Reforma Protestantă (1517)

Reforma a fost o mișcare europeană complexă care-l are în centru pe călugărul până atunci catolic,
Martin Luther. Aceasta a fost determinată de o multitudine de factori (pe lângă cei religioși și
morali) și a implicat atât forțe religioase cât și forțe politice, economice, sociale și intelectuale.
Aceste forțe au făcut posibil marele succes al reformei protestante și a prevenit eșecul pe care l-au
suferit și alții mai înainte, cum ar fi Wicliff sau Hus.

Una dintre cauze este cea economică. Economia europeană se afla în plină dezvoltare și evoluție,
devine capitalistă și reușește în sfârșit să aducă bunăstare și pentru cei din pătura de jos care aveau
spirit întreprinzător și harnic. În paralel însă, Biserica Catolică continua să fie rigidă, refractară
oricărei schimbări. Ea rămâne în continuare agrară și feudală, pune îngrădiri muncii, iar această
atitudine punea o piedică în calea dezvoltării. Toate forțele noi ivite de pe urma dezvoltării
comerțului și a industriei cer din partea Bisericii o atitudine mai deschisă, dar cum clerul nu
colabora, aceștia militat pentru răsturnarea regimului feudal și retrograd al Bisericii. Aceste forțe
vor face ca Reforma să fie din ce în ce mai dorită chiar și de unele țări rămase credincioase papei.

La sfârșitul secolului al XIII-lea, Biserica Romano-Catolică avea o putere seculară imensă. Papii
erau implicați în numirea episcopilor și egumenilor din toată lumea catolică, percepeau taxe, dijme,
din venitul tuturor bisericilor. Se crease un aparat administrativ imens, dar și unul fiscal sau judiciar
care cuprindea toată Europa. Acest aparat necesita cheltuieli pe măsură, iar dacă mai punem și
construirea monumentelor sau cheltuielile Curiei papale, se ajunge la o nevoie de bani imensă pe
care Biserica o obținea de la enoriași. Pe lângă dijmă, mai existau și alte modalități de a face rost de
bani, cum ar fi obolul Sfântului Petru specific în special Angliei; apoi contribuțiile excepționale
pentru cruciate s-au transformat în Spania în impozite permanente; anatele, care se plăteau ori de
câte ori cineva era numit titular pe o funcție bisericească. Dar cea mai cunoscută modalitate de a
stoarce bani este oferirea de indulgențe, bilete papale puse spre vânzare credincioșilor, Biserica
pretinzând că astfel li se iertau păcatele. Această taxă, dedicată ridicării catedralei Sfântul Petru de
la Vatican, a reprezentat una dintre cele mai mari indignări ale reformatorului Luther.

O altă cauză este cea reprezentată de factorul politic. Încă înainte cu cel puțin două secole de la
avântul Reformei, statul laic intră într-o oarecare rivalitate cu puterea ecleziastică și caută să facă
din religie un instrument de guvernare. Marsilio da Padova nu doar că procedează la contestarea
constrângerii spirituale a Bisericii, dar el declară că Biserica e o instituție de stat, că statul are drept
de control al activității și averii bisericești. Astfel bisericile din diferitele state au început să fie din
ce în ce mai naționale.

De asemenea, o altă cauză de menționat este cea intelectuală. Umanismul a deschis calea exegezei
biblice și a dus la nașterea unor arme importante îndreptate împotriva Bisericii Catolice. Umaniștii
au descoperit Noul Testament al lui Erasm, corectat după regulile filologiei, și aduce la suprafață
faptul că Biserica Catolică avea dogme întemeiate pe o traducere defectuoasă și pe ignoranță.
Intelectualii se apleacă asupra studierii Evangheliilor, iar această „adevărată icoană a lui Cristos”,
dar și „adevăratul cuvânt al Apostolilor” au produs o nouă revelație. Erasm scria că „Dacă L-am fi
văzut pe Cristos cu proprii noștri ochi noi n-am fi avut o conștiință mai limpede despre caracterul
Său, decât citind Evangheliile”. Esența religiei creștine era, potrivit lui Erasm, „a crede în El, a-L
iubi, a-L adora, a te inspira din spiritul Lui, iar restul se situau pe planul secund. Deviza lui era:
„Christum ex fontibus praedicare”, care devine însăși deviza Reformei. Ideile Reformei își găsesc
sprijin în cadrul „comuniunii intelectuale” ce a apărut datorită Umanismului. Astfel John Colet duce
de la Florența la Oxford ideile renașterii religioase ale lui Savonarola. În acest mod reforma nu
rămâne un fenomen izolat, precum încercările lui Hus și Wicliff, ci devine un fenomen european.
Întoarcerea la Biblie „și numai la Biblie” este favorizată și de apariție tiparului lui Gutenberg. Din
1457 până în 1517 au fost tipărite peste 400 de ediții ale Bibliei. Această abundentă continuă nu se
rezumă doar la un anumit grup de intelectuali sau oameni influenți, ci pătrunde în păturile cele mai
de jos ale societății. Până atunci aceștia nu aveau acces la cărți și nici la Evanghelie, iar prin acest
fenomen creat de tipar a dus la realizarea ideii protestante că toți creștinii trebuie să cerceteze și să
înțeleagă Biblia.

Cauza centrală, principală a Reformei Protestante este cea religioasă. Acum 502 ani, când a pornit
Reforma, în societatea europeană existau două puteri: puterea laică, reprezentată de monarh și
puterea ecleziastică reprezentată de Biserica Catolică condusă de Papa de la Roma. Aceste două
puteri au căutat să își impună dominația, dar nici una nu a reușit. Au convenit să se privească una pe
alta de pe picior de egalitate. Germanul medieval, tipic, trăia într-o lume în care religia avea un loc
important în suflet. El se gândea și la nevoile trupești, dar nu neglija deloc viața viitoare. Din cauza
bolilor, moartea pândea la toate colțurile, astfel că omul medieval căuta mereu să își asigure
mântuirea. Viața pe pământ era una scurtă, mizerabilă, cu greutăți și reprezenta doar o fază infimă
înainte de eternitate.

Accesul spre Dumnezeu era asigurat prin reprezentanții pământeni, preoții, și prin cei cerești, sfinții.
Astfel că fiecare avea câte un sfânt la care se ruga. De obicei sfinții la care apelau oamenii erau cei
care corespundeau cu ziua de naștere. De asemenea, Maica Domnului era pentru multă lume, în
special pentru femei, un personaj venerat și foarte influent, căruia i se închinau rugăciuni poate
chiar mai des decât lui Cristos. Oamenii erau peste tot cu cruciulițe, simboluri ale sfinților, făceau
ofrande și mergeau în pelerinaje spre locuri unde au trăit anumiți sfinți, spre icoane despre care se
spunea că sunt făcătoare de minuni. Aceste pelerinaje erau considerate „fapte bune”. Altă „faptă
bună” era achiziționarea de indulgențe. Acestea erau promisiuni de reducere a numărului de ani
petrecut în purgatoriu, uneori de ordinul milioanelor. Acestea erau vândute în numele papei,
constituind o importantă sursă de venituri. Pentru omul medieval, niciun preț nu era prea mare
pentru iertarea păcatelor, așa că recurgeau la măsuri drastice pentru a intra în posesia lor.

În Germania se manifestau indignări semnificative la adresa politicilor papale și a organizării

bisericii. O sursa a indignării era inclusiv originea papilor, majoritatea italieni, care erau aleși de
cardinali. Aceștia din urmă erau, la rândul lor, numiți de papă. Faptul că papa era italian, că se afla
departe, la Roma, și că deținea vaste teritorii în acea regiune, a fost un motiv de contestare a
autorității conducătorului catolic.

Pentru a-și menține poziția în fața tendințelor de dominare a Italiei venite dinspre francezi și
habsburgi, papa apela la banii din Germania, singura țară bogată care nu avea o autoritate puternică
care să se opună cererilor financiare ale Romei. Cantități imense de aur și argint treceau granițele
Germaniei cu destinația Roma.

Această atitudine a papei, care era acuzat că în loc să fie un păstor bun el jefuiește turma, a dus la
apariția contestatarilor.

Martin Luther s-a născut în 10 noiembrie 1483 în Eisleben, Saxonia. La vârsta de 22 de ani, în
dimineața zilei de 17 iulie 1505, tânărul Martin Luther, pe atunci laic, trecea pragul mănăstirii
augustinilor din Erfurt. Căuta să se retragă în mănăstire, departe de fața relelor și pericolelor vremii.
A petrecut acolo mai bine de cincisprezece ani până să lase haina din lână aspră de călugăr augustin
pentru cea de profesor.

Luther a fost, după cum recunoaște chiar el, un călugăr supus regulamentelor drastice. „Da, într-
adevăr, am fost un călugăr pios. Și am respectat cu atâta strictețe regulile, încât pot să spun să dacă
un călugăr a ajuns vreodată în cer datorită vieții sale monahale, eu aș fi ajuns cu siguranță acolo.
Numai că jocul ar mai fi durat câtva timp, iar eu aș fi murit de atâta priveghi, de rugăciuni, de
lecturi și de alte munci”, „Am ținut o mesă în fiecare zi. Am fost atât de epuizat de rugăciuni și
posturi încât n-aș mai fi rezistat mult dacă aș mai fi rămas. Dacă mângâietorul lui Cristos, prin
Evanghelie, nu mi-ar fi ușurat viața, n-aș fi trăit nici doi ani, într-atât mă simțeam crucificat și
fugeam de furia divină...”.

La sfârșitul anului 1510, Luther pleacă la Roma cu niște treburi ale ordinului. A fost entuziasmat,
plin de însuflețire de faptul că va ajunge în Roma Martirilor, cetatea marilor pelerinaje, centru viu al
creștinătății și reședința vicarului lui Dumnezeu. În loc de aceasta însă, a văzut Roma familiei
Borgia, plină de desfrâu, nelegiuire și hoție.

Se întoarce în Germania plin de indignare. Faptele oribile condamnate de Evanghelii el le-a văzut
petrecându-se pe viu sub cerul Romei. Timpul petrecut în mănăstire l-a dedicat studierii Bibliei și a
doctrinelor bisericii, observând tot mai mult falimentul doctrinei conform căreia mântuirea se
bazează pe „fapte bune”. După părerea lui Febvre, mănăstirea l-a făcut pe Martin Luther un
protestant încă din 1511.

Cu sprijinul lui Staupitz, Luther își ia linceța și pe urmă devine doctor, predând, începând cu 1512,
teologie la Universitatea din Wittenberg, post ce-l va ocupa timp de 30 de ani.
Odată cu numirea în funcția de vicar (1515), prestigiul lui Luther crește. Începe să țină predici în
care își exprimă opiniile și bucuria evanghelică. Printre cele mai celebre predici sunt cele din 1515
dar în special cele din iunie 1516 când dezbate Decalogul.

A ajuns să creeze din Școala de la Wittenberg o școală cu o doctrină specifică, în cadrul căreia el își
expunea ideile reformatoare. A trimis cele 95 de teze, pe care le-a gândit cu mult înainte de a le
tipări, episcopului de Mainz și Magdeburg, Albrecht de Brandenburg alături de o scrisoare
categorică, o chemare la ordine în numele lui Dumnezeu.
Acestea au ignorate de episcop, iar Luther le trimite unor prieteni, care le tipăresc și le răspândesc
în toată țara și chiar dincolo de ea. Se spune că Luther însuși a bătut cele 95 de teze pe ușa
catedralei din Wittenberg.

După acest eveniment, Luther este chemat în Dieta de la Worms (18 aprilie 1521) pentru a abjura.
Nu numai că nu va face acest lucru, dar va avea un discurs care a devenit celebru în toată Europa.
Stând în fața unei camere imense și arhipline, în prezența Cezarului german și a legatului pontifical
de la Roma, Luther a vorbit răspicat despre decăderea unei papalități uzurpatoare și degenerate. De
asemenea, a rostit și nemuritoarele cuvinte: „Să retractez ceva nici nu pot, nici nu vreau...căci nu
este nici sigur și nici cinstit să acționezi împotriva conștiinței tale”.

În același an va ține o predică ce va sta, pe lângă altele, la baza confesiunii luterane: Idei de
bază ale doctrinei luterane – predică rostită de Luther la Erfurt (1521)
[…] Adevărata pietate constă în două feluri de fapte:acelea făcute pentru alţii, care sunt cele
corecte, şi cele făcute pentru noi înşine, care sunt neimportante […] Cineva construieşte biserici,
altcineva merge în pelerinaj la Sfântul Iacob, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge
în picioarele goale sau face altceva de felul acesta. Asemenea fapte nu înseamnă totuşi nimic şi
trebuie cu totul desfiinţate. Reţineţi aceste cuvinte:nici una din faptele noastre nu are vreo putere.
[…]
Din acest punct, Reforma este începută și nu mai poate fi oprită în ciuda politicilor de
Contrareformă întreprinse de Biserica Catolică.
Esența protestantismului stă în cele 5 sola:
1. Sola Grația (Numai Harul) afirmă că mânuirea noastră se bazează pe Harul divin, pe grația lui
Dumnezeu și nu pe faptele noastre nesemnificative pe care le facem în speranța că vom primi
mântuirea. Luther viza faptele precum închinarea la icoane, achiziționatul de indulgențe,
pelerinajele etc. Sola Grația se bazează în special pe versetul 8 din Epistola către Efeseni: „Căci în
har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu”. Prin aceasta
Luther susținea că omul, acceptând Harul divin, va ajunge desăvârșit și va face faptele bune care
contează cu adevărat.
2. Sola Fide (doar credința), în mare măsură presupune același lucru. Mântuirea se primește prin
credință, iar faptele bune sunt o consecință a credinței, nu invers.
3. Sola Scriptura (Doar Scriptura) afirmă că Biblia este singurul cuvânt al lui Dumnezeu, singra
predanie pe care creștinii trebuie să o țină, orice altă învățătură care a apărut ulterior și care intră în
contradicție cu Biblia fiind considerată falsă, anatema.
4. Solus Christus (Doar prin Cristos). Principiul afirmă unicitatea lui Cristos în ceea ce privește
drumul spre mântuire. Acesta este, conform învățăturii protestante și biblice, singurul mijlocitor
dintre Dumnezeu și oameni. Astfel este contestat rolul sfinților și a Maicii Domnului de mijlocitori.
Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus
Cristos. 1 Timotei 2:5.
5. Soli Deo Gloria (Glorie numai lui Dumnezeu). Toată lauda i se cuvine numai lui Dumnezeu,
numai prin voința și acțiunea sa îndeplinindu-se mântuirea-nu numai darul ispășirii atotsuficiente
făcute de Isus pe cruce.

10 din cele 95 de teze:

1. Când a spus: „Poenitentiam agite”, Domnul și Stăpânul nostru Iisus Cristos a vrut ca întreaga
viață a credincioșilor să fie caracterizată de pocăință.
2. Acest cuvânt nu poate fi înțeles în sensul de penitență sacramentală, adică, mărturisirea și
răscumpărarea, care sunt administrate de preoți.
3. Totuși, el nu înseamnă doar pocăința lăuntrică; nu există nici o pocăință interioară care nu se
manifestă în exterior prin diferite umiliri ale trupului.
4. Prin urmare, pedeapsa [păcatului] continuă atâta vreme cât continuă ura față de eu, deoarece
aceasta este adevărata pocăință interioară și ea continuă până la intrarea noastră în împărăția
cerurilor.
5. Papa nu intenționează și nu poate să retragă nici o altă pedeapsă, în afara acelora pe care le-a
impus el însuși fie prin propria autoritate, fie prin autoritatea Canoanelor.
6. Papa nu poate să ierte nici o vinovăție, cu excepția faptului de a declara că ea a fost iertată de
Dumnezeu și prin consimțământul față de iertarea dată de Dumnezeu, deși, desigur, papa poate
acorda iertarea în cazurile care sunt rezervate judecății sale. Dacă dreptul lui de a acorda iertarea în
asemenea cazuri ar fi disprețuit, vinovăția ar rămâne întru totul neiertată.
7. Dumnezeu nu iartă vinovăția nici unui om pe care nu l-a umilit în același timp în toate lucrurile și
nu l-a condus la supunerea față de locțiitorul său, preotul.
8. Canoanele cu privire la penitență le sunt impuse doar celor vii și, în conformitate cu ele, nimic nu
trebuie să le fie impus celor ce sunt pe moarte.
9. Prin urmare, Spiritul Sfânt din papa este bun cu noi, deoarece, în hotărârile lui, el face
întotdeauna excepție de articolul cu privire la moarte și la necesitate.
10. Ignorante și nelegiuite sunt faptele acelor preoți care, în cazul celor ce sunt pe moarte, păstrează
penitențele canonice pentru purgatoriu.
Bibliografie:

1. Lucien Febvre, Martin Luther, un destin.

2. Andreu Oțetea, Renașterea și reforma.

3. Keith Randell, Luther și Reforma în Germania 1517-1555

4. Wikipedia.com

5. Historia.ro.