HOLOCAUST

Holocaustul în România a fost procesul de discriminare, deportare și

exterminare a evreilor aflați în teritoriile controlate de statul român între anii 1937
și 1944, cât și a evreilor cu cetățenie română, majoritatea din Transilvania de Nord,
aflați în afara granițelor. Ca parte din Holocaustul European, mareșalul Ion
Antonescu a aplicat în România propria versiune a Soluției Finale, cu numele de
cod „curățarea terenului”.

În teritoriile controlate de statul român, Holocaustul a început cu

promulgarea primelor legi restrictive anti-evreiești ale guvernului Octavia Goga și
s-a sfârșit cu lovitura de stat de la 23 august 1944, când România a încetat
colaborarea cu Puterile Axei. Se estimează că între 280.000 și 380.000 de evrei
români și din Ucraina, precum și 11.000 de romi, au fost uciși de către forțele
statului. În Transilvania de Nord, controlată de Regatul Ungariei, au fost uciși
aproximativ 150.000 de evrei români, circa 132.000 din aceștia fiind deportați
către Lagărul de concentrare Auschwitz.

Deși, cu excepția Germaniei Naziste, nicio altă țară nu a ucis evrei la

asemenea scară, după finalul războiului rolul autorităților române în Holocaust a
fost minimalizat constant. Regimul comunist a diluat istoriografia Holocaustului în
România, negând amploarea evenimentului sau responsabilitatea autorităților, cu
scopul de a-i pune pe românii majoritari în postura de principale victime ale
nazismului și a preîntâmpina eventuale cereri de despăgubiri. După 1989, negarea
Holocaustului în România a fost inclusă în discursul mai multor partide politice, în
același timp devenind un fenomen difuz, adoptat de grupări cu caracter divers:
naționalist, xenofob, conspiraționist, autoritar, antidemocrat sau nostalgic după
dreapta radicală interbelică. La recensământul din 1938 apar, printre cetățenii
români, un număr de 756.930 de evrei. Conform lucrărilor lui Matatias Carp și
Marius Mircu, între 1938 și 1941 au pierdut cetățenia română 387.407 evrei, fie că
le fusese retrasă de guvernul Goga (circa 120.000 de persoane), fie că deveniseră
cetățeni maghiari sau sovietici prin cedarea Transilvaniei de nord, Bucovinei de
nord, ținutului Herța și Basarabiei (circa 270.000 persoane). În 1940, mai erau
cetățeni români 369.523 de evrei.

Conform lucrărilor Commisiei Wiesel, dintre evreii români din 1938, mai
ales dintre cei deveniți apatrizi în 1938 și dintre cei bucovineni sau basarabeni,
acuzați că ar fi susținut Uniunea Sovietică și că s-ar fi dedat la jafuri și cruzimi în
dauna populației românești în 1940, au fost exterminați de statul român circa
140.000 (îndeosebi în Transnistria), în timp ce 130.000 au fost exterminați de
Ungaria Horthystă în Transilvania de nord, fie direct, fie prin deportare în lagărele
germane. În total au fost măcelărite 270.000 persoane (35% din populația evreiască
română din 1938) și au devenit sovietice 136.250 (18% din populația evreiască
română din 1938). Dintre cei 356.237 evrei români din 1952 (47% din populația
evreiască română din 1938), până în 1956 au emigrat spre Palestina, Europa
Occidentală și America 209.963 persoane, astfel că la recensământul din 1956 mai
erau 146.274 evrei în România. Emigrația a continuat: în 1970 mai rămăseseră
24.667 evrei, în 1992 doar 9.670 iar în 2002 doar 6.179. Majoritatea lăcașurilor de
cult ale evreilor au fost expropiate, jefuite și distruse. În România, ostilitatea față
de evrei își are originile în mișcarea naționalistă a secolului XIX și se întrepătrunde
cu istoria unirii principatelor și crearea României Mari. Primii pași ai declanșării
antisemitismului premergător Holocaustului s-au pornit odată cu începuturile
fascizării României, în anii 20' și au ajuns la apogeu în anii 1930, perioadă în care
partidele politice i-au învinuit pe cetățenii evrei de marea criză economică în care
se înglodase populația. Discursul anti-evreiesc în România a fost încurajat și de
ascensiunea lui Hitler și transformarea antisemitismului în politică de stat în
Germania Nazistă.

Antisemitismul în perioada antebelică

“Cine ne-au adus Jidanii

N'ar vedea ziua cu anii

Ci să-i scoată ochii corbii

Să rămâe'n drum cu orbii”

— Doina (versiune), Mihai Eminescu, Perpessicius

Antisemitismul a luat amploare și a început să se exprime deschis odată ce

independența României a devenit o certitudine. Liderii români de la 1866 au
instrumentalizat chestiunea cetățeniei evreilor prezentându-i ca un obstacol în calea
independenței și emancipării materiale și culturale a României. Dezbaterile
ocazionate de Tratatul de la Berlin, care garanta independența României cu
condiția acordării cetățeniei evreilor, au dus la radicalizarea curentului antisemit.
S-a remarcat în acest context antisemitismul lui Ion Brătianu, radicalizat după
1867, dar și cel al lui Mihail Kogălniceanu. Mai puțin cunoscut, dar antisemit
visceral a fost deputatul I.C. Codrescu din Bârlad, autor al unui pamflet antisemit
numit Cotropirea judovească în România. În afara lumii politice, elitele
intelectuale participau la propagarea urii; exemple relevante sunt Bogdan
Petriceicu-Hasdeu, Vasile Alecsandri, Ioan Slavici sau Mihai Eminescu.

Nicolae Iorga s-a format intelectual în acest context antisemit și la 1910 a

pus, alături de Alexandru C. Cuza, bazele primului partid declarat antisemit din
România, Partidul Național-Democrat.

Antisemitismul în perioada interbelică

Înaintea alianței dintre România și Germania nazistă (octombrie 1940),

societatea românească, precum și celelalte societăți europene ale vremii, cuprindea
un mare număr de evrei integrați (inclusiv în sferele politică, economică,
intelectuală), care nu mai practicau iudaismul decât în marele ocazii (nașteri, bar-
mițva, căsătorii, decese) dar și minorități tradiționaliste religioase trăind separat de
restul populațiilor, mai ales în nordul și răsăritul țării (în ștetle rurale sau ghetouri
urbane). Ca în restul Europei vremii, opinia publică era traversată de curente mai
mult sau mai puțin antisemite, având rădăcini fie religioase (evreii fiind considerați
de creștinii mai habotnici ca fiind „călăii lui Isus”), fie economice (evreii din
burghezie sau negustorii și cămătarii rurali, adesea mai școliți decât țărănimea sau
muncitorimea, fiind pizmuiți ca atare), fie politice (o parte dintre evreii socialiști
din "Bund" -‫בונד‬, Бунд, un partid marxist evreiesc- susținuseră bolșevicii maghiari
în Transilvania sau ruși în Basarabia împotriva mișcărilor naționale române).

Antisemitismul în rândul populației generale

După marea criză economică din anii 1930, curentele antisemite din
România au câștigat teren în, evreii fiind socotiți principalii responsabili, mai ales
în clasa medie sărăcită (țărani mici proprietari, meșteșugari, salariați ai marilor
întreprinderi și ai administrațiilor) care adera la tezele lui Octavian Goga sau ale
Legionarilor pentru care evreii sunt „străini de neam” și trebuie „dați afară”.

Antisemitismul Partidului Național-Creștin

În decembrie 1937 guvernul Goga ia primele măsuri de numerus clausus în

învățământ, avocatură și administrație, țintind limitarea numărului evreilor în
universități, în școlile superioare, barouri și organele statului, și retrage cetățenia
română unui număr de circa 120.000 de evrei vorbitori uzuali ai limbilor yiddish,
maghiară, germană sau rusă și doar aproximativi ai limbii române, cu atât mai ușor
cu cât, în teritoriile românești care aparținuseră împărățiilor austro-ungară și rusă,
evreii unguri sau ruși erau socotiți ca fiind agenți fie ai bolșevismului, fie ai
revizionismului maghiar sau rusesc. La data de 8 august 1940, măsurile de
numerus clausus sunt extinse la maranii calotești (creștini, dar de origine
evreiască), iar căsătoriile între creștini și evrei sunt interzise.

Antisemitismul dictaturii regale

În noiembrie 1941, ambasada Germaniei la București se plângea că

ambasadele române din Europa se opun deportării evreilor români de către
autoritățile germane, dar a obținut ca statul român să predea Germaniei evreii de
cetățenie germană prezenți în România, și ca ambasada română din Franța să se
dezintereseze de evreii români din acea țară, care erau arestați de autoritățile
franceze colaboraționiste și predați Germaniei (cazul Olgăi Bancic). În iulie 1942,
ambasada română din Berlin, observând că evreii maghiari din Germania nu erau
deportați, le afirmă Germanilor că România nu poate accepta un tratament diferit
pentru evreii români. Simultan, la Lublin, în Polonia ocupată, Adolf Eichmann,
șeful Serviciului german de Siguranță, se izbea de opoziția lui Radu Lecca care, de
la Berlin, refuza să autorizeze deportarea evreilor români din acea zonă; germanii îl
acuză pe Lecca că „a fost corupt de banii jidovimii”. În decembrie 1942 Germania
protesta oficial împotriva deciziei mareșalului Antonescu de a autoriza repatrierea
a circa 75.000 de evrei din Transnistria și plecarea lor spre Palestina, cu condiția ca
Sfatul Mondial Evreiesc să-i plătească României o însemnată indemnitate. Și
Aliații au protestat, motivând că „nu-i aparține Sfatului Mondial Evreiesc să
finanțeze o țară inamică”.
 În 1942, regimul Antonescu a refuzat predarea evreilor români către
Germania nazistă (inclusiv în însăși Germania sau în țările ocupate de aceasta),
cerută de plenipotențiarul SS Gustav Richter, sub motivul că „România este perfect
în stare să asigure ea însăși soluționarea problemei evreiești”. Radu Lecca și Mihai
Antonescu au creat Centrala Evreilor din România, pentru a contrabalansa
Confederația Societăților Evreiești din România, condusă de Wilhelm Filderman,
socotită prea independentă, și care, împreună cu Crucea-Roșie, aducea deportaților
din Transnistria merinde și medicamente, ba chiar obținea repatrierea unora dintre
ei.

„Soluția corectă” a permiterii populației evreiești să se refugieze din România a

devenit inaplicabilă după luna decembrie 1941, când Aliații au declarat război
României și au început să considere evreii români ca fiind „cetățeni sau resortisanți
ai unui stat inamic”. Din acel moment, nici țările neutre precum Turcia nu au mai
acceptat să-i primească, astfel că guvernul Antonescu a început deportarea evreilor
spre Transnistria, inaugurând perioada cea mai cruntă din istoria evreilor din
România.