Curs 11

Fer. Augustin

FERICITUL AUGUSTIN

I.VIAŢA

Fer. Augustin s-a născut în anul 354 în localitatea Tagaste, ca fiu al lui Patricius.
dregător al oraşului, care fost botezat cu puţin înainte de moarte. Mama sa, Monica,
era o creştină împodobită cu o rară râvnă pentru credinţă. A avut cel puţin încă un
frate. Patricius, dorind să-şi vadă fiul retor, i-a dat o instrucţie aleasă. Grav bolnav,
în copilărie, Augustin a cerut Botezul, dar mama sa 1-a anunţat numai drept
catehumen.

Augustin îşi face cultura întâi în oraşul său natal, Tagaste, apoi în Madaura, patria
romancierului păgân Apuleius. În Cartagina, pe lângă studii, s-a dedat la tot felul de
plăceri şi neorânduieli vinovate, pe care le deplânge în Mărturisirile sale. Monica
era profund mâhnită de aceste neorânduieli şi a încearcat zadarnic să-şi îndrepte fiul
pe calea adevăratei credinţe. Augustin, în acel timp, considera religia mamei sale
drept superstiţie. În 372, i se naşte copilul, Adeodatus, din legătura sa nelegitimă,
copil care avea să moară la foarte puţin timp după primirea Botezului (+390). La
Cartagina, Augustin studiază gândirea greco-latină. Citind dialogul lui Cicero,
Hortensius, încearcă să-şi formeze o concepţie filosofică despre lume.
Căutând să-şi formeze o asemenea concepţie, el cade în mrejele maniheilor, care 1-
au ţinut ca vrăjit un număr de ani. El nu crede în creştinismul ortodox şi bisericesc
al mamei sale, care nu ştie ce să mai facă spre a îndrepta pe fiul rătăcit. Disperată,
se duce la un episcop ca să-i ceară sfat. Acela, printre altele, îi spune: „Nu se poate
să piară fiul atâtor lacrimi" (Confes. 3. 12). In vremea aceasta, Augustin intră în
învăţământ, profesând artele liberale la Cartagina (375-383).
Adâncind problemele filosofice, îndeosebi platonismul şi neoplatonismul, Augustin
îşi dă seama de falsitatea morală a vieţii maniheilor, mai cu seamă în urma unei
convorbiri cu episcopul Faustus de Mileve, vestit pentru învăţătura şi viaţa sa. În
383, contra voinţei mamei sale, el vine la Roma, unde continuă legătura cu unii
prieteni manihei. Aici criza sa culminează în scepticism. Intră în legătură cu
senatorul păgân Simah, prin ajutorul căruia obţine o catedră de retorică la
Mediolanum-Milan. Aici, la Milan, deşi înconjurat de mama sa, de rude şi de
prieteni, Augustin continuă să se zbuciume.
Predicile Sf. Ambrozie îl zguduie prin căldura lor şi prin metoda alegorică folosită,
metodă care arată netemeinicia criticii maniheice împotriva Vechiului Testament. El
se convinge de necesitatea autorităţii Sf. Scripturi şi a Bisericii. Filosofia
neoplatonică îl ajută să ajungă de la „Inteligenţa veşnică" la Logosul veşnic al lui
Dumnezeu, întrupat în lisus Hristos. Lectura scrisorilor pauline îl convinge că numai
harul lui Dumnezeu îl va uni cu Acesta. Impresionat de lectura vieţii Sf. Antonie,
merge în grădină şi aici aude glasul unui copil care spune repetat: „Ia şi citeşte". În
urma acestui fapt minunat el ia Sf. Scriptură şi deschide întâmplător la Romani 13.
13, unde Apostolul face un aspru rechizitoriu chiar vieţii lui Augustin. Acest
rechizitoriu a fost decisiv, „Întunericul îndoielii s-a risipit", zice Augustin (Conf. 8,
12). Puţin după aceea a renunţat la catedra sa din Milan. Se botează la câteva luni,
în sâmbăta Paştilor anului 387. Botezul e săvârşit de Sf. Ambrozie la Milan.
De la Milan. Augustin vine la Roma, iar de aici împreună cu mama și fratele său
pleacă în Africa. Pe drum, la Ostia, Monica adoarme în Domnul şi e înmormântată
acolo. Augustin revine la Roma, unde mai stă aproximativ un an. Se întoarce în
Africa, la Tagaste, unde timp de trei ani duce, cu câţiva prieteni, o viaţă retrasă ca
de mănăstire. Vestea ştiinţei şi evlaviei sale se dusese până la Hippo-Regius, unde
episcopul Valeriu împreună cu poporul îl aleg, în 391, ca preot. De acum se dedică
în întregime misiunii sale preoţeşti.
În 395, Valeriu îl face co-episcop, iar, după moartea acestuia, el rămâne episcop
definitiv. Duce o viaţă de studiu, de renunţări monahale şi de milostenie. Ia parte
activă la toate luptele doctrinare ale timpului contra maniheismului, a donatismului,
a pelagianismului. Răspunde acuzaţiilor felurite ale păgânismului şi ajută cât poate
patria sa împotriva năvălitorilor. Organizează, ca altă dată Sf. Ciprian la Cartagina,
asistenţa socială. Adoarme în Domnul la 28 august 430, în timp ce Hippo era asediat
de vandali.

II. OPERA

Opera lui Augustin este considerabilă. Ghenadie de Marsilia zice despre

această operă: „Augustin... om vestit în toată lumea pentru erudiţia lui divină şi
umană, cu credinţa curată, cu viaţa nepătată, a scris cât nu se poate afla. Cine s-ar
putea slăvi că are toate ale lui sau cine ar putea citi cu atâta râvnă cu câtă a scris el?"
(De viris ill 39).
Opera lui Augustin ocupă 16 volume in quatro în colecţia Migne P. L.32-47,
nefiind depăşită cantitativ, decât de aceea a lui Origen. Augustin e o figură gigantică
a literaturii creştine. S-a spus pe drept că Augustin uneşte în el puterea creatoare a
lui Tertulian, lărgimea de orizont a lui Origen, simţul bisericesc al lui Ciprian,
ascuţimea dialectică a lui Aristotel, avântul idealist şi adâncimea speculativă a lui
Platon, simţul practic al latinului şi mobilitatea teoretică a grecului (B. Altaner).
În lucrarea sa de recenzie critică, pe care o consacră operelor sale, intitulată
Retractări (II.67) Augustin precizează că el a scris 93 de lucrări, în 232 cărţi, afară
de predici şi scrisori. Aceste lucrări se împart în: 1) filosofice. 2) apologetice, 3)
dogmatico-polemice. 4) exegetice, 5) de teologie practică. 6) retorice, 7) scrisori.
Din toate numai 10 lucrări s-au pierdut.
 Opere filosofice:
1. Despre frumuseţe si armonie (De pulchro el apto), lucrare pierdută şi care
trata despre teoria frumosului, scrisă în tinereţe, la Cartagina, şi dedicată unui
profesor de retorică, Hierius din Roma.
2. Contra Academicilor (Contra Academicos), în trei cărţi, scrisă în noiembrie
386 la Cassiaci acum pentru ucenicii săi: Licentius, Trygetius şi Alypius. Combate
scepticismul Noii Academii.
3. Despre viaţa fericită (De vita beata) susţine că fericirea omului constă în
cunoaşterea adevărului suprem care este Dumnezeu. Această cunoaştere va fi
definitivă în viaţa viitoare.
4. Despre ordine (De ordine), în două cărţi, tratează problema Providenţei şi
a originii răului.
5. Solilocvii, în două cărţi, convorbire între Augustin şi raţiunea sa cu privire
la Dumnezeu şi la suflet.
6. Despre nemurirea sufletului (De immortalitate animae), în 16 capitole,
scrisă la Roma în 388, completează Solilocviile.
7. Despre mărimea sufletului (De quantitate animae) tratează despre 7
activităţi ale sufletului ; 8. Despre învăţător (De magistro), vorbeşte despre
cunoaştere.
9. Despre muzică (De musica), în şase cărţi, tratează despre ritm, cu scopul de
a înălţa mintea de la ritmul schimbător al trupului şi al sufletului la ritmul adevărului
etern. E singurul tratat care ni s-a păstrat din Enciclopedia celor 7 arte liberale.
  Autobiografie şi autocritică. Augustin are două opere care nu se încadrează
precis în nici una din categoriile enunţate mai sus: Mărturisirile şi Retractările
sau Revizuirile, dar care, prin cuprinsul şi ţinuta lor, pot fi aşezate între operele
filosofice şi apologetice.
o Mărturisiri (Confessiones), în 13 cărţi, scrise între 397 şi 400. Primele
9 cărţi povestesc viaţa lui din fragedă copilărie, studiile, frământările şi zbuciumul
lui în căutarea lui Dumnezeu. Cărţile 10-13 descriu concepţia sa filosofică-religioasă
despre Dumnezeu, lume, timp şi veşnicie. Mărturisirile crează genul autobiografic
în literatura patristică latină.
o Retractări sau Revizuiri (Retractationes) în două cărţi, operă unică în
istoria literaturii vechi şi medievale. Augustin trece aici în revistă critică
toate lucrările sale până la 427, arătând timpul când a scris fiecare carte, de
ce a scris, ce cuprinde, notează greşelile ce s-au strecurat şi face îndreptările
de rigoare. Opera aceasta creează genul autocriticii literare.

 Opere apologetice:
1) Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei), în 22 cărţi, împărţită după cuprins
în două părţi principale:
 primele 10 cărţi resping acuzaţiile păgâne contra creştinismului ;
 partea a doua, cărţile 11-22, tratează despre existenţa, raportul şi lupta dintre
cele două cetăţi: cetatea lui Dumnezeu sau cetatea cerească şi cetatea
pământească. Cele două cetăţi vor fi separate definitiv la judecata de apoi;
2) Contra iudeilor (Adversus Iudaeos), e o predică în care se arată că Dumnezeu a
procedat drept faţă de iudei;
 Opere dogmatico-polemice:
1) Manual către Laureniţiu sau despre credinţă, nădejde și dragoste (Enchiridion
ad Laurentium sive de fide, spere et caritate), în 122 capitole, în care Augustin
explică Simbolul credinţei şi Rugăciunea domnească; 2) Despre credinţă si Simbol
(De fide et symbolo); 3) Despre Simbol către catehumeni (De symbolo ad
catechumenos); 4) Despre Sf. Treime (De Trinitate), în 15 cărţi, principala operă
dogmatică a lui Augustin:
 primele patru cărţi prezintă temeiurile biblice asupra Sf. Treimi; cărţile a
cincea-şaptea prezintă formularea dogmei; cărţile a opta până la a
 cincisprezecea se ocupă cu fundamentarea filosofică a dogmei, cu ajutorul
analogiilor mai ales din om;
5) Despre 83 diferite probleme, o carte; 6) Despre diferite probleme către
Simplician, două cărţi; 7) Despre încredinţarea lucrurilor care nu se văd; 8) Despre
credinţă si fapte; 9) Despre căsătoriile adulterine; 10) Despre grija ce trebuie
purtată morţilor. Scrieri polemice îndreptate mai ales contra ereziilor timpului;
11) Despre erezii tratează despre 88 erezii; 12) Despre caracterul Bisericii
universale si despre caracterul maniheilor; 13) Despre liberul arbitru, 3 cărţi, operă
de mare valoare antropologică; 14) Despre Geneză contra maniheilor; 15) Despre
adevărata religie; 16) Despre folosul credinţei şi altele. Contra donatiştilor, Fer.
Augustin dezvoltă pe larg doctrina despre Biserică şi Taine; 17) Despre unitatea
Bisericii; 18) Despre pedeapsă si iertarea păcatelor si despre Botezul copiilor; 19)
Despre natură si har; 20) Despre harul lui Hristos si păcatul originar; 21) Despre
suflet si originea lui
 Opere exegetice, în lucrările exegetice, Augustin s-a folosit de trei versiuni
ale Scripturii: Itala, Vulgata lui Ieronim şi o versiune proprie ieşită din revizuirea
textului Septuagintei, pe care o credea inspirată şi care cuprindea numai unele cărţi
ale Vechiului şi ale Noului Testament. Scrie: l) Despre învăţătura creştină (De
doctrina christiana). în 4 cărţi; 2) Despre Geneză, cuvânt cu cuvânt, (De Genesi ad
litteram), 12 cărţi; 3. Comentariu la Psalmi; 4. Probleme ale Evangheliilor,
comentariu în două cărţi la Matei şi Luca; 5. 124 Omilii la Evanghelia după loan; 6.
Omilii la Scrisoarea I-a a lui loan.
 Opere de teologie practică.
l) Despre lupta creştină tratează despre lupta cu diavolul şi cu păcatul; 2) Despre
minciună; 3) Contra minciunii; 4) Despre folosul căsătoriei; 5) Despre Sfânta
feciorie; 6) Despre folosul văduviei; 7) Despre munca monahilor; 8) Despre
răbdare;9. Despre trebuinţa de a catehiza pe cei simpli, adresată diaconului
cartaginez Deogratias, dă o primă teorie a catehezei şi două modele de cateheză, cum
a dat Sf. loan Gură de Aur în Despre slava deşartă şi cum trebuie părinţii să crească
pe copii.
 Opera oratorică a Fer. Augustin este considerabilă. Până în momentul de
faţă, critica a identificat aproximativ 800 omilii, inclusiv cele exegetice la loan.
 Corespondenţa lui Augustin cuprinde o colecţie de 270 scrisori. Augustin are
şi un poem de 240 versuri.
III. DOCTRINA

 Augustin a dezbătut în operele sale toate problemele cugetării omeneşti având

legătură cu teologia, filosofia, comunitatea socială şi desăvârşirea morală.
 Teologia este ştiinţa şi înţelegerea credinţei dezvoltate în lumina superioară a
înţelepciunii. Augustin împleteşte credinţa cu ştiinţa, naturalul cu supranaturalul,
teologia cu filosofia.
 Existenţa Iui Dumnezeu e dovedită prin argumentul istoric, cosmologic,
ontologic și moral. În Mărturisiri, Augustin întrebuinţează metoda treptelor,
pornind de la obiectele materiale, ajungând la inteligenţa împodobită cu tot felul
de cunoştinţe şi culminând cu tribunalul raţiunii bazat pe adevăr şi bine.
Dumnezeu se află deasupra raţiunii. Dumnezeu e fiinţă desăvârşită, reprezentând
adevărul şi binele.
În încercarea de a demonstra existenţa Sf. Treimi, Augustin pleacă nu de la
Persoane, ci de la fiinţa sau natura divină. Cele trei Persoane sunt expresia
raporturilor intradivine care se prezintă astfel: Tatăl e Dumnezeu din veci; Fiul
e actul de cugetare al Tatălui; Sf. Duh este expresia personificată a dragostei care
leagă pe Tatăl cu Fiul; El purcede din amândoi Aceştia, dar mai ales din Tatăl.
Cele trei Persoane au fost comparate cu cele trei puteri ale sufletului: a fi, a şti,
a voi (Marturis. XIII. 11, 12).
 Lumea e creată din nimic de întreaga Sf. Treime.
 Păcatul original. Bazat pe textul din Romani 5, 12, Augustin susţine, după
Pavel, că păcatul lui Adam s-a transmis din tată în fiu întregului neam omenesc
Această transmitere s-a făcut prin poftă trupească , căreia noi îi datorăm naşterea
noastră pământească. În păcatul original intră, alături de pofta trupească, şi lipsa
de legătură duhovnicească cu Dumnezeu. lisus Hristos singur n-are păcatul
originar.
 Hristologia e unul din capitolele cele mai profunde şi mai grandioase ale
operei lui Augustin. Hristos e, pentru Augustin, o realitate şi o putere adânc trăită
personal, din momentul convertirii până la moarte. Hristos e centrul umanităţii
şi al creştinismului, în El sunt două firi unite într-o singură Persoană, concepţie
pe care Augustin o profesează înaintea ţinerii celor două Sinoade ecumenice
hristologice de la Efes (431) şi Calcedon (451). Firile sunt neamestecate şi
neschimbate. Comparaţia unirii firilor cu unirea sufletului şi a trupului urmărea
să arate realitatea unirii ipostatice.
 În soteriologie, Augustin reprezintă doctrina potrivit căreia Hristos este
mijlocitorul prin excelenţă. Păcatul aşezase între oameni şi Dumnezeu atâta
depărtare, încât se cuvenea ca împăcarea să se facă printr-un Mijlocitor.
Împăcarea cu Dumnezeu a fost adusă de moartea lui Hristos, care a fost oferită
lui Dumnezeu ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele întregii omeniri, cu
excepţia acelora ale îngerilor căzuţi.
 Mariologie. Augustin susţine perpetuitatea fecioriei Mariei. Aceasta a fost
fecioară în timpul zămislirii, înainte de naştere, în timpul naşterii şi după naştere.
Prin naşterea Sa, ca bărbat dintr-o femeie, Hristos aducea mântuire ambelor sexe,
pentru că acestea amândouă fuseseră date morţii. Sf. Fecioară are păcatul
originar, dar n-are păcat personal. Deci nu poate fi vorba de o imaculată
concepţie.
 Harul joacă un rol foarte mare în teologia lui Augustin, îndeosebi de la anul
395. Potrivit teoriei lui Augustin, omul, în lucrarea mântuirii, n-are merite
proprii. Mântuirea e în întregime opera harului lui Dumnezeu. Meritele omului,
atunci când există, sunt efectele harului. Harul este necesar, gratuit şi irezistibil.
El întăreşte libertatea omului. Teoria harului e, la Augustin, în cea mai mare
parte, fructul experienţei sale personale. Tot fruct al experienţei sale personale
este şi teoria predestinaţiei. Potrivit acestei teorii, Dumnezeu predestinează pe
unii la fericirea şi viaţa veşnică, pe alţii la pedeapsa focului veşnic. Numărul
fericiţilor corespunde exact numărului îngerilor căzuţi, pe care aceşti fericiţi îi
înlocuiesc. Predestinaţia face din Dumnezeu o fiinţă arbitrară şi nedreaptă. E
unul din motivele pentru care Biserica noastră numeşte pe Augustin fericit, nu
sfânt.
 Eclesiologia lui Augustin e completă şi bogată. Dumnezeu e Tată, Biserica e
Mamă. Biserica e Mireasa lui Hristos, Trupul lui Hristos, mamă duhovnicească,
unirea Tainelor, împărăţia cerurilor. Toate harurile se dau şi se primesc numai în
Biserică, în afară de Biserică nu e mântuire. Biserica e văzută şi nevăzută. Ea
este una, sfântă şi sobornicească.
 Statul se ocupă cu administrarea bunurilor temporale, în timp ce Biserica cu
aceea a bunurilor spirituale. Statul e voit de Dumnezeu. De aceea creştinii trebuie
să i se supună în cele pământeşti. Biserica are drept la protecţia şi ajutorul
statului. Scopul statului este crearea şi menţinerea păcii şi a ordinii. Baza acestui
scop este dreptatea. Fără dreptate nu e posibilă pacea.
  Sfintele Taine sunt comoara nepreţuită a Bisericii. Ele unesc pe credincioşi
cu Hristos. Ele cuprind fiecare două elemente: 1) lucrul sfânt numit şi har sau
putere a Tainei; 2) semnul acestui lucru sfânt, Taina vizibilă, care comportă un
rit exterior şi cuvinte. Efectul Tainelor e independent de păcătoşenia sau
sfinţenia săvârşitorului. Păcătoşenia primitorului nu atinge validitatea Tainei, dar
suspendă lucrarea harului până ce primitorul redevine curat. Dispoziţiile morale
bune ale primitorului sunt necesare pentru însuşirea harului. Sâvârşitorul este
instrumentul lui Hristos. Augustin vorbeşte de Pocăinţă, Botez, Mirungere,
Euharistie, Căsătorie, Hirotonie. Pocăinţa se dă numai în Biserică, pentru că
numai Aceasta are pe Duhul Sfânt care iartă păcatele. Pocăinţa e de trei feluri:
1) înainte de Botez, 2) pentru păcatele uşoare, 3) pentru păcatele grele. Euharistia
este Taina în care se află realmente Trupul şi Sângele Domnului. Ceea ce se vede
are înfăţişare materială, dar ceea ce se înţelege cu credinţa are rod duhovnicesc
(Sermo 272).

IV. CARACTERIZARE
Fer. Augustin a fost unul dintre cei mai fecunzi şi mai profunzi scriitori şi gânditori
ai creştinismului patristic. El a pus aproape toate problemele pe care cugetarea
omenească le dezbătea de la începuturile ei şi le-a îmbogăţit cu idei, uneori cu soluţii
luminoase dintre care unele se menţin şi astăzi.
Viaţa sa personală şi operele sale sunt o contribuţie nepieritoare la patrimoniul
culturii creştine.
El a scris în toate genurile literare patristice, de la scrisori până la tratate
considerabile. El a creat două genuri literare: autobiografia, prin Mărturisiri şi
Revizuirea şi autocritica literară prin Retractări.
Gândirea lui Augustin domină întregul Ev Mediu şi, în anumite domenii, chiar
vremea noastră.
Augustin a suferit diferite influenţe din partea marilor filosofi păgâni ca: Platon
(noţiunea de Dumnezeu.), Aristotel (cosmologie), stoicii, neoplatonicii.
Cele mai frumoase virtuți care au împodobit viața lui Augustin au fost: smerenia și
dragostea. Sunt virtuțile care au caracterizat pe Fiul lui Dumnezeu întrupat.