ANTISEMITISMUL

Antisemitismul este o atitudine (educațională, politică,

socială, religioasă, etc.) ostilă față de evrei exclusiv, pentru că sunt evrei.
Termenul („Antisemitismus”) a fost lansat în 1879 de jurnalistul
german WilhelmMarr (1819-1904) într-o broșură propagandistă
antisemită. Antisemitismul se propagă sub diverse forme: scrisuri și
învățături religioase care proclamă fie, că evreii sunt deicizi (că „l-au
omorât pe Cristos”) fie, inferioritatea lor ca rasă, fie, pentru „lipsa lor de
umanitate și pericolul pe care îl constitue pentru popoarele în cadrul
cărora trăiesc”, Antisemitismul include opinii stereotipe și prejudecăți
care pot merge de la încercarea de a-i discrimina, izola și oprima pe
evrei, până la violența fizică contra lor. Antisemitismul este o formă
de rasism, de xenofobie, de intoleranță etnico-religioasă.
Modernizarea politică și instituțională a României nu poate evita
problema capțioasă a „chestiunii evreiești” așa cum a fost consemnată în
dezbaterile constituționale și discursul public din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Recunoașterea internațională a independenței
României, stipulată în cadrul Congresului de la Berlin din 1878, a fost
condiționată de emanciparea politică a populației evreiești. Presiunea
internațională uriașă a fost percepută de elitele intelectuale și politice
românești ca o intruziune în treburile interne ale unui stat suveran.
Revizuirea articolului 7 din Constituție din 1866 referitor la naturalizare
a generat o dispută puternică. În cele din urmă, s-a găsit o soluție
politică: evreii puteau obține emanciparea politică doar pe bază
individuală. Dar până la sfârșitul secolului al XIX-lea doar o mică parte
din populația evreiască a reușit să obțină cetățenia română. Modelul
românesc de cetățenie așa cum a fost implementat în secolul al XIX-lea
a fost influențat de concepția romantică etno-culturală despre națiune.
Tradiția juridică românească a consacrat principiul jus sanguinis, al
„comunității descendenților”, în acordarea cetățeniei în locul principiului
umanist și generos al jus soli. Această particularitate în definirea
cetățeniei a fost decisivă în înțelegerea relației complicate dintre români
și evrei și a factorului antisemit al politicii interne a României.
„Problema evreiască” a fost în sfârșit o chestiune de alegere politică. A
fost alegerea elitelor politice și intelectuale românești de a „rezolva”
„problema evreiască” în formula antisemitismului și de a integra evreii
după principiul jus sanguinis al „comunității și descendenților”.
Antisemitismul birocratic de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost în
mod clar diferit, dar inspirator pentru antisemitismul radical din perioada
interbelică.
Antisemitismul românesc s-a dezvoltat în special la începutul secolului
al XX lea. În această perioadă au fost două acţiuni importante de revoltă
şi de protest de natură antisemită îndreptate împotriva evreilor din
România.
Antisemitismul a fost o realitate dură în special, în multe ţări europene.
Ura faţă de străini a fost pregnantă şi în România începutului de veac,
fiind accentuată în special după Marea Unire de la 1918. În general
antisemitismul românesc era îndreptat împotriva evreilor, priviţi ca
invadatori şi pe alocuri concurenţi, pentru mica burghezie românească,
care abia se născuse în secolul al XIX lea. Antisemitismul la începutul
secolului XX a pătruns în toate straturile sociale.
Erau ţărani, negustori şi intelectuali care urau ”invadatorii” aşezaţi pe
teritoriul României şi care mai ales desfăşurau activităţi comerciale de
succes şi obţineau o oarecare bunăstare. De altfel, antisemitismul
românesc a fost şi politică de stat, dat fiind faptul că evreii nu au putut
beneficia de statutul de cetăţean până după primul mare război mondial,
atunci când, prin tratatul de la Saint Germanin en Laye, Regatul
României trebuia să accepte oferirea statutului de cetăţean evreilor
stabiliţi pe teritoriul ţării. Creşterea progresivă a numărului de evrei de
la sfârşitul secolului al XIX-lea şi implicarea lor în special în activităţi
economice a reuşit să ascută şi mai mult sentimentele antisemite.
Lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult după Primul Război Mondial şi mai
ales după Marea Unire, când numărul evreilor din România a crescut
considerabil.
”Euforia reuşitei, alături de teama de a pierde totul, a dat trepat naştere
unui naţionalism persistent, în stare să se hrănească din el însuşi la
nesfârşit [..]. În definitiv, în România exista un antisemitism social
foarte extins, în maniera acelui din celelalte ţări ale Europei Orientale“,
preciza Francisco Veiga în ”Istoria Gărzii de Fier 1919-1941”. Mai
precis un număr impresionant de evrei a venit pe teritoriul României sau
au fost înglobaţi odată cu alipirea Bucovinei şi Basarabiei, în special.
Numărul acestora a crescut de la 300.000 la 800.000, pentru românii
naţionalişti totul semănând cu o adevărată invazie. În acest context al
escaladării sentimentelor antisemite, la începutul secolului al XX lea au
avut chiar şi răscoale sau revolte cu caracter antisemit în România.
Antisemitismul este o problema actuala si impotanta, inclusive in
Romania.
Este important ca societate sa fieconstienta de aceste problemesi sa
ia masuri pentru acombate antisemitismul sipentrua promova toleranta si
respectful fata de toate comunitatile.

Bibliografie https://ro.wikipedia.org/wiki/Antisemitism
https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=304087
https://www.academia.edu/40353578/
Liviu_Neagoe_Antisemitism_%C5%9Fi_emancipare_
%C3%AEn_secolul_al_XIX_lea_Dileme_etnice_
%C5%9Fi_controverse_constitu%C5%A3ionale_
%C3%AEn_istoria_evreilor_din_Rom%C3%A2nia
https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/revoltele-antisemite-ale-
romanilor-cum-s-au-1725458.html