Antisemitismul in societatea Junimea

In contextul social al tarilor romane din a doua jumatate a secolului XIX, reticenta sau
chiar ura fata de evrei avea un impact considerabil asupra poporului, cu precadere asupra
intelectualilor nationali sau chiar nationalisti care ii priveau pe acestia ca fiind o populatie fara
dorinta de a se integra, ba chiar distrugatoare fata de natia in care se stabileau si isi desfasurau
activitatile comerciale. In cadrul societatii literare Junimea, majoritatea membrilor aveau orientari
politice antisemite ce isi aveau temeiul in frica disparitiei autonomiei romanilor in propria lor
tara, ba chiar in disparitia toatala a populatiei romane odata cu cresterea excesiva numarului
evreilor care urma sa-l asimileze si pe cel al romanilor. Toti cu exceptia unuia, acela fiind P.P.
Carp.

P.P. Carp, om politic conservator, trateaza problema evreiasca din Romania sfarsitului de
secol XIX drept una sociala si economica, excluzand orice sauze religioase sau rasiale. Fiind
partinitor taberei iudaice si luptandu-se cu opozitia antisemita, acesta o sprijina folosind un
argument probabil, cum ca moldovenii, lenesi din fire, privesc orice alta negustorie pe langa
vanzarea roadelor cultivate pe pamantul propriu ca fiind una rusinoasa, ori acest lucru nu
constituie decat scuza pentru un comportament nepractic din punct de vedere economic,
comparativ cu comertul evreilor. De asemenea, el ii critica pe cei care considera populatia ebraica
o amenintare, spunand ca este nevoie de un nivel elevat de civilizatie pentru a "scapa" de evrei, in
sensul ca problema nu este comportamentul si activitatile evreilor, ci calitatea si cantitatea muncii
depusa de romani, care comparativ cu cea a evreilor era cu usurinta depasita.

In ceea ce-l priveste pe Titu Maiorescu din perspectiva lui G. Panu, el se remarca drept
fiind antisemit, insa actiunile sale si felul cum il prezinta E. Lovinescu il plaseaza in randul
europenilor iluminati. Asemeni lui Carp, maiorescu ii apara pe evrei, sustinand ca "pe evrei ii
vom inlatura cand vom fi tot asa de activi ca si dansii" si totodata critica poporul roman si chiar si
religia care presupunea promovarea unei atitudini tolerante insa, paradoxal, cu privire chestiunea
evreiasca, aceasta a reactionat reticent si cu ura. Desi initial a sustinut pozitia evreilor facandu-si
multi adversari politici, sentimentul sau national a fost lezat de implicarea puterilor straine cu
privire la articolul 7 din constitutie, care conditiona cetatenia romana la religia crestina si astfel a
ales o solutie mediana cu privire la integrarea evreilor in societate ca cetateni romani. El a fost de
acord cu acordarea cetateniei evreilor dupa un stagiu de 10 ani, iar astfel s-a opus si marilor
puteri si totodata a multumit o mare parte a populatiei romane influentata de sentimentul
antisemit.

Daca P.P. Carp si Titu Maiorescu se declarau public evreofili, Mihai eminescu isi sustinea
cu tarie pozitia de adversar al evreilor. Influentat de o nostalgie a absolutismului monarhic, el
declara ca "suveranitatea poporului, libertatea, egalitatea si fraternitatea, principiile lumii liberal-
burgheze, nu se potrivesc la noi", rezultand din aceasta o atitudine nationala si antisemita,
sustinuta totodata si de frica unei potentiale amenintari a natiunii evreiesti. Insa antisemitismul
eminescian nu este unul fanatic, comparativ cu acel sentiment de ura neintemeiata bazata pe
argumente pseudo stiintifice si religioase pe care il nutreste Vasile Conta pentru evrei, ci o
retinere civilizata fata de populatia iudaica care isi are radacinile in sentimentul national si iubirea
de tara, aspecte ce il impingeau pe Mihai Eminescu spre a-si proteja tara impotriva amenintarilor
straine. In discursurile sale de dupa 1880 se poate remarca o maturizare acompaniata de gandirea
lucida a unui adevarat iubitor de tara care cauta o solutie benefica ci nu una radicala, si anume
integrarea evreilor printre romani. El voia ca ei sa invete si sa vorbeasca limba romana si sa
practice muncile autohtone, practice, intrucat nu vedea vanzarea muncilor straine ca fiind o
activitatea demna.

Dupa cum am mentionat, antisemitismul civilizat a lui Eminescu palea in fata

sentimentului nationalist-antisemit propagat de Vasile Conta, care se declara public filosof, ateu si
antisemit. Argumentele lui impotriva taberei evreiesti se bazau puritatea sangelui unei natiuni, si
anume ca unitatea si coeziunea membrilor unei natii este cu atat mai stransa cu cat cetatenii sunt
de aceeasi semintie, ori evreii, care nu se casatoreau cu romanii si vorbeau limba lor polona-
germana erau priviti de Conta ca o boala, ca un stat in stat, un popor fara intentie de a se asimila
in patria in car se stabileau. Mergea atat de departe cu antisemitismul sau incat considera ca odata
ce evreii aveau tot ce este nevoie pentru cladirea unei natiuni, dar nu faceau demersuri pentru o
eventuala baza a acestei societati iudaice stabile, rolul lor era acela de a destabiliza tarile in care
isi desfasurau activitatile, de a aduce popoarele la disolutie si la subjugarea lor.