ION ANTONESCU

- STUDIU DE CAZ -

Personalitatea lui Ion Antonescu

Născut la 2 iulie 1882 la Piteşti, dintr-o familie de militari, Ion

Antonescu şi-a destinat toată activitatea carierei militare.
Ofiter de o capacitate militară şi morală excepţională, dovedită în
timpul Primului Război Mondial, când s-a aflat în directa subordonare a
generalului Constantin PrezaN, Ion Antonescu a fost promovat general
de brigadă la 10 mai 1931. Ajuns la 1 decembrie 193 subşef al Marelui
Stat Major, Antonescu a depus eforturi deosebite petru întocmirea
primului plan de înzestrare a armatei. Cu toate acestea, intenţiile sale
au fost zădărnicite de politicienii care nu au înţeles sufficient pericolele
la care era supusă ţara.
Deplina consacrare ca militar a venit odată cu implicarea în
fruntea armatei naţionale în războiul desfăşurat împotriva Uniunii
Sovietice. Generalul Antonescu şi-a câştigat admiraţia concetăţăţenilor
săi prin eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord în luna iulie 1941,
în conjuncţie cu trupele germane. Pentru marile sale merite în privinţa
reintegrării celor două provoncii regatului roman, Ion Antonescu a
devenit mareşal prin decretul semnat la 22 august 1941 de către
regele Mihai.
Ion Antonescu s-a identificat cu interesele majore ale comunităţii
sale, pe care a dorit să le promoveze în momentele cele mai grele ale
ţării. Antonescu şi-a asumat povara de a guverna o ţară cu graniţe
prăbuşite, învecinată cu o Uniune Sovietică ce continua să-şi manifeste
intenţiile ofensive faţă de România. Programul său politic a suferit un
eşec, dar puterea sa de a lupta împotriva Uniunii Sovietice a rămas în
memoria colectivă a naţiunii sale.
Fără a fi ideolog, a împărtăşit vederi politice de dreapta,
cochetând cu idea autoritară. Nu a ezitat să continue pe linia regimului
autoritar al regelui Carol al II-lea, încercând totuşi să se inconjoare de
persoane capabile pentru a reface frontierele României iterbelice.
Deşi timp de un an a cochetat cu extrema dreaptă, la care
admira naţionalismul şi dorinţa de a întări ţara împotriva Uniunii
Sovietice, s-a întors impotriva exceselor Legiunii Arhanghelului Mihail,
atunci cănd a înţeles mai bine caracterul acestei mişcări politice.
Unul dintre crezurile sale cele mai consistente a fost
anticomunismul. Din iunie 1941, Antonescu a început o adevărată
cruciadă anticomunistă în răsărit, care însoţea din punct de vedere
propagandistic eforturile de război centrate pe ideea naţională. De-
alungul anilor 1941-1944, sarcina lui Antonescu a fost foarte grea,
acesta fiind atât lider politic cât şi militar.

1
 Deşi Conducător al statului, Mareşalul Ion Antonescu şi-a păstrat
obişnuinţa de a se implica în cele mai mici detalii ale vieţii politice,
sociale, economice şi militare ale ţării, fapt evidenţiat de stenogramele
Consiliului de Miniştri, în perioada în care Ion Antonescu a fost în
fruntea acestuia.

Departe de a fi un superom, a dovedit, uneori că poate greşi din

punct de vedere al calculelor politice şi militare, al tratamentului
aplicat unor minorităţi etc. Aici se înscrie şi greşeala de a deporta
minorităţile evreieşti şi rrome în Transnistria.
Studiind cariera şi personalitatea lui Ion Antonescu, putem sa-i
găsim foarte multe puncte comune cu mareşalul Carl Gustaf
Mannerheim (preşedinte al Finlandei până în 1946).

Ascensiunea lui Ion Antonescu la rangul de şef al statului

Din punctul de vedere al instituţiilor sale fundamentale, România

Mare a încetat să existe în 1938 odată cu instaurarea primei dictaturi
din istoria tării, şi anume dictatura regală. Lovitura de stat regală a
însemnat negarea întregului curs urmat de istoria românească de la
revoluţia lui Tudor Vladimirescu.
Constituţia lui Carol al II-lea nu mai păstra aproape nimic din
vechile instituţii democratice introduce prin constituţiile lui Carol I
(1866) şi Ferdinand (1923). In acelaşi timp, regele punea capăt
separării puterilor, atribuindu-şi atât puterea executivă cât şi pe cea
legislativă, lipsind senatul şi adunarea deputaţilor de orice atribut
semnificativ.
Partidele “istorice” deşi desfiinţate, şi-au păstrat totuşi în mare
parte structura organizatorică.
Regimul dictaturii regale nu a fost totuşi un regim de tip facist
sau nazist.
În ciuda eforturilor depuse, noul regim nu s-a bucurat de sprijinul
diferitelor forţe sociale sau politice. Sub presiunea Germaniei naziste,
dictatura regală a alunecat treptat spre dreapta, nu atât din
convingere cât din necesitate politică.
Nepopulară în interior, privită cu suspiciune la Berlin, dictatura
regală nu a putut supravieţui ultimei încercări la care a fost supusă de
către Hitler, şi anume Dictatul de la Viena.
Sprijinul dat de Berlin generalului Antonescu, pentru a-l feri de o
eventuală lichidare de către rege şi pentru a lua puterea a fost
determinat de preocupări imediate, şi anume: conducerea ţării să fie
dată într-o mână sigură, capabilă să asigure retragerea în ordine a
trupelor române din Transilvania, evitându-se astfel conflicte cu
ungurii.

2
 Generalul Antonescu nu era “omul nemţilor”, instalat la
conducerea ţării pentru a fi un gauleiter al Reichului în România.
Generalul era cunoscut ca un militar de înaltă competenţă, incoruptibil
şi adversar total al regelui Carol al II-lea şi a camirilei sale. Aceste
calităţi l-au recomandat atenţiei Berlinului, interesat ca în acel moment
România să fie condusă de un om cu mână forte.
În faţa ostilităţii generale şi a unui început de răscoală legionară,
regele a încredinţat formarea unui nou guvern generalului Ion
Antonescu, acordându-i puteri dictatoriale. Astfel, regele şi-a
încredinţat soarta în mâinile adversarului său înverşunat.
Desemnarea de către regele Carol al II-lea a generalului Ion
Antonescu cu formarea guvernului, având în vedere raporturile
conflictuale dintre cei doi, a fost impusă de necesităţile momentului.
Personalitatea pe care regele urma să o desemneze pentru formarea
guvernului trebuia să fie capabilă să restaureze ordinea în ţară, să fie
acceptată de armată, de Partidele Naţional-Țărănesc şi Naţional-
Liberal, agreată de legionari şi de Germania şi, în acelaşi timp, să
reprezinte o garanţie pentru propriul său tron. Fără a subestima
importanţa lui Ion Antonescu şi nici unele trăsături ale personalităţii
acestuia ce îl recomandau la momentul respective pentru funcţia de
prim-ministru, ceea ce l-a impus în prim planul scenei politice
româneşti a fost atitudinea Germaniei. Într-o perioadă destul de scurtă,
generalul Ion Antonescu reuşise să atragă atenţia legaţiei germane la
Bucureşti asupra sa. La 9 iulie 1940, imaginea lui Ion Antonescu în
ochii ministului Germaniei la Bucureşti era următoarea: “Generalul
Antonescu este apropiat Gărzii până acum, însă era de partea Franţei,
unde a făcut şcoala de război (…)”, concluzionând, totuşi: ”Nu sunt
sunt convins că este un om sigur”. Cu toate acestea, la începutul lunii
iulie, când regele ordonase arestarea generalului (care îi adusese
grave acuzaţii în cursul unei audienţe), Wilhelm Fabricius a intervenit
(la cererea lui Mihai Antonescu) la primul ministru Ion Gigurtu pentru
securitatea lui Ion Antonescu.
La 4 septembrie, Ion Antonescu a fost însărcinat cu formarea
guvernului, iar a doua zi a fost investit cu “depline puteri pentru
conducerea statului”, cum preciza decretul regal din 5 septembrie.
Atât Iuliu Maniu cât şi Dinu Brătianu, precum şi alţi oameni
politici considerau abdicarea regelui ca necesară şi prealabilă formării
unui nou guvern. Exprimând cerinţa întregului spectru politic al ţării,
Antonescu i-a prezentat regelui un ultimatum prin care îi cerea să
abdice şi să părăsească ţara.
Regele s-a agăţat cu disperare de tron până în ultima clipă,
încercând înlăturarea şi chiar asasinarea lui Antonescu, abia desemnat
prim-ministru, dar care se arătase neînduplecat în privinţa abdicării.
Generalul D. Coroamă, comandantul diviziei de gardă regală, deşi i s-a
cerut de către rege eliminarea premierului incomod, a refuzat

3
categoric să dea vreun ordin în acest sens, precizând că armata va
refuza să tragă asupra generalului Antonescu.

Preluarea puterii

După renunţarea la tron a lui Carol al II-lea în favoarea fiului său,

generalul Ion Antonescu şi-a luat titlul de “conducătorul statului
român”, imitându-i prin titulatură pe Fűhrer şi pe Duce. “Conucătorul”
şi-a anunţat obiectivele strategice regelui Mihai: ”Două scopuri voi
urmări în zilele ce mi-au rămas să le trăiesc. Întâi ridicarea morală a
acestui popor din mocirla în care s-a zbătut atâţia ani, cum şi unirea
tuturor românilor împrejurul ideii de cinste, muncă şi dreptate. Vă
asigur că acest rezultat îl voi obţine. În al doilea rând repunerea ţării în
drepturile ei vecinice”.
Începând cu data de 6 septembrie a lansat o adevărată rafală de
proclamaţii şi apeluri, într-o retorică adecvată sentimentului public.
Generalul Antonescu primind puterea de la rege a socotit că
mandatul său este cu termen limitat.
Generalul şi-a fixat drept program de guvernare rezolvarea
multiplelor probleme care aduseseră ţara în mare criză şi
ruină, şi anume:
• asanarea dinastiei;
• restabilirea ordinii economice prin rezolvarea problemei
refugiaţilor din teritoriile cedate
• şi după circumstanţe, restabilirea graniţelor României
Mari.
Deşi aceste probleme ce avea de rezolvat se prezentau în bloc,
generalul nu a socotit rezolvarea lor ca termen de expirare a
mandatului său.
România mică, cea de după ultimatumul rusesc, Dictatul de la
Viena şi Tratatul de la Craiova, avea cu peste 6 milioane de locuitori
mai puţin decât avusese România Mare. Aproximativ 3 milioane de
români trăiau în afara frontierelor ciuntite prin voinţa lui Stalin şi a lui
Hitler.

Îndemnurile la solidaritatea naţională nu au dus, totuşi, la un

guvern de uniune naţională. Fire autoritară, Antonescu nu dorea să fie
împiedicat datorită angajamentelor de colaborare cu parteneri politici.
În zilele care au urmat abdicării regelui Carol al II-lea, încercarea
generalului Ion Antonescu de a forma un guvern de uniune naţională a
eşuat datorită unui complex de factori, şi anume: refuzul vechilor
partide de a participa la guvernare, mai ales că Iuliu Maniu şi Brătianu,
fideli orientării democratice şi convinşi de victoria finală a Marii Britanii,
nu considerau oportună asocierea cu un general ce se dorea dictator şi
abandonase vechea atitudine de partizan al Franţei şi Marii Britanii;
reţinerea lui Ion Antonescu de a folosi elemente ale acestor partide

4
“compromise”; convingerea acestuia că oamenii partidelor istorice nu
ar fi putut acţiona “cu sinceritate” pentru schimbarea politicii interne şi
externe a ţării; rezerva arătată de legaţia germană pentru o astfel de
soluţie şi, nu în ultimul rând, refuzul Mişcării Legionare de a colabora
cu vechii politicieni, Horia Sima, şeful Mişcării, dorind “un guvern
compus din gardişti şi ofiţeri, cu câţiva tehnicieni puri”. Aceasta va fi şi
formula guvernului creat în noaptea de 14 spre 15 septembrie:
legionari, militari şi câţiva tehnocraţi, cei din urmă fiind numiţi în
guvern cu acordul Legaţiei Germane la Bucureşti. În privinţa
legionarilor, ministrul german, Herman Neubacher (însărcinat cu
problemele economice ale Germaniei în România), considera că
aceştia nu aveau “ un program limpede şi oameni capabili”, care, în
situaţia grea în care şe afla România, să formeze un guvern capabil să
lucreze.
Agitaţiile şi manifestaţiile legionarilor din ajunul căderii regelui
fuseseră folosite de general pentru a face presiuni asupra monarhului,
dar, ajuns conducător al statului, Antonescu nu mai putea îngădui
dezordini. Excedat de “explozia” lor de bucurie, la data de 11
septembrie generalul a trecut la un apel de admonestare: ”Puneţi deci
frâu bucuriei care v-a cumprins că ne-am descătuşat şi începeţi munca
constuctivă. In fiecare săptămână, de luni dimineată şi până sâmbătă
seara să transformăm statul într-un stup de înţelepte şi harnice albine
(…). Socotiţi şi alegeţi între agitaţii şi ateliere”.

În acel moment critic, prezenţa legionarilor reprezenta garanţia

că România va urma o politică de apropiere de Germania. Antonescu
însuşi era conştient de acest lucru recunoscând faptul că legionarii “îi
mai fac griji”. Cu toate acestea, la 14 septembrie România odată cu
constitirea unui nou guvern, în care ministerele-cheie precum Internele
şi Externele sunt încredinţate legionarilor un decret regal proclamă
România “stat naţional-legionar”. Totodată, reprezentanţii ai Gărzii de
Fier au preluat ministerele lucrărilor publice, educaţia naţională,
ministerul muncii, cultele. Restul portofoliilor au revenit militarilor şi
câtorva tehnicieni
Însuşi decretul de proclamare a “statului naţional-legionar’’
conţinea în sine germenii confruntării viitoare dintre generalul Ion
Antonescu şi legionari. Astfel, primul dorea să-şi exercite controlul
asupra statului şi să-şi subordoneze Mişcarea Legionară, fapt
neacceptat de Horia Sima.
Astfel, se crea o dualitate a puterii cu nemulţumirea ambelor
părţi, acest aspect devenind repede evident. După ruptura de
legionari, Antonescu a dezvăluit că “A fost o luptă foarte aprigă între
mine şi Horia Sima, ca să dau statului legionar titulatura stat naţional-
legionar. Horia Sima voia să spunem numai stat legionar. Nu mi-am dat
seama atunci că omul acesta era de structură internaţională”. Decretul
stabilea că “Mişcarea legionară este singura

5
mişcare recunoscută în noul stat, având ca ţel ridicarea morală şi
materială a poporului roman şi dezvoltarea puterilor lui creatoare”. Prin
acelaşi decret, generalul Ion Antonescu este instituit “Conducătorul
Statului Naţional-Legionar şi Şeful Regimului Legionar”, iar Horia Sima,
conducătorul Mişcării Legionare (fiind şi vicepreşedinte al guvernului).
“Distribuţia” puterii era definită astfel de Antonescu, într-o şedinţă de
guvern: “ Cu domnul Sima suntem înţeleşi că toată partea politică o
face Mişcarea. În guvernare însă partidul nu se amestecă; nu se
amestecă decât domnul Horia Sima prin raporturile directe pe care le
am cu D-sa şi împreună căutăm să dirijăm statul”. Ultimul articol al
decretului din 14 septembrie este ilustrativ pentru naivitatea politică a
generalului: “Cu începere de la data acestui Înalt decret, orice luptă
între fraţi încetează. Numai generalul şi-a imaginat că un decret poate
pune capăt “luptei între fraţi”.

Rivalitatea dintre generalul Antonescu şi legionari

Neînţelegerile dintre Antonescu şi legionari au apărut foarte

repede şi în mod inevitabil, fiecare dintre parteneri socotind alianţa
temporară şi urmărind a-şi mări puterea şi influenţa în stat. Astfel, se
ciocneau două ideologii şi două politici diferite. Patriot, om al ordinii, cu
rădăcini în lumea veche, anglofil din convingere şi filo-german din
necesitate, generalul declarase la părăsirea postului de ataşat militar
de la Londra că “Marea Britanie trebuie să învingă întotdeauna, pentru
că civilizaţia trebuie întotdeauna să învingă barbaria”. Generalul nu
putea fi decât iritat de neprofesionalismul şi radicalismul ce domneau
în Mişcarea Legionară, foarte puţin pregătită a fi partid de
guvernământ. Pe de altă parte, Legiunea considera că Antonescu este
prea îngăduitor cu vechile structuri, că nu le distruge, că nu
instaurează un adevărat regim totalitar, ci doar unul de dictatură
politică.
La rândul său, generalul privea cu neîncredere experimentele de
guvernare ale legiunii: noua echipă de legionari, cea de după
Codreanu, confunda deseori interesul propriu cu cel al ţării, pe plan
economic şi administrativ dând dovadă de multă nepricepere, iar pe
cel politic introducând domnia anarhismului şi a bunului plac. Mişcarea
a dublat aparatul de stat cu propriile organe, făcându-i funcţionarea
aproape imposibilă. In schimbul de scrisori între Ion Antonescu şi Horia
Sima generalul încerca să explice legionarilor că “nu dărâmând, nu
lovind în fiecare zi, nu blocând prin măsuri uşuratice activitatea
economică… nu aşa se reface ordinea economică”; că alungarea
funcţionarilor şi tehnicienilor nelegionari nu fac decât să slăbească
întreprinederile; că nu poate funcţiona un stat care are două poliţii,

6
două justiţii, două concepţii de guvernare şi două conduceri economice
şi politice; că “nu se poate ca doi şefi să conducă în acelaşi timp…în
primul rând trebui separată guvernarea de partid”.
Antonescu punea în mod evident ţara înaintea partidului şi
separa cele două categorii, dovedind un punct de vedere netotalitar,
ce nu putea fi acceptat de către legionari, care identificau ţara cu
partidul.
Încă de la 14 octombrie (la o lună după proclamarea “statului
naţional-legionar”, Antonescu îi avertizase pe legionari în legătură cu
actele lor de violenţă: :”Faceţi, în felul acesta, odios regimul. Făceţi-l,
dar pe generalul Antonescu nu-l amestecaţi. Nu sunt principiile mele
acestea. Admit să fac o muncă de martir pentru redresarea statului,
dar, în timp ce, pe de o parte, ridic statul, alţii mă prăbuşesc. Nu poate
să mai meargă aşa”.

Politica externă

În timp ce relaţiile dintre general şi legionari se încordau

progresiv, noul regim trebuia să-şi definească opţiunile de politică
externă. De fapt, nu se putea vorbi de o alegere. România era prinsă
între Germania şi URSS. Antonecu a văzut în cooperarea cu Axa Berlin-
Roma ( în primul rând cu Reichul) garanţia de securitate a României şi
calea de refacere a României Mari. Astfel, el a alăturat ţara Axei la data
de 23 noiembrie 1940. După o vizită la Roma, unde i-a spus lui
Mussolini că abuzurile şi atrocităţile comise de unguri în partea
ocupată a Transilvaniei erau “un act de ofensă adusă Axei prin faptul
că ungurii, a doua zi după arbitraj, au rupt acest angajament, generalul
a plecat la Berlin, unde se luau deciziile. Antonescu vedea în cel de al
treilea Reich scutul de nădejde împotriva expansionismului sovietic. El
reînnoise cererea regelui Carol privind trimiterea unei misiuni militare
germane şi, în octombrie 1940, a început sosirea primelor unităţi ale
Wehrmacht-ului în România. În acelaşi timp, în aşteptarea
împrejurărilor prielnice pentru repunerea în discuţie a deciziei
“arbitrilor” de la Vina, Antonescu vedea în Germania singura forţă
capabilă de a obliga guvernul de la Budapesta să pună capăt
samavolniciilor la care era supusă populaţia românească din
Transilvania, din prima clipă a intrării trupelor şi administraţiei
maghiare.
Încă de la 21 septembrie, Antonescu declarase în şedinţa
Consiliului de miniştri: “noi mergem 100% până la moarte alături de
Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa (…), însă eu vreau să
răstorn arbitrajul de la Viena – fără s-o spun – şi să pregătesc
Campania pentru opinia publică mondială”.
Raporturile cu Germania au fost definite de general în şedinţă
Consiliului de Miniştri din data de 3 octombrie: “Generalul Antonescu
este român, moare român şi apără interesele neamului românesc.

7
Deci, mai întâi satisfac interesele neamului meu şi, după aceea, ceea
ce rămâne dau Germaniei şi dezvolt puterea de producţie a ţării(…).
Vasazică, politică românească în accord cu Axa, însă fără politică de
iobăgie şi pauperizare”.
Convins, deci, că serveşte interesul naţional, Antonescu a
semnat la 23 noiembrie, adeziunea României la Pactul Tripartit,
semnat la 27 septembrie 1940 de Germania, Italia şi Japonia, ca
instrument de edificare a “noii ordini” în Europa şi în “marele spaţiu
răsăritean Asiatic”. Ungaria aderase la acest pact la data de 20
noiembrie, iar Slovacia a aderat la 24 noiembrie.
Aderarea peste un an (25 noiembrie 1941) la Pactul
anticomintern (semnat de Germania şi Japonia în 1936, la care s-a
alăturat Italia în 1937) şi aderarea la Pactul Tripartit au pus baza
contractual-diplomatică a relaţiilor româno-germane.

Conflictul dintre Antonescu şi Garda de Fier, rebeliunea

legionară

Revenit acasă după vizita la Berlin, Antonescu a fost confruntat

cu un nou act de forţă al legionarilor: masacrul demnitarilor,
magistaţilor, ofiţerilor şi jandarmilor încarceraţi la Jilava în noaptea de
26 spre 27 noiembrie şi asasinarea lui Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu
la 27 noiembrie. Legionarii fuseseră, de la început, hotărâti să se
răzbune pe cei consideraţi a fi vinovaţi de asasinarea lui Codreanu şi a
altor legionari în perioada 1938-1939.
. Dezgroparea osemintelor lui Codreanu şi a celor executaţi împreună
cu el a creat climatul psihologic al represaliilor. O echipă de legionari a
venit la Jilava şi a împuşcat în cellule 64 de deţinuţi (generalii G.
Marinescu, Gh. Argeşanu, I. Bengliu, V. Iamandi şi alţii).
Antonescu nu avea nicio simpatie pentru cei asasinaţi de
legionari, dar considera că aceste asasinate sunt o sfidare a autorităţii
sale. El a înţeles că asasinarea unui savant de mare prestigiu ca
Nicolae Iorga se răsfrângea negative asupra regimului şi imaginii sale.
În Consiliul de Miniştri Antonescu a izbucnit cu mâhnire: “Mâna de
nemernici care a făcut această crimă va fi pedepsită exemplar” şi a
ameninţat cu retragerea sa de la putere: “Eu nu pot tolera crime
ordinare, faceţi ce poftiţi, în astfel de condiţii eu mă retrag”, afirmaţie
nematerializată, totuşi.
Mişcarea legionară a inaugurat în România nu numai cultul morţii
ci şi pe cel al personalităţii. Cultul personalităţii lui Horia Sima îl
depăşea cu mult pe cel practicat de regale Carol şi pe cel al lui
Antonescu, care vorbea despre sine la persoana a treia, dar care nu s-
a considerat altceva decât un soldat chemat să-şi salveze ţara într-un
moment de grea cumpănă.
Escaladarea conflictului, ce a constat în rebeliunea legionară a
fost declanşată de asasinarea maiorului german Doering, împuşcat în

8
faţa hotelului “Ambasador” de către un grec, probabil agent al
serviciului secret britanic, care avea ca misiune asasinarea generalului
Hansen, şeful misiunii militare germane în Bucureşti. Atentatorul, însă,
a greşit ţinta, confundându-l pe Hansen şi ucugând-l pe Doering. Telul
urmărit de Serviciul Secret britanic în România a fost crearea de
dificultăţi germanilor, folosindu-se de relaţii cu legionarii şi comuniştii.
Imediat după acest atentat, Antonescu l-a demis pe generalul
Petrovicescu, ministru de Interne şi omul Gărzii de Fier, precum şi pe
câţiva şefi legionari de la Poliţie şi Siguranţă, acuzându-I de grave
neglijenţe în serviciu. Inlăturarea acestora a dezlănţuit furia
legionarilor. Ei erau deja pregătiţi pentru încercarea de forţă cu
generalul, creând depozite de armament şi instruind formaţiuni
paramilitare. Elementele cele mai extremiste ale legiunii alcătuiau o
echipă a morţii cu scopul asasinării generalului Antonescu, iar o altă
grupare, comunizată, purta tratative cu P. Groza în vederea stabilirii
unei colaborări cu comuniştii.
Zilele de 21 şi 22 ianuarie 1941 au reprezentat faza ofensivei
legionare. In capitală şi în provincie, legionarii au ocupat numeroase
instituţii publice, înlăturându-i pe reprezentanţii legali.
Faţă de fenomenele de anarhie care se înmulţeau (au fost
atacate magazine evreieşti şi mulţi evrei au fost ucişi), Antonescu a
luat măsuri pentru reprimarea rebeliunii legionare, cu acordul lui
Hitler. Replica armatei a fost rapidă şi eficace, încheindu-se în
dimineaţa zilei de 23 ianuarie. Rebeliunea a fost reprimată în întreaga
ţară. Un mare număr de legionari s-a refugiat în Germania. Victoria
generalului era deplină: dualitatea puterii puterii luase sfârşit în
beneficiul său.
Lichidarea rebeliunii legionare a fost un eveniment cu totul
neobişnuit în zona de hegemonie a Germaniei.
După rebeliune, Antonescu şi-a asumat răspundera pentru
aducerea legionarilor la putere în şedinţa de guvern din 3 februarie
1941: “Eu am decretat regimul legionar în această ţară. Marele vinovat
sunt eu. Îmi recunosc vina şi aduc circumstanţe atenuante pentru
mine, spunând că nu puteam face altfel.

Regimul Antonescu

Învingător în confruntarea cu legionarii, Antonescu a cunoscut în

următorii trei ani solitudinea puterii. Lipsit de un partid şi fără charisma
aducătoare de popularitate, el s-a impus prin stilul autoritar.
“Conducătorul statului” avea o părere excelentă despre el însuşi.
Hotărât să nu-şi creeze un partid sau o clientelă politică,
Antonescu preconiza un regim dictatorial, sprijinit de armată: “eu sunt
general, nu sunt politician şi nu-mi fac partid ca Averescu; eu fac un
regim care să salveze neamul românesc. (…) Armata este aceea care

9
astăzi este mai responsabilă ca oricare altă instituţie din stat de
salvarea statului”.
Spre deosebire de regimurile totalitare, Antonescu era mai puţin
preocupat de culoarea politică şi mai mult de eficienţă şi moralitate.
Totul gravita în jurul persoanei “Conducătorului, regele urmând a
avea un rol decorative. Antonescu ar fi vrut să-l priveze pe rege până şi
de prerogativele de amnistiere şi graţiere, dacă nu s-ar fi opus
miniştrii. Considera că suveranul nu trebuie să semneze decât un
singur decret: cel de numire a primului ministru, investit – obligatoriu!
– cu puteri depline; ameninţa cu destituirea pe loc pe oricine prezenta
vreo problemă de stat regelui.
Având “puteri depline”, Antonescu se vedea îndreptăţit să se
ocupe de toate probleme şi să facă din opinia lui lege.
Intr-o ţară neobişnuită cu disciplina, generalul a vrut să
instaureze o ordine similară celei militare.
A fost Antonescu un dictator fascist? Abesenţa partidului fascist
unic, înlătură caracterizarea regimului său ca fascist. A fost o cârmuire
dictatorială, a cărei ideologie s-a inspirit din temele tradiţionale ale
naţionalismului autohton, între care vechimea şi continuitatea au fost
exaltate.
Au fost executaţi comuniştii care acţionau ca agenţi ai URSS,
săvârşind acte de sabotaj şi spionaj.
Moderaţia dictatorului Antonescu este observabilă şi în atitudinea
sa faţă de opoziţia democratică (PNȚ, PNL şi PSD) ai cărei lideri au fost
lăsaţi în libertate. Antonescu nu a limitat contactele şi discuţiile din
cadrul opoziţiei nici măcar atunci când Hitler şi alte personalităţi
germane au cerut încetarea acestei activităţi opoziţioniste.

Poziţia generalului, ulterior mareşalului Ion Antonescu în

cel de al doilea Război Mondial
“Războiul cu ruşii” – iată ce a aşteptat şi dorit Antonescu să se
întâmple cât mai curând. Nu era singurul. Generalul considera
nefirească strânsa cooperare dintre Nazism şi bolşevism şi era convins
că se va sfârşi prin conflict. Încă din data de 27 septembrie, la şedinţa
Consiliului de Miniştri Antonescu a arătat că URSS urmărea două
obiective: “a pătrunde în comisia internaţională , adică în regimul
internaţional al Dunării, până la Bratislava (…) şi “să ne ia posibilitatea
de a ami naviga pe canalul Chilia”.
La întrevederea cu Hitler care a avut loc la Műnchen (12 iunie
1941), Antonescu a fost informat despre soluţia militară a Germaniei în
raporturile cu URSS (era vorba de planul Barbarossa), primind asigurări
că România va primi conpensaţii după încheierea conflictului, care, în
privinţa Germaniei, nu vor avea nicio limită teritorială. Antonescu a
reacţionat conform aşteptărilor lui Hitler, spunând că dorea să
participle la război “din prima zi” şi că “România nu va ierta niciodată
generalului Antonescu, dacă el va lăsa ca armata română să stea cu

10
arma la picior, în timp ce trupele germane mărşăluiesc prin România
împotriva ruşilor”. Făcând abstracţie de intenţia lui Hitler ca România
să participle la război de la început, generalul Antonescu a oferit din
proprie iniţiativă concursul militar al ţării. Antonescu a luat în
considerare faptul că, şi fără intrarea în război a României, sovieticii tot
ar fi atacat teritoriul românesc – mai ales zona petrolieră – pentru a-i
lovi pe germani.
România a intrat, astfel în cel de al doilea război mondial mai
nepregătită decât în primul, deficienţele armatei fiind de ordin calitativ,
slaba echipare a acesteia fiind atât în privinţa artileriei cât şi a aviaţiei.
Şi Hitler şi Antonescu mizau pe o victorie rapidă a “războiului
fulger”.
Odată cu începerea războiului (22 iunie 1941) Antonescu a
reluat, plin de încredere, proclamaţiile din septembrie 1940. A ordonat
armatei: “Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte.
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi.
Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabiei şi (…) a Bucovinei,
ogoarele şi plaiurile voastre”. Propaganda oficială lansează formula
“Războiul sfânt”, prin care România luptă pentru redobândirea
teritoriilor răpite de URSS în iunie 1940, contribuind în acelaşi timp la
lichidarea regimului bolşevic al cărui ateism este evidenţiat în mod
stăruitor.
Războiul a consolidate poziţia lui Antonescu de conducător al
statului. Regele Mihai a aflat că ţăra intrase în război de la regina-
mamă, care auzise despre acest eveniment la postul de radio BBC.
Acţiunile militare pentru eliberarea nordului Bucovinei şi a
Basarabiei au durat până la 25 iulie. Populaţia românească tin
teritoriile anexate de URSS în iunie 1940 i-a primit cu entuziasm pe
eliberatori.
Trecerea Nistrului, adică depăşirea vechii frontiere româno-
sovietice şi continuarea operaţiilor militare în adâncimea teritoriului
sovietic s-a făcut “din mers” şi a scindat opinia publică românească.
Decizia lui Ion Antonescu de a continua operaţiile militare după
eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost criticată de liderii
PNȚ şi PNL, respective de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu.
Hotărârea lui Antonescu în acest sens a fost determinată de un
considerent militar şi de unul politic. Generalul dorea să refacă
frontierele României Mari şi, mai ales, să obţină anularea dictatului de
la Viena. El a crezut că, dovedindu-i lui Hitler o loialitate perfectă, îl va
determina pe acesta să revină asupra deciziei dată la Viena la 30
august 1940.
La 30 august 1941, un acord româno-german semnat la Tighina,
prevedea instaurarea administraţiei civile române în teritoriul dintre
Nistru şi Bug, denumit ad-hoc Transnistria. Această administraţie, care
a durat până la 29 ianuarie 1944, a contribuit la bunăstarea şi
progresul teritoriului respective. Realizările româneşti, totuşi, au fost

11
umbrite de folosirea Transnistriei şi ca loc de deportare şi suprimare a
evreilor şi ţiganilor.
Ocuparea teritoriului dintre Nistru şi Bug, aşa cum reiese din
declaraţia transmisă de guvernul roman secretarului de stat al SUA,
Cordell Hull, a fost determinată de exigenţe militare şi ca despăgubire
pentru deţinerea timp de un an a teritoriilor româneşti răpite de URSS.
Ajuns mareşal la data de 22 august 1941, Ion Antonescu nu a
avut de partea sa marea majoritate a opoprului roman în războiul
împotriva sovieticilor.
Înfrângerea de la Don, aruncă întreaga opoziţie şi pe detractori în
tabăra adversă. Ei sunt împotriva prezenţei trupelor române în URSS şi
cer aducerea lor în ţară.
Acum se puneau premizele armistiţiului, atât pentru guvern cât
şi pentru opoziţie.
In mod paradoxal, speranţele politicienilor rămăseseră îndeptate
către Apus.
Cu mareşal rămăsese grosul armatei şi câţiva oameni fideli
idealurilor acestuia.
Necesitatea ieşirii din alianţă devenise o problemă acută pentru
mareşal. Cu tot entuziasmul să de la începutul războiului şi
angajamentul de onoare faţă de Hitler la început, de a merge alături de
Axă “până la moarte”, mareşalul a pierdut încrederea în victoria
germană încă de la sfârşitul anului 1941, după înfrângerile suferite de
Germania în faţa Moscovei.
Încrederea totală a pierdut-o însă cu 10 zile înainte de ofensiva
sovietică de pe Don din 19 noiembrie 1942.
Mareşalul, odată hotărât pentru ieşirea din Axă, întelege ca
acţiunea să nu fie dusă numai pe plan guvernamental, temându-se să
nu aibă o slabă audienţă la aliaţi, ştiindu-l aliatul lui Hitler. El a socotit
că interesele ţării pot fi mai bine slujite de opoziţie, care era deja în
legătură cu Aliaţii.
Mareşalul dă mână liberă şi concursul opoziţiei în încheierea
armistiţiului. El a considerat că “Politica unei ţări nu trebuie pusă pe o
singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să
fie gata de a prelua şi a duce la bun sfârşit”.
Anul 1943 a fost anul tatonărilor diplomatice pe lângă Aliaţi.
Sovieticii preferă guvernul şi nu opoziţia pentru încheierea
armistiţiului, preferând persoana mareşalului Antonescu. “Moscova
preferă să trateze încheierea armistiţiului cu guvernul mareşălului
Antonescu, singura formaţie politică care poate garanta buna
desfăşurare a tratativelor.
Pentru a nu se afla în postura de trădător faţă de fostul aliat,
mareşalul cere dreptul de a elibera teritoriul României de forţele
germane în termen de 15 zile.
Prin telegrama din dimineaţa zilei de 23 august 1944, trimisă la
Snagov pe numele mareşalului, sovieticii şi-au dat aprobarea, astfel ca

12
armistiţiul era formal încheiat, dar în acea zi a intervenit ACTUL DE LA
PALAT.
Din nefericire, ceea ce un inamic, respective cel sovietic,
înţelesese şi admisese, regele ţării nu a înţes şi nu a admis, astfel,
mareşalul a căzut – după cum susţin complotiştii – pentru faptul că a
vrut să-l anunţe pe Hitler să dea 15 zile timp trupelor germane să
părăsească România.

Arestarea şi condamnarea la moarte a mareşalului Ion

Antonescu

După lovitura de stat de la 23 August 1944, membrii guvernului

au fost arestaţi, fiind deţinuţi fie în Bucureşti, fie, unii dintre ei în frunte
cu mareşalul şi câţiva colaboratori apropiaţi trimişi în septembrie 1944
la Moscova, de unde aveau să fie readuşi în ţară în aprilie 1946, cu
scopul clar de a fi judecaţi ca şi criminali de război şi condamnaţi la
grave pedepse, inclusiv la moarte.

Predat mai întâi duşmanilor săi înterni – comuniştilor – iar apoi

celor externi – sovieticilor, mareşalul se singularizează, devenind un
exponent al drepturilor ţării în faţa advdersarului.
Tribunalul Poporului din Bucureşti l-a condamnat pe mareşalul
Ion Antonescu la moarte, împreună cu câţiva colaboratori din perioada
1940-1944. Toţi condamnaţii au avut dreptul să prezinte cereri de
graţiere. Mareşalul a refuzat să solicite graţierea sa. Procesul a dat
prilej mareşalului să-şi dezvăluie întreaga personalitate. Acesta a
declarat: “Am dus război contra Uniunii Sovietice pentru că aşa îmi
cerea onoarea poporului roman (…), pentru recucerirea Basarabiei şi a
nordului Bucovinei (…)”
După cum am mai arătat, mareşalul şi-a cerut singur
condamnarea la moarte, nu pentru că a greşit, ci pentru faptul că a
avut nefericirea de a fi învins din vina altora. El nu a putut să-şi
îndeplinească misiunea pe care singur şi-a hotărât-o: reîntregirea
hotarelor.

Concluzie

Regele Mihai în persoană, principalul responsabil al loviturii din

23 august 1944, a observat că:” Antonescu aparţine istoriei şi faptelor
lui nu le poţi da interpretări care să-l disculpe ori, dimpotrivă, sa-l
acopere de vină. Istoria nu se ocupă de aşa ceva. Antonescu, aşa cum
a fost, a fost un mare personaj”.
Situţia lui Ion Antonescu prezintă analogii cu cea a mareşalului
Petain: amândoi au luptat – dar la nivel de comandament diferit –
împotriva Germaniei, în Primul Război Mondial; amândoi au fost

13
nonconformişti în perioada interbelică; amândoi au luat puterea într-un
moment de tragedie naţională; amândoi nu au avut un partid al lor.
Doar sfârşitul lor a fost diferit: mareşalul Petain, condamnat la moarte,
a fost graţiat şi a murit în detenţie.

BIBLIOGRAFIE
• Florin Constantiniu, “O istorie sinceră a poporului roman”,
editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 2002;
• Gheorghe Buzatu, “Mareşalul Antonescu”, Iaşi 1990;
• Gheorghe Buzatu, “România cu şi fără Antonescu”, editura
Moldova, Iaşi 1991;
• Dr. Silviu MILOIU “Antonescu - Mannerheim doi soldaţi
aduşi în prim-planul istoriei de revoluţia rusă”, Revista
Historia, nr. 43, iulie 2005
• Articol de Dr. Florin Şperlea, Revista “Historia” nr. 61,
ianuarie 2007
• Gheorghe Buzatu, “Ion Antonescu spală vasele şi
paharele(…)”, Revista “Historia” nr. 38 februarie 2005
• Ion Calafeteanu, “Zile decisive pentru România”, Revista
Historia nr. 87 martie 2009

14
15