HOLOCAUSTUL IN ROMANIA

Holocaustul în România este diferit de Holocaustul din alte ţări ale Europei şi ale Uniunii
Sovietice. În primul rând, uciderea evreilor a fost înfăptuită de autorităţile române sub dictatura
militară a Mareşalului Ion Antonescu (1941-1944), un aliat important al Germaniei. În al doilea
rând, moartea evreilor nu a fost numai rezultatul uciderilor sistematice în masă, ci şi rezultatul
deportărilor şi al urmărilor acestora. Uciderea sistematică a evreilor poate fi exemplificată prin
numărul victimelor: se consideră că, în lunile iulie şi august ale anului 1941 au fost împuşcaţi de
către armatele română şi germană între 12.000 şi 20.000 de evrei din Basarabia şi Bucovina, în
timp ce, în luna octombrie a aceluiaşi an, doar armata română poate fi acuzată de uciderea, într-o
manieră similară, a nu mai puţin de 15.000 până la 20.000 de evrei în Odessa. Din totalul celor
147.000 de evrei deportaţi în Transnistria din Bucovina şi Basarabia în perioada 1941-1943, cel
puţin 90.000 au murit din cauza tifosului şi a înfometării .
În aceeaşi perioadă, un număr estimativ de 130.000 pînă la 170.000 de evrei ucrainieni au murit
în această regiune . Aceste cifre, totalizînd aproape 300,000 de evrei, îi conferă regimului
antonescian sinistra „distincţie” de a fi resposabil de moartea celui mai mare număr de evrei,
după Germania hitleristă. Deportarea celor 500.000 de evrei din Ungaria, incluzând 151.000 din
Transilvania de Nord, în lagărele de exterminare din Polonia a fost realizată după ocuparea ţării
de către Germania, la 19 martie 1944. În al treilea rînd, politica României faţă de evrei a fost
independentă de Germania, în sensul că Antonescu a acţionat din propria voinţă în ceea ce-i
priveşte pe evrei, în contextul dominaţiei naziste în Europa. Dovada acestei afirmaţii o constituie
schimbarea de atitudine petrecută la Antonescu în vara anului 1942, când a decis să refuze
cererea Germaniei de a-i deporta în lagărele de exterminare din Polonia pe evreii rămaşi în
România (în Banat, sudul Transilvaniei, Valahia şi Moldova).
Anti-semitismul românesc şi problema evreiască

Încă din evul mediu evreii au fost ţinta atacurilor anti-semite. Veniţi pe continentul european în
număr mare încă din primele secole ale erei creştine, evreii au devenit ”ţapi ispăşitori” pentru tot
ceea ce se întâmpla negativ în societate. Din cauza diferenţelor religioase, culturale dar şi a
meseriilor practicate de evrei precum negoţul sau cămătăria, aceştia au fost priviţi cu neîncredere
în societatea europeană medievală profund mistică şi adesea intolerantă. De altfel evreii au fost
măcelăriţi ori de câte ori se ivea ocazia, gloatele fiind asmuţite de liderii politici sau religioşi
împotriva acestora, mai mult din dorinţa de a-i deposeda de bunuri dar şi de averile obţinute prin
comerţ şi activităţi de natură financiară. Spre deosebire de restul ţărilor medievale europene,
unde pogromul îndreptat contra evreilor, era o realitate cotidiană în Principatele Române,
”jidovii” cum erau numiţi de populaţie, erau toleraţi, cu antipatie, dar toleraţi. Odată cu trecerea
secolelor lucrurile s-au schimbat însă. Anti-semitismul a escaladat, iar evreii au devenit şi pentru
români, un element negativ care trebuie înlăturat din societate. Şi asta în condiţiile în care
numărul evreilor care veneau să se stabilească în Principate creştea constant. Multe oraşe mai
ales din Moldova erau împânzite de evreii care se ocupau în special cu negoţul dar şi cămătăria.
Contrastul dintre aparenta bunăstare a evreilor şi sărăcia lucie a ţăranilor agricultori autohtoni
mai ales începând cu secolul al XVIII lea a inflamat şi mai mult sentimentul anti-semit. Pentru
ţăranul român evreul nu putea fi acceptat, în primul rând, fiindcă nu era creştin. Iar mai apoi era
perpetuată ideea, mai ales în Biserică, că ei sunt vinovaţi de uciderea lui Hristos. Mai mult decât
atât a ucide un păgân nu era considerat un păcat. ”Credinţa populară era că uciderea unui ”jid” nu
numai că nu te încarcă de păcate, dar chiar îţi mântuie sufletul de 40 de păcate”, scria Andrei
Oişteanu în lucrarea sa ”Imaginea evreului în cultura română”. Începând cu secolul al XIX lea,
anti-semitismul românesc a fost alimentat şi de intelectualii naţionalişti. Evreii erau văzuţi ca
elemente periculoase. Mai ales în contextul în care aceştia încep să practice arendăşia. Evreul
este văzut, mai ales prin prisma arendaşilor Fischer de exemplu în Moldova, drept un afacerist
pus pe sărăcirea şi impilarea ţăranului român. Treptat evreul, necreştin, fără proprietate funciară,
specializat în activităţi nepopulare şi influent la nivel internaţional în anumite cazuri este privit
ca un duşman al poporului român. ”Întrebăm acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii,
economic şi politic, pentru o ţară a cărei populaţie se stinge din momentul în care ei intră în
contact cu ea. Românul e leneş, e imoral, e vicios. De ce însă nu e imoral şi vicios acolo unde nu
sunt evrei?",scria poetul Mihai Eminescu în ziarul ”Timpul”. Lucrurile se agravează în perioada
interbelică, atunci când odată cu realizarea României Mari, un număr însemnat de evrei vin să se
stabilească într-un nou val pe teritoriul ţării. Totodată obligaţi de forurile internaţionale românii
trebuie să accepte acordarea cetăţeniei evreilor stabiliţi în România. Pe fondul apariţiei
organizaţiilor de extremă dreaptă, precum Legiunea Arhanghelului Mihail fondată de Corneliu
Zelea Codreanu, evreii devin inamicul numărul unu. ”Majoritatea proveneau din familii înstărite
şi erau, în acelaşi timp, fii unor profesionişti din clasa de mijloc şi de aceea dispuneau de o
pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi
ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri”, scria istoricul spaniol Francesco Veiga în lucrarea
”Istoria Gărzii de Fier”. Ascendenţa uluitoare a mişcării legionare în România, după 1930 a
exacerbat şi mai mult anti-semitismul românesc. Mai mult decât atât Carol al II lea, pentru a
câştiga sprijinul Mişcării Legionare, o forţă politică, agreeată inclusiv de Germania Nazistă, a
început să oficializeze anti-semitismul în România. În primul rând a definit termenul de evreu iar
noua lege lăsa această minoritate la cheremul extremiştilor.

Preludiul masacrelor împotriva evreilor

În 1941, după abdicarea regelui Carol al II lea şi preluarea puterii de către generalul mai apoi
mareşalul Ion Antonescu încep să apară primele discuţii concrete la nivel oficial despre soarta
evreilor din România, considerate elemente indezirabile. Stenograme ale Consiliului de Miniştrii
din 1941 consemnează atitudinea şi viziunea lui Antonescu despre problema evreiască în
România. Documentele au fost scoase la iveală de CNSAS şi fac parte din rechizitoriul lui
Antonescu din 1946. Pe 15 aprilie 1941 Antonescu spunea făţiş în Consiliul de Miniştri că ”Dau
drumul mulţimei să-i masacreze. Eu mă retrag în cetatea mea şi după ce-i masacrează pun iarăşi
ordine”. Apoi 25 iunie 1941 Mihai Antonescu spunea că deja Ion Antonescu a început să-i scoată
pe de ascuns pe toţi evrei din comunele rurale din Moldova, Basarabia şi Bucovina. Mai mult
decât atât, pe 5 septembrie acelaşi an, Antonescu promitea că ”Am să fac o operă de curăţire
totală şi de evrei şi de ucrainieni, greci şi găgăuţi, care rând pe rând trebuie să fie evacuaţi din
ţară”. Totodată Antonescu punea problema evacuării totale a evreilor din regiunile ocupate
împreună cu armata germană, adică din Basarabia şi Bucovina, precizând că ”Basarabia nu va
avea niciun picior de evrei”.Antonescu anunţă şi măsuri concrete împotriva evreilor, măsuri
prezentate în aceleaşi stenograme. ”Evreii care au fost scoşi din viaţa economică au fost puşi la
muncă. Dacă nu pot să o facă plătesc. Acela care nare posibilitatea să plătească, plăteşte
comunitatea, dacă nu este expediat din ţară., pentru că noi nu ţinem paraziţi în ţară. La început
este ţinut în lagăr şi apoi expulzat dacă nu plăteşte comunitatea pentru el”, se arată în aceleaşi
documente. Stenogramele arată că odată cu trecerea lunilor, în anul 1941 s-au luat şi măsuri
concrete împotriva evreilor, cu numeroase victime. ”Deocamdată au plecat jidanii de la Iaşi. Am
destule greutăţi cu cei care i-am dus la Bug. Numai eu ştiu câţi au murit pe...”, ar fi spus
Antonescu pe 13 noiembrie 1941. Era însă doar începutul.

Mormântul celor 36 de evrei Soroceni uciși de armata română în Iulie 1941.

Monumentul Victimelor Pogromului de la Iași.

“Trenurile morţii” şi începutul Holocaustului

Primul masacru îndreptat împotriva evreilor a avut loc la Iaşi, aşa cum reiese şi din stenogramele
Consiliului de Miniştri. Mai precis în perioada 27-29 iunie 1941 a avut loc aşa numitul pogrom
de la Iaşi iniţiat de mareşalul Ion Antonescu, şeful statului român. Alegerea Iaşiului ca început al
atrocităţilor nu era întâmplătoare. Conform datelor de recensământ în 1930 Iaşiul avea o
populaţie de peste 102.000 de cetăţeni dintre care peste 34.000 erau evrei. Adică o comunitate
numeroasă. Pe baza principiilor de epurare etnică iniţiate de Antonescu în Basarabia şi Bucovina,
Iaşiul a fost şi el inclus în acest ”program” de ”curăţire a terenului”. Totul a început cu pregătirea
pogromului. Mai precis pe 25 iunie, jandarmii ieşeni au sfătuit populaţia românească şi creştină
să-şi însemne casele cu semnul crucii, tocmai pentru a fi recunoscuţi evreii. Mai apoi pe 26 iunie
1941 au început inclusiv în presa ieşeană instigările la pogrom. Pe 27 iunie 1941 s-a declanşat
iadul contra evreilor. Totul a început cu percheziţiile comandate de prefectul judeţului Iaşi
colonelul Dumitru Captaru. În aceeaşi zi, la cinci zile după ce România intrase în război de
partea Germaniei naziste, Antonescu dă telefon la Iaşi şi ordonă ”curăţarea Iaşiului de evrei”.
După acel telefon s-a dezlănţuit măcelul. Pe 27 iunie soldaţi români de la Iaşi au omorât 400 de
evrei lângă Sculeni. Victimele au fost jefuite şi bătute iar mai apoi obligate să-şi sape groapa şi
executate. Mai apoi pe 28 iunie autorităţile dar şi cu ajutorul unei părţi a locuitorilor Iaşiului au
început masacrele în oraş. Mulţi evrei au fost bătuţi şi omorâţi în case şi pe stradă. Alte mii au
fost duşi cu forţa la sediile de poliţie şi arestaţi. Totodată evreii au fost jefuiţi şi lăsaţi fără
bunurile de valoare. Pe 29 iunie, numită şi ”Duminica neagră”, mii de evrei din arest au fost
împuşcaţi de soldaţi. Se presupune că aproape 8000 de evrei au fost omorâţi în arest şi încă 5000
în ziua precedentă pe străzi, înjunghiaţi, împuşcaţi şi bătuţi. Restul au fost duşi cu forţa către
”trenurile morţii”. Propriu-zis 7000 de evrei au fost duşi în gara din Iaşi şi băgaţi în vagoane
pentru vite. Au fost închişi, fără apă şi fără mâncare. O garnitură urma să plece către Iaşi iar
cealaltă către Podul Iloaiei. Fără aer şi însetaţi în plină vară, mii de evrei au murit sufocaţi în
trenurile morţii. Cei decedaţi erau aruncaţi direct din tren şi băgaţi în gropi comune. Nimeni nu
avea voie să se apropie de garniturile de tren şi să dea ajutor muribunzilor din tren. Se spune că
doar o mie au supravieţuit ”trenurilor morţii”. Rapoartele post-belice arată că 14.000 de evrei au
fost omorâţi în pogromul de la Iaşi.

Evrei măcelăriţi la abator

O altă manifestare deosebit de violentă căreia i-au căzut victime evreii a fost consemnată la
Bucureşti în anul 1941. Mai precis în perioada 21-23 ianuarie 1941 avea loc cunoscuta
”rebeliune legionară”. Iniţial ataşaţi puterii de mareşalul Ion Antonescu, legionarii care formau
un adevărat Guvern Legionar s-au răsculat împotriva liderului statului. În timpul rebeliunii
legionare, membrii grupării extremiste româneşti, au desfăşurat un adevărat pogrom împotriva
evreilor din Bucureşti. Mai precis legionarii din Bucureşti au ridicat de pe stradă, din sinagogi
sau din casele proprietate personală în jur de 1800 de evrei. Aveau vârste cuprinse între 18 şi 85
de ani şi au fost adunaţi de-a valma în centre legionare. Aici au fost bătuţi, schingiuiţi şi mutilaţi
de legionari şi obligaţi să spună unde-şi ţineau banii şi bijuteriile. Bineînţeles având în vedere
politica anti-semită din aceea perioadă a statului român, evreii nu puteau aştepta ajutor din partea
nimănui. În cele din urmă au fost duşi la un abator şi executaţi cu sânge rece. ”Au fost ucişi la
abator cu instrumentele folosite de obicei pentru căsăpirea animalelor. A doua zi, de-abia dacă
mai rămăsese vreo prăvălioară evreiască pe Lipscani care să fi scăpat întreagă şi s făcuseră cozi
lungi în faţa morgilor”, scria Ivo Porter, un spion britanic din România acelor ani şi care a
descris pogromul în cartea sa ”Operaţiunea Autonomous”. Totodată acelaşi agent britanic arată
magnitudinea crimelor făcute de legionari în acele zile la abator. ” Cel puţin 800 de evrei,
negustori, avocaţi,medici cu nevestele şi copiii lor au murit, dar cifra estimativă s-a ridicat la
1800. În aceea noapte la Bucureşti avusese loc unul dintre cele mai îngrozitoare pogromuri din
timpul războiului”, scria Ivo Porter.

Masacre în Bucovina şi Basarabia

Măcelul a continuat în zonele eliberate. Odată ce armata română şi germană înainta în Bucovina
şi Basarabia au fost înregistrate alte omoruri îndreptate împotriva populaţiei evreieşti. La
Cernăuţi în special au avut loc numeroase atrocităţi. ”Unul dintre cele mai mari măceluri ale zilei
a avut loc în Cernăuţi, capitala Bucovinei, acolo unde 2000 de evrei au fost ucişi de soldaţii
români în cooperare cu localnicii, jandarmii şi soldaţii germani.”, preciza Radu Ioanid în lucrarea
sa „The Holocaust in Romania: The destruction of jews and gypsies under the Antonescu
regime”. Alte măceluri au avut loc la Hotin şi Soroca iar uciderile au continuat şi în Basarabia,
conform datelor în ghetourile din Chişinău, Bălţi, Soroca şi Hotin fiind omorâţi peste 64.000 de
evrei. La toate acestea se adaugă alte peste 44.000 în alte localităţi din Basarabia. Totodată evrei
din Basrabia şi Bucovina, ca parte a planului de epurare a mareşalului Antonescu, au fost
încolonaţi şi deportaţi în Transnistria. Au fost încolonaţi şi trimişi practic pe jos în Transnistria.
Mulţi s-au înecat în Nistru, au murit pe drum iar o mare parte au decedat ca urmare a condiţiilor
inumane din Transnistria. Se presupune că au murit în Transnistria în jur de 120.000 de evrei
deşi se vehiculează şi cifra de 400.000 de victime în Basrabia şi Bucovina. În total în urma
Holocaustului din România au pierit în jur de 380.000 de evrei, în teritoriile controlate de statul
român.