Cristos.
Aşa se întâmplă când oamenii au idei preconcepute. Ei nu înţeleg că dorinţa noastră sinceră
este să-L prezentăm pe Dumnezeu şi să vorbim despre ceea ce a schimbat El în viaţa noastră. Aşa
cum spuneai tu, soţia ta a găsit o bucurie extraordinară la prietenii aceia, încât n-a rezistat şi te-a
chemat şi pe tine: „Haide să mergem, să vezi şi tu”. La fel cum a procedat soţia ta cu tine, şi tu la
rândul tău cu alţii, la fel facem fiecare dintre noi. Fără alte interese meschine, fără intenţia de a
strica ceva în gândirea oamenilor, ci de a-L prezenta pe Cristos.
În spatele acestei lucrări este Dumnezeu. Când mărturisim adevărul lui Dumnezeu, un om
poate fi schimbat. Apoi Evanghelia ajunge în familia lui, la cei din casa lui, şi Cristos poate
deveni stăpânul acelei case.

ANA-MARIA VOICULESCU
(DARIE)

SUNT IUBITĂ ŞI ACCEPTATĂ AŞA CUM SUNT.


CÂND VIAŢA MEA SE VA SFÂRŞI, VOI FI CU DUMNEZEU.

Doamne, ştiu că sunt păcătoasă şi am nevoie de iertarea Ta. Te rog să vii în viaţa mea, să-mi ierţi
păcatele şi să faci din mine ceea ce Tu doreşti.

Reporter:
Ana-Maria, tu te-ai întors la Dumnezeu răsfoind o broşură care se numea „A doua
venire”. Despre ce era vorba în broşura respectivă?

Ana-Maria Voiculescu (Darie):


Era vorba despre a doua venire a Domnului Isus Cristos. Am citit broşura când aveam 10-
11 ani. Ştiam ceva despre a doua venire, dar nu eram foarte sigură ce se va întâmpla atunci. Ştiam
că Domnul Isus a fost pe pământ, dar n-am înţeles de ce a fost pe pământ. Ştiam doar că a murit
pe o cruce, şi-atât.

Reporter:
Când ai înţeles scopul venirii Domnului Isus Cristos pe pământ? Scopul primei Lui veniri
şi scopul celei de-a doua veniri, care va urma?

Ana-Maria Voiculescu (Darie):


Nu mi-am pus niciodată problema existenţei lui Dumnezeu. Îmi plăcea să aflu mai multe,
dar încă nu ştiam scopul primei Sale veniri. Ştiam că la a doua venire va veni să judece, dar nu
mă gândeam cum o să fac faţă acestui lucru.
Într-o zi am citit o broşură intitulată „A doua venire”. Acolo se vorbea despre acea
judecată. Dar ceea ce mi-a atras atenţia era că se vorbea despre Isus Cristos, care a venit, a murit
pe cruce pentru păcatele mele, iar „catastiful” cu faptele mele rele va fi şters.
Atunci am înţeles prima dată care este legătura dintre moartea lui Isus, prima Lui
venire, şi viaţa mea personală.
Până atunci credeam că Isus a murit aşa, în general, pentru lumea întreagă, dar atunci am
văzut că a murit pentru mine personal. Şi am decis să-L primesc în viaţa mea, să-I spun că am
nevoie de iertarea Lui şi că vreau să merg cu El în Cer atunci când va veni judecata.
Ceea ce am spus atunci a fost ceva de genul: „Doamne, ştiu că sunt păcătoasă şi că am
nevoie de iertarea Ta. Te rog să vii în viaţa mea, să-mi ierţi păcatele şi să faci din mine ceea ce
Tu doreşti”.
După ce-am spus această rugăciune, n-am ştiut ce să fac mai departe. Ştiam doar că acum
sunt iertată, că Dumnezeu mă consideră de acum o fiică a Lui, dar mai departe nu ştiam ce să fac.
Am găsit pe acasă un Nou Testament şi am început să-l răsfoiesc. Ceea ce s-a întâmplat
atunci mi-a schimbat viaţa. Mi-a dat o direcţie şi un scop spre care să merg. Mi-a dat o siguranţă
şi o pace pe care nu le-am putut găsi nicăieri înainte. Şi pot să spun că, practic, din acel moment
mi-a schimbat viaţa cu totul.

Reporter:
Nu-ţi pare rău că ai ales acest drum? Nu-ţi pare rău de lucrurile pierdute, de anii tinereţii?
Între 15 şi 20 de ani sunt oarecum cei mai frumoşi ani, în care poţi să te distrezi cu prietenii, să
mergi la chefuri, să mergi la discoteci, să cunoşti toate plăcerile vieţii. Ţi-ai văzut atâţia colegi
distrându-se, bucurându-se, fiind fericiţi.

Ana-Maria Voiculescu (Darie):


Nu, n-am nici o urmă de regret. Am văzut colegi distrându-se. Nu ştiu cât de mult se
bucurau. Cred că bucuria este ceva care vine din interior şi nu ţine de circumstanţe.
La mine este o bucurie care nu vine din ceea ce fac, din ceea ce se întâmplă în jurul meu,
ci din relaţia mea cu Dumnezeu. Şi cred că acesta este cel mai important aspect. Nu am nici un
regret pentru decizia luată.

Reporter:
Ce înseamnă pentru tine relaţia personală cu Dumnezeu? La ce se rezumă sau în ce
constă?

Ana-Maria Voiculescu (Darie):


Zilele acestea am avut un program foarte aglomerat, şi mi-a fost greu să găsesc un timp în
care să stau mai mult cu Dumnezeu, să citesc din Biblie. Am simţit imediat că îmi lipsea părtăşia
cu Dumnezeu. Am început să fiu mai supărăcioasă, şi nici atitudinea mea interioară nu a fost una
foarte bună.
Cred că relaţia cu Dumnezeu este o relaţie de clipă cu clipă, nu doar de zi cu zi. Nu-mi este
de ajuns să am doar un timp în care să citesc Biblia vreme de o oră, să mă rog şi după aceea să uit
de asta, ci trebuie să-L implic pe Dumnezeu în fiecare moment al vieţii mele. Şi asta nu este un lucru uşor.
Sunt momente în care există scăpări, dar cred că Dumnezeu ne cheamă la o relaţie intimă
cu El, să stăm aproape de El clipă de clipă. Acum lucrez cu organizaţia „Alege viaţa” - le vorbesc
despre Dumnezeu studenţilor din cămine.

Reporter:
Să ne imaginăm următorul scenariu: intri într-o cameră de cămin şi presupunem că acolo
sunt trei fete, dintre care una ascultă muzică, alta învaţă, iar cealaltă face fiţuici. Ce le spui?
Ana-Maria Voiculescu (Darie):
Punctele pe care aş vrea să le ating într-o discuţie ar fi următoarele: în primul rând să ştie
că Dumnezeu le iubeşte. Al doilea punct se referă la faptul că există o problemă
în viaţa lor, care este păcatul. Isus Cristos este soluţia pentru păcatul lor.
Şi ultimul punct este că au şi ele ceva de făcut: să ia o decizie. Aleg să Îl urmeze pe Isus,
să se-ncreadă în El sau nu?

Reporter:
În final cu ce-ai vrea să rămână cititorii?
Ana-Maria Voiculescu (Darie):
Întâlnirea mea cu Dumnezeu mi-a schimbat viaţa. Viaţa mea a căpătat o direcţie şi un
sens - ştiu că sunt iubită, ştiu că sunt acceptată aşa cum sunt. Şi mai ştiu că atunci când viaţa mea
se va sfârşi voi fi cu Dumnezeu.
Mă gândesc să răspund la o întrebare cu care m-am confruntat des. Această întrebare este:
„Dacă eu o să aleg să merg cu Dumnezeu, ce se va întâmpla cu viaţa mea? Va trebui să stau
închisă într-un loc, să merg într-o mănăstire, n-o să mai am relaţii cu prietenii mei?”.
Sunt temeri pe care le-am întâlnit la mulţi oameni. Dar când văd cum a schimbat Dumnezeu
viaţa mea, când văd împlinirea pe care mi-a adus-o şi bucuria pe care o am în inimă, nu pot să
spun decât că merită să-ţi trăieşti viaţa cu Dumnezeu. Pentru că dacă ai o viaţă cu Dumnezeu eşti
împlinit. Şi Dumnezeu va purta de grijă să-ţi dea tot ce ai nevoie.

HILDE BARTA

MI S-A PĂRUT CĂ TOATĂ TREABA ASTA CU DUMNEZEU ESTE DOAR O


POVESTE

Mă uitam la cer şi la stele şi am simţit o bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost


exact acolo, cu mine în cameră, şi m-ar fi luat în căuşul palmei Lui.

Reporter:
Hilde, ce a schimbat Dumnezeu în viaţa ta? Ce a făcut Dumnezeu în
sufletul tău şi am putea să vedem şi noi?

Hilde Barta:
Cum se spune: „Omul cel vechi moare şi renaşte un alt om”. Altfel spus:
„Deocamdată, demolare”.
Am senzaţia că Dumnezeu demolează fiecare părticică din omul meu cel
vechi, din visurile şi sentimentele pe care le-am avut. Dar, chiar dacă doare foarte
mult demolarea, mă bucur să văd câte o nouă cărămidă în mine.

Reporter:
Care sunt lucrurile demolate de Dumnezeu şi care sunt cele pe care tot El le
construieşte în viaţa ta?

Hilde Barta:
Am crescut într-o familie credincioasă, care avea o formă de evlavie. Prima
oară am fost dusă la biserică de bunicul meu, în satul în care locuiau bunicii.
Bunica a fost cea care m-a învăţat prima dată rugăciuni. Atunci eram copil
şi atâta vreme cât am mers la biserică a fost bine, însă crescând mai mare şi
învăţând să gândesc singură, mi-am dat seama că era o diferenţă extraordinar de
mare între ceea ce spuneau ei în rugăciuni, în mersul la biserică şi ceea ce trăiau.
Asta pentru că în familia bunicilor era un etern scandal, certuri şi bătăi.
Atunci mi s-a părut că toată treaba asta cu Dumnezeu este doar o poveste,
iar Dumnezeu - dacă există aşa ceva - este undeva departe şi n-are nimic de-a face
cu pământul şi cu viaţa de pe pământ. La 12 ani am devenit o atee convinsă.
Când învăţam la biologie că viaţa a apărut prin evoluţie, o colegă
credincioasă susţinea că viaţa a apărut prin creaţie. Noi toţi râdeam de ea.
În clasa a VIII-a îmi era frică la gândul că nu voi intra la liceu, aşa că am
început iarăşi să mă rog.
Reporter:
Ţi-ai mai amintit tu ceva de pe vremea bunicilor... Parcă ar fi Cineva,
undeva, care are ar putea rezolva…
Hilde Barta:
...de fapt, Dumnezeu a fost un fel de refugiu pentru mine. Am luat totuşi în
considerare varianta că poate El ar exista şi m-am gândit: „De ce să nu încerc?’’.
Reporter:
Probabil pentru tine era adevărat ceea ce spuneau gânditorii comunişti şi
atei: „Dumnezeu nu există. Există doar noţiunea de Dumnezeu, care este o ’cârjă’
pentru cei slabi”.
Hilde Barta:
Da! Viaţa mea de credinţă a avut suişuri şi coborâşuri. Am descoperit Biblia pe la 16 ani şi
mi-amintesc că în vacanţa de vară nu am citit nimic altceva decât Biblia. Eram îndrăgostită de ceea
ce descoperisem acolo. Mi se părea că Dumnezeu îmi vorbeşte de la inimă la inimă, şi toate
răspunsurile le primesc în mod direct, fără să le mai aştept de la oameni.
Scriptura a fost pentru mine o descoperire extraordinară, o revelaţie. Deşi o
avusesem în casă până atunci, abia în momentul acela am descoperit-o.
Reporter:
Din „cârjă”, Dumnezeu a devenit prietenul tău, un prieten adevărat şi viu,
care este aproape de tine.
Hilde Barta:
Chiar mă gândeam - cum de nu este supărat Dumnezeu pe mine, că L-am
batjocorit şi am râs de cei credincioşi cu vreo doi ani înainte. Am văzut că avea
foarte multă răbdare cu mine. Atunci am hotărât mai serios să mă apropii de El şi
mi-am propus să citesc în fiecare zi 3 capitole din Biblie, pentru că voiam să-L
cunosc cât mai mult.
Mă rugam în fiecare seară în faţa geamului. Într-o seară era atât de frumos
afară, senin, cu o lună imensă şi strălucitoare şi am început să mă rog cu cuvintele
pe care mi le formasem deja; era aproape un ritual, spuneam aceleaşi cuvinte. Dar
la un moment dat n-am mai putut să rostesc cuvintele; mă uitam doar la cer şi la
stele şi am început să plâng şi… am plâns, am plâns, şi deodată am simţit o
bucurie imensă, de parcă Dumnezeu ar fi fost exact acolo, cu mine în cameră, şi
m-ar fi luat în căuşul palmei Lui.
A fost o senzatie extraordinară. Nu înţeleg de ce mi-a răspuns Dumnezeu
atunci aşa, pentru că eu nu-L cunoşteam personal, ci eram doar în căutarea Lui. Dar
El mi-a răspuns tocmai pentru a-mi confirma prezenţa Lui şi bucuria de a fi în
prezenţa Lui.
Asta a fost o singură dată. Nu mi s-a mai întâmplat de atunci, deşi m-am
mai rugat. Dumnezeu mi S-a revelat atunci şi ştiu că El există. Dar nu aş vrea ca
alţii să conteze doar pe astfel de experienţe emoţionale, pentru că Dumnezeu există
în afara experienţelor emoţionale.
Reporter:
Nu absolutizăm experienţele, pentru că ele sunt diferite de la persoană la
persoană - doar Cuvântul lui Dumnezeu este absolut - dar nici nu negăm
experienţele personale. Experienţa respectivă ai avut-o în urma studierii Bibliei şi a sincerităţii
inimii tale de a te apropia de Dumnezeu.

Hilde Barta:
La 16 ani am avut o tragedie în familie. Mama mea a murit şi nu am înţeles
de ce s-a întâmplat aşa. Chiar înainte de a muri, m-am pus pe genunchi lângă ea şi
I-am cerut Lui Dumnezeu, cu credinţă, să o vindece, acolo, pe loc, să facă o
minune, să nu moară. Totuşi a murit şi n-am înţeles de ce.
Atunci I-am pus întrebări lui Dumnezeu şi I-am cerut socoteală, dar apoi
am înţeles că trebuie să tac în faţa Lui şi să ştiu că „Toate lucrurile lucrează
împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”.
Am plâns în faţa Domnului, aşteptând un răspuns... sperând că va veni
momentul dezlegării tuturor întrebărilor şi a bucuriei fără sfârşit.
Au trecut anii şi am continuat să citesc din Biblie tot mai puţin. Am intrat
la facultate şi pentru mine acesta a fost un nou început. Mi-am spus: „De acum
încolo nu voi mai lăsa nimic să mă facă să fiu nefericită. Îmi voi căuta prieteni
care să comunice cu mine sufleteşte şi să nu mă rănească, şi mă voi lega doar de
oameni care nu vor muri.”
A fost destul de naiv din partea mea să cred asta, dar a fost visul meu de
copil la 18 ani. Intrând la facultate, mi-am făcut prietene, am avut şi un prieten. Am
trăit bucurii şi dezamăgiri, dar m-am hotărât să nu trec niciodată prin experienţa
bunicilor, iar în momentul în care voi avea un partener de viaţă să fie o înţelegere
foarte bună şi să nu am nici un fel de divergenţe cu el.
Îmi doream să găsesc un soţ credincios. Acesta era un lucru important, deşi
eu mă îndepărtasem deja de Dumnezeu şi nu ştiam cum să-L mai caut. Când
mergeam la Biserică, parcă nu înţelegeam despre ce se predică. Dacă încercam să
mă concentrez, visurile mele zburau şi gândurile mi se duceau la filmele pe care le
văzusem în seara precedentă sau la convorbirile pe care le avusesem cu altcineva.
Şi m-am lăsat, m-am „delăsat” mai degrabă de biserică.
Dumnezeu m-a îngăduit şi a avut foarte multă răbdare cu mine, până când
am ajuns foarte dezamăgită şi de prieteni şi de mine însămi, pentru că relaţia de
prietenie pe care o aveam scârţâia, în mare parte datorită mândriei şi aroganţei mele
în acea relaţie.
Mi-am dat seama că nu sunt în stare să am o relaţie deosebită cu un om,
pentru că apar tot felul de frecuşuri şi nu poate să depindă de mine ca totul să
meargă bine.
Am fost dezamăgită. Mi-am dat seama că niciodată nu voi putea avea o
relaţie în care să nu existe riscul de a ajunge exact ca cea a bunicilor mei. Frica a
intrat iarăşi în sufletul meu. Îndoiala şi teama de viitor, de fericirea sau nefericirea
mea viitoare, era, de fapt, teama că nu pot fi sigură, că nu pot controla lucrurile.
Într-o zi am cunoscut nişte tineri foarte drăguţi, care se întâlneau cu
studenţii şi cântau la chitară, discutau pe teme biblice, se uitau la filme împreună şi
le comentau.
Am văzut între ei o pace şi o prietenie deosebită. M-am ataşat de ei. O fată
din acel grup m-a întrebat dacă vreau să-L cunosc mai îndeaproape pe Dumnezeu,
într-un mod personal. Întrebarea asta a fost exact ceea ce aşteptam. Fără să ştiu că
asta aşteptam, am răspuns din toată inima: DA! A doua zi ne-am întâlnit şi ea mi-a
vorbit despre faptul că Dumnezeu mă iubeşte şi mă acceptă aşa cum sunt.
Aceasta a fost o altă lovitură de graţie, pentru că eu eram foarte imperfectă
şi incapabilă de a iubi necondiţionat, şi ştiam că nu sunt demnă de a fi acceptată.
Apoi mi-a spus că Dumnezeu vrea să-mi ierte toate păcatele. Aceasta a
fost iarăşi o ofertă pe care nu ştiam dacă trebuia să o refuz sau să o accept, pentru
că mi se părea prea mult ca Dumnezeu să mă ierte pentru absolut tot. Am acceptat,
pentru că era o ofertă gratuită. Dumnezeu dorea să mă ierte. Astfel am fost iertată şi
am înţeles că Dumnezeu vrea să comunice zilnic cu mine.
Am început să trăiesc o viaţă nouă. Îmi amintesc că în zilele ulterioare
discuţiei cu acea fată, mergeam pe stradă plină de bucurie.

Reporter:
Ceea ce trăiai tu, unii ar putea numi „extaz religios” sau „mistic”, dar ştim că este vorba
despre Duhul Sfânt, care îi dă omului bucuria şi pacea pe care doar Dumnezeu le poate da.
Domnul Isus Cristos spune: „Vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea; nu v-o
dau cum o dă lumea. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine”. Este
vorba despre pacea şi bucuria care vin de la Dumnezeu, şi nu despre o experienţă
emoţională, trecătoare.
Hilde Barta:
Treptat, m-am integrat în grupul acela de tineri care aparţineau organizaţiei
„Alege Viaţa” - studenţi credincioşi din complexul studenţesc. Acolo am găsit
prieteni de încredere, cărora puteam să le spun toate sentimentele mele, fără teama
că sunt judecată sau pusă la colţ, şi care ştiau să aibă compasiune pentru mine.
Dumnezeu a intervenit şi mi-a spus: „În Mine să-ţi găseşti încrederea. Eu
sunt prietenul tău care nu te dezamăgeşte niciodată. Eu şi doar Eu te accept
necondiţionat. Pe Mine să mă iubeşti cu toată inima ta, de la Mine să aştepţi toată
dragostea şi împlinirea. Eu sunt Cel mai important, nu mai aştepta nimic de la
oameni.”
Prietenii mei îmi spun că sunt hipersensibilă şi am ajuns şi eu să cred asta.
Temperamental vorbind sunt melancolică şi perfecţionistă. Aştept ca oamenii să fie
la un standard foarte înalt şi nimeni să nu greşească; mă revoltă orice mică
greşeală, orice nemulţumire, orice ton al vocii care indică lipsă de dragoste.
Mă aştept ca elevii mei să fie buni, cuminţi, disciplinaţi, cu dragoste de
învăţătură, politicoşi şi respectuoşi. Asta nu se întâmplă şi Dumnezeu mă învaţă:
„Vezi, ei sunt ca şi tine, sunt doar oameni. De ce aştepţi aşa de mult de la ei?”.
Trec printr-un proces în care Dumnezeu îmi pune întotdeauna în minte gândul că trebuie să am
har şi cu mine, pe care mă acuz tot timpul, dar şi cu ei.

CRISTIAN BARBOSU

NE CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE

Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază munca şi nu le spun
niciodată „Te iubesc”. Taţii sunt prea ocupaţi cu munca lor, cu banii şi cu prietenii lor.

Care erau valorile în care credea Cristian Barbosu înainte de a-L întâlni pe Isus Cristos în
mod personal?

Cristian Barbosu:
Îmi plăcea muzica Heavy Metal, Trash, Hard Rock, mai ales Metallica. Titlurile erau
destul de sugestive: „Seek and destroy”, „Kill them all”, „Justice for all” („Caută şi distruge”,
„Ucide-i pe toţi”, „Dreptate pentru toţi”).
Când eram în anturajele acelea, mă îndemnau să beau bere, vin, tot felul de băuturi.
Încercam, dar beam ca şi cum aş fi băut oţet. Simţeam în mine o repulsie a trupului, dar totuşi o
făceam, pentru că ceilalţi o făceau, iar dacă eu nu eram ca ei, nu eram privit cu aceeaşi ochi.

Reporter:
Dacă ţi-au plăcut distracţiile, am putea spune că o viaţă fără Dumnezeu este ca o
distracţie fără muzică.

Cristian Barbosu:
Într-un fel da. Probabil anturajul de atunci, vârsta adolescenţei, personalitatea mea de

sanguinic-coleric, m-au făcut să-mi placă muzica puternică şi cu patos.

Imediat după naşterea mea, părinţii au divorţat. Eu am fost crescut de bunici. În

copilărie, bunicul meu fiind croitor, săracul de el nu ştia ce este „Metallica” şi l-am pus

să-mi decupeze din piele literele „Metallica” şi să mi le pună pe o geacă de blugi.

După o vreme, a dat peste una dintre casetele mele şi a rămas şocat. Atunci i-am spus ce

este „Metallica” – nu este o firmă de vânzare a metalelor feroase, ci o formaţie de muzică

extrem de dură. Această muzică genera în mine un sentiment de gaşcă de o mare

violenţă.

Reporter:
Cum simţeai presiunea din partea grupului? Erai acceptat de grup? De ce aveai aceste
înclinaţii? Doar pentru plăcerea ta sau din dorinţa de a fi acceptat de grup?
Cristian Barbosu:
La liceu anturajul contează foarte mult. Tot ce se îmbrăca, tot ce se asculta în muzică, am
încercat să fac şi eu la fel. M-am lăsat purtat de val şi dus de „furtună”.
Reporter:
Bucuria mare este că în mijlocul „furtunii”, tu ai întâlnit „Stânca” - L-ai întâlnit pe Isus
Cristos. El este „Stânca veacurilor”.
Cristian Barbosu:
Aşa este şi de aceea mă bucur, pentru că în El am găsit împlinirea nu doar a aspiraţiilor
mele spirituale, a destinului meu, ci şi a ceea ce simţeam eu trupeşte, sufleteşte vorbind, şi anume
„patosul” pe care îl aveam, energia din mine. Mi-am dat seama că pot să investesc toate aceste
lucruri în ceva ce dăinuie, ceva ce este curat şi-mi dă stabilitate.
După chefurile în care erai undeva sus de tot şi toată lumea, toată clădirea zbârnâia, te
întorceai acasă şi a doua zi erai praf. Simţeai un fel de vină a conştiinţei, îţi veneau în minte tot
felul de lucruri de care încercai să te debarasezi, dar toată cenuşa aceea, tot acel balast rămânea în conştiinţa
ta.
În momentul în care mi-am dedicat viaţa lui Isus, lucrurile acestea au dispărut. Libertatea
pe care o simţeam acum şi satisfacţia deplină ce am primit-o, n-am reuşit să o primesc din altă
parte. De aceea sunt convins că în Dumnezeu poţi găsi cu adevărat împlinirea reală, totală.

Reporter:
Vina pe care o simţeai după câte un chef „monstru” venea doar din conştiinţa ta, fără să
fi cunoscut standardele lui Dumnezeu?

Cristian Barbosu:
Pot să zic şi da şi nu, adică într-un fel sau altul ştiam câte ceva „despre” Dumnezeu.
Bunicul meu era credincios şi îmi vorbea despre Dumnezeu. Aveam şi între colegi oameni care
credeau în Dumnezeu.
Pe de altă parte, cred că fiecare avem în noi acest „chip”, care este conştiinţa noastră,
care te face să-ţi dai seama că lucrul respectiv nu este cel mai potrivit.
Dumnezeu m-a ferit de alcool - nu mi-a plăcut. Dar totuşi beam deoarece ceilalţi beau şi
nu puteam să fiu eu altfel. Dumnezeu m-a ferit şi de curvie, cu toate că-mi plăceau fetele. Dar, în
momentele-cheie, El m-a oprit.

Reporter:
Dincolo de această presiune sufocantă din partea grupului, care crezi că ar fi alte motive
pentru care tinerii cad la aceste „examene”, în ciuda conştiinţei lor care le spune că nu este bine
ceea ce fac? Ce îi îndeamnă să facă aceste lucruri? Lipsa dragostei în familie, lipsa dragostei de
tată?

Cristian Barbosu:
Trăim într-o epocă în care totul este foarte diferit faţă de generaţia de dinainte de 1980.
Copiii născuţi după această dată gândesc altfel. Gusturile lor sunt altele. Modul în care înţeleg
chiar cum să se joace - nu mai joacă un fotbal, nu mai merg prin parc, ci stau la computer.
Am fost de curând la Strasbourg şi am văzut rochii de mireasă de un roşu aprins sau de
un verde străveziu. TOTUL ESTE ALTFEL.
Sunt diferenţe uriaşe, dar nu putem să ne separăm unii de alţii. Sunt anumite chestiuni
valabile de-a lungul generaţiilor - nevoia de afecţiune, de afirmare, de împlinire.
Însă nevoile acestea prind diferite nuanţe cu fiecare generaţie, mai ales în postmodernism,
unde tânărului nu-i mai poţi spune doar ce să facă: „Fă asta sau nu fă asta!”, pentru că el cere şi
o explicaţie: „De ce să fac asta?”. Nu este o chestie de obrăznicie, cum o interpretează mulţi, ci
este pur şi simplu un alt mod de gândire.
Datorită expunerii la anumite surse informaţionale - computer, internet, cărţi - şi a unui
nivel de educaţie mult mai dezvoltat decât în anii 40, 50, 60, generaţiilor de astăzi trebuie să li se
dovedească anumite lucruri. Trebuie discutat cu ei: „Bine, ai trecut prin ispita asta, hai să vedem
de unde a început, ce s-a întâmplat”.
Tinerii se plâng că taţii sunt foarte severi şi doar îi critică, nu le apreciază munca, nu le
spun niciodată „Te iubesc”. Părinţii sunt prea ocupaţi cu munca, cu banii, cu prietenii lor. NE
CLĂDIM CASE, DAR NE PIERDEM CĂMINELE.
Dacă îi spui tânărului ce înseamnă păcatul sexual, drogurile, anturajul, muzica aceea care
distruge, băutura, impunându-i doar limite şi restricţii, pe un ton şi cu o atitudine nepotrivită, fără
să-i dai vreo explicaţie, atunci reacţia tânărului va fi de luptă şi explozie. Apoi urmează victime.
Tinerii îşi pierd nădejdea dacă sunt întărâtaţi la mânie. Orice le cerem trebuie înfăşurat în
dragoste, tandreţe, stare de vorbă şi comunicare.
Le spunem: „Doar aici şi aşa să faci, pentru că aşa am făcut şi eu”. Multe dintre principiile din trecut sunt principii bune,
însă nu putem conduce maşina pe un drum public uitându-ne doar în oglinda retrovizoare.

Tinerii din zilele de azi sunt buimăciţi de tot ce se întâmplă în jurul lor - sexul, internetul,
filmele, Hollywood-ul, muzica, toate acestea le intră direct în creier, fără a fi
„mestecate” deloc.

Reporter:
Un lucru extraordinar pe care l-a făcut Dumnezeu, din dorinţa de a comunica cu oamenii,
este trimiterea Fiului Său, Isus Cristos, care este „comunicarea, vorbirea” lui Dumnezeu către
oameni.
Dumnezeu a vrut dintotdeauna să comunice cu oamenii.
Ai ascultat Ozzy Osbourne, Led Zeppelin, AC/DC sau Iron Maiden, care păreau că
transmit sau comunică un mesaj bun. Ai avut şi „idoli” - modele de urmat?

Cristian Barbosu:
Oamenii care cântă în aceste grupuri sunt oameni inteligenţi. Sunt influenţaţi de forţa
spirituală a celui rău, dar sunt oameni inteligenţi.
Mă uit la un Kurt Cobain din Nirvana, care şi-a clădit întreaga carieră pe filozofia lui
Sartre şi Camus, cum este Cioran în cultura românească. Filozofii aceştia au observat ceva din
realitatea de zi cu zi, şi anume pesimismul existenţialist, care spune că nu poţi găsi împlinire în
nimic. Au observat că există o forţă degradantă, care tot timpul deformează, rupe, fragmentează,
lucru care, biblic vorbind, este păcatul. Conform legii a 2-a a termodinamicii, totul merge spre
dezintegrare continuă. Ei observă acest lucru, dar nu găsesc soluţia şi atunci cad în pesimism
existenţialist, cad în depresie continuă şi se sinucid.
Stilul de muzică, cuvintele, violenţa, vulgaritatea, tot ceea ce exprimă ei este, de fapt,
nemulţumirea că golul lor interior nu poate fi împlinit de nimeni din această lume.
La fel mă simţeam şi eu şi la fel se simt mulţi alţii care ascultă acest gen de muzică şi se
identifică cu rebeliunea din ei, cu nemulţumirea şi insatisfacţia de a nu fi împliniţi. DAR
SOLUŢIA EXISTĂ.
Mă bucur să le pot spune şi altora despre ceea ce a făcut Dumnezeu în viaţa mea şi sper
ca, aşa cum eu am fost ajutat de alţii, prin experienţa mea Dumnezeu să te ajute şi pe tine, cel care
citeşti acum. Mai bine să învăţăm de la alţii decât să ne dăm noi înşine cu capul de pereţi.

Reporter:
Revenind la idolii tăi din adolescenţă…

Cristian Barbosu:
Pe vremea aceea îmi plăceau filmele la nebunie. A fost lansat Rambo, Stallone cu stilul
lui. Niciodată n-am ştiut, de exemplu, că Stallone este un tip foarte scund. Întotdeauna îl vedeam
mare, tare, cu stilul lui flegmatic - muşchi, tot coardă şi vână - şi îmi plăcea de el, îmi plăcea stilul
lui. Mai apoi Schwarzenegger şi aşa mai departe.
Exact pe tematica celor de la Metallica - „Seek & Destroy” („Caută şi distruge”) - asta
era, de fapt, şi tematica lor. Aceştia erau idolii mei. Pe de altă parte, undeva în conştiinţa mea,
înăuntrul meu, totuşi îi stimam foarte mult pe unii dintre oamenii pe care îi vedeam că sunt
integri.

Reporter:
Ai avut în anturajul tău pe cineva care nu era „consumator” de ceea ce oferea lumea,
care avea o altă scară de valori, un alt sistem de referinţă?
Cristian Barbosu:
Începând din clasa a IX-a şi până în clasa a XII-a Dumnezeu mi-a dat un coleg de bancă pocăit.
Imaginează-ţi: colegul meu de bancă era singurul pocăit din clasă...

Reporter:
Ghinion! -:) Tocmai în banca ta...

Cristian Barbosu:
Da. Nu era un tip agresiv, nu era un tip fanatic, dar era totuşi un om foarte stabil în ceea
ce credea, nu se ruşina de convingerile lui şi învăţa bine. Era foarte curat în conştiinţa lui şi de o
integritate exemplară. El mi-a arătat o răbdare şi o dragoste la care, adevărul este, am căzut de
multe ori. În ce sens? Îmi spunea: „Cristi, văd că vrei să fii ca ei, să intri în anturajul acesta
‘elitist’ al şcolii noastre. Dar nu uita că ‘Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui’ ”. Eu
îi spuneam: „Du-te de aici! Ce mă iei cu de-astea?”.
Dar mi-am dat seama de un lucru foarte interesant - şi poate o să zâmbiţi - „pocăitul”
ăsta avea un succes la fete de mă dărâma! Mă dărâma! De ce? Avea succes prin farmecul lui -
avea o bunătate deosebită, era un om plin de dragoste, cu o integritate extraordinară. Şi când spun
că fetelor le plăcea de el, nu o spun în sens negativ, ci că aveau stimă faţă de el, aveau deschidere
faţă de el, îl tratau cu respect şi toată lumea îl trata la fel. Omul aceasta a avut o influenţă
deosebită în viaţa mea. Nu numai prin mărturia lui de fiecare zi, ci şi prin faptul că de multe ori
îmi punea întrebări de conştiinţă, legate de Cel Divin, legate de modul meu de a fi şi de a gândi.
Şi nu de puţine ori mergeam acasă şi cugetam la acele întrebări.

Reporter:
Probabil că întrebările acelea îţi sunau ca un mesaj din altă lume, ca un „limbaj de lemn”,
ca ceva ce nu puteai ingera. Erau totuşi nişte concepte complet străine de valorile pe care tu le
cunoşteai în momentul respectiv.
Care a fost „Ziua H” din existenţa ta? Ziua când ai capitulat înaintea lui Dumnezeu şi ai
fost cucerit de Dumnezeu - dar nu prin putere şi prin forţă, ci prin dragostea Lui, dragoste pe care
ţi-a arătat-o prin faptul că L-a dat pe Fiul Său, pe Domnul Isus Cristos, să moară în locul tău.

Cristian Barbosu:
Dumnezeu mi-a vorbit inclusiv prin creaţia Lui: îmi plăcea la nebunie natura. De mic
copil zburdam prin Retezat, Parâng, Făgăraş; îmi plăcea alpinismul, eram înnebunit după lucrurile
astea. Admirând munţii, simţeam în mine că filozofia, conceptul pe care îl primeam în şcoală –
cum că totul a apărut ca rezultat al unui Big-Bang, al unei teorii evoluţioniste, dintr-o „ciorbă” a
existenţei, un amestec, un vacarm infinit – nu era adevărat.
Îmi era imposibil să mă gândesc că din acel abis totul s-a creat într-un mod atât de
organizat, atât de structurat, cu un design atât de inteligent. Fiind odată în Retezat, pur şi simplu
plângeam uitându-mă la perfecţiunea creaţiei. Nu că mă închinam munţilor, dar simţeam în mine
că trebuie să fie ceva dincolo de actul creaţiunii, trebuie să existe o inteligenţă care să fi creat
toate acestea. Îmi era imposibil să accept că totul a apărut la întâmplare.
Am avut un prieten în copilărie - Daniel Mariş - care acum este pastor la Biserica Golgota
din Bucureşti. Daniel, fiind foarte sensibil, dar cu multă tenacitate, mi-a vorbit despre Dumnezeu.
M-a pus pur şi simplu să citesc două versete din Romani, capitolul 1, versetele 19 şi 20, care m-
au ţintuit la podea: „Ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a
fost arătat de Dumnezeu”. Îl simţeam pe Dumnezeu undeva în fiinţa mea.
„În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd
lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă” la creaţia Lui, în lucrurile făcute de
El, aşa că oamenii nu se pot dezvinovăţi, încheie textul.
Într-o iarnă am fost plecaţi la schi pe Semenic, cu nişte tineri dintr-o biserică. Veneam
înapoi cu trenul şi eram într-un vagon fără căldură, fără geamuri, era zăpadă şi gheaţă inclusiv pe
scaunele vagonului. Eram toţi învălmăşiţi, aveam două lumânări în vagon, dar aceşti tineri cântau
„de rupeau pământul”, probabil de frig -:)…
Eu eram acolo între ei şi aveam un fel de sentiment de „bitter/sweet”, de dulce şi amar,
ştiind că pe de-o parte, acesta sunt eu, cel cu Metallica la polul opus - dacă m-ar vedea prietenii
mei m-ar face de doi bani - pe de altă parte simţeam o altfel de împlinire şi o altfel de bucurie în
anturajul lor. Nu ştiam ce să cred.
Acolo m-am plecat pe genunchi pentru prima dată împreună cu Daniel Mariş şi nu mă
mai interesa că era noroi, că era frig, că era întuneric. Ţin minte că efectiv, în timp ce el se ruga,
urmând să zic şi eu ceva, n-am putut să zic nimic, ci pur şi simplu am izbucnit în plâns şi am fost
frânt şi rupt înaintea Celui Divin.

Epilog:
Între timp am studiat teologia în Statele Unite, şi m-am căsătorit cu o franţuzoaică - Anne
- o femeie foarte deosebită. Avem două fete: Tara şi Fiona.
Dumnezeu ne-a dat o responsabilitate nouă, ca soţi şi taţi: în primul rând să fim lideri
spirituali în familiile noastre. În momentul în care îmi asum responsabilitatea aceasta, văd şi
împlinire.
Văd împlinire din momentul în care îmi fac timp să petrec în rugăciune cu soţia mea, cu
copiii mei. Văd o împlinire în plan profesional şi în toate celelalte aspecte ale vieţii, în momentul
în care îi arăt afecţiune soţiei mele.
Scriptura îmi spune să-mi iubesc soţia aşa cum Cristos şi-a iubit Biserica. În momentul în
care EU îmi împlinesc rolul, văd o supunere, un respect, o admiraţie extraordinară din partea
soţiei mele.
Ne iubim mult unul pe altul, şi ţinând cont de ceea ce clădeşte Dumnezeu şi ceea ce îmi
spune El vizavi de viaţa de familie, cum să clădesc şi eu, îmi dau seama, din experienţa trecutului
şi a prezentului, că şi aici, ascultându-L pe El, voi avea un viitor fericit.
....................................
Este un proverb care spune: „Secretul în căsnicie nu este să găseşti persoana potrivită, ci
să fii tu însuţi persoana potrivită”.

PETRE STANOIEVICI

DACĂ LA NOAPTE VEI MURI, EŞTI TU SIGUR CĂ MERGI ÎN RAI SAU ÎN IAD?

DUPĂ 10 ANI DE CĂSNICIE CU A DOUA SOŢIE, DIN CAUZA ALCOOLULUI AM


AJUNS IARĂŞI ÎN PRAGUL DIVORŢULUI

Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia
în picioare - acea senzaţie am simţit-o eu: că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare,
eliberare. Acesta este răspunsul meu: pluteam. Călcam parcă în aer.

Reporter:
Petre Stanoievici a cunoscut „prietenia” cu alcoolul şi tot ce implică aceasta – dezastru
personal, divorţ, ruşine, lupta teribilă de a scăpa de acest „prieten”, o viaţă distrusă. Dar a
intervenit Cineva, care l-a scăpat de acest „prieten”, i-a restaurat viaţa şi i-a pus din nou piciorul
pe „Stâncă”.

Petre Stanoievici:
Prima mea căsătorie a durat numai 3 ani şi jumătate. În urma acestei căsătorii a rezultat
un băiat, care a crescut fără tată, din cauză că eu, încă din frageda lui copilărie, mă împrietenisem
cu alcoolul, care mi-a distrus viaţa şi căsnicia.

Reporter:
Cum aţi ajuns prieten cu alcoolul? Aţi consumat în familie sau împreună cu prietenii, cu
anturajul?

Petre Stanoievici:
Când au început problemele în prima căsnicie, care de altfel părea destul de reuşită, mi-
am găsit refugiul în alcool. Am început la 23 de ani ca un fel de joc. La început credeam că-mi
înec necazul, amarul, dar, cu timpul, anturajul în care mă învârteam a făcut din mine un
dependent de alcool.

Reporter:
A fost un joc cu focul…

Petre Stanoievici:
Periculos! Periculos! Din cauza alcoolului, prima mea căsnicie s-a destrămat şi a rămas
un copil care a fost încredinţat mamei şi a crescut fără tată. I-am plătit pensia alimentară până la
vârsta de 18 ani.
La 4 ani după ce m-am despărţit de prima soţie din cauza alcoolului, am cunoscut-o pe
actuala mea soţie. Ne-am luat din dragoste. I-am mărturisit de la început că am mai fost căsătorit,
că am un copil şi plătesc pensie alimentară, dar nu i-am spus adevărul până la capăt - nu ştia că eu
sunt dependent de alcool, nu ştia că eu sunt un rob al alcoolului.
Eram robit de această patimă. Abia după ce ne-am căsătorit mi-am arătat adevărata faţă.
Am început să-mi dau drumul iar ca înainte şi, după 10 ani de căsnicie cu a doua soţie, din cauza
alcoolului, am ajuns iar în pragul divorţului.
Cu o zi înainte de a ne prezenta la tribunal, am convenit cu soţia mea să anulăm şi să
încerc să iau un tratament medical la domiciliu - era vorba de dezalcoolizare.
De mai multe ori i-am promis soţiei că o să mă las de alcool, dar nu mă puteam ţine de
promisiune decât o săptămână, maxim două sau trei, mai mult nu. Atunci ea mi-a sugerat să mă
internez la spital pentru dezalcoolizare, dar, de ruşinea prietenilor, am hotărât să fac tratamentul
acasă.
Am început să iau pilula ajutătoare. Două săptămâni am luat acele pilule, timp în care mi-
era frică să probez, să văd ce o să se întâmple cu mine dacă duc paharul la gură.
Dar, într-o anumită împrejurare, m-am întâlnit cu două persoane care m-au rugat să le
însoţesc într-un local mai select, unde se servea bere străină. Au fost foarte surprinse atunci când
ne-am pus la masă şi au văzut că şi eu consum bere, ca şi ele. Ştiau că eu sunt consumator numai
de „tării”: coniac, votcă, monopol, rom, tot ce „arde”, tot ce „rupe” - nu beam bere sau vin.
N-am apucat să beau jumătate de pahar de bere, că am simţit o senzaţie ciudată - a început
să mi se îngreuneze respiraţia, să am mâncărime pe corp, au început să-mi apară pete pe piele şi o
senzaţie cumplită de vomă. Am mers la toaletă şi când m-am privit în oglindă, am văzut că albul
ochilor era roşu, roşu. Aşa de tare m-am speriat, că am ieşit afară, m-am scuzat faţă de cele două
persoane şi am plecat în grabă acasă, ca să ajung înaintea sosirii soţiei de la serviciu.
Reporter:
Soţia credea că urmaţi tratamentul…

Petre Stanoievici:
În urma discuţiei cu soţia, înaintea acelei tentative de divorţ, de a merge la proces, soţia
şi-a retras acţiunea de divorţ, crezând că eu am dorinţa sinceră - de fapt şi aveam această dorinţă -
de a mă lăsa de alcool, să nu ajung să o iau din nou de la lingură, să se ducă de râpă şi a doua
căsnicie.
Când eram treaz - lucru care se întâmpla foarte rar - zilnic trebuia să iau cel puţin „o
jumătate”. Îmi părea rău, regretam, mi-era ruşine de mine, de soţie, de vecini, de colegi.
Începusem să consum alcool şi la locul de muncă. Mă învârteam într-un anturaj din care
nu puteam să scap.

Reporter:
De multe ori anturajul şi prietenii sunt ca un sac de pietre în spatele nostru, mai ales
prieteniile rele. O greutate de care nu putem scăpa.

Petre Stanoievici:
Aşa este. Atunci când vă spuneam că luam acele pilule care să mă ajute să mă las de
alcool, prietenii continuau în fiecare zi, după orele de program: „Măi, hai să mergem... Mergem
la ‘una mică’. Dai o ‘jumate’: azi eu, mâine tu, poimâine celălalt”. Şi încă din acea perioadă,
prietenii mei, mai în glumă, mai în serios, ziceau: „Băi, ce, tu nu mai bei? Te pomeneşti că te
pocăieşti!”.
Reporter:
Odată cu neacceptarea din partea grupului sau cu batjocura prietenilor, creştea şi
presiunea interioară...
Petre Stanoievici:
Aşa este. Din dimineaţa zilei următoare, pilulele au început să ia drumul grădinii
vecinului de peste drum. Treaz fiind, am aruncat pilula în prima zi, a doua zi, iar după
aproximativ două săptămâni, la insistenţele prietenilor mei, cu care ani de zile am consumat… am
mers „la una mică”... Am văzut că pilulele nu-şi mai aveau efectul. Am putut să beau
în linişte şi am băut până seara târziu.
Nu vreau să vă spun - că nici n-aş şti să vă spun cum a fost - dar încercaţi să vă imaginaţi
o soţie care cu o lună înainte şi-a retras acţiunea de divorţ, să te vadă în starea în care eram eu în
acea seară. M-a văzut, dar nu mi-a spus nimic. Tot eu eram cel revoltat: „Dacă nu-ţi convine cu
mine aşa, casa-i a ta, maşina-i a mea”.
Dimineaţa când m-am trezit, mi-a fost ruşine de soţie, mi-a fost ruşine de mine.
Aveam teamă şi de moarte. Făcusem analizele şi doctoriţa mi-a spus: „Domnule, dacă nu
încetezi... Uite timolul e 9 - dublu decât normal. În maxim doi ani - sapa şi lopata. Ajungi în
pământ... şi ai copilaşi de crescut”.
Dar a venit o zi în viaţa mea când - sunt sigur - am fost prins în planul lui Dumnezeu.
La sfârşitul lunii februarie 1986, m-am întâlnit cu un fost prieten care se numeşte Doru Tănaş şi este
membru într-o Biserică Baptistă. Ieşeam dintr-o grădină de vară. Ce căutam în grădină de vară la sfârşitul lunii
februarie? Acolo se servea ţuică şi vin fiert. Unii ţineau berea sub palton să o încălzească.
Mă număram printre cei care serveau ţuică fiartă la grădina de vară, în luna februarie. Era
o iarnă moale. În două ore şi jumătate am consumat un kilogram şi o sută de grame de ţuică fiartă.

Reporter:
Un kilogram şi o sută de grame, în două ore şi jumătate?!?
Petre Stanoievici:
Da! Beţi o sticlă de lapte sau o sticlă de suc de un kilogram să vedeţi cum vă balonaţi.
Darmite să bei alcool! Cât o fi fost ţuica de fiartă şi răsfiartă, să bei o asemenea cantitate într-un
timp aşa de scurt, nu este chiar aşa de simplu.
Prietenul meu ştia că prima căsnicie mi se destrămase şi aflase de la foşti colegi că şi a
doua căsnicie se clatină.
El a încercat să-mi explice că după moarte există o judecată. Ar fi o minune dacă pe om,
după moarte, doar l-ar mânca viermii. Ar fi grozav. Dar… dar… după moarte urmează judecata.
Şi va trebui să dăm socoteală pentru tot binele sau răul pe care l-am făcut în viaţă, când trăiam în
trup.

Reporter:
Cum aţi înţeles aceste lucruri, după ce aţi fost consumat deja un kilogram şi o sută de
grame de ţuică?

Petre Stanoievici:
Era greu, era greu… Abia aşteptam să mă scap de acest fost coleg al meu. Încercam să
„i-o tai” cât mai repede, să închei discuţia cu el, că mă plictisea, mă enerva. Eram beat. Eram
„vioi”, cum ziceam eu, nu beat.
I-am spus: „Când vine un predicator de ăsta de-al vostru mai deosebit, invită-mă şi pe
mine”. În 9 martie ’86, într-o duminică, m-am dus împreună cu soţia şi copilul.
A predicat pastorul Petru Dugulescu, din Evanghelia după Luca, capitolul 6, unde, într-un
text foarte scurt, se vorbeşte despre cum a vindecat Domnul Isus un om cu mâna dreaptă
„uscată”, paralizată în termenii zilelor noastre.
Acel om neputincios, care de ani de zile dorea să fie vindecat, acel om eram eu - Petre
Stanoievici. Acel om neputincios… De-atâţia ani doream să mă las de alcool, să am şi eu un
cămin, să fiu în rând cu lumea.
În timpul predicii am fost aşa de cercetat de Duhul lui Dumnezeu încât am plâns ca un
copil. Am plâns de se scutura cămaşa pe mine. La final pastorul Dugulescu a spus: „Dacă doreşte
cineva să se împace cu Dumnezeu, poate să facă lucrul acesta acum şi aici, printr-o simplă ridicare de
mână”.
Reporter:
Un gest care poate afecta întreaga veşnicie...
Petre Stanoievici:
Da! „Arătaţi” spunea pastorul Dugulescu „lucrul acesta lui Dumnezeu: că doriţi să vă
împăcaţi cu El”. La apelurile făcute auzeam că spune oamenilor din sală care-şi predau viaţa în
mâna lui Isus: „Domnul să vă binecuvânteze! Şi pe dumneavoastră. Mulţumesc. Lăsaţi mâna
jos.”
Stăteam cu capul plecat şi suspinam auzind cum binecuvântează persoanele care ridicau
mâna. Se dădea o luptă cumplită în mine. Să ridic şi eu mâna sau să n-o ridic? Pentru ce s-o ridic?
Dumnezeu e mare, e atotputernic, atotştiutor. Ştie că doresc şi eu să mă-mpac cu El.
M-am gândit: „Omul ăsta aici nu blastămă. Aş dori să mă binecuvânteze şi pe mine”. Mi-
am luat inima în dinţi şi am ridicat şi eu mâna. Cred că m-a binecuvântat şi pe mine. Dumnezeu
sunt sigur că m-a văzut.
La acea predică am capitulat. Mi-am predat viaţa în braţul Domnului Isus. Am ascultat
cum acel om cu mâna uscată, prin credinţa în Domnul Isus, s-a vindecat. A putut să ridice mâna şi
să stea în mijlocul oamenilor. Acel om neputincios, de data aceasta, eram eu.
Când s-a încheiat acel serviciu de evanghelizare, pastorul Dugulescu i-a invitat pe cei
care doresc să rămână la urmă să se roage pentru ei.
Dar Satana mi-a şoptit la ureche, în minte: „Nu sta Petre! N-ai ce să stai! Asta-i o
tehnică pe care o aplică pocăiţii, măi. Prima dată te pun să ridici mâna, după aceea te ţin puţin
în urmă, zic că se roagă pentru tine, Petre, şi să vezi tu cum o să-ţi ia datele personale, te
notează într-un carneţel sau în ceva registru, şi nu mai scapi de pocăiţi”. Aşa că
am ieşit afară din biserică, dar Flavius, băiatul meu de 9 ani, împreună cu fetiţa prietenului care
mă invitase, care avea 7 ani, au venit afară şi au spus:
„Tata, tu de ce n-ai rămas? De ce n-ai rămas la urmă? Ai văzut ce-a spus omul ăla
acolo, predicatorul ăla: ‘Cei care au ridicat mâna să rămână puţin în urmă să se roage.’ De ce
n-ai rămas să se roage?”.
„Da’ ce vrei tu, mă, pleacă de aici!”.
„Tata, nu zi aşa, că te-am văzut că şi tu ai ridicat mâna. De ce n-ai rămas să se roage
pentru tine?”.
„Fugi mă la o parte. Lasă-mă-n pace!”.
Mă gândeam în acele momente că nici atunci când eram mort de beat copiii nu mă
trăgeau de mână cum mă trăgeau aceşti doi copilaşi. Mă trăgeau de mână şi-ncercau să mă
lămurească să intru în biserică să se roage pentru mine.
I-am dat la o parte, mi-am luat inima în dinţi şi m-am întors în biserică, unde erau
cei care au rămas în urmă, la invitaţia pastorului Dugulescu, pentru a se face o rugăciune, pentru a
primi nişte sfaturi despre cum să încerce să-şi trăiască viaţa din acel moment înainte.
Spunea că dacă ne-am predat viaţa în mâna lui Isus, trebuie să ţinem cont de trei lucruri
foarte importante:
1. Să începem cât mai repede posibil să citim Biblia, Sfânta Scriptură, Cuvântul lui
Dumnezeu, de unde putem afla cum să trăim ca să fim plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Prin Biblie
Dumnezeu ne vorbeşte nouă.
2. Trebuie să începem o viaţă de rugăciune. Spunea că rugăciunea nu este o poezie, ceva
scris, ceva tipizat. Spunea că noi putem sta de vorbă cu Dumnezeu aşa cum stă de vorbă un copil
cu tatăl lui. Şi dădea următorul exemplu: aşa cum băiatul îi spune tatălui: „Tată, te rog să-mi
cumperi un Pegas” - erau acele biciclete la modă atunci - sau: „Tată, vreau o pereche de
adidaşi”, exact aşa trebuie să-I spunem şi noi lui Dumnezeu.
Ne spunea: „Ţineţi minte: rugăciunea trebuie să înceapă prin a-I mulţumi lui
Dumnezeu”. De ce? Avem motive destule să-I mulţumim lui Dumnezeu: pentru faptul că suntem
sănătoşi, că putem să lucrăm şi să ne câştigăm pâinea cea de toate zilele. Sigur că El ne-o dă,
pentru că muncim, dar putem să muncim dacă n-avem sănătate?
3. Să frecventăm o Biserică. Nu a spus că trebuie să fie neapărat o Biserică Baptistă şi
nici să fie aceea unde eram. Am fost sfătuiţi să mergem la Biserica la care ne simţim bine, la
Biserica unde primim hrană spirituală.
Ne-a explicat că aşa cum trupul are nevoie de hrană, la fel şi sufletul are nevoie de hrană
spirituală pe care o putem primi de la Dumnezeu prin Biblie şi prin rugăciune: Dumnezeu ne
vorbeşte nouă, şi noi Îi vorbim lui Dumnezeu.

Reporter:
V-aţi simţit complet eliberat de tot trecutul, complet iertat de tot ce a însemnat păcat?

Petre Stanoievici:
M-am simţit ca un nou-născut. Prima mea rugăciune a fost cam aşa: „Doamne, ajută-mă
să scap de patima băutului şi a fumatului”. Apoi am spus următoarele cuvinte, despre care nici
azi nu ştiu de unde au venit: „Şi ajută-mă să Te urmez, dacă se poate”. Ce vorbe! „Dacă se
poate...” Sigur că se poate. La Dumnezeu orice este posibil. Dar omul trebuie să vrea.
Am ieşit din biserică în acea seară. Dacă aţi înotat vreodată într-o apă stătătoare, poziţia în
picioare - acea senzaţie am simţit-o eu: că plutesc. M-aţi întrebat despre uşurare, eliberare. Acesta
este răspunsul meu: pluteam. Călcam parcă în aer.
Când am ajuns acasă, am adunat toate scrumierele. Erau scrumiere şi-n baie, şi-n
dormitor, şi-n balcon, şi-n sufragerie, şi-n bucătărie, peste tot. Le-am aruncat în găleata de gunoi.
Erau pachete de ţigări peste tot... Le-am aruncat în găleată şi-am golit-o în acea seară la
tomberon.
M-am întors şi mă gândeam: „Biblie nu am” - primul punct ce-l spunea Dugulescu -
„dar am în schimb posibilitatea să mă rog. Ce rugăciune? Spunea că nu sunt rugăciuni tipizate,
scrise”. Ştiam rugăciunea „Tatăl nostru”.
Nu mi-a fost uşor să mă pun în genunchi şi s-o chem şi pe soţie să mă vadă. Eu, tiranul
familiei, eu, cel de care tremurau toţi, care spărgeam pahare şi sticle. Dacă mâncarea era caldă,
era prea fierbinte, dacă era invers era prea rece. Niciodată nu ştia biata femeie cum să facă să fie bine cu
mine.
Îmi aduceam prietenii acasă - pune grătare, fă cafele. Dacă era prea amabilă cu prietenii
mei, după ce plecau, o luam la bătaie - că s-a uitat prea galeş la unul sau la altul. Dacă era prea
serioasă, îi spuneam că mă face de ruşine faţă de prieteni, că-i prea acră. Nu ieşea nicidecum la
capăt cu mine. Biata femeie, pentru ea a fost iadul aici jos pe pământ.
Atunci am îngenuncheat lângă patul din dormitor, cu ea şi cu fiul meu şi-am spus
rugăciunea „Tatăl nostru” în cor, toţi trei deodată, că aceea o ştiam.
A doua zi dimineaţa m-am trezit şi, în puterea obişnuinţei, fără să-mi aduc aminte că eu Îi
făcusem o promisiune lui Dumnezeu cum că am de gând să-L urmez, am oprit ceasul şi pipăiam
locul unde ştiam că se găsesc ţigările. Locul fiind curăţat de cu seara, mi-am adus aminte ce se
întâmplase cu o zi înainte.
Atunci, zdup lângă pat în genunchi: „Doamne, dacă exişti, dă-mi putere, ajută-mă să
pot să mă las de fumat, de băut şi de vorbe murdare”.
M-am lăsat de ţigară, de băutură şi de vorbele murdare. Aveam un vocabular atât de buruienos că tot a
patra, a cincea vorbă era una din aia... Nu vreau nici măcar să-mi amintesc cum vorbeam în vremea aceea.

Am fost un stricat, un destrăbălat, un vai şi-amar, dar Dumnezeu mi-a schimbat complet
viaţa.
Nu pot spune că acea casă, unde înainte erau sticle sparte, bătăi şi scandaluri, a devenit un
colţ de rai - aş minţi. Raiul e descris în Biblie. Nu este chiar un colţişor de rai la mine în casă. În
fiecare casă mai sunt discuţii şi probleme. Dar diferă nespus de mult viaţa pe care am dus-o
înainte de a-L cunoaşte pe Isus de viaţa pe care am început să o duc eu şi familia mea, începând
din acel 9 martie ’86.
Şi înainte spuneam că eu cred, că am religia mea. Cuvântul „religie” vine din limba greacă de la un cuvânt
care înseamnă „relaţie, relegare”. Relaţie între Dumnezeu şi om, care a fost întreruptă atunci când primul om,
Adam, a păcătuit.
De-a lungul veacurilor, oamenii s-au străduit să restabilească această relaţie care a fost
ruptă în Grădina Edenului. Naţiuni, popoare, grupări mai mici sau mai mari de oameni încearcă să
restabilească această relaţie în diferite feluri. Astfel au apărut religiile. Dar religia, indiferent care
ar fi ea, nu mântuie omul. Doar relaţia!
Relaţia? Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă la noapte vei muri, eşti sigur că mergi în rai sau în iad? Cale de
mijloc nu există, ci doar iadul sau raiul! Ai tu o relaţie cu Dumnezeu? Dacă o ai, mulţumeşte-I lui Dumnezeu, ferice
de tine.
Această relaţie am început să o am şi eu din acea seară.
Reporter:
Esenţialul este schimbarea vieţii. Dragul nostru cititor, Dumnezeu este acelaşi ieri, azi şi
în veci. El poate să schimbe orice viaţă.
Chiar dacă invitatul nostru a fost robit de băutură, chiar dacă a fost un tiran în familia lui,
chiar dacă a trecut prin atâtea situaţii dificile prin care poate treci şi tu, Petre Stanoievici L-a găsit
pe Cel care i-a dat adevărata libertate.
Există libertate politică, există libertate socială, există multe feluri de libertăţi, dar
libertatea sufletului, libertatea interioară, inima plină de pace, de bucurie şi de linişte, toate
acestea doar Dumnezeu le poate da.

MARIANA MOLDOVAN

Interviu realizat de Radu Mureşan -


Radio Vocea Evangheliei - Cluj-Napoca

ERAM FOARTE DISPERATĂ DATORITĂ SITUAŢIEI DIN CASĂ

Credeam că voi fi fericită căsătorindu-mă, mergând în turnee, având copii şi o casă frumoasă.

În copilărie mergeam foarte rar la Biserică, iar la liceu am început să frecventez


discotecile. După terminarea liceului am intrat într-un ansamblu folcloric, unde l-am cunoscut pe
soţul meu. Am mers în multe turnee împreună.
Credeam că voi fi fericită căsătorindu-mă, mergând în turnee, având copii şi o casă
frumoasă. Dar fiind amândoi dansatori, au început să apară problemele. Eu am născut şi am rămas
acasă, iar soţul meu venea târziu şi au apărut certurile. Ne certam şi din pricina banilor. Au fost
momente când plângeam şi mă simţeam foarte nefericită. Nu mă gândeam la Dumnezeu.
Cu timpul, soţul meu a început să bea, iar fetele noastre erau foarte necăjite.
În perioada respectivă ascultam Radio Vocea Evangheliei. De multe ori am auzit o voce
de bărbat care spunea: „Citeşte si roagă-te. Stai şapte minute cu Dumnezeu. Este doar un început
pentru o viaţă din abundenţă.” Auzeam în fiecare zi mesajul acesta şi mă gândeam: „Ce ar putea
să-mi spună Dumnezeu în şapte minute?”. În acelaşi timp ştiam că Dumnezeu este în Cer şi într-o
zi El mă va judeca pentru păcatele mele, pentru neascultarea mea.
Eram foarte disperată datorită situaţiei din casă. Tot atunci trebuia să iau şi o decizie
rapidă legată de o ofertă de muncă în Italia. Mă gândeam că voi munci acolo şi voi câştiga mulţi
bani, dar pe de altă parte mă gândeam că nu pot pleca dacă soţul meu bea şi fetele noastre sunt
disperate din cauza asta.
În perioada aceea auzeam mereu la radio despre vieţi transformate, despre schimbarea
unor oameni care au citit Biblia, şi mai ales mesajul acela „Citeşte si roagă-te. Şapte minute cu
Dumnezeu pentru o viaţă din abundenţă”.
Într-o seară am luat Biblia şi am citit din ea, dorind să văd dacă Dumnezeu poate să-mi
vorbească ceva. M-am închis în cameră, am renunţat la serialul TV şi am citit şapte minute. Apoi
m-am aşezat în genunchi şi am început să mă rog astfel: „Doamne, nu Te cunosc prea bine, dar
Te rog, dacă poţi să mă asculţi, să faci ceva pentru mine. Spune-mi ce decizie să iau, iar eu îţi
promit că voi citi zilnic Biblia.”
Am mai spus: „Doamne, mă las în mâna Ta”. Am simţit atunci că o mare greutate mă
părăseşte. Am plâns mult şi apoi am adormit aşa.
A doua zi L-am rugat pe Dumnezeu să-mi vorbească din Biblie. Am deschis la
Eclesiastul, capitolul 6, versetul 4: „Mai bine o mână plină de odihnă decât amândoi pumnii
plini de trudă şi goană după vânt”. Am simţit atunci că Dumnezeu îmi vorbeşte. Eram speriată
pentru că era prima experienţă de acest fel. Mă simţeam importantă în ochii lui Dumnezeu.
Ceva în mine se schimbase. Mă uitam la cer, dar parcă nu mai era acelaşi cer, mă uitam la
oameni, dar parcă nu mai erau aceeaşi oameni. Eram aşa de bucuroasă. Le-am povestit şi fetelor
experienţa mea.
M-a cuprins o mare dorinţă de a citi Biblia. Am zis: „Doamne, mie mi-e frică de Tine,
dar vreau să Te cunosc aşa cum eşti”. Am simţit prezenţa lui Isus în cameră şi dintr-o dată m-
am simţit atât de păcătoasă. Dumnezeu era aşa de mare, aşa de sfânt... Mă privea cu milă şi nu
mi-a reproşat că nu L-am ascultat atâta timp. Parcă mă întreba: „Ce ai vrea să-ţi fac?”.
Am spus: „Doamne, Te rog să mă ierţi că am păcătuit împotriva Ta. Nu merit să-mi dai
nimic.” Dar am simţit o pace şi o putere care s-au instalat în inima mea. Am fost atât de fericită.
Era o stare înălţătoare şi am zis: „Doamne, aşa eşti Tu cu adevărat?”.
A doua zi am început să vorbesc frumos. Până atunci ştiam bine cu cine să vorbesc
frumos şi cu cine nu. Dar ceea ce am simţit de atunci era că aveam dragoste pentru toţi oamenii.
Nu puteam să mai fac deosebire între ei. De atunci încontinuu vorbesc cu dragoste şi simt
dragoste pentru oameni.
Dumnezeu mi-a dat putere şi să tac atunci când soţul meu venea băut şi nervos. Văzând
că tac, el mergea şi se culca fără să mai facă scandal, şi asta zile întregi.
Citind în Biblie, mi-am dat seama că există o altă viaţă, iar Dumnezeu este bunătate.
Înainte de a fi judecător, El îţi oferă tot ce are ca să poţi fi un bun creştin. De atunci am prins mult
curaj să le spun şi altora despre Dumnezeu şi despre bunătatea Lui.
De atunci îi sfătuiesc pe toţi prietenii mei să asculte Radio Vocea Evangheliei pentru că n-
o să uit niciodată că Dumnezeu mi-a vorbit prin acest post de radio minunat.

GABI CIUCIUMIŞ

UN PRIETEN MI-A VORBIT DESPRE O PERSOANĂ - DESPRE DUMNEZEU

Dumnezeu nu este un „ucigaş cosmic” al bucuriei, El nu este împotriva veseliei - desigur în


limitele bunului simţ.

Gabi Ciuciumiş:
Orice om doreşte să fie împlinit şi fericit. Şi atunci încearcă să facă bani sau îşi caută un
prieten sau o prietenă, luptă pentru un renume sau o poziţie bună, crezând că lucrurile acestea îi
vor da fericirea şi împlinirea.
Eu m-am născut pe litoral, în Mangalia. Am frecventat discotecile şi barurile; mi-au plăcut muzica
şi dansul.
Pentru că dansam foarte mult, tot timpul mă simţeam în centrul atenţiei, iar asta îmi
plăcea.
Când am cunoscut-o pe Luminiţa, soţia mea, lucram ca ospătar într-un restaurant. Atunci
aveam bani destui şi mă gândeam că dacă voi avea şi o prietenă voi fi fericit.
Dar nu a fost aşa. Lucrurile au început să se clatine şi mi-am dat seama că jurămintele de
genul „Vom fi nedespărţiţi până la moarte... şi totul va fi OK, ne vom iubi până la sfârşit” nu au
ţinut prea mult. Nu am fost împlinit. Nici poziţia, nici banii, nici faptul că eram un bun dansator,
nici prietenia cu Luminiţa nu m-au împlinit.

Reporter:
Când ţi-ai dat seama că trebuie să-ţi schimbi viaţa?

Gabi Ciuciumiş:
Atunci când lucrurile au început să se înrăutăţească în relaţia cu Luminiţa – au apărut
certuri şi probleme. Am conştientizat faptul că am nevoie de Dumnezeu. În momentele când ne
certam sau eram mai brutal, am avut capacitatea să realizez că parcă era ceva străin de mine,
parcă nu eram eu. Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Ceva, ca o forţă din afara mea,
parcă mă obliga să fiu un altfel de om decât eram în mod normal, dar în sens negativ.
M-am întâlnit cu un prieten care mi-a vorbit despre Dumnezeu, despre modul în care
Dumnezeu iubeşte oamenii şi vrea să se implice activ în viaţa lor. Nu era vorba despre o religie, ci
despre o Persoană - despre Dumnezeu. Despre acest Dumnezeu care îmi poate da împlinirea pe
care eu o aşteptam de atâta timp.
Mi-a spus că există Dumnezeu şi că El L-a dat pe Fiul Său Isus să moară pentru mine, şi
mai mult decât atât, că există putere prin jertfa Lui, deci e ceva care are efect, nu este doar o
legendă, un mit sau o poveste.
Mi-a spus că prin puterea crucii şi a jertfei lui Isus, a sângelui Lui, se pot rezolva şi
problemele pe care noi le aveam, iar Dumnezeu mă poate ierta de păcate şi mă poate elibera de
problemele pe care le am şi vom putea fi împliniţi şi ca familie.
Reporter:
Ai continuat să te distrezi la fel ca înainte?
Gabi Ciuciumiş:
Atunci lucram la restaurantul unui hotel, unde Luminiţa era cântăreaţă. Mi-aduc aminte
că am început să citesc Noul Testament chiar acolo, în restaurant. Şi asta se potriveşte foarte bine
cu proverbul care spune: „Omul sfinţeşte locul”... şi nu invers. Am început să citesc acolo...
Citeam în camera mea de hotel, dar şi seara când coboram la program împreună cu Luminiţa - ea
cânta acolo - noi luam Noul Testament şi citeam. Colegii şi prietenii erau foarte uimiţi şi spuneau
că am înnebunit, că am luat-o razna. Vedeau că s-a petrecut ceva cu noi.

Reporter:
Cum s-a schimbat viaţa ta?

Gabi Ciuciumiş:
S-a schimbat în mod radical, iar prima persoană care a observat acest lucru a fost Luminiţa.
A început să-i placă. Ea se gândea înainte dacă să mai rămânem împreună sau nu... Şi eu mă
gândeam la fel. Luminiţei a început să-i placă schimbarea, chiar dacă a fost puţin sceptică la început
şi nu ştia exact ce se întâmplă. Dar a văzut că schimbarea din mine era înspre bine.
Prietenii ne spuneau: „Aţi înnebunit, aţi luat-o razna! Ce nevoie aveţi voi de Dumnezeu?
Este deja ceva depăşit să mai crezi în Dumnezeu. Doar proştii şi bătrânii mai cred astăzi. Voi
sunteţi tineri, aveţi toată viaţa înainte.”

Reporter:
Nu le-aţi citat din Psalmul 53: „Nebunul zice în inima lui: ‘Nu există Dumnezeu’.”

Gabi Ciuciumiş:
Ca să folosesc aceeaşi expresie, pot să spun că mai mulţi dintre prietenii noştri au început
să „înnebunească”.

Reporter:
Înseamnă că mărturia voastră a fost valabilă, a fost bună. Dacă ar fi fost ceva fals,
artificial sau prefăcut, cu siguranţă oamenii nu ar fi urmat aceeaşi cale ca şi voi.

Gabi Ciuciumiş:
Probabil că da, pentru că nu ştiam multe din Biblie, însă prietenii vedeau ce s-a întâmplat
cu noi. Era o demonstraţie clară, pe viu, pe noi.
Reporter:
Voi aţi experimentat ce zicea cineva: „Predicaţi Evanghelia, şi dacă este nevoie folosiţi şi
cuvinte…”

Gabi Ciuciumiş:
Cam aşa - ceilalţi se uitau la viaţa noastră. Viaţa noastră de cuplu nu înseamnă - trebuie să
spun asta - că totul e roz şi avem o viaţă extraordinară, că plutim, zburăm, suntem în afara
oricărui pericol şi deja e raiul pe pământ pentru noi - nu! Nu cred că asta înseamnă creştinism şi
viaţă cu Dumnezeu, ci dimpotrivă, acolo în vale, în probleme, să faci un colţ de rai şi să treci
împreună cu Dumnezeu prin toate astea, pentru că El te ajută, El rămâne credincios.

Reporter:
Sunt printre cititori persoane care caută împlinirea şi nu o găsesc. Ce sfat le-ai da, ca unul
care a trecut prin ceea ce înseamnă euforia sau „beţia” unui dans într-o discotecă sau bucuriile de
scurtă durată aduse de chefuri şi petreceri, de viaţa mondenă, o viaţă liberă de orice încărcătură
dumnezeiască.

Gabi Ciuciumiş:
De exemplu, dacă eşti părinte şi le oferi nişte jucării copiilor, dacă ei vor fi atenţi doar la
jucării şi la cadouri, ignorând relaţia cu tine ca părinte, vei fi destul de nefericit şi nu-ţi va face
bine nici ţie, nici lor.
La fel stau lucrurile şi între noi şi Dumnezeu. Dumnezeu nu este un „ucigaş cosmic” al
bucuriei, nu este împotriva distracţiei, desigur în limitele bunului simţ. El nu este împotriva
împlinirii sau a fericirii noastre.
Mulţi oameni spun că n-au nevoie de Dumnezeu deoarece au idei deformate despre El. Ei
şi-L imaginează ca pe un bătrân cu barbă albă, sever sau blajin, care nu se implică în viaţa noastră, ci
doar ne dă în cap cu Cele 10 Porunci.
Lucrurile nu stau tocmai aşa, dar oamenii încearcă să se împlinească cu ajutorul banilor, prin
prietenii sau relaţii. Chiar şi relaţia sexuală este tot ideea lui Dumnezeu - nu omul a inventat-o, nu
tinerii şmecheri, cum am fost şi eu, care se cred atotştiutori.

Deci Dumnezeu vrea toate astea pentru noi, numai că atunci când te concentrezi prea
mult asupra lor şi crezi că aşa vei ajunge undeva, te asemeni cu acel copil foarte atent la daruri şi
la jucării, dar nu şi la părinte, la persoana care i-a oferit darurile.
Reporter:
Şi pot să fiu împlinit beneficiind de toate aceste lucruri, dar în limitele impuse de
Dumnezeu. Este exact ca o maşină - când merge pe şosea merge bine, dar dacă vrei să mergi cu
ea pe povârnişul unui munte, e treaba ta, doar că vei sfârşi în prăpastie, din nenorocire.
Gabi Ciuciumiş:
Dumnezeu ne ştie şi ne cunoaşte, pentru că El ne-a creat. El cunoaşte mai bine structura
noastră şi modul în care suntem făcuţi. El nu este un necunoscător în acest domeniu, ci,
dimpotrivă, un bun cunoscător şi doreşte ca noi să fim fericiţi.
Aş putea să fac o paralelă şi cu Luminiţa, soţia mea. Muzica era viaţa ei şi a crezut că ea
o poate împlini. Nu era rău, dintr-un punct de vedere, numai că ea trebuia să-L cunoască şi pe Cel
care i-a dat darul de a cânta, nu doar muzica în sine. Atunci când s-a întâmplat lucrul acesta, i-a
dat împlinire cu adevărat. Nu i-a fost luat darul, a rămas şi muzica, dar acum ea Îl cunoaşte şi pe
Cel care i-a dat muzica, este şi inspirată de El şi are şi o relaţie bună cu El. Nu a pierdut nimic,
dimpotrivă, a câştigat.
Reporter:
Dragul nostru cititor, poţi câştiga totul dacă decizi să îţi trăieşti viaţa în conformitate cu
ceea ce a gândit Dumnezeu că este cel mai bine pentru tine, şi nu cu ceea ce crezi tu la un
moment dat sau ce ţi se inoculează de către cei din jur, de mass-media sau de valorile acestei
lumi.
Planul lui Dumnezeu pentru tine îl poţi găsi în Biblie, printr-o rugăciune personală înaintea lui
Dumnezeu, în Numele Domnului Isus Cristos.

ALIN PĂDUREANU

TE TREZEŞTI PESTE ANI DE ZILE CĂ TE-AI CĂSĂTORIT ŞI NU MAI ŞTII CU


CINE TE-AI CĂSĂTORIT

Aveam prieteni atât timp cât aveam bani. Era plin de prieteni în jurul meu şi nu mai ştiam pe
care de unde să-l iau.

Reporter:
Alin este un om plin de bucurie. A crescut singur la părinţi, a fost un copil dezmierdat
căruia i s-au făcut multe mofturi. Ştia că există Dumnezeu, credea în Dumnezeu, dar „El era cu
treaba Lui, iar eu cu treaba mea”, spune Alin.

Alin Pădureanu:
Nu am încercat să mă apropii de Dumnezeu deoarece îi vedeam pe bunicii mei, care erau
amândoi cantori într-o Biserică şi erau mâna dreaptă a părintelui din sat. În viaţa lor nu am văzut
nimic deosebit, doar faptul că mergeau în fiecare duminică la Biserică şi cântau în strană. În rest,
câteva discuţii contradictorii cu privire la unele rânduieli ale Bisericii, dar nimic mai mult.

Reporter:
Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu mai mult decât restul oamenilor, care Îl caută
destul de rar sau poate numai când sunt în nevoi, în necazuri şi probleme?

Alin Pădureanu:
Sunt convins că fiecare om caută ceva în viaţă şi îşi doreşte să fie împlinit 100%, dar
nimic din viaţa aceasta nu-ţi oferă împlinire şi satisfacţie şi vei căuta mereu.
Reporter:
Cum s-a întâmplat cu tine?

Alin Pădureanu:
Poate o să vă surprindă... am avut un prieten căruia i-a spus cineva că la bisericile
pocăiţilor sunt fete foarte frumoase, drăguţe, cuminţi şi liniştite şi, din curiozitate, am mers să
vedem dacă se confirmă acea afirmaţie.
A început să-mi placă foarte mult cum cânta orchestra, cum cântau tinerii în biserică şi
Dumnezeu a adus o zi pe care nu o voi uita niciodată - în 1991, o zi de primăvară, o zi
binecuvântată pentru mine.
M-am văzut plângând în faţa multor oameni, lucru care nu mi s-a mai întâmplat. Eram un
băiat care dorea să se considere bărbat şi nu plânge în faţa oricui; dar în acea zi, Dumnezeu mi-a
vorbit într-un mod deosebit. Nu ştiu ce a făcut înăuntrul meu, dar ştiu că am plâns foarte mult şi
am regretat viaţa pe care am trăit-o până atunci.
Am hotărât să fac o schimbare. Această schimbare s-a produs şi o datorez Duhului lui
Dumnezeu, care a făcut-o, pentru că prin propriile mele puteri nu aş fi reuşit niciodată.

Reporter:
Ce ai regretat din viaţa pe care ai trăit-o până atunci?

Alin Pădureanu:
Înainte aveam prieteni atât timp cât aveam bani. Era plin de prieteni în jurul meu şi nu

mai ştiam pe care de unde să-l iau. Când nu mai aveam bani, nu mai aveam nici prieteni.

Am fost şi egoist, cum cred că este fiecare om. La mine cred că a fost un egoism puţin

mai accentuat datorită faptului că am fost singur la părinţi şi toată afecţiunea lor s-a

concentrat spre mine, toate lucrurile care se cumpărau erau pentru mine.

Am fost dezmierdat până când părinţii mei au început să şchiopăteze în relaţia lor şi au
ajuns la divorţ. În perioada cea mai critică a vieţii mele, părinţii mei au renunţat unul la celălalt şi
implicit la mine, pentru că aveau necazurile lor şi prea puţin mai aveau timp să se ocupe de mine.

Reporter:
Ce ai aflat diferit la acea biserică faţă de ce ştiai tu înainte că ar trebui să însemne
Dumnezeu şi creştinismul?

Alin Pădureanu:
Ştiam că există un Dumnezeu, că trebuie să fim buni unii cu alţii, că trebuie să ne
închinăm Acelui Dumnezeu şi că Acel Dumnezeu aşteaptă ceva de la noi.
Ştiam că atunci când merg la biserică trebuie să-mi fac cruce, să sărut toate icoanele, cele
care erau la intrarea în biserică şi înaintea altarului, să respect toate ritualurile care se făceau. Dar
apa aceea sfinţită, botezul pe care l-am avut când am fost mic, nici unul dintre aceste lucruri nu au
produs nici o schimbare în mine şi m-au lăsat rece.
Când ieşeam din biserică, reveneam la stilul meu de viaţă. Timpul petrecut în biserică nu
producea nici o schimbare în interiorul meu. Nu simţeam nimic şi plecam de acolo exact cum am
venit. Pentru mine, mersul la biserică a fost o pierdere de vreme, într-un fel.

Reporter:
Ce schimbări s-au produs acum în interiorul tău, în mintea şi în sufletul tău?

Alin Pădureanu:
Totul este diferit acum, datorită faptului că am o relaţie cu Dumnezeu. Aşa cum eu şi
soţia mea avem această nevoie, cred că oricare alt om are nevoie de dragoste, are nevoie ca
cineva să îi spună că îl iubeşte, să se simtă iubit. Mi s-a împlinit această nevoie şi m-am simţit
important.
După divorţul părinţilor din 1985, mama m-a îngrijit, muncind pentru mine, ca să nu duc
lipsă de nimic, să nu mă simt complexat în anturajul prietenilor mei.
Reporter:
Foarte mulţi oameni simt nevoia aceasta interioară dar nu-şi pot conştientiza concret
metoda de a-şi împlini această nevoie; unii aleargă cu toate forţele după bani, alţii după sex, alţii
după lucruri materiale, alţii după aventură sau după emoţii puternice; crezi că toate celelalte îl pot
împlini pe om în căutarea lui lăuntrică după „paradisul pierdut”?

Alin Pădureanu:
Nu, şi categoric spun „NU”, pentru că am avut o experienţă în familie. O mătuşă a mea
împreună cu soţul ei aveau mai mult decât aveau nevoie. Îşi permiteau să-şi facă concediile în
afara ţării, să meargă în Vest, în vizite; o duceau foarte bine, dar sfârşitul relaţiei lor, toată
„împlinirea” pe care au avut-o în viaţă, s-a rezumat la un divorţ.
Când tatăl meu a aflat că m-am pocăit, mi-a spus: „Eşti nebun la cap. Puteai să mergi la
catedrală oricând ai fi vrut, să aprinzi o lumânare sau să îţi faci o cruce şi rezolvai problema cu
Dumnezeu”. Dar, cum am spus, toate aceste lucruri nu au produs nici o schimbare în mine.
Schimbarea care s-a produs într-una dintre aceste biserici evanghelice - în care se pune accent pe
o relaţie personală cu Dumnezeu - a umplut golul din lăuntrul meu. Pentru acel gol, până atunci,
nu am găsit nici o altă soluţie, nici o altă satisfacţie.

Reporter:
În ce constă relaţia ta zilnică cu Dumnezeu?

Alin Pădureanu:
Aşa cum şi eu şi soţia mea avem nevoie de dragoste şi cum nu ne simţim bine după o zi
în care nu ne facem complimente unul altuia, nu ne facem timp pe care să-l petrecem împreună
unul cu altul - dacă trece o zi şi nu ne spunem că ne iubim şi nu comunicăm ceea ce simţim, să
ştim ce avem în mintea noastră unul pentru celălalt şi ceea ce gândim unul despre altul – tot aşa
este şi cu Dumnezeu.
Dumnezeu ne iubeşte mult mai mult decât ne poate iubi oricare om care a trăit vreodată
pe acest pământ. Aceasta este şi aşteptarea lui Dumnezeu într-o relaţie cu El. Aşa cum îi spun
soţiei mele că o iubesc şi că sunt îndrăgostit de ea şi sunt împlinit în relaţia pe care o avem, sunt
convins că şi Dumnezeu aşteaptă acelaşi lucru.
Să-I spunem ceea ce simţim cu privire la El, să-I spunem durerile noastre aşa cum le
simţim, cu cuvintele noastre - nu neapărat poezii învăţate dintr-o carte scrisă de un om, care are
aceleaşi slăbiciuni pe care le avem şi noi, care se confruntă cu aceleaşi probleme cu care ne
confruntăm şi noi, ci să mergem înaintea lui Dumnezeu şi să-I spunem exact ceea ce avem în
inimă, exact ceea ce simţim în acel moment.
Dacă eşti bolnav, Îi poţi spune: „Doamne, mă doare asta sau asta. Doamne, mă confrunt
cu problema asta. Doamne, aşa simt acum”. O relaţie sinceră - pentru că Dumnezeu este Acela
care are capacitatea de a ne citi şi gândurile. Există un verset în Sfânta Scriptură care spune că nu
rostim bine cuvântul şi El deja ştie ce vrem să spunem.

Reporter:
Ai jucat rugby, un sport dur şi dureros. Cum au reacţionat prietenii tăi, trupa ta de
dinainte, când au auzit că tu ţi-ai schimbat viaţa cu 180 de grade?

Alin Pădureanu:
Au început să mă ironizeze când făceam scheme de joc: „Acum intră fratele” sau „Acum
intervine fratele”.
Toţi prietenii au început să mă părăsească din moment ce nu mai participam la activităţile
comune pe care le aveam - nu mă mai interesau chefurile, nu mai găseam plăcere în ele, ci pur şi
simplu le consideram o pierdere de vreme, deşi înainte de asta nu am crezut că vreodată voi putea
avea o astfel de atitudine.
Nu am crezut că voi putea să găsesc distracţie şi plăcere în alte activităţi, dar Dumnezeu a
purtat de grijă şi mă simt grozav de bine în situaţia în care sunt acum, în anturajul în care îmi
desfăşor viaţa, în comunitatea bisericii în care sunt, cu toţi prietenii care sunt în jurul meu.

Reporter:
Cu „fraţii”… -:)

Alin Pădureanu:
Cu „fraţii”, bine ai zis.

Reporter:
Cum este atmosfera din familia ta, relaţia dintre voi?

Alin Pădureanu:
Cel puţin până acum ne înţelegem bine -:). Dumnezeu a făcut să fie la noi în biserică un
grup de tineri care, la fel ca şi noi, sunt proaspăt căsătoriţi şi ne întâlnim cu regularitate; avem
împreună studii biblice.
Ce am descoperit acolo, şi mi-a fost de un real folos, a fost faptul că într-o căsnicie
comunicarea este vitală. Cred că este un cuvânt poate puţin cam „greu” spus în privinţa aceasta,
dar comunicarea este esenţială în familie.

Reporter:
Procentajul căsătoriilor care se termină cu un divorţ este îngrozitor de mare. Ce sugestii
le-ai putea da cititorilor, în aşa fel încât să aibă o căsnicie fericită şi împlinită alături de partenerul
căruia i-au jurat credinţă pentru toată viaţa?
Concret, ce înţelegi prin comunicare? Un bileţel lăsat pe masa din bucătărie: „Dragă, vezi că
am plecat acolo”...-:)

Alin Pădureanu:
... „şi vin săptămâna cealaltă”. Nu, în nici un caz. Aşa cum Dumnezeu doreşte să avem
părtăşie cu El în fiecare zi, tot aşa şi între soţ şi soţie ar trebui să existe cel puţin câteva ore pe zi
în care ei să fie împreună. Altfel, te trezeşti peste ani de zile că te-ai căsătorit şi nu mai ştii cu cine
te-ai căsătorit. Vei descoperi abia după câţiva ani că soţul sau soţia îţi va face surprize la care nu
te aşteptai.
Pastorul Iosif Ţon spunea într-una dintre predicile sale cu privire la familie: „Impactul
televizorului asupra vieţii de familie este deosebit de negativ, pentru că stăm de atâtea ori şi
privim modul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar viaţa noastră rămâne netrăită pentru că doar stăm
şi-i urmărim pe alţii”.
Cred că este timpul ca familiile creştine să înceapă să-şi trăiască viaţa lor şi să renunţe să
privească felul cum îşi trăiesc alţii viaţa, pentru că nu sunt lucruri care zidesc, nu sunt deloc
folositoare filmele pe care le privim la televizor. Au o influenţă grozavă asupra noastră, dar în
sens negativ.

Reporter:
Ce gând ai pentru cititori? S-ar putea să fie printre ei şi colegi din fosta ta echipă de
rugby...

Alin Pădureanu:
Ar fi grozav. Înţeleptul Solomon, cel mai înţelept şi cel mai bogat om care a trăit
vreodată, după ce şi-a trăit viaţa la un standard mult mai înalt şi cu mult mai multe posibilităţi
decât avem noi, spune în Eclesiastul: „Datoria fiecărui om este să se teamă de Dumnezeu”.
Cred că fiecare om - este un mare adevăr acest lucru - ar trebui să se teamă de
Dumnezeu. Dar nu o teamă de un Dumnezeu care este un zbir şi nu face altceva decât să ne
pedepsească ori de câte ori ieşim din voia Lui, ci o teamă plină de reverenţă faţă de un Dumnezeu
care este plin de dragoste, un Dumnezeu care are răbdare şi care Îşi face timp pentru noi
întotdeauna, ori de câte ori Îl chemăm.

CIPRIAN BACIU

DUMNEZEUL PE CARE ÎL CREDEAM O FARSĂ PENIBILĂ, EXISTĂ TOTUŞI ŞI


ESTE VIU. ŞI DIAVOLUL EXISTĂ.

În timp ce muream, în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine. Dar nu vă pot spune apoi ce
extraordinară a fost ridicarea, ridicarea la Lumină, atragerea în sus - pluteam în sus înspre
Cineva.

Reporter:
Ciprian a fost lider al studenţilor din Universitatea de Vest din Timişoara şi a absolvit
Ştiinţe Economice.

Ciprian Baciu:
În viaţa mea am avut doar 5 minute de ateism - imediat după ce am înţeles ideea lui
Darwin cu selecţia naturală, dar după aceea mi-am dat seama că nu-mi pot explica cum am apărut
pe lumea asta şi din ce am apărut.
Big Bang-ul este o chestiune invalidată logic, iar ştiinţa nu poate explica cum au apărut
lucrurile din nimic.

Reporter:
Argumentul care m-a convins pe mine împotriva evoluţionismului este următorul:
cărămida de bază a Teoriei evoluţiei este mutaţia genetică. Dar mutaţiile genetice sunt distructive
în proporţie de 99%, şi doar 1% ar putea fi constructive. Este ca şi cum am merge 99 de paşi
înapoi şi unul înainte, ca apoi să ne aşteptăm la progres. Este ilogic, nu poate duce la progres, la
evoluţie.
Sau cine s-ar da pe mâna unui chirurg care taie greşit de 99 de ori şi doar o dată taie unde
trebuie. Sau pe mâna unui şofer care se loveşte de 99 de stâlpi sau camioane şi doar o dată
conduce pe drumul corect.
Ciprian Baciu:
Eu am crezut în Dumnezeul creştinismului - mă rugam, mă spovedeam, ţineam post,
credeam sincer.
În clasa a VII-a am citit „Vieţile Sfinţilor” şi voiam să mă fac preot. Am citit şi cărţi de la
Oastea Domnului - poezii de Traian Dorz şi pilde de Iosif Trifa. Mă uitam la televizor la „Cartea
Cărţilor” şi credeam în Dumnezeu.
Însă, deoarece la şcoală ne învăţau cum am evoluat din maimuţă, ne explicau
evoluţionismul, erele geologice, dinozauri, fosile etc, pe la 13 ani educaţia atee a început să sape
la fundamentul meu religios şi mi-am pierdut credinţa.

Reporter:
Din nenorocire pentru generaţia noastră, această educaţie atee mai funcţionează chiar şi
astăzi în România.

Ciprian Baciu:
Creştinismul continuă să fie prezentat în şcoală ca o afacere iraţională, iar copiii îşi pierd
interesul pentru că este prezentat ca ceva iraţional.
Ei sunt învăţaţi că a crede în Adam şi Eva este ca şi cum ai crede în Moş Crăciun. Eu aşa
mi-am pierdut credinţa, pentru că sunt raţional şi L-am abordat raţional pe Dumnezeu.
Am încercat să desţelenesc în mod raţional acest mare mister al divinităţii şi al creaţiei.
Am citit Eliade, am citit dogmatică, filozofie, am studiat mult.

Reporter:
Din fericire tu ai fost unul care a căutat, spre deosebire de mulţi copii care rămân în
confuzie la şcoală. Profesorul de religie le spune că suntem creaţi de
Dumnezeu, dar peste 10 minute urmează biologia, unde li se spune că am evoluat din maimuţă.

Ciprian Baciu:
M-a răsturnat complet o carte a lui Erich von Daniken, care vorbea despre misterele
egiptene, despre Insula Paştelui, Atlantida, extratereştri. Apoi am intrat pe mâna unui scriitor
destul de celebru la noi - Pavel Coruţ. Am citit vreo 20 de cărţi din seria „Octogonul”.

Reporter:
Celebru, din nefericire...

Ciprian Baciu:
Eu cred că astfel de oameni sunt o provocare şi mai trezesc uneori Biserica. S-a făcut un
sondaj care urmărea să afle câţi oameni mai cred în Biblie, în Rai, în istoricitatea lui Cristos.
Mulţi s-au declarat creştini, dar la bază aveau un întreg eşafodaj de erezii groaznice, care numai
credinţă creştină nu se putea numi.
La liceu, la filozofie, m-au surprins Platon, Aristotel, Heidegger. Uneori credeam că
Dumnezeu este bun şi drept, alteori credeam că Dumnezeu este un personaj rău. În clasa a XII-a
am încăput pe mâna lui Friedrich Nietzsche.

Reporter:
Unul dintre profeţii postmodernismului.

Ciprian Baciu:
Anticipatorul postmodernismului. El postulează moartea lui Dumnezeu: „Dumnezeu a
murit”. În mod paradoxal, chiar şi Nietzsche credea în ceva - credea în „Eterna reîntoarcere”,
lucru care m-a frapat.
Cărţi ca „Antichristul”, „Omenesc spre omenesc”, „Aşa grăit-a Zarathustra”, chiar m-
au adus pe nişte poziţii anticreştine şi ironice faţă de creştini. Apoi Umberto Eco cu „Numele
trandafirului” – acea sinistră abaţie catolică medievală, cu acel călugăr catolic care mănâncă acea
carte „otrăvită” a lui Aristotel, ca să nu râdă oamenii de credinţă - era sinistră şi m-a îndepărtat
de Dumnezeul creştinismului.
În anul III de facultate, prietena mea, care a avut o „criză” religioasă şi s-a îndreptat
înspre baptism, m-a anunţat că s-a pocăit. Eu, spirit liber cum eram, i-am spus: „Poţi să devii şi
budistă, numai să nu ne afecteze relaţia”.
În anul IV de facultate, în 9 octombrie 2003, i-am spus prietenei mele că eu L-am primit
pe Cristos în inima mea, Îl percepeam, cunoşteam filozofia creştină, scrierile Sf. Augustin,
teologie, dar nu aveam acea relaţie personală cu Dumnezeu, nu aveam credinţa. Percepeam
lucrurile ca un deliciu intelectual - este fantastic creştinismul - dar n-aveam credinţa.
De frustrat ce eram ascultam Marilyn Manson – un solist satanist, care a scos albume ca
„Antichrist Superstar” sau „Mechanical Animal”. Toate aceste otrăvuri spirituale se interpuneau
între mine şi relaţia mea cu Dumnezeu.
De multe ori eram supărat pe lumea asta imperfectă şi ziceam: „Doamne, e creaţia Ta,
trebui să Ţi-o asumi. Dacă Tu eşti aşa ‘meseriaş’ cum Te revelezi în Biblie, fă-o mai bună. De ce
nu o faci mai bună?”.
Inclusiv războaiele religioase şi terorismul din lume m-au îndepărtat de Dumnezeu.
Ziceam: „Doamne, de ce laşi ca aceste lucruri să se întâmple?”.
Făceam o greşeală pe care o fac foarte mulţi, şi anume: confundam artistul cu tabloul.
Un tablou trebuie lăsat să ajungă perfect. Până n-a fost terminat tabloul, nu putem să-l acuzăm pe
artist de nimic.

Reporter:
În plus, dacă mai vine un duşman care sparge tabloul în bucăţi, atunci nu poţi să-l acuzi
pe artist. Dumnezeu a făcut lumea bine, dar a intervenit diavolul, iar Dumnezeu le-a dat
oamenilor libertatea să aleagă: cu El sau cu diavolul. Oamenii l-au ales pe diavol, au ales
întunericul.

Ciprian Baciu:
Eram supărat pe Dumnezeu şi mă certam cu El. Dar, culmea, mă consideram mântuit.
Consideram că sunt prea „meseriaş” ca Dumnezeu să mă lepede ca pe o măsea stricată.
În 9 octombrie 2003, seara, am zis aşa: „Nu cred în Biblie, mi se pare o istorie a
poporului evreu care încearcă să subjuge lumea. Nu cred nici în Pavel Coruţ, cu fantasmele lui.
Dar hai să vad ce poate să-mi facă mie Biblia - o carte scrisă cu peste 2000 de ani în urmă, care
nu mai are nici un fel de importanţă… mie, omul modern, bulgăre de spirit liber gânditor al
secolului XXI - ce să-mi facă mie Biblia?”...

Reporter:
...în 2003, o lume a Internetului şi a supervitezei...

Ciprian Baciu:
...deschid Cartea şi găsesc textul din Filipeni 4:6,7: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în
orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu
mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în
Cristos Isus”.
M-am rugat pe întuneric zicând: „Doamne, dacă Tu eşti aşa cum spun creştinii, eu ştiu
că Tu exişti. Nu ştiu în ce fel exişti, dar dacă Tu exişti, trimite-mi un semn.”
În acea noapte am avut un vis în care m-am sinucis pentru a scăpa de robia diavolului -
era unica mea soluţie în acel vis. Diavolul era ca un vierme în nara mea stângă.
Am simţit cum mor, voiam să mor cât mai repede, voiam să cad, să mi se rupă gâtul, să
nu mai simt nimic, pur şi simplu să mor pentru a scăpa de diavol.
Am simţit cum se scurge viaţa din mine, cum nu mai simt nimic. M-am simţit, în vis,
ridicat la viaţă, atras în sus ca de un abur magnetic, şi L-am simţit pe Cristos.
Mi-a apărut Cristos în vis. Am simţit o senzaţie fantastică, de pace, de bucurie, de
linişte, m-am simţit de o altă esenţă în acel vis.
Sigur că vor fi oameni care vor zice că am fost obsedat de ideile mele, că sunt
probabilităţi, îmi vor face teoria visurilor etc. Mie mi-a fost suficient.

Reporter:
Dincolo de faptul că ţi s-a revelat Cel Preaînalt, ce s-a schimbat în gândirea ta?

Ciprian Baciu:
Una dintre cele mai puternice reacţii pe care am avut-o în vis a fost când am realizat că
diavolul există. Nu credeam în diavol. Diavolul mi se părea o chestie de-asta ghiduşă, de râs.

Reporter:
Este ca şi cum te-ai juca cu o bilă de uraniu radioactiv. Uraniul radioactiv îţi provoacă
boala numită cancer - sigur mori. Iar tu te joci cu bila, spunând că este doar un element oarecare.

Ciprian Baciu:
Exact! Atunci, în vis, văzând acel vierme în nara mea, am zis: „Ce-i cu viermele ăsta în
mine?”. Cineva mi-a răspuns: „Viermele ăsta e foarte vechi şi este de foarte mult timp în
tine. Tu îl credeai mort, dar nu e mort, şi ţi-a acaparat toate gândurile.”
Atunci m-a cuprins o senzaţie de disperare incredibilă - viermele ăsta m-a acaparat pe
mine, mi-a acaparat gândurile, faptele, acţiunile. Ce să fac să scap de el? Cineva mi-a spus: „Nu
se mai poate să scapi de el, nu se poate extirpa pentru că ţi-a prins inima”.

Reporter:
La fel spune poetul Traian Dorz - atunci când era în închisoare, când era bătut şi
schingiuit, se gândea: „Nu omul acesta îmi face rău, ci dracul din spatele lui. Dracul care l-a
acaparat.” Aceeaşi senzaţie ai trăit-o şi tu.

Ciprian Baciu:
Da! M-am surprins că nu mai pot scăpa şi am decis în acel vis să mă arunc în gol.
Voiam să mor cât mai repede, speriat că-l aveam pe diavolul în mine, că aveam acel
vierme în mine. În timp ce muream în acel vis, am simţit cum iese viaţa din mine.
Dar nu vă pot spune apoi ce extraordinară a fost ridicarea la Lumină, atragerea în sus -
pluteam în sus înspre Cineva. Am trecut de o poartă şi mi-a apărut Cristos în nişte veşminte de un
alb incredibil. Nu I-am văzut faţa, dar am realizat că Dumnezeul de care m-am îndepărtat,
Dumnezeul pe care Îl credeam o farsă penibilă, există totuşi şi este viu.
.....................................
Am avut prieteni care mă ştiau mare filozof. Umblam prin complexul studenţesc purtând
tricouri cu Marilyn Manson, iar acum, să decad într-o spiritualitate de… „coteţ”, spus mai dur…
era surprinzător pentru toţi.
Există şi oameni care efectiv nu vor să asculte mesajul Evangheliei. Cineva, cu care
voiam să discut, mi-a spus: „Nu vreau să discut, nu vreau să aud”.

Reporter:
Era diavolul din spatele lui, pentru că schimbarea unui om - metanoia sau schimbarea
minţii sale - o face doar Duhul Sfânt, indiferent de argumente.
Poţi convinge pe cineva cu argumente, însă durează exact 15 minute până va cădea din
nou. Dar atunci când Duhul Sfânt schimbă mintea omului, este pentru totdeauna.

Ciprian Baciu:
Cea mai mare schimbare în viaţa mea, de la care pleacă toate, este sensul, rostul
suferinţei.
Tot Nietzsche, care a lăsat multe chestiuni foarte inteligente - mie îmi pare rău de el că a
rămas un om rătăcit până la capăt - dincolo de raportarea lui spirituală rătăcită, tot el spunea aşa:
„Marea problemă a lumii, marea tragedie a lumii nu este suferinţa, ci este lipsa de sens a
suferinţei”.
Pe mine nu suferinţa mă scotea din sărite, ci lipsa de sens a acesteia: absurdul, angoasa
postmodernă, iar Marilyn Manson îmi alimenta această frustrare. Ceea ce s-a schimbat
fundamental în viaţa mea a fost sensul suferinţei. Acum, chiar dacă sufăr, am un sens pentru care
sufăr.

Reporter:
Ai trecut prin aceleaşi lupte ca şi Nikolai Stavroghin - personajul principal din
„Demonii” lui Dostoievski: Deoarece adevărata mea libertate este să-mi iau viaţa, când pot să-
mi iau viaţa?
Dar libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu este însăşi viaţa, pentru că atunci când decid
asupra unor lucruri care nu îmi aparţin - cum ar fi viaţa - în primul rând sunt hoţ, iar în al doilea
rând şansele să decid greşit sunt foarte mari.
De ce crezi că lumea nu este bună, cu toate că Dumnezeu a proiectat-o să fie bună?

Ciprian Baciu:
Dumnezeu este omniscient. Preştiinţa lui nu predetermină, dar în momentul în care El a
creat această lume, El a ştiut inclusiv căderea lui Adam, inclusiv întoarcerea mea, viaţa lui Adolf
Hitler, destinul tragic al poporului evreu; le-a ştiut pe toate, inclusiv crucificarea Lui.
Gândiţi-vă ce imens act dezinteresat şi responsabil de creaţie a fost acesta: un artist care,
vrând să picteze un tablou unde să apară culoarea roşie ca sângele, s-a înţepat pe sine, s-a
sfârtecat, şi-a tăiat venele, ca să pună acel sânge în tabloul Lui. O responsabilitate aşa de mare
pentru creaţie ca cea a Creatorului nostru nu mai există.
În acest moment, lumea aceasta este nefinalizată. Tabloul încă nu este terminat, dar ştim
că va fi un tablou fantastic, pentru că puţini sunt artiştii care sunt dispuşi să se sfârtece, să rupă
carne din carnea lor, sânge din sângele lor, pentru a-l pune pe un tablou, pentru a-l pune într-o
creaţie, pentru ca această creaţie să fie într-adevăr pe măsura creatorului.
Reporter:
Să-Şi dea Fiul să moară…

Ciprian Baciu:
Să Se dea pe Sine, pentru că, în definitiv, sigur este Fiul, dar în esenţă este Dumnezeu.
Spunea cineva că acel moment de pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai
părăsit?” înseamnă distanţa infinită între Dumnezeu şi Dumnezeu.
Din această cauză nu trebuie confundat tabloul cu Creatorul. Lumea, oamenii sunt un
tablou neterminat, pervertit de vrăjmaş, dar un tablou care va fi terminat, oricât s-ar chinui
vrăjmaşul să-l distrugă sau să-l spurce.

Reporter:
Suntem agenţii secreţi ai lui Dumnezeu, dar nu lucrăm sub acoperire, ci lucrăm la vedere.
Creştinismul este singura religie în care Dumnezeu moare pentru creatura Lui.
După răstignirea, moartea şi învierea Domnului Isus Cristos, când creştinismul a început
să crească fantastic, au mai fost religii care au adoptat această idee - a morţii zeului lor pentru
oameni - dar în creştinism a murit Însuşi Domnul Isus Cristos - Regele nostru.

Ciprian Baciu:
De multe ori eram răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi ca mine sunt mulţi alţii, începând
cu Cioran, care spune la un moment dat: „Doamne, fă ceva până nu-ţi trântesc oasele mele în
cap”.
Nu sunt genul de om care îşi lasă creierii la intrare. Eu cred că trebuie să-ţi argumentezi
poziţia faptic şi verbal, dar era această răzvrătire faţă de suferinţă: „Doamne, înţeleg liberul
arbitru al lui Augustin, teologia raţională a lui Toma D’Aquino, cunoaşterea raţională,
neraţională, extazul mistic ortodox, le înţeleg, dar nu înţeleg suferinţa! Dacă nu ai vrut să ne
creezi roboţi, nu se putea totuşi să nu suferim?”.
Dacă Îi reproşăm lui Dumnezeu suferinţa, ceea ce-L absolvă de orice reproş este faptul
că El Însuşi suferă cu noi.
Dumnezeu nu este un Creator care zice: „Suferiţi, pentru că v-am pregătit nişte
chestiuni imense, dar trebuie să suferiţi pentru ele. Pe Mine nu mă interesează că voi sunteţi în
suferinţă, gata de moarte. Eu sunt pe malul râului, şi, sigur, fiind Creator, Eu Îmi permit să stau
deoparte.“ NU! Dumnezeu coboară acolo. Dumnezeu ştie ce înseamnă să fii în mijlocul râului,
gata să te îneci în mrejele diavolului.
Dumnezeu te asistă în suferinţă şi suferă împreună cu tine. O mai mare dăruire în
suferinţă - a Creatorului alături de creatura Sa - ca în creştinism, nu există în nici o altă religie.
De multe ori când sunt frustrat, când sunt supărat, când îmi doresc ceva şi nu se
întâmplă, când vreau să nu mă îngrijorez, spun aşa: „Doamne, stiu că Tu mă asişti în suferinţa
mea, ştiu că Tu mă înţelegi în suferinţa mea pentru că Tu suferi împreună cu mine, pentru că Tu
ai suferit împreună cu mine”.

Reporter:
Mântuitorul ne face o promisiune fantastică: „Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom locui
împreună cu el”. Sunt cuvinte de o putere inimaginabilă, ceva extraordinar.
Aici, în „pribegia noastră prin bucla deşertăciunii”, putem merge de mână cu Dumnezeu, iar
uneori, în locurile cele mai dure şi mai grele, suntem luaţi în braţe, chiar dacă nu ne dăm seama şi
avem impresia că am rămas singuri!
România este pe primul loc la avorturi în Europa şi pe al doilea loc în lume, după
Vietnam. La consumul de alcool pe cap de locuitor, suntem pe al doilea loc, după ruşi,
bineînţeles. Interesant, de curând, suntem pe al doilea loc în Europa, după Germania, la accesarea
site-urilor pornografice, cu un număr destul de mic, totuşi, de persoane care au acces la Internet.
Dar chiar şi în această situaţie, Dumnezeu este Cel care caută oameni cu inima deschisă pentru El.
MIHAI SÂRBU

TE IUBESC ŞI TE ÎMBRĂŢIŞEZ DRAGUL MEU CITITOR

Aş vrea să te fac bolnav de dor după Domnul Isus. Aş vrea să te leg de veşnicie.

Într-o zi mă voi odihni la cea mai mare sărbătoare din Cosmos - la nunta Mielului.

Mihai Sârbu:
Pentru mine a trăi zilnic cu Dumnezeu înseamnă dependenţă totală de El, înseamnă să
comunic cu El, să citesc Biblia, să mă rog, să postesc şi să am părtăşie strânsă, prin Duhul Sfânt,
cu Mântuitorul lumii, cu Dumnezeul care susţine universul, cu Cel care m-a creat şi m-a mântuit.

Reporter:
V-aţi născut de mai multe ori. Prima dată fizic, apoi v-aţi născut „din nou” în Cristos, şi
în al treilea rând aţi avut probleme grave de sănătate - aţi fost la un pas de moarte.

Mihai Sârbu:
Eram student la Cluj, la Geografie. În anul II, în urma unui concurs, guvernul român a
găsit cu cale să mă trimită la studii în fosta Uniune Sovietică, la Harkov, Ucraina. După doar 4
luni - în perioada Crăciun-Anul Nou dintre anii ‘71 şi ‘72 - am ajuns la spital într-o situaţie
critică, între viaţă şi moarte.
Acolo, în spital, am simţit chemarea, mângâierea şi intervenţia lui Dumnezeu în viaţa
mea. În singurătatea aceea, când n-aveam cu cine să comunic, n-am putut să fac altceva decât să
mă rog şi să stau înaintea lui Dumnezeu. Nu a fost ceva palpabil în organism, ci a fost ceva în
interiorul meu. Acolo, în singurătate, în linişte şi pace, am primit o mângâiere, o stare care nu se
poate explica în termeni fizici.

Reporter:
Aţi crescut într-o familie de baptişti, în care rugăciunea era un mod de viaţă. Cu siguranţă
a fost un conflict între învăţătura pe care aţi primit-o în familie şi propaganda ateistă din şcoală.
Cum aţi depăşit acest conflict?

Mihai Sârbu:
Am fost printre primii la liceu, apoi printre primii la facultate. Am fost student în
Uniunea Sovietică, însă niciodată nu am crezut că acele lucruri, care mi se păreau artificiale şi
forţate, îmi pot satisface crezul şi conştiinţa.
Plecând la 14 ani de acasă, aş fi putut să intru în tot felul de anturaje. Viaţa începea să fie
şi altfel, însă tot timpul, ca un clopoţel suna în mintea mea: „Opreşte-te, opreşte-te!”.
Cred că rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor m-au urmărit şi mă urmăresc toată viaţa.
Când era aproape să cad, o mână m-a ridicat, m-a scos şi m-a ţinut deasupra
evenimentelor. Nici ateismul, nici evoluţionismul, nimic nu m-a împlinit absolut deloc până când
am găsit izvorul împlinirii: Domnul Isus Cristos.

Reporter:
Cum a evoluat viaţa dumneavoastră după anul 1972?

Mihai Sârbu:
M-am întors să termin facultatea în ţară. În ultimul an de facultate L-am mărturisit pe
Domnul Isus, în mod public, prin botez, ca Domn şi Mântuitor. A fost o zi în care Dumnezeu a
schimbat viaţa mea defintiv.

Reporter:
Fiind şi meteorolog şi predicator, uitaţi-vă la cer şi spuneţi-ne când vine Domnul! Mai
este mult din noapte ?

Mihai Sârbu:
Ce întrebare provocatoare! Eu locuiesc în America, în zona golfului San Francisco. Se
spune că tot răul din lume şi din America pleacă de la New York şi de la San Francisco -
veritabile Sodoma şi Gomora.
În 28 februarie 2002, în mai multe ziare şi la marile agenţii de ştiri au fost transmise
comunicate cu privire la introducerea microcipului, care în Apocalipsa se numeşte „666” sau
„semnul fiarei”.
Este un microcip cât un bob de orez, un calculator, de fapt, care înmagazinează sute de
informaţii despre fiinţa umană, începând de la culoarea ochilor, a pielii, a părului, conturile de la
bancă, cardurile de la benzină, de la spital, buletin de identitate, carnet de conducere etc.
Acest microcip, numit „666”, există şi funcţionează. Anunţul s-a făcut în pripă, nu s-a
făcut vâlvă pentru că încă nu este momentul ca lumea să fie speriată.
Ce îmi spune mie lucrul acesta? Dacă semnul fiarei există, în mod normal şi Anticristul
trebuie să fie pe undeva printre noi. Se pare că deja guvernul mondial există undeva, în spatele
uşilor închise, şi doar îl aşteaptă pe Anticrist.
Se vorbeşte în mod presant despre globalizare. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă Turnul
Babel: un singur guvern mondial, o singură economie, o singură cultură, o singură monedă şi o
singură religie: religia lui Anticrist.
Ecumenismul este un pas spre această religie a lui Anticrist. Se pare că în momentul în
care Anticristul va veni, Dumnezeu va face ceva cu Biserica. Eu aştept în orice moment, cu
bucurie, ca Domnul Isus să revină pe norii cerului.
Venirea Lui este iminentă. Mie îmi este dor de El, dar în acelaşi timp îmi pare rău pentru
miliarde de oameni care nu sunt pregătiţi. Biserica va pleca în glorie, dar pământul se va
confrunta cu cel mai teribil necaz din istorie.
Reporter:
„Ce fel de oameni ar trebui să [fim noi], aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului?”
Mihai Sârbu:
Întrebarea este din Biblie. Răspunsul îl dau tot din Biblie: „Fără prihană, fără vină şi în
pace”.
România este o ţară creştină, dar, cu durere spun că ţara noastră este campioană la:
avorturi, pornografie, droguri, prostituţie, trafic de carne vie, corupţie etc.
Citim în Vechiul Testament că Israelul, la un moment dat, nu mai era poporul lui
Dumnezeu. Avea numele, dar nu mai avea viaţa; avea religia, dar nu mai avea relaţia; avea crezul,
dar nu mai avea credinţa.
Oamenii au nevoie să-L cunoască pe Domnul Isus Cristos. Dincolo de o religie, de un
cult, de o biserică, românii au nevoie să cunoască o persoană: pe Domnul Isus Cristos -
Singurul care poate să schimbe viaţa, să transforme, să „nască din nou”. El este esenţa predicilor
mele. Îi chem pe oameni la Domnul Isus, nu la o religie sau la o biserică.

Reporter:
Ce ar trebui făcut concret?
Mihai Sârbu:
În primul rând să ai o inimă sinceră. Apoi îţi recomand să citeşti Biblia şi să te rogi.
Comunicarea cu Dumnezeu se face în trei moduri: în primul rând, Dumnezeu ne vorbeşte nouă
prin Scriptură, în al doilea rând, noi comunicăm cu Dumnezeu când ne rugăm.
O comunicare adevărată se face în mod personal. Dacă vorbesc cu părinţii sau cu familia
mea, nu le spun în fiecare zi aceleaşi cuvinte, aşa cum fac când Îi spun lui Dumnezeu aceeaşi
rugăciune. Eu vin înaintea lui Dumnezeu aşa cum un copil vine la mine - în mod natural.
Apoi trebuie să cauţi o biserică. Eu nu îţi spun care anume. Caut-o pe cea în care simţi
împlinire, pace şi linişte.
Apoi va veni o zi când va trebui să mărturiseşti public că s-a întâmplat ceva în viaţa ta.
Acel ceva este naşterea ta din nou - „metanoia” în limba greacă - şi înseamnă înnoirea gândirii,
schimbarea minţii, o nouă concepţie despre lume şi viaţă, bazată pe credinţa în Domnul Isus
Cristos.
Miracolul naşterii din nou este unic. Nu se poate face decât prin credinţa în Domnul Isus
Cristos.

Reporter:
Mă gândesc la Cartea Vieţii, când vom putea fiecare dintre noi să ne privim propriul
„dosar”, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, stând lângă Domnul Isus! Să ne citim numele
cele noi, scrise în Cer, în Cartea Vieţii, de Dumnezeu.
Aţi vorbit la un moment dat despre „dor”, că vă era dor de anumite lucruri. „Dor” este
un cuvânt atât de românesc. Vă este dor de Domnul Isus Cristos?

Mihai Sârbu:
De trei ori Dumnezeu m-a ridicat din valea umbrelor morţii. Nu mi-e teamă de moarte
pentru că Fratele meu mai mare, Domnul Isus Cristos, a biruit moartea, călcând pe ea.
Mi-e dor de veşnicie. De multe ori, în meditaţiile mele, stau singur şi mă trezesc visând,
vorbind în duhul meu cu Domnul Isus. Ochii încep să-mi lăcrimeze şi parcă tânjesc după starea
aceea de dincolo, din glorie.
Nu sunt fatalist sau pesimist, dar când ştiu ce mă aşteaptă dincolo, când ştiu că „Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” va fi marea realitate în Domnul Isus Cristos, de multe ori
am momente în care aş vrea să zbor, să plec, să mă duc acolo, „la cele ţărmuri, dincolo de râu”.
În Cer va fi „Cortul lui Dumnezeu” cu oameni ca mine şi ca tine: oameni născuţi din nou.
Acolo va fi „pomul vieţii” şi „râul vieţii”; vom colinda spaţiile intergalactice, constelaţiile, sorii,
stelele, planetele, vom avea trupuri de slavă ca al Domnului Isus după înviere - nesupuse morţii,
nesupuse putrezirii, nesupuse spaţiului şi timpului.
Eu nu voi mai avea valva în inimă, urmele operaţiilor nu se vor mai vedea, alţii nu vor
mai purta cârjă, nu vor mai merge într-un cărucior, nu vor mai avea cicatrici sau poate piciorul
tăiat, ci vom fi o „făptură nouă”.
Cum să nu te bucuri, cum să nu îţi fie dor, cum să nu doreşti să fii acolo în glorie? Alerg
pe acest pământ cu siguranţa că într-o zi mă voi odihni la cea mai mare sărbătoare din Cosmos -
la nunta Mielului.
Îmi imaginez mereu momentul când am să mă întâlnesc cu Domnul Isus. Am să alerg şi
probabil că am să dau din coate ca să mă lăsaţi să merg primul în faţă şi am să-I sar la piept, să-I
sărut fruntea.
Mă voi uita la urmele spinilor şi la urmele cuielor, Îl voi privi şi-L voi întreba:
„Doamne, cum a fost când Te-au bătut? Cum a fost când Te-au batjocorit? Cum a fost când
Te-au pus pe cruce? Aveai 12 legiuni de îngeri la dispoziţie, Doamne, de ce ai tăcut? De ce nu ai
intervenit?”.
Cred că mă va privi blând şi îmi va spune: „Ca tu să vorbeşti, a trebuit să tac Eu, ca tu
să fii liber, a trebuit să mă las legat Eu, ca tu să trăieşti, a trebuit să mor Eu.”
Abia aştept să mă întâlnesc cu El. Mi-e dor de El şi de atâtea ori strig împreună cu fratele
Traian Dorz:
„Treci peste anii viitori,
O, mire drag, şi vino,
Ne du mai sus, mai sus de nori,
În ţara de lumină.
Şi-Ţi vom cânta, Isus iubit,
De drag o veşnicie,
Că te-am chemat şi te-am dorit
Cât nimenea nu ştie.“
Dragul meu cititor, aş vrea să te fac bolnav de dor după Domnul Isus, aş vrea să te leg de
veşnicie. Te rog împacă-te cu Dumnezeu, primeşte-L pe Domnul Isus. Acolo unde eşti, spune:
„Doamne, sunt un păcătos. Iartă-mi păcatele, ajută-mă să fiu copilul Tău, să trăiesc pentru Tine.
Scoate-mi în cale oameni care să Te iubească pe Tine.”
Te iubesc şi te îmbrăţişez, dragul meu cititor. Să fim împreună în Cer cu Domnul Isus.

ADRIANA COSMAN

Interviu realizat de Lidia Iliesi

COPILUL PREGĂTIT SĂ PLECE ÎN GLORIE

Poate de multe ori suntem obosite şi credem că este un timp pierdut: „Cum să stai cu copilul
acum, când ai atâtea de făcut?”.
Lăsaţi-le la o parte pe toate !!!

Reporter:
Interviurile următoare nu le-aş numi tocmai „Vieţi transformate”, cu toate că într-un
anume sens este vorba şi despre o anumită transformare a unor vieţi.
Adriana şi Gigi Cosman aveau 3 băieţi. Gigi este pastor, iar Adriana asistentă medicală.
După 4 ani în care nu au avut nici un concediu, în anul 2000 au ieşit cu toţii la munte. Fiul cel
mai mare, Lucian, în vârstă de 21 de ani, a alunecat pe nişte pietre, s-a accidentat la cap şi la scurt
timp a decedat. Ce a însemnat aceasta pentru familia Cosman?
Gigi Cosman:
Sentimentul unei rupturi imense, a unei despărţiri de tine însuţi, prin separarea de o
relaţie pe care ai zidit-o cu migală, cu trudă şi cu dragoste timp de 21 de ani, era copleşitor.
Sunt momente în care înţelegi că trebuie să faci o delimitare clară între valori.
Dintr-o dată realizezi nebunia râsului, deşertăciunea mâncatului; caracterul vremelnic a
tot ceea ce te înconjoară devine atât de pregnant şi valorile se leagă de eternitate, de veşnicie.
Simţi povara unei dureri imense.
Atunci înţelegi ce înseamnă să te usture, să te doară sufletul de durere.
Am trăit experienţa unei părăsiri - oamenii nu ştiau ce să spună, stăteau departe. Eram
singuri în acele momente. Am simţit ce înseamnă să fii singur, cum Cristos era pe cruce, deşi
Tatăl era în El.
Adriana Cosman:
Ceea ce m-a ajutat pe mine a fost faptul că am privit mereu la Cristos. Ca Fiu de
Dumnezeu, El a renunţat la glorie, la slavă, la bucuria de a fi în prezenţa Tatălui şi pentru că ne-a
iubit, pentru bucuria care Îi era pusă înainte, a coborât la noi, a luat chip de om, S-a făcut
asemenea nouă, S-a lăsat batjocorit, dispreţuit, ispitit de noi. Scopul vieţii Lui a fost să ne arate
nouă, muritorilor de pe pământ, că poţi trăi o viaţă frumoasă într-o relaţie bună cu Tatăl, că poţi fi
în slujba Lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Ca soţie şi mamă, îmi iubesc familia foarte mult. Soţul meu şi-a făcut partea lui ca soţ,
mi-a acordat timpul necesar când am avut nevoie de el. Apoi, a fost un tată special, care, oricât
venea de obosit, şi-a făcut timp pentru copii, dacă ei au avut nevoie de el. Este un bărbat înţelept,
care a ţinut în echilibru toate lucrurile.
Viaţa de slujire este o viaţă pusă pe altar. Este o viaţă în care zilnic mori câte puţin şi de
multe ori te mistui ca o lumânare. Dar ceea ce-mi place mult este că lumânarea se mistuie, dar
flacăra arde voioasă. Într-un fel viaţa noastră de slujire este o luminiţă de la care se pot aprinde şi
alte lumini care să lumineze lumea aceasta.
Ca soţie, te îndemn să ai întotdeauna un cuvânt de încurajare, să ştii să îmbărbătezi, să ştii
să apreciezi, să ştii să mustri dacă este nevoie, dar cu un duh blând şi liniştit, aşa cum ne învaţă
Petru. Să fii atentă să nu răneşti, pentru că sunt atâţia care, poate din lipsă de înţelepciune, rănesc,
poate fără să-şi dea seama, lovesc, şi atunci măcar tu, ca soţie, să fii un balsam alinător pe rană.
Trebuie să înţelegi cum „funcţionează” un bărbat şi să ţii cont de lucrul acesta. De multe
ori vine acasă obosit şi împovărat, este mai tăcut şi poate şi-a epuizat cuvintele vorbind mult cu
alţii. Atunci trebuie să ai înţelepciune să-l înţelegi şi să-l accepţi cu dragoste.
................................
Fiecare avem Ghetsimani-ul nostru - grădina plângerii. L-am pierdut pe băiatul nostru
Lucian, un băiat deosebit, o frumuseţe de copil, cu o inimă mare şi smerit.
Totul s-a petrecut în câteva ore. După 4 ani în care nu am avut parte de concediu pentru
că am fost în slujba altora, ne-am retras pentru o săptămână la munte şi tragedia s-a întâmplat la 3
ore după ce am ajuns acolo. A alunecat pe un povârniş de munte şi căderea i-a fost fatală. A mai
trăit puţin la spital şi a plecat la Domnul.
Când privesc la grozăvia care s-a întâmplat şi la tragedia prin care am trecut, sunt uimită
cum l-a pregătit Dumnezeu pe acest copil special, pe care, acum, după ani, l-aş numi „Copilul
pregătit să plece în Glorie”.
În acea vară am petrecut cu el 3 săptămâni după ce s-a întors de la facultate şi îşi luase
toate examenele. Nu ne-a mărturisit să aibă vreo presimţire de moarte, dar a trăit frumos: o zi
mânca, una postea. Era o viaţă frumoasă, dedicată lui Cristos. Cânta la pian doar cântări despre
cer:
„În cetatea unde merg eu,
florile nu veştejesc“.
Dimineaţa auzeam clinchetul de pian, iar sunetul acela superb ne trezea casa cu cântări,
cum ar fi:
„Spre Cer încerc a mă sili,
păşind mai sus din zi în zi…”
„Va veni o zi în care
toţi aleşii Domnului…”
„Lacrimi în Ceruri nu-s…“
„Sus deasupra stelelor…”
Erau cântări cu care se desfăta în prezenţa lui Dumnezeu. Inima lui a fost aşa de alipită de
Dumnezeu şi L-a iubit atât de tare pe Domnul, încât cred că Dumnezeu l-a iubit mult şi l-a luat
acasă.
Într-o seară de priveghi, cineva ne-a spus: „Cele mai frumoase clipe ale lui Lucian în
glorie - fiind uimit de slava Lui Dumnezeu - pentru părinţi sunt clipele cele mai dureroase”.
În procesul sfinţirii, Dumnezeu are un orar special pentru noi. El nu se consultă cu noi
când îl întocmeşte, El are un plan şi Îşi atinge scopul. Scopul Lui este să ne desăvârşească şi să ne
ajute să dobândim un caracter ca al lui Cristos. Atunci când stai faţă în faţă cu El, ai vrea să
desfiinţezi acest orar încărcat şi greu. Sau sunt ore de la care ai vrea să fugi, dar Dumnezeu te
asistă şi trebuie să intri la fiecare oră şi să-i faci faţă.
Au fost zile grele pentru noi şi n-aş putea să spun că durerea a trecut. Cred că toată viaţa
durerea îmi va rămâne ca o soră cu care voi merge la braţ, până mă voi întâlni în glorie cu Lucian.
Dar am o satisfacţie: că una din săgeţile noastre a ajuns la ţintă, că nu ne-am trăit viaţa degeaba pe
pământ. Am petrecut clipe frumoase cu copilul nostru.
Dacă ar fi să spun acum un lucru pentru mame, este că cel mai preţios timp au fost orele
acelea în şir, când stăteam pe îndelete şi povesteam cu el, când l-am avut lângă mine, când ne rugam şi
cântam împreună.
Poate de multe ori suntem obosite şi credem că este un timp pierdut: „Cum să stau cu
copilul acum, când am atâtea de făcut?”. Lăsaţi-le la o parte pe toate !!!
Cele mai frumoase clipe, pe care le petreci cu ei şi le investeşti în ei, acestea rămân pentru veşnicie...
Daniel, al doilea băiat al nostru, care a fost cu el pe munte şi l-a văzut căzând, a fost
confruntat cu reevaluarea scării de valori vizavi de Dumnezeu, care e plin de milă, de bunătate şi
de dragoste!
Era la începutul adolescenţei, avea 15 ani şi suferinţa a fost foarte mare. Lucian a fost
pentru el un prieten desăvârşit, s-au înţeles de minune. Întrebările care îi frământau mintea lui
Daniel erau: „De ce ne-a luat acest copil? Cum îl răsplăteşte El pe un slujitor care-L slujeşte cu
devotament?”.
Noi ştim că Dumnezeu ne răsplăteşte. El a dus în glorie un copil la 21 de ani, atât de copt
şi de pregătit. Într-un fel este o răsplată, pentru că toţi vom ajunge acasă, mai devreme sau mai
târziu. Noi suntem aici străini şi călători şi drumul acesta se va termina.
Pe când erau încă în pântecul meu, i-am încredinţat pe toţi trei băieţii în mâna lui
Dumnezeu. Domnul mi-a promis că eu mă voi duce înaintea Lui cu cei 3 fii ai mei, şi nu vreau să
renunţ la nici unul. Sunt într-o bătălie spirituală împreună cu soţul meu: luptăm în rugăciune,
continuăm să iubim, continuăm să ne dăruim şi credem din toată inima că Dumnezeu îl va
întoarce şi pe Daniel şi va veni o zi în care va face din el un om absolut special.
Mai avem un băieţel - Gabriel - care şi el este un dar de la Domnul. El ne este de multă
mângâiere şi nădăjduim ca şi el să crească pentru slava lui Dumnezeu.
Frumuseţea a fost că şi în suferinţă am fost o echipă cu soţul meu. Îmi amintesc cum ne
încurajam, cum ne rugam, cum ne năpădea plânsul; ne puneam pe genunchi, ne ridicam, cântam
cântări de glorie, citeam din Scriptură texte care ne vorbesc despre cei plecaţi.
Îmi amintesc că într-o dimineaţă, după vreo lună, mă lovise un dor atât de mare de el, şi
am început să plâng zicând: „Vai, dragul meu copil, oare ce face el acum? Cât îmi este de dor de
el”. Soţul meu m-a mângâiat şi mi-a spus: „Este pe ‘marea de cristal’, în faţa tronului lui
Dumnezeu. Îi cântă slavă şi glorie lui Dumnezeu şi strigă împreună cu ceilalţi sfinţi: ‘Vrednic eşti
Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile
şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute’”. Nu vă pot spune ce
încurajatoare au fost aceste cuvinte pentru mine. Parcă au început să curgă lacrimi de bucurie, să-l
văd pe puiul meu îmbrăcat în glorie şi în slavă, izbăvit din lumea aceasta urâtă şi murdară, şi să-
mi doresc ca, atunci când Tatăl va crede că mi-am încheiat mandatul, să fiu şi eu acolo, ştiind că
el a plecat acolo şi este fericit.
Cerul este atât de aproape de noi acum. Cerul ni se pare doar dincolo de uşă. Moartea o
privim altfel şi dorim ca procesul acesta al suferinţei, pe care Dumnezeu l-a îngăduit în viaţa
noastră, să nu fie zadarnic.
Vrem să-i mângâiem pe alţii, să-i încurajăm pe alţii când trec prin necazurile lor şi să fim
o pildă şi prin încercare. Ani de zile am cerut de la Domnul: „Măreşte-mi, Doamne, credinţa şi
ajută-mă să dobândesc un caracter ca al Tău”.
Când au venit încercările, am stat şi m-am întrebat: „Cum de-au venit atâtea lucruri
peste noi?”. Înăuntrul meu Duhul Sfânt mi-a şoptit: credinţa nu poate creşte pe cer senin, ci în
mijlocul durerii, al încercării, al suferinţei. Credinţa este testată şi creşte atunci când nu mai vezi
nici o izbăvire, când norii sunt de plumb şi nu mai vezi nici o rază de lumină.
Abia atunci - în încercare - Dumnezeu îţi creşte credinţa şi te ajută să dobândeşti un
caracter ca al lui Cristos.
Am înţeles textul din Epistola către Iacov, unde scrie: „Să priviţi ca o mare bucurie când
treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare”,
milă, bunătate şi îndurare.
Epilog:
Privind în urmă, ceea ce s-a aşezat în aceşti ani în inima mea este sentimentul copleşitor
că familia este o realitate limitată în timp, dar a cărei calitate în spaţiu şi timp determină calitatea
relaţiilor eterne în prezenţa lui Dumnezeu.
Fiecare dintre cei pe care îi ai un timp cu tine au o valoare unică, dată de însuşi preţul
răscumpărării, plătit cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt proprietatea lui Dumnezeu şi, deşi
nu-mi aparţin, ci sunt doar pentru o vreme cu ei, eu am responsabilităţi faţă de ei.
................................
În anul 2006, Daniel, al doilea fiu al nostru, a fost „adus la viaţă” - născut din nou, din
Dumnezeu - în preajma Sărbătorii Învierii, şi a primit botezul a doua zi de Paşti! „Iată,
Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci” (Ps.48:14).

ADELINA DERZSI

ERAM ÎNCĂPĂŢÂNATĂ, RĂUTĂCIOASĂ ŞI RĂZBUNĂTOARE

Mi-am dat seama că pământul nu a apărut la întâmplare sau dintr-un Big-Bang nu ştiu de care,
ci că, de fapt, suntem creaţi şi Dumnezeu ne-a creat într-un mod absolut minunat.

Reporter:
Viaţa Adelinei Derzsi s-a schimbat în urma întâlnirii cu Isus Cristos, iar schimbarea
aceasta a fost din temelii. Adelina, ce a avut Dumnezeu de schimbat la tine?

Adelina Derzsi:
În special caracterul meu, pentru că am fost şi încă mai sunt o fire impulsivă, care îşi
pierde uşor controlul. Eram încăpăţânată, răutăcioasă, răzbunătoare, eram o persoană care nu
iertam şi taxam orice greşeală a celor care îmi greşeau.
Acum pot să spun că multe dintre lucrurile acelea s-au schimbat - am învăţat să iert, să
fiu mai tolerantă, să spun „Iartă-mă” atunci când greşesc, să recunosc că am greşit, lucru care
înainte nu se întâmpla.
Înainte nu puteam admite să-mi cer iertare. Chiar dacă greşeam, mândria nu-mi dădea
voie să-mi recunosc greşeala şi cu atât mai puţin să-mi cer iertare.

Reporter:
Cred că până la sfârşitul vieţii noastre Dumnezeu va avea de lucrat la schimbarea şi la
modelarea noastră: aici câte un pic, dincolo câte un pic, până ajungem tot mai aproape de ceea ce
vrea El să fim, şi anume de caracterul Domnului Isus Cristos. Cum a început acest proces în viaţa
ta?

Adelina Derzsi:
La început pledam pentru evoluţionism. Eram interesată de domeniul spiritual, dar am
mers într-o direcţie greşită - am fost foarte atrasă de religiile orientale. Dumnezeu a pus în mine
dorinţa de a-L căuta pe El, dar eu am mers şi am căutat acolo unde nu-L puteam găsi.

Reporter:
Ce ai aşteptat şi ce ai fi dorit să găseşti în aceste religii orientale: pace, linişte, bucurie,
înţelegere?

Adelina Derzsi:
Nu pot să conturez foarte clar ce aşteptam. Aveam o nelinişte în suflet, o neîmplinire pe
care o simţeam mereu. Am început să merg cu prietenii la discotecă, la chefuri - credeam că asta
mă va face să mă simt mai fericită, dar am văzut că nu este aşa.
Era o nelinişte permanentă în sufletul meu, pe care nu puteam să o potolesc nicidecum.
Am început să caut în religiile orientale, însă au fost întrebări la care ele nu mi-au putut răspunde,
astfel că am abandonat.

Reporter:
În creştinism ai găsit răspunsuri la toate întrebările, răspunsuri pe care nu le-ai găsit în
altă parte. În caz că se vor ivi în viaţa ta întrebări cărora nu le vei găsi răspuns nici măcar în
creştinism, ce vei face? Vei căuta o altă religie?

Adelina Derzsi:
La multe dintre întrebările şi problemele pe care mi le-am pus am găsit răspunsul în
creştinism, atât prin citirea Bibliei, cât şi prin experienţa mea personală cu Dumnezeu.
Nu pot să spun că am găsit răspuns în Biblie la toate întrebările mele. Dar trăind cu
Dumnezeu şi experimentând o viaţă de rugăciune, am primit răspuns la multe probleme din viaţa
mea. Nu voi mai căuta altă religie.

Reporter:
Care sunt câteva răspunsuri pe care le-ai găsit în creştinism şi nu le-ai găsit în altă parte?

Adelina Derzsi:
De exemplu despre viaţa paralelă cu cea materială. Mi-am dat seama că nu suntem doar
nişte animale evoluate, ci suntem mult mai mult decât atât, că avem un duh, avem o legătură
permanentă cu Creatorul nostru.
Mi-am dat seama că pământul nu a apărut la întâmplare sau dintr-un Big-Bang nu ştiu de
care, ci că, de fapt, suntem creaţi şi Dumnezeu ne-a creat într-un mod absolut minunat.
Văd cât de minunat este Dumnezeu şi ce frumos ne-a creat, cât de perfecţi suntem - cât de
perfecte sunt toate procesele care au loc în trupul nostru. Mi-am dat seama că lucrurile acestea nu
puteau să se întâmple de la sine sau ca urmare a evoluţiei.

Reporter:
Când s-a declanşat în mintea ta acel „clic” care spunea: „Evoluţionismul este o
minciună, nu este adevărat. Creaţionismul este adevărat - am fost creaţi din nimic, dar nu am
evoluat din nimic. Am fost creaţi de o inteligenţă, şi anume de Dumnezeu, care este
atotcunoscător şi atotinteligent.”?
Adelina Derzsi:
Am citit Biblia şi am fost impresionată de Biblie de la început. Acela a fost primul
„clic”, primul moment crucial. Atunci mi-am dat seama că, totuşi, Biblia este adevărată.
Înseamnă că nu este doar o poveste sau ceva frumos care să ne încânte, ci totul este adevărat.
În timp ce citeam Biblia, totul mi se părea extraordinar şi m-am gândit: „Nu se poate să
fie doar o poveste, doar o carte oarecare”. Chiar şi faptul că a rezistat atâtea mii de ani - nu se
poate să fie doar o carte oarecare. Atunci mi-am dat seama că Biblia este adevărată.

Reporter:
Ce înseamnă acum Domnul Isus Cristos pentru tine?

Adelina Derzsi:
Isus Cristos este pentru mine mai mult decât un Tată sau un prieten; este Mântuitorul
meu, este Creatorul meu, cu care doresc să mă întâlnesc într-o zi.

Reporter:
Viaţa de creştin este o luptă. Astăzi te-ai „luptat” sau astăzi a fost o zi de „pauză”?

Adelina Derzsi:
Tocmai m-am luptat şi astăzi. Chiar înainte de a veni la Biserică am avut un schimb mai
aprins de vorbe cu mama mea, şi în timpul programului din biserică am plâns pentru că mi-a părut
foarte rău. Mă gândeam că eu ar trebui să fiu un model în familie şi o lumină pentru cei din casa
mea. Dumnezeu m-a chemat să fiu lumină şi sare, dar eu nu prea am fost sare şi lumină astăzi. M-
am dus acasă, mi-am cerut iertare şi pot să spun că sunt împăcată acum.
Şi mama s-a bucurat foarte mult. Mi-a spus: „A fost un balsam pentru sufletul meu că ai
venit la mine şi ţi-ai cerut iertare”. Mă rog lui Dumnezeu să am mai multă răbdare şi înţelegere
cu cei care nu au aceleaşi idei ca mine.

Reporter:
Ai simţit că „pică tavanul pe tine” când ţi-ai cerut iertare?

Adelina Derzsi:
Nu, deloc. Însă m-am simţit îngrozitor să vin la Biserică, să-I cânt lui Dumnezeu, să mă
rog şi să zic: „Azi dimineaţă, înainte de a veni la Biserică, m-am certat cu mama”. Dar venind
acasă şi cerându-mi iertare, m-am simţit efectiv eliberată, liniştită, descătuşată de povara aceasta.

Reporter:
Să dea Dumnezeu ca despre fiecare dintre noi să poată spune cei din jurul nostru: „L-am
văzut pe Cristos, Îl văd pe Cristos în tine”.
Creştinismul se poate aborda cerebral, raţional, dar el este mai întâi o religie a credinţei.
Ai nevoie de foarte multă credinţă ca să crezi tot ceea ce scrie în Biblie, dar ai nevoie şi de foarte
multă gândire. Creştinismul nu este o religie care să-ţi ceară ceva fără să îţi explice de ce.
Ce le-ai spune acum altora, care încă acceptă, la fel ca tine altădată, evoluţionismul? Şi
este destul de trist că în ţara noastră manualele şcolare susţin evoluţionismul. Cu toate că
România este în proporţie de 80 - 90% creştină, totuşi, copiii noştri sunt învăţaţi că am evoluat
din maimuţă - maimuţa e doar ultima verigă - am evoluat din ceva la întâmplare, fără să existe o
inteligenţă înaintea începuturilor.
Din punctul de vedere al sistemului tău de valori, cum le-ai explica altora că
evoluţionismul nu este adevărat, că este o minciună şi că există altceva, că am fost altfel creaţi şi
altfel am apărut şi noi şi pământul şi tot ceea ce se vede?
Adelina Derzsi:
Gândiţi-vă la sistemul nervos sau la sistemul endocrin, sau uitaţi-vă la palmele voastre şi
spuneţi: „Cum putea oare din nimic să iasă aşa ceva, care să funcţioneze în deplină armonie?”.
Este pur şi simplu imposibil. Nu cred că o minte raţională poate să accepte că aşa ceva se poate
întâmpla de la sine.

Reporter:
Sunt de-a dreptul trist atunci când mă gândesc că la şcoală li se descrie copiilor toată
frumuseţea corpului uman, a naturii, toată inteligenţa care stă în creaţie, şi în loc să li se spună să-
I dea slavă lui Dumnezeu pentru toate acestea, din păcate li se spune că am apărut la întâmplare şi
mergem spre niciunde. Pentru mulţi suntem nişte animale care am venit de niciunde şi mergem
spre niciunde şi toate acestea li se spun copiilor cu zâmbetul pe buze.
Adelina, cum a început toată această migraţie a ta, această „transhumanţă
unidirecţională” spre altceva, de la omul vechi spre omul nou?

Adelina Derzsi:
Cred că este important pentru o persoană care a luat decizia să-L urmeze pe Cristos să
aibă un grup de părtăşie. Nu pot fi creştin de unul singur. Avem nevoie de oameni care să ne fie
modele, să ne sfătuiască, să ne arate calea şi să ne ajute să studiem Biblia.
Prima dată am ajuns într-o biserică baptistă cu o prietenă: Dana ALBU. Apoi m-am
integrat în Organizaţia Studenţilor Creştini din Timişoara, unde m-am simţit foarte bine. Acum
fac parte dintr-un grup de ucenicie împreună cu Dana HERGANE şi Gabi DĂMĂCUŞ. Suntem
toate trei foarte diferite şi cu toate astea suntem foarte bune prietene. Diferenţa aceasta a ajutat la
modelarea caracterului meu.

Reporter:
La început tu L-ai căutat pe Dumnezeu în locuri în care nu putea fi găsit. Atunci când
Maria şi ucenicii merg să-L caute pe Cristos în mormânt, după răstignire, îngerii îi întreabă: „De
ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?”. De multe ori Îl căutăm pe Cristos între morţi sau
acolo unde nu este, chiar în religii orientale - cum a fost cazul tău - şi nu Îl căutăm acolo unde
este El de fapt.
Cred că experienţa ta îi va încuraja pe cititori să-L caute pe Cristos şi să vină la
Dumnezeu prin Cristos, pe calea pe care a lăsat-o Dumnezeu: prin rugăciune, prin apropiere
personală de Dumnezeu, prin citirea Bibliei, prin credinţă.

RAMONA MOISA

ÎNTRE MINE ŞI PĂRINŢII MEI RELAŢIA ERA DESTUL DE RECE

M-a întrebat dacă m-am botezat şi i-am spus:


„A... mai este timp!”. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Timpul poate a şi trecut!”.

Ramona Moisa nu şi-a revenit încă din „şocul” pozitiv al întâlnirii personale cu Dumnezeu, cu
Isus Cristos, care a fost mai mult decât un tată sau o mamă, decât familie sau prieteni.

Ramona Moisa:
Eu am fost crescută de bunici. Bunicul era cel cu care mergeam la săniuş, cu el
împărtăşeam toate bucuriile şi supărările mele; el îmi lua apărarea în faţa colegilor de joacă.
Bunica mi-a pus stiloul în mână şi m-a învăţat să-mi scriu numele. Cei „7 ani de
acasă“ la bunici i-am dobândit. Personalitatea mea începuse să se manifeste destul de puternic şi
am devenit rebelă faţă de părinţi.
Faţă de ei am avut respectul şi dragostea pe care ştiam că le-o datorez, dar am avut
conflicte cu ei pentru că aveam propriile mele alegeri şi propriul meu sistem de valori.

Reporter:
De multe ori dăm celor din jurul nostru dragostea pe care trebuie să le-o dăm. O facem
dintr-un fel de datorie.

Ramona Moisa:
Eu mi-am dorit o relaţie mult mai caldă cu părinţii, nu doar îndeplinirea datoriei unul faţă
de celălalt. Mi-aş fi dorit să existe între noi prietenie şi dragoste.
Am fost uimită când, după ce am trecut cu bine examenul de liceu, pentru prima oară
tatăl meu m-a luat în braţe, m-a aşezat pe genunchi şi mi-a spus că e mândru de mine. Atunci n-
am ştiut cum să reacţionez.
L-am văzut pentru prima dată bucurându-se şi am fost uimită, pentru că între noi relaţia
era destul de rece şi se limita doar la lucrurile de bază. Sentimentele mele nu erau discutate.
Părerea mea despre o materie, despre un anumit coleg sau altceva nu intra în discuţie. Doar:
„Asta şi asta trebuie să faci“... şi atât.

Reporter:
Acum cu cine discuţi despre sentimentele tale?

Ramona Moisa:
Cel mai adesea cu surori de credinţă. Oarecum m-am identificat cu Domnul Isus, care, în
momentul când mama şi fraţii Săi vin la El, El spune că mama şi fraţii Săi sunt cei care ascultă şi
împlinesc Cuvântul. Am simţit că familia mea, fraţii şi surorile mele sunt cei care îmi înţeleg
sentimentele, cei care îmi văd greşelile şi încearcă cu blândeţe să mă ajute.

Reporter:
Care a fost prima ta întâlnire cu Biblia, cu Dumnezeu? Când te-ai oprit să stai să te
gândeşti specific la El?

Ramona Moisa:
Un coleg de liceu s-a întors la Domnul. Era vizibilă la el o schimbare importantă, cu toate
că şi înainte era un băiat bun. A început să ne vorbească tuturor despre Domnul, să ne invite la
întâlnirile tinerilor la Biserica din Caransebeş.
Noi îl respingeam sistematic şi îl ironizam, dar el îşi scotea liniştit cartea de cântări şi
începea să-L slăvească pe Domnul. Nouă ni se părea asta foarte haios, dar acum îmi dau seama
cât de multă dragoste avea pentru noi şi cât de mult voia să simţim şi noi bucuria lui.
Reporter:
Te-ai mai întâlnit cu acel coleg din liceu, să-i spui că până la urmă ai trecut de aceeaşi
parte a „baricadei”?
Ramona Moisa:
Da, şi chiar mi-a spus că s-a rugat mult pentru colegii săi. În timpul liceului am început să
merg la o Biserică, dar nu pot numi acea perioada „Întâlnirea mea cu Dumnezeu”.
Mă simţeam bine la Biserică, dar această schimbare nu dura pentru mine mai mult de două ore,
cât dura programul, iar din momentul în care ieşeam din Biserică, viaţa mea era la fel. Preocupările
mele continuau să fie distracţiile, prietenii, discoteca. Doream să fiu pe placul prietenilor.
Reporter:
Căutai acceptarea grupului?
Ramona Moisa:
Da! La fel cum am căutat acceptarea şi dragostea familiei, la fel am căutat şi în afară
lucrul acesta.
Reporter:
Pe primul loc în viaţa fiecărui om este nevoia de a fi iubit! Un om care nu este iubit şi
încurajat, care nu este acceptat de cei din jur, merge cu paşi repezi spre distrugere.
Ramona Moisa:
În postul Crăciunului, aşa cum se obişnuia, trebuia să ţii această perioadă şi să te împaci
cu cei cu care erai certat, să fii mai bun etc.
Lucrul acesta mi s-a părut bun, până când am zis: „Ce mă fac eu dacă Dumnezeu vine la
o zi după ce a trecut postul? ‘Doamne, de ce n-ai venit ieri, când încă eram în regulă? Mai du-te
puţin şi vino la postul următor!’”.
Aceasta era ideea: timp de câteva săptămâni să nu mergi la discotecă, să nu ţii chefuri,
dar după ce a trecut sărbătoarea, poţi să uiţi de Sărbătorit şi să-ţi faci de cap.
Eu am început să mă întreb: „Ce mă fac dacă vine Mântuitorul prin 15 iunie şi nu este
nici un post atunci?”.
Aşa au început întrebările mele şi am început să-mi dau seama că locul meu nu

era acolo. Atunci am început să mă întreb dacă nu cumva totuşi colegul meu are

dreptate, cu toate că până atunci l-am respins sistematic. Probabil pentru că era atât de

simplu nu voiam să accept - eram obişnuită cu demonstraţii matematice laborioase, dar

un lucru atât de simplu n-am putut să-l înţeleg.

Reporter:
Cineva care s-a întors la Domnul la vârsta de 80 de ani, la o întâlnire cu slujitorii bisericii
a întrebat:
„Cetrebuiesăfaccasăplătescpentrupăcatelemele?”.
Cei din Biserică i-au răspuns:
„Nu trebuie să faci nimic pentru mântuirea ta. Dar de acum încolo să trăieşti după voia
lui Dumnezeu”.
„Dar pentru toate păcatele pe care le-am făcut timp de 80 de ani, pentru tot ce-am
făcut... nu trebuie să plătesc nimic?”...
„Nu, nu trebuie să plăteşti absolut nimic, pentru că Fiul Lui Dumnezeu, Isus Cristos, a
murit în locul tău”.
Şi tu, Ramona, spuneai că a fost foarte simplu, că e incredibil, inacceptabil de simplu.
Poate din cauza aceasta ţi-a fost şi ţie greu să accepţi simplitatea întoarcerii la Dumnezeu, până
când ai înţeles CINE a plătit preţul.
Ramona Moisa:
Am început să mă întreb ce nu este în regulă cu mine sau ce ar trebui să fac ca să fie mai
bine; încă nu găsisem soluţia, încă nu ştiam că viaţa mea trebuie schimbată, că inima mea trebuie
curăţată. Dar am început să caut, fără să ştiu ce anume sau ce voi găsi la capătul acestor căutări.
Reporter:
Ce-ai găsit la capătul acestor căutări?
Ramona Moisa:
O prietenă mi-a spus: „Eu am început să merg la o Biserică şi am început să citesc Biblia. N-ai
vrea să vii şi tu?”
Între timp, fiind la Timişoara la facultate, am descoperit Radio Vocea Evangheliei.
Ascultând la început muzica de acolo, apoi mărturiile unor oameni, predici etc, treptat am început
să simt că-mi doresc o Biserică.
Apoi îmi amintesc că m-am întâlnit odată cu fratele Octavian Luncan, iar el m-a întrebat
dacă m-am botezat şi i-am răspuns: „A... mai este timp!”. S-a uitat la mine şi mi-a spus:
„Timpul poate a şi trecut!”.
După acea întâlnire, doar la asta mă gândeam: „Nu cumva timpul meu a trecut? Nu
cumva îndurarea Lui Dumnezeu faţă de mine s-a terminat?”.
Dumnezeu m-a mângâiat atunci cu un verset deosebit. Parcă auzeam: „În iubire nu este
frică, iubirea alungă frica pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este
desăvârşit în iubire”. Atunci m-am liniştit şi mi-am zis că nu trebuie să mă tem, deoarece cu
siguranţă Dumnezeu are iubire pentru mine şi mai are şi răbdare cu mine.
Ascultând o emisiune la radio, am fost impresionată de mărturia unei tinere care spunea:
„Dacă trăiesc ca şi cum
Dumnezeu AR EXISTA,
şi până la urmă se dovedeşte că
EL NU EXISTĂ,
n-am pierdut nimic.
Dar dacă trăiesc ca şi cum
Dumnezeu NU AR EXISTA,
şi până la urmă se dovedeşte că
EL EXISTĂ,
atunci am pierdut totul.”
M-am întrebat din nou: „Eu cum trăiesc? Eu cum o să stau înaintea Lui Dumnezeu? Eu
ce pierd?”.
Am început să merg la Biserica Baptistă Vox Domini din Timişoara - o Biserică

micuţă pe vremea aceea. Mă aşteptam să găsesc ceva mare, însă era doar o simplă casă.

Reporter:
„Biserica” înseamnă Dumnezeu în inima noastră! Fiecare creştin este un Templu viu.
Noţiunea de „Templu” ca şi clădire, specifică Vechiului Testament, a fost complet schimbată în
Noul Testament.
În perioada de HAR pe care o trăim noi acum, inimile şi vieţile noastre sunt Temple vii
ale lui Dumnezeu, iar noi suntem Biserica.
Biserica este alcătuită din „cărămizi” vii - din oameni, nicidecum din clădiri, din pietre
sau smoală. Creştinii se pot întâlni şi în pădure, şi pe malul unui râu, şi într-o casă - tot Biserică
se numeşte.
Zidurile sau scaunele nu se pot închina lui Dumnezeu, doar oamenii I se pot închina şi
pot avea o relaţie cu El. Zidurile nu au absolut nimic sfânt. Oamenii sunt sfinţi.
Ramona Moisa:
Eu îmi doresc mult să merg înaintea lui Dumnezeu şi să stau de vorbă cu El faţă în faţă,
în mod direct, fără nici un fel de teamă. Să-I pun toate întrebările la care nu am răspuns. Acesta
mi se pare locul cel mai minunat în care aş putea să merg şi lucrul cel mai frumos pe care l-aş putea face.
Reporter:
Dragul nostru cititor, te-ai gândit la momentul când vei sta înaintea lui Dumnezeu? Biblia
spune că toţi oamenii, indiferent dacă cred sau nu, toţi vor sta înaintea lui Dumnezeu. TU vei sta
cu teamă, cu frică şi cu îngrijorare, pentru că va urma chinul veşnic? Sau vei sta cu bucurie pentru
că va urma să rămâi acolo - în Împărăţia lui Dumnezeu?
Te încurajăm să îţi pui în ordine relaţia cu Dumnezeu. Dacă astăzi vine sfârşitul, dacă
astăzi vine Domnul Isus Cristos sau dacă astăzi va trebui să trecem din viaţa aceasta - pentru că se
poate întâmpla oricând să ne confruntăm cu moartea - când vom trece dincolo să trecem cu
bucuria că Îl vom întâlni pe Dumnezeu, pe care am dorit să-L întâlnim. Te iubim şi îţi spunem:
Dumnezeu să te binecuvânteze!

DANIEL ZAFIRIS

VIAŢA FĂRĂ DUMNEZEU ESTE CA UN MECI DE FOTBAL FĂRĂ MINGE

Atunci Dumnezeu a păşit afară din rama de pe perete şi a intrat în viaţa mea pentru totdeauna.

În anul 1995, Cupa României la fotbal a fost câştigată de Petrolul Ploieşti. În acea vreme,
Daniel Zafiris era jucător la Petrolul Ploieşti. De asemenea, a jucat în Echipa Naţională
Universitară a României, care a participat la Campionatul Mondial Universitar din Anglia - 1991.
Daniel L-a cunoscut pe Dumnezeu şi viaţa i-a fost schimbată. Este căsătorit cu Dina şi au
3 copii: Ioana, Elias-Daniel si Teodora.

Reporter:
Daniel, tu eşti obişnuit să dai goluri, uneori ai mai şi primit goluri, ai jucat şi ca portar,
dar ai învăţat în ultima vreme să umpli goluri, să umpli golurile din inimile oamenilor. Există un
gol cu forma lui Dumnezeu în sufletul fiecăruia dintre noi. Indiferent ce ar putea încerca oamenii:
droguri, sex, putere, bogăţie… orice, nimic nu poate să le umple acest gol, decât Dumnezeu.
Cum era pe vremea când dădeai şi primeai goluri?

Daniel Zafiris :
Înainte de a fi atacant, am fost portar la juniori, la Petrolul. La juniori am ieşit pe locul 3
pe ţară, într-o finală împotriva echipei FC Braşov.
Am marcat în multe meciuri, iar în campionatul republican de juniori am fost chiar
golgheterul seriei.
Reporter:
Cum a fost în ’95, când „găzarii” de la Ploieşti au câştigat Cupa României ?

Daniel Zafiris:
A fost ceva extraordinar. Nu ştiu dacă se pot exprima în cuvinte acele momente, dar a
fost o bucurie enormă pentru că am câştigat unul dintre cele mai preţioase trofee ale ţării. Au fost
momente emoţionante - să ţii deasupra capului Cupa României şi să te bucuri cu colegii de
această performanţă.

Reporter:
Cum crezi că va fi când vei sta în faţa lui Dumnezeu şi ţi se va pune pe cap „cununa
neprihănirii, pe care [ne-o] va da în ‘ziua aceea’ Domnul, Judecătorul cel drept”?

Daniel Zafiris:
Nu cred că există comparaţie între o cunună pe care astăzi o ai, dar care mâine se
veştejeşte, şi cununa pe care Dumnezeu o va da tuturor celor care L-au primit pe Cristos în viaţa
lor şi au trăit cu El. Acea bucurie va fi desăvârşită, pentru că va fi o bucurie veşnică, nu de o zi
sau două.

Reporter:
În 1991 ai participat la Campionatul Mondial Universitar din Anglia, împreună cu Echipa
Universitară Naţională a României. Cu ce amintiri ai rămas?

Daniel Zafiris:
Şi atunci au fost nişte momente deosebite, pentru că Dumnezeu m-a ajutat să fiu
selecţionat în acea echipă. Am fost singurul jucător din Divizia B care a fost în lotul Echipei
Naţionale Universitare a României. Toţi ceilalţi colegi erau din Divizia A. Atunci jucam la
Politehnica Iaşi.
Acolo, în Anglia, am avut bucuria, dincolo de a juca la un campionat mondial, de a vorbi
cu ceilalţi băieţi din echipă despre Domnul Isus Cristos - Singurul care le poate împlini viaţa. Au
fost seri când stăteam împreună - ei mă întrebau, eu le explicam, le citeam din Biblie - şi au fost
momente binecuvântate, care cred că le-au rămas în inimă.
Mă rog pentru ei (unii dintre ei au devenit antrenori), ca Dumnezeu să-i ajute să
înţeleagă că viaţa fără Isus Cristos este ca un meci de fotbal fără minge, adică nu are sens.

Reporter:
Îmi place comparaţia: „Viaţa fără Dumnezeu este ca un meci de fotbal fără minge” - joci
de unul singur şi cazi pe locul doi, mergi spre nicăieri, alergi spre niciunde. Cum a început
alergarea ta după Dumnezeu?

Daniel Zafiris:
De mic copil mi-am dorit să ajung un fotbalist cunoscut, şi am făcut tot ce mi-a stat în
putinţă să-mi împlinesc acest vis.
Când am mers prima dată cu tatăl meu pe stadion şi am văzut atâţia oameni care strigau,
aplaudau şi încurajau echipa FC Petrolul, atunci, în mintea mea, în sufletul meu de copil, mi-am
dorit să ajung şi eu un jucător faimos, deoarece mă gândeam că aceasta este împlinirea în viaţă -
să am bani, să am faimă, să am succes.
Pentru mine Dumnezeu nu era decât o imagine pusă într-o ramă pe perete. Apelam
la El doar când aveam o „urgenţă“.
Dar s-a întâmplat ceva în liceu, care pot să spun că mi-a schimbat radical modul de a
privi viaţa. Am avut o colegă care, în urma unei complicaţii survenite după o operaţie, a murit.
Pentru mine a fost ca o lovitură de trăsnet acel moment. Atunci m-am întrebat: „Dacă eu aş fi
fost în locul acestei colege, unde m-aş fi dus?”.
Puteam să am eu toată faima şi toată bogăţia de pe pământul acesta, dar dacă mi-aş fi
pierdut sufletul, cu ce m-aş fi ales? A fost un moment zguduitor, în care mi-am dat seama că fără
Dumnezeu nu pot face nimic, pentru că Dumnezeu este singurul care poate da un sens vieţii, şi că
viaţa de aici va continua dincolo, în veşnicie. Dacă nu Îl am pe Dumnezeu, nu am nimic.
Apoi am ajuns la Politehnica Iaşi. Aici Dumnezeu mi-a arătat că mă iubeşte şi că mi-a
pregătit ceva mult mai preţios decât o cunună trecătoare - mi-a pregătit o cunună veşnică. Acest
lucru mi L-a descoperit printr-un fotbalist creştin, născut din nou - numele lui este Adrian
Ambrosie. El mi-a spus cum i-a schimbat Dumnezeu viaţa şi m-a încurajat să citesc Biblia,
Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.
Citind-o, am descoperit un verset care şi astăzi este o binecuvântare pentru mine: „Cine
are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa”.
Atunci m-am gândit că eu nu Îl am pe Fiul lui Dumnezeu în sufletul meu, în inima mea.
Am început să am succes, să am bani şi faimă, dar nu Îl aveam pe Fiul lui Dumnezeu. Şi atunci,
în 1991, am îngenuncheat înaintea Lui Dumnezeu şi am spus: „Doamne, vino în viaţa mea,
iartă-mi toate păcatele, vino Doamne Isuse Cristoase şi ajută-mă să fiu aşa cum Tu doreşti”.
Acel moment pot spune că a fost „Naşterea mea din nou”. Atunci Dumnezeu „a păşit
afară” din rama de pe perete şi a intrat în viaţa mea pentru totdeauna.
De atunci înainte am încercat să trăiesc cu Dumnezeu în fiecare zi, iar astăzi sunt atât de
împlinit şi de bucuros încât aş dori să spun cât mai mult şi celorlalţi că nu există fericire şi
împlinire fără Dumnezeu.

Reporter:
Te-ai retras din activitatea competiţională după terminarea campionatului din 1997. Este
frumos că te-ai întors la Dumnezeu în 1991, când urcai spre glorie şi nu la sfârşitul carierei, când
cineva ar fi putut să spună: „Şi-a terminat cariera şi nu mai avea ce pierde, nu mai avea ce
câştiga, de asta s-a pocăit, s-a întors la Dumnezeu”.
Exact în apogeul carierei tale ai înţeles că mergi spre niciunde. Cariera este un drum cu
un final, dar finalul acelui drum este foarte important. Poetul creştin Petru Dugulescu spune într-
una dintre poeziile sale:
„Aştept să-mi sfârşesc aşteptarea
şi moartea morţii de-acum,
alerg să-mi sfârşesc alergarea
la capătul strâmtului drum.”
Tu ai ales să alergi pe o altă cale - pe calea lui Dumnezeu. Cunoşti şi alţi sportivi din lume care
sunt creştini dedicaţi lui Dumnezeu, născuţi din nou, care au o relaţie zilnică, personală cu
Dumnezeu?

Daniel Zafiris :
Da, cunosc chiar sportivi de talie mondială care sunt creştini şi care au o relaţie personală
cu Isus Cristos, Domnul. Câţiva dintre ei ar fi: cunoscutul baschetbalist David Robinson; din tenis
Mary Joe Fernandez şi Michael Chang; din atletism Jonathan Edwards - campion mondial şi
olimpic la triplu salt. Din fotbal sunt mai mulţi: Tafarel, Jorjinho, Ze Roberto, Edmilson, Kaka,
Lucio... şi acestea sunt doar câteva nume dintre sportivii de talie internaţională cărora nu le este
ruşine să vorbească într-un mod deschis despre Dumnezeu.

Reporter:
Fiecare dintre noi suntem în căutare de modele, până găsim modelul perfect, care este
Domnul Isus Cristos - Fiul lui Dumnezeu. Care erau modelele tale sau „idolii” tăi?

Daniel Zafiris:
Marco van Basten, atacantul echipei naţionale a Olandei, mi-a fost un model. Pentru mine
van Basten a fost într-adevăr un idol şi mi-aş fi dorit să ajung ca el.

Reporter:
Uneori succesul îl îmbată pe om, îl duce spre lucruri de care mai târziu îi pare rău. Un
exemplu foarte cunoscut este Maradona, care, atunci când a ajuns „sus”, a început să se drogheze
până a devenit aproape o epavă de om, din cauză că nu a ştiut să se raporteze corect la Dumnezeu
şi la el însuşi.
Nu doar sportivii ci şi cei care ajung în vârful carierei politice sau în vârful bogăţiilor,
când sunt acolo „sus” au impresia că „L-au prins pe Dumnezeu de picior”, dar nu-şi dau seama
că dincolo de acel vârf urmează ceva: poate să urmeze cerul sau poate să urmeze prăpastia.
Lucrul acesta îi duce pe unii dintre ei la distrugere, deoarece se raportează doar la ei înşişi
şi la ce pot să construiască cu mâinile lor. Nu-şi dau seama că în mâini au doar nisip, care se
scurge, şi nu mai rămân la sfârşit cu absolut nimic, după ce trec în viaţa cealaltă.

Daniel Zafiris:
În filmul „Ben Hur” este o scenă în care un conducător militar, care a repurtat o mare
victorie, a ajuns să treacă prin faţa Cezarului, iar mii de oameni îl aclamau şi îl ridicau în slăvi.
El mergea într-un car, dar în spatele lui era cineva care îi ţinea deasupra capului cununa
de lauri pe care o câştigase după acea bătălie. În timp ce toată lumea îl aclama pe marele
conducător de oşti şi îl ridica în slăvi, acel om din spate îi şoptea: „Nu uita că eşti doar un om,
eşti muritor”. Şi îi repeta, în timp ce toată lumea îl ovaţiona: „Nu uita că eşti doar un om, eşti
muritor”.
Aceste cuvinte mi-au rămas în minte. Să nu uităm că suntem muritori, suntem doar nişte
oameni care trebuie să răspundem întrebării: Unde mergem de aici de pe pământ?
Fără Dumnezeu viaţa se va duce în prăpastie, vom pierde totul, nu vom lua nimic cu noi.
Dar cu Dumnezeu putem avea o veşnicie asigurată, pentru că El ne-a creat să trăim veşnic
împreună cu El, cu Cel care ţine în mâna Sa viaţa şi moartea, începutul şi sfârşitul, întreaga
istorie.
Este foarte important să nu uităm acest lucru atunci când ajungem „sus”, în vârful
carierei noastre. Să nu ne credem noi Dumnezeu, ci să ne smerim şi să-I fim recunoscători Celui
ce merită să fie înălţat.
Fotbalistul Juan Carlos Valeron, din naţionala Spaniei, vorbeşte astfel despre sine:
„Am fost un tânăr obişnuit, crezând în Dumnezeu aşa cum face toată lumea. Dar, într-o
zi, am auzit despre Isus şi aşa am început să citesc Biblia. Când mi-am dat seama cât de mult mă
iubeşte Dumnezeu, L-am acceptat pe Isus ca Mântuitor al meu, fără nici o urmă de îndoială. Acel
moment mi-a schimbat viaţa în întregime.
Dumnezeu trăieşte în mine şi chiar dacă mai trec prin situaţii grele, Isus Cristos aduce
din nou ordinea în viaţa mea. Mi-am dăruit întreaga viaţă Lui şi mă simt în siguranţă în mâinile
Lui.”

Reporter:
Aş vrea acum să te rog să înalţi o rugăciune către Dumnezeu pentru sportivi şi pentru toţi
cititorii noştri.

Daniel Zafiris:
Tatăl nostru care eşti în Ceruri, Îţi mulţumim că Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat,
care ne iubeşti cu adevărat şi care ai un scop şi un plan pentru fiecare dintre noi.
Te rog, Doamne Dumnezeule, să-i cercetezi pe sportivi, pe antrenori şi pe toţi cititorii,
să-i ajuţi să înţeleagă faptul că viaţa fără Tine nu este o viaţă câştigată, nu este o victorie, ci este
un eşec şi o înfrângere.
Te rog, Doamne Isuse, să-i ajuţi să înţeleagă că trebuie să existe un moment în viaţa lor
când pot să Te primească în inima lor, iar apoi Tu să le transformi viaţa.
Te rog, Doamne Dumnezeule, să ne binecuvântezi pe toţi, să ne ajuţi să nu uităm de Tine, şi Tu
să fii slăvit.
Fii binecuvântat în veci, în Numele Celui care a murit pe cruce pentru toţi, a Domnului nostru
Isus Cristos, prin puterea Duhului Sfânt. Amin.
*************************************

Cei care doresc pot obtine cartea cu acelasi titlu.


De asemenea va putem pune la dispozitie copia audio a acestor emisiuni, pe CD audio, CD MP3,
sau DVD in format MP3, scriind pe adresa:

Radio Vocea Evangheliei - Timisoara


C.P. 1174, Of. 16
Timisoara, Romania

Tel. 004 - 0256 - 217.212

Mobil: 004 - 0728 – 276.516


004 - 0722 – 686.738

E-mail: rvetimisoara@hotmail.com
ciobotaioan@yahoo.com