HOLOCAUSTUL DIN ROMÂNIA ÎNTRE ISTORIE ȘI MEMORIE

-referat-

HOLOCAUSTUL înseamnă omorârea de către Germania nazistă a şase milioane de

evrei. Dacă persecuţia nazistă a evreilor a început in 1933, uciderea lor în masă a avut loc în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Germanii şi colaboratorii lor au avut nevoie de
patru ani şi jumătate pentru a omorî şase milioane de evrei. Nu a fost nicio scăpare. Criminalii
nu erau bucuroşi doar cu distrugerea comunităţilor, ei au vizat fiecare evreu care se ascundea
şi au vânat fiecare fugar. Păcatul de a fi evreu era atât de mare, încât fiecare dintre ei trebuia
să moară – bărbatul, femeia, copilul; responsabilul, dezinteresatul, renegatul, cel sănătos şi cel
creativ, cel bolnav şi cel leneş – toţi trebuiau să sufere şi să moară, fără nicio păsuire, fără
speranţă, fără vreo posibilă salvare, fără nicio şansă de alinare (Yad Vashem). 
În timpul Holocaustului, regimul nazist a persecutat sau a ucis şi alte grupuri
considerate „rase inferioare”: romi, slavi. De asemenea, au fost persecutaţi pe criterii
ideologice comunişti, socialişti sau comunităţi pe criterii religioase sau de gen precum
martorii lui Jehova sau homosexualii (USHMM). 
Un procent semnificativ al comunităţii evreieşti din România a fost distrus în perioada
celui de-al Doilea Război Mondial. Deportarea şi uciderea sistematică au fost aplicate evreilor
din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi. Transnistria, partea din Ucraina ocupată aflată
sub administraţie românească, a fost folosită ca un imens spaţiu pentru uciderea evreilor
(Comisia Internaţională pentru Studierea Holocasutului din România). 

Etape ale Holocaustului în România

Măsuri antisemite în timpul guvernului Goga şi al dictaturii regale
 
Instaurarea guvernului condus de Octavian Goga (Decembrie, 1937 – Februarie, 1938) a
marcat momentul în care antisemitismul a devenit o politică de stat sistematică. Principalele
măsuri îndreptate împotriva minorităţii evreieşti au fost:
 Închiderea ziarelor pe care guvernul le considera deţinute sau dominate de evrei;
  Interdicţia ca evreii să aibă licenţe de de comercializare a băuturilor alcoolice;
 Interzicerea utilizării limbii idiş în administraţia din Basarabia şi nordul Moldovei;
 Revizuirea cetăţeniei evreieşti prin Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938, în urma
căruia unui număr de 225222 de evrei li s-a retras cetăţenia, ceea ce a echivalat cu
pierderea drepturilor politice, a dreptului de a profesa, pierderea proprietăţilor şi a
mijloacelor de existenţă.
În timpul dictaturii regale (Februarie, 1938 – Septembrie, 1940), legislaţia antisemită adoptată
de guvernul Goga a fost menţinută în vigoare, aceasta având ca efect excluderea socială a
evreilor. Mai mult, Decretul-lege nr. 2650 din august 1940 a modificat statutul juridic al
evreilor şi a făcut posibilă excluderea acestora din departamentele guvernamentale,
numeroase profesii, din comitetele de conducere ale unor întreprinderi publice sau private şi
deposedarea de proprietăţi în mediul rural. Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în
urma ultimatumului impus de URSS în vara anului 1940 a fost urmată de violenţe fizice
declanşate de armata română în teritoriile cedate. În Dorohoi şi Galaţi, populaţia civilă şi
armată română au iniţiat atacuri de mare amploare împotriva evreilor, iar uciderea a sute de
evrei a fost tolerată de către statul român.
 
Statul Naţional Legionar şi procesul de românizare
 
În septembrie 1940, generalul Ion Antonescu devine conducătorul statului român şi se
instaurează un guvern în componenţa căruia se regăseşte „singura mişcare recunoscută în noul
stat” – Mişcarea Legionară. În luna octombrie au fost promulgate decrete de expropriere a
bunurilor rurale, de eliminare a evreilor din învăţământ, din profesiunile liberale şi din
servicii. Totodată s-a legiferat îndepărtarea tuturor artiştilor evrei din teatrele româneşti de stat
şi particulare şi excluderea acestora din Societatea Scriitorilor Români, Societatea
Compozitorilor şi Sindicatul artiştilor. Personalul evreiesc din domeniul sanitar a fost
concediat, în timp ce Colegiul Medicilor i-a eliminat pe medicii evrei, care şi-au pierdut şi
dreptul de a îngriji pacienţi creştini. Totodată, evreilor li s-a interzis să practice profesia de
farmacist.  
Evacuarea evreilor din mediul rural, un deziderat important exprimat în propaganda legionară,
a avut ca scop nu numai izolarea acestora, ci şi jefuirea proprietăţii evreieşti. Evreii au fost
evacuaţi din zeci de state în care existau comunităţi evreieşti cu o tradiţie de peste o sută de
ani, în timp ce comisii speciale luau parte la procedurile de expropriere.
 
Măsurile legale cu caracter antisemit au fost însoţite de violenţe iniţiate de legionari împotriva
evreilor: jafuri, bătăi, asasinate, confiscarea unor sume de bani, boicotarea unor magazine.
 
Pogromul de la Bucureşti, 21-23 Ianuarie 1941
 
Rebeliunea legionară din 21-23 Ianuarie 1941 a reprezentat punctul culminant al violenţelor
antisemite iniţiate de membrii Mişcării Legionare. Dorind preluarea întregii puteri în stat,
legionarii au declanşat un val de teroare împotriva evreilor, care a inclus arestări, maltratări,
asasinate, jafuri, devastarea şi incendierea templelor, sinagogilor, instituţiilor evreieşti,
precum şi a întreprinderilor şi gospodăriilor care aparţineau evreilor. Bilanţul Pogromului de
la Bucureşti a fost unul tragic: 616 magazine devastate, ridicarea a mii de evrei din case, de pe
stradă, din sinagogi şi instituţii evreieşti fără deosebire de sex şi vârstă, 151 de evrei ucişi şi
60 de evrei răniţi, 25 de temple şi sinagogi devastate.
 
Politici antisemite în perioada februarie-iunie 1941
 
Politica de românizare a continuat după înlăturarea legionarilor de la guvernare,
identificându-se mai multe măsuri cheie:
 continuarea limitării dreptului la muncă al evreilor prin anularea contractelor de
muncă a ucenicilor evrei;
 continuarea politicilor de expropriere prin Decretul-lege nr. 842 din martie 1941, care
prevedea trecerea imobilelor urbane evreieşti în patrimoniul statului;
 înfiinţarea Centrului Naţional de Românizare, care avea rolul de a centraliza întreaga
activitate de românizare şi de administrare a bunurilor evreieşti.
Pe lângă politica de românizare, au fost adoptate şi alte măsuri antisemite:
 în cazul infracţiunilor contra ordinii publice, evreilor li se aplicau pedepse duble în
comparaţie cu cele aplicate creştinilor;
 excluderea cultului mozaic de la subvenţiile acordate cultelor din bugetul statului;
 interzicerea convertirii la creştinism a evreilor;
 interzicerea căsătoriilor între funcţionarii publici şi evrei;
 anularea dreptului la liberă circulaţie între localităţi;
 restricţii în privinţa raţiei alimentare.
Evacuări, strămutări şi internări în lagăre
 
Pe 21 iunie 1941, Ion Antonescu a dat un ordin care prevedea evacuarea evreilor din mediul
rural şi semiruban şi concentrarea acestora în reşedinţele de judeţ. Coloanele de evrei
parcurgeau pe jos zecile de kilometri până la noile destinaţii iar proprietăţile rămase erau
preluate de autorităţi sau jefuite de către localnici. Odată ajunsi în capitalele de judeţ, din
cauza aglomeraţiei, evreii au fost afectaţi de epidemii şi lipsa hranei necesare. 
Evacuarea a 50-60000 de evrei din întreaga ţară a fost completată de internările în lagăre.
Bărbaţii între 18 şi 60 de ani au fost transportaţi şi internaţi în condiţii inumane. Transportul
spre lagărele din Oltenia s-a făcut în vagoane de marfă, fără opriri, evreii ajungând la
destinaţii într-o stare de degradare.
 
Pogromul de la Iaşi, 28 Iunie – 6 Iulie 1941
 
Pogromul de la Iaşi a făcut parte din planul de purificare etnică al lui Ion Antonescu şi a fost
anticipat de măsurile luate cu mai multe zile înainte de declanşarea propriu-zisă a acţiunilor
pogromiste. Astfel, pe 19 iunie, un ordin transmis Minsiterului Propagandei Naţionale cerea
identificarea „jidanilor, a agenţilor comunişti şi a simpatizanţilor” şi interzicerea circulaţiei
acestora. Pe 22 iunie, în prima zi de război, au fost postate în Iaşi afişe ce instigau la pogrom
şi care îi culpabilizau pe evrei pentru presupusa colaborare cu bolşevicii şi cu URSS. Odată cu
primele atacuri aeriene sovietice în zilele de 24 şi 26 iunie, oficialităţile din Iaşi i-au învinuit
pe evrei de complicitate cu aviatorii sovietici, pretinzând că mai mulţi civili de etnie evreiască
îi ghidează pe piloţii de avioane prin intermediul semnalelor şi le arătau obiectivele ce
trebuiau bombardate.
În dimineaţa zilei de 29 iunie, convoaie de evrei din diferite cartiere ale Iaşiului au fost
dirijate spre Chestura de Poliţie, unde la ora 15 a început masacrul în timpul căruia evreii au
fost jefuiţi, bătuţi şi ucişi. Supravieţuitorii masacrului au fost duşi la gară pentru a fi evacuaţi,
in conformitate cu ordinele date de Ion Antonescu. Evreii au fost înghesuiţi în vagoane de
marfă, utilizate pentru transportul de carbid, cărora li s-au astupat ferestrele, atmosfera
dinăuntru devenind astfel sufocantă. Acestea sunt condiţiile în care au fost puse în mişcare
două trenuri, supranumite „Trenurile Morţii”. În primul tren care urma să plece în direcţia
Călăraşi au fost băgaţi 5000 de evrei, din care au supravieţuit 1011, în timp ce dintr-un număr
de 2700 de evrei îmbarcaţi în trenul cu direcţia Podu Ilioaiei au supravieţuit doar 700.
Principalele cauze ale deceselor au fost asfixierea şi deshidratarea. 
În timpul masacrului de la Chestura din Iaşi şi în trenurile morţii se estimează că au murit
peste 13000 de evrei.
 
Politica de purificare etnică în Basarabia şi Bucovina, Iulie-Septembrie 1941
 
În primele zile după declanşarea războiului, trupele române şi germane au pătruns în satele şi
oraşele din Basarabia şi Bucovina unde au fost declanşate acţiuni pogromiste. În câteva zile
au fost ucişi mii de evrei în Noua Suliţă, Ciudei, Storojineţ, Banila, Herţa, Vijniţa, Cernăuţi.
Pe 17 iulie, 1941, trupele române şi germane întră în Chişinău unde se defăşoară un alt măcel
de proporţii, evaluat de Matatias Carp la circa 10000 de morţi. Supravieţuitorii acestor
pogromuri sunt deportaţi peste Nistru, unde mor fie din cauza alimentaţiei precare şi
condiţiilor locative, fie din cauza ostilităţii trupelor germane care în acel moment controlau
Transnistria şi care refuzau să îi primească. Din cei 25000 de evrei izgoniţi de trupele române
dincolo de Nistru au supravieţuit doar jumătate.
 
Deportările în Transnistria, 1941-1942
 
În cadrul Acordului de la Tighina, semnat pe 30 august 1940 de către reprezentanţii României
şi ai Germaniei, Transnistria a fost subordonată autorităţilor româneşti. Pe 14 septembrie 1941
a început deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina care erau inchişi în lagărele din
Vertujeni, Secureni şi Edineţ. Convoaiele de evrei erau conduse de ofieţeri şi escortate de
către jandarmi. Marşul zilnic trebuia sa acopere 30 de kilometri iar evreii rămaşi în urmă erau
executaţi pe loc. Pe 9 octombrie a început deportarea a peste 26000 de evrei din Suceava,
Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Rădăuţi, Gura Humorului şi alte localităţi din
vecinătate. În aceeaşi lună, aproximativ 9000 de evrei din Dorohoi sunt deportaţi, majoritatea
bătrâni, copii şi femei întrucât bărbaţii erau la munca obligatorie. Totodată, evrei sute de evrei
din vechiul Regat şi sudul Transilvaniei au fost deportaţi pentru pretinse infracţiuni. În luna
octombrie, 1942 deportările în masă au fost suspendate.
Evreii deportaţi în Transnistria au fost supuşi unui regim de exterminare prin foamete sau
boli. Deportaţii au fost înghesuiţi în locuinţe părăsite, fără posibilitate de încălzire şi în
condiţii unei lipse totale de igienă. Situaţia era agravată atât de lipsa alimentelor şi
medicamentelor, cât şi de interdicţia de a părăsi ghetourile fără autorizaţie. 
Deportarea în Transnistria a fost concepută de autorităţile antonesciene ca o variantă
românească a Soluţiei Finale. Conform unor calcule, în Transnitria au fost lichidaţi între
115000 şi 118000 de evrei locali şi între 105000 şi 120000 de evrei români au fost omorâţi
sau au pierit din cauza condiţiilor de viaţă impuse în lagăre şi ghetouri.
Printre cei supuşi regimului de exterminare din Transnistria au fost şi mii de familii de romi,
deportaţi din ordinului mareşalului Ion Antonescu pe parcursul anilor 1942-1943. Din 24000
de romi deportaţi (atât nomazi, cât şi sedentari) au supravieţuit doar 14000.

Victime

Numărul evreilor români şi al evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească ucişi
în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută. Concluzia Comisiei
Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România în acest sens este că, în timpul
Holocaustului, în România şi în teritoriile aflate sub controlul său au fost ucişi sau au murit
între 280 000 şi 380 000 de evrei români şi ucraineni. În Holocaust au pierit şi aproximativ
135 000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată sub conducere maghiară,
precum şi 5000 de evrei români care se aflau atunci în alte ţări din Europa. Referindu-se la
România, Raul Hilberg a afirmat că nici o ţară, în afara Germaniei, nu s-a implicat în
masacrarea evreilor la o asemenea scară. Comisia a decis să nu menţioneze o unică cifră
concluzivă privind numărul evreilor ucişi în România şi în teritoriile aflate sub autoritatea sa.
În schimb, Comisia a ales să definească două limite între care se plasează această cifră, aşa
cum reiese din cercetările contemporane:
 
 Între 45 000 şi 60 000 de evrei au fost omorâţi în Basarabia şi Bucovina de către
trupele germane şi române în 1941.
 Între 105 000 şi 120 000 de evrei români deportaţi au murit ca rezultat al expulzărilor
în Transnistria.
 În regiunea Transnistriei, între 115 000 şi 180 000 de evrei locali au fost lichidaţi (în
special la Odessa şi în districtele Golta şi Berezovca).
 Cel puţin 15 000 de evrei din Regat au fost ucişi în Pogromul de la Iaşi şi ca urmare a
altor măsuri antievreieşti.
 Aproximativ 132 000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz, în perioada mai-iunie
1944, din nordul Transilvaniei, stăpânit de Ungaria.
Au murit, de asemenea, o mare parte dintre romii deportaţi. Din cei 25 000 de romi (jumătate
dintre ei copii) trimişi în Transnistria, aproximativ 11 000 au pierit. Comunităţi rome nomade
vechi de secole au dispărut pentru totdeauna.
 
(Comisia Internaţională penru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi:
Polirom, 2004).

Responsabili

Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România a conchis, împreună cu

majoritatea cercetătorilor de bună-credinţă ai acestui domeniu, că autorităţile române poartă
principala responsabilitate atât pentru planificarea, cât şi pentru punerea în practică a
Holocaustului. Aceasta include deportarea şi exterminarea sistematică a majorităţii evreilor
din Basarabia şi Bucovina, precum şi a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria;
uciderea în masă a evreilor români şi a celor locali în Transnistria; execuţiile masive ale
evreilor din timpul Pogromului de la Iaşi; discriminarea şi degradarea sistematică la care au
fost supuşi toţi evreii români în timpul administraţiei antonesciene, inclusiv exproprierea
bunurilor, concedierea de la locurile de muncă, evacuarea forţată din zonele rurale şi
concentrarea lor în capitale de judeţ şi în lagăre, precum şi utilizarea masivă a evreilor de sex
masculin la muncă forţată sub aceeaşi administraţie.
 
(Comisia Internaţională penru Studierea Holocaustului în România, Raport final, Iaşi:
Polirom, 2004). 

AnaMaria Burlacu
Școala Gimnazială Nr. 7 ”Octav Băncilă” Botoșani