Universitatea Babes Bolyai

Facultatea de istorie si filosofie

Ion Antonescu

Murar Andreea Mihaela

Specializare: Relatii Internationale si Studii europene

An I
 “Ostasi ai Armatei din Crimeea!

Lupta apriga ce ducem a facut ca ostasii cei mai gloriosi si cei mai oteliti in luptele din
Caucaz si Cuban sa primeasca in seama lor cinstea de a pastra neatens pamantul Crimeii. Tara
intreaga, Regele si eu, stim ca clipele prin care treceti sunt grele, dar ele pun la incercare minti
si trupuri de titani… Crimeea este scutul Tarii. Pastrati acest scut si prin el sa va aparati Tara
de amenintarile dusmanului din vazduh, de pe apa si de pe pamant”

I.Antonescu

Maresal al Romaniei, Conducatorul Statului

Ion Victor Antonescu a fost nascut in 2 iunie 1882, la Pitesti sub zodia Gemenilor, de
regulă bogată în nativi predestinaţi prestigiului, avea să reţină totuşi naşterea copilului Ion
Antonescu, fiul Chiriachiţei şi al locotenentului Ion Antonescu, un erou al Războiului de
Independenţă din 1877-1878. 1

A fost un ofițer de carieră, general și politician român, șeful secției de operații a Marelui
Cartier General al Armatei în Primul Razboi Mondial, atașat militar la Londra și Paris,
comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și Ministru de Război, iar
din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și „Conducătorul
Statului”.
Fie că a avut ori nu vreo legătură cu intervenţia providenţei, dar micuţul Ion Antonescu,
Ionel, cum îl alintau ai săi, avea să fie „eroul” unei stranii întâmplări. Elev fiind în primele clase
ale şcolii fiilor de militari din Craiovaşi revenit la Piteşti, în vacanţă, într-una din zile a ieşit la
plimbare cu cei mari ai săi. Ajunseră în parcul din centrul oraşului, se spune, când Ionel a fost
abordat de oţigăncuşă care-i ceru „boieraşului” să-i ghicească în palmă. Cu greu, acesta acceptă,
iar la sfârşit fu nevoit să asculteşi prezicerea tulburătoare a fetiţei:
- Boierule, vei fi mare în Ţara asta, dar vei sfârşi pe eşafod!


1 Gheorghe Buzatu: Maresalul Ion Antonescu, Iasi, Casa Editoriala Pro-Demiurg 2010, p.11
1
 In momentul in care Ion Antonescu isi face aparitia autoritatea Romaniei era practic
paralizata. Guvernul fusese ridiculizat, regele bajbaia ca un om scos din minti, strivit intre
amenintarea rebelilor dinauntrul tarii si cea a imperiilor rapace din afara. Situatia se inrautateste
insa mereu,guvernele se schimba cu repeziciune si atunci regale este nevoit, in disperare de
cauza, sa-l elibereze din inchisoare pe unul dintre cei mai aprigi dusmani ai sai si sa-l numeasca
prim-ministru. Era cel mai aspru militar al Romaniei, generalul Ion Antonescu. El se asociaza cu
liderul Garzii de Fier, Horia Sima, formand ceea ce, oficial, se va numi “regimul national
legionar”. Principalul element al acestuia il constituiau legionarii, desi personalitatea dominant s-
a dovedit a fi generalul Antonescu, al carui sprijin venea din partea armatei si nu a Legiunii.

Primul act al guvernului national-legionar a fost detronarea regelui Carol al II-lea.

Expulzarea sa din tara a avut loc la 6 septembrie 1940. Fascistii romani obtineau o victorie
spectaculoasa impotriva tronului, desi inca nu avea in mainile lor, patate de sange, toata puterea.

Dupa alungarea lui Carol, legionarii incearca sa puna mana pe intreaga putere prin
eliminarea maresalului Antonescu care indeplinea functiile de prim-ministru si sef al statului, cu
titlul de “Conducatorul”.

La inceput Antonescu s-a dovedit deopotriva de slab si inabil, in relatiile sale cu

Legiunea. Il pastrase pe capriciosul Sima, numai pentru a-i face pe voie lui Hitler.

Intr-un tarziu, cu ocazia unei vizite private, Antonescu i-a comunicat lui Hitler ca, daca
lucrurile continua de o asemenea maniera, ar putea izbucni razboiul civil pe intreg cuprinsul tarii.
I-a facut cunoscut cu claritate faptul ca legionarii distrug armata romana, submineaza economia
tarii si-si atrag mania poporului. Hitler elaborase deja planul de a ataca Rusia si dorea sa dispuna
de resursele Romaniei, ca si de armata acesteia, in consecinta nu dorea instabilitate in tara, I-a
dat deci lui Antonescu mana libera, in legatura cu legionarii. Legionarii au fost inlaturati de la
guvernare si Miscarea a fost scoasa in afara legii. Un regim national venea sa inlocuiasca regimul
national-legionar.2

Anticomunist de calibru, în teorie şi practică, preocupat de dificultăţile cea aveau să se

abată asupra României Mari ca rezultat al vecinătăţii nenorocite a URSS, cu pretenţiile sale
2
Reuben H. Markham,George Achim, Romania sub jugul sovietic, Editura Academia civica, 1996
teritoriale şi ideologice imense; convingeri ferme în rosturile alianţei anglo-franceze pentru
apărarea României până la 1939, iar după 1940, ca aliat al celui de-al III-lea Reich, iniţiator şi
factor al cooperării româno-germane în faţa pericolului bolşevicşi a comunizării Europei în cazul
victoriei lui Stalin; dragostea fierbinte de ţara s i de popor, de bine şi de dreptate, dispus oricând
pentru sacrificiul suprem întru apărarea şi salvarea drepturilor şi intereselor naţionale.
Într-un editorial memorabil, încredinţat presei după ce Carol al II-lea l-a investit pe
Antonescu ca prim-ministru, inegalabilul N. Iorga îl dezvăluia în acest chip:
„... Acest nume aminteşte rezistenţa mândriei româneşti din timpul Marelui Război[ 1916-
1919], sfaturile pe care tânărul colonel de atunci le-a dat neînfricoşatului General Prezan, apoi
severul director al Şcoalei de Război, formând ofiţeri pentru luptă, nu pentru paradă s i
onoruri, pe acela care, în clipa când armata noastră pornea pe calea unei organisări greşite,
opunea o concepţie diametral deosebită într-un memoriu pe care trebuie cândva să îl publice ca
să se vadă răspunderile, pe omul modest care, neputând atingeţinta sa, nu s-a gândit decât să se
întoarcă la datorie, în sfârşit pe omul de caracter care n-a cunoscut mijloacele prin care se
ajunge mai uşor. Acesta este Generalul Antonescu pentru noi, afară de speranţele pe care le
trezeşte marea sa valoare militară ...”3

Dupa mai mult de 70 de ani de la evenimentele politico-diplomatice,şi nu numai, care au

condus, la 1 septembrie 1939, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, incontestabil cel
mai groaznic şi răvăşitor conflict armat din istorie, opinia publică în ansamblu şi fiecare cititor
şi-au câştigat dreptul la adevăr. Nimic din tot ceea ce ţine în chip fundamental de culisele
izbucnirii ostilităţilor în 1939, provocate de invadarea Poloniei de către trupele Germaniei lui
Adolf Hitler, de conivenţă cu intervenţia URSS dinspre Răsărit, la ordinul lui I. V. Stalin, nu mai
poate fi tăinuit. Graţie îndeosebi eforturilor istoricilor, implicarea şi responsabilitatea celor două
Mari Puteri nominalizate pentru aprindereaşi extinderea pârjolului la nivelul Planetei, asistate de
către celelalte Puteri, europene sau extra-europene, respectiv Marea Britanie şi Franţa, Italia şi
Japonia, Statele Unite ale Americiişi China, au fost dovedite, iar, în prezent, sunt recunoscute
fără de tăgadă. Nu mai puţin a fost relevatşi rostul statelor sau al „actorilor” din categoria
secundă dar care, prin pasivitate şi acte nesocotite sau, pur şi simplu, prostie, au pavat calea
agresorilor. În ceea ce o priveşte, România nu a avut vreun grad de răspundere în izbucnirea

3
Gheorghe Buzatu: Maresalul Ion Antonescu, Iasi, Casa Editoriala Pro-Demiurg 2010, p.18
ostilităţilor, dimpotrivă, ea nefiind în vreun fel subiect al manevrelor şi desfăşurărilor ce au
premers războiul, ci, mai mult, a devenit obiect al disputelor, pe seama ei derulându-se
contradicţiile dintre Marile Puteri, în speţă dintre Rusia Sovietică s i Germania.
În context, mai precis, Moscova a pus în grav pericol statutul internaţional al României
şi integritatea ei teritorială, înscriindu-şi pretenţiile imperialiste vizând Basarabia şi Bucovina de
Nord în faimosul Protocol secret al Pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939 care, detonând
condiţiile păcii europene din 1919-1939, a asigurat rapid şi sigur eşecul ei la 1-3 septembrie
1939.
Mai apoi, cu începere de la 22 iunie 1941, România, alături de Germania şi aliaţii ei mari
ori mici, Italia şi Japonia în prima ordine, a contribuit nemijlocit la extinderea ostilităţilor.
Atunci, răspunzând actelor aggressive şi odioase ale Kremlinului din 26-27 iunie 1940, România
a trebuit să participe la atacarea URSS din către Germaniaşi partenerii ei, fapt ce a contribuit
indubitabil la amplificarea conflictului la proporţii planetare.
Fapt semnificativ însă, din partea României războiul împotriva URSS a avut, de la un
capăt la altul, deci de la 22 iunie 1941 la 23 august 1944, un caracter drept, eliberator al
teritoriului naţional subjugat de Armata Roşie în iunie-iulie 1940şi, deopotrivă, un obiectiv
politic-ideologic justificat – distrugerea pericolului comunist întruchipat de regimul lui Stalin.
S-a afirmat, eronat, că Mareşalul Antonescu ar fi fost aliatul uitat al lui Adolf Hitler.
Poate înainte de-a se fi cunoscut, dar nicicum şi nicicând în perioada alianţei militar-politice
(noiembrie 1940 – august 1944), când s-au întâlnit de 20 de ori in cursul cărora Mareşalul s-a
dovedit consecvent incomod, departe de-a fi fost un ... aliat „cuminte” al Führerului.4
Destinul- cu virajele sale imprevizibile, cu cele mai “anormale” combinatii- a facut ca doua
personalitati, ce incarnau la un moment dat ambitiile unor vechi popoare europene, Fuhrerul
Adolf Hitler si Conducatorul Ion Antonescu, sa se intalneasca, desigur din ratiuni de stat diferite,
pe o pozitie comuna, in cursul unui cutremurator episode al milenarei ciocniri intre civilizatia
Occidentului si “imperiile de stepa” ale Rasaritului, in anii 1940-1944. Pimele intalniri dintre
Hitler si Antonescu au avut loc in intervalul noiembrie 1949-iunie 1941. Cancelarul german
urmarise cu atentie in anii anteriori evolutia diplomatiei de la Bucuresti, identificand Romania ca
unul dintre pilonii politicii si influentei franceze in Europa Centrala, de Est si de Sud-Est, drept
placa turnanta a sistemelor de securitate regional, Mica Atlanta si Antanta Balcanica.

4
Ibidem, p.24
Resentimente, mandrie dar si dorinta clara de cooperare se afisau si de partea romana. Patruns de
ele, I. Antonescu avea sa abordeze discutiile cu A. Hitler absolute fara nici un complex. Romania
a avut indiscutabil de castigat dintr-o asemenea atitudine. De la un moment dat, Fuhrerul
ajunsese sa proclame : “Pentru mine,Romania este maresalul Antonescu”. “Am admirat in el pe
cel mai fanatic aparator al unui popor si un general de mare calitate. M-am legat de el si raman
legat”5
La Bucuresti, in anii 1940-1941, se hranea iluzia ca Romania va izbuti sa exploateze
razboiul germano-sovietic, spre a-si purta intr-o singura campanile “propriul ei razboi” in Est.
Generatia acelei epoci, gandea I. Antonescu, nu putea pierde ocazia de a recupera provinciile
noastre istorice Basarabiei si Bucovina de Nord, de a inaugural astfel refacerea Romaniei Mari si
de a lichida definitive primejdia secular de dincolo de Nistru, redand tarii pozitia de prima
marime in Balcani si de Gurile Dunarii. 6

În august 1941, generalul Antonescu s-a autoavansat la gradul de mareșal. Prin decretele regale
nr. 2240/7 august 1941 și 2352 bis/21 august 1941 - impuse de el - Antonescu s-a autodecorat cu ordinul
Mihai Viteazul clasa a II-a și clasa I.

La eliberarea teritoriilor Basarabia și Bucovina de Nord - până la sfârșitul lunii iunie 1941
Antonescu a fost conjurat de fruntașii partidelor istorice, Maniu, Brătianu și alții, să oprească trupele la
granița recunoscută a României și să nu-și caute aventuri și cotropiri riscante, dar el, fidel promisiunilor
făcute lui Hitler, a optat pentru continuarea războiului dincolo de Nistru alături de Germania, până la
victoria finală.

Zona dintre Nistru și Bug, Transnistria a intrat sub administrație românească, guvernator fiind
Gheorghe Alexianu. Hitler i-a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate Bulgariei și Ungariei,
Maramureșul de Nord și Banatul Sârbesc. Mareșalul s-a opus ocupării acestor teritorii și a pus condiția ca
administrația Banatului Sârbesc să fie germană.

Antonescu nu s-a supus niciodată vreunui sufragiu public autentic și nu există surse obiective
care să poată indica care a fost poziția reală a majorității poporului român, sau a diferitelor sale pături
sociale, față de hotărârea de a intra în război (atunci nu se făceau sondaje de opinie). În tot decursul
regimului antonescian s-au organizat două simulacre de plebiscit, primul după rebeliune și abrogarea
„statului național-legionar” și al doilea după eliberarea Basarabiei. Ambele au primit răspunsul «da» în
5
Antonescu-Hitler. Corespondenta si intalniri inedite. 1940-1944,Vol I, Editura Cozia, Bucuresti, 1991, p.153
6
Jipa Rotariu, Zodian Vladimir, Teofil Oroian, Leonida Moise, Hitler, Antonescu, Caucazul si Crimeea – Sange
romanesc si german pe frontal de Est, Editura Paidea Stiinte Seria Istorie,
proporție de 99,9% din voturi. Deoarece Antonescu nu a fost ales de popor, iar participarea partidelor
istorice la guvernul antonescian la nivel de subsecretar de stat era fictivă, rămânea armata ca principalul
său sprijin și sursă de putere.

Prin aplicarea art. 58 din Legea înaintărilor în armată, au fost trecuți în rezervă „pentru
incapacitate”, 80 de ofițeri, între care generalul de armată Constantin Ilasievici, generalii de corp de
armată Florea Țenescu, Ioan Ilcușu, Grigore Cornicioiu, Ioan Bengliu și Gheorghe Argeșanu, generalii de
divizie Gheorghe Mihail și Constantin Atanasescu etc. La scurt timp au fost trecuți în rezervă alți 84 de
ofițeri superiori. Unii dintre ei au meritat măsurile luate, pe motive diferite: incapacitate, corupție,
vinovați de retragerea haotică din Basarabia, dar la cei mai mulți au prevalat considerente de natură
subiectivă, dorința lui Antonescu de a plăti polițe vechi, cum a fost cu generalii Gheorghe Mihail și Aurel
Aldea, cu foștii aghiotanți regali Alexandru Orășanu și David Popescu ș.a. În perioada iunie-septembrie
1941 au fost înlăturați alți peste 20 de generali și coloneli pentru „slabiciune la comandă” sau „lipsă de
energie”.

Pentru că a intrat în conflict cu Antonescu, generalul Corneliu Dragalina a fost înlocuit la 20

martie 1943 la comanda Corpului 6 și numit guvernator militar al Bucovinei. Cei mai mulți dintre ofițeri
au fost scoși din cadrele active deoarece și-au exprimat rezerve față de greșelile tactice și strategice ale lui
Antonescu în catastrofala ofensivă împotriva Odesei (1941), pentru opunerea de a implica într-un război
evident pierdut - după înfrângerile de la Moscova și Stalingrad - toate rezervele armatei, conform
promisiunilor față de Hitler, cu riscul de a lăsa țara descoperită în fața unor eventuale acțiuni beligerante
ungurești. Armata română, dotată insuficient, s-a angajat în bătălii deosebit de grele, la Odesa, în Crimeea
și Caucaz, soldate cu pierderi mari, aproape o jumătate de milion de soldați și ofițeri. Numai în bătălia de
la Stalingrad (iulie 1942 – februarie 1943) s-au înregistrat peste 180.000 de morți, răniți sau dispăruți –
pierderi umane – și 1 miliard de dolari (după cursul din ajun de război, din anului 1938) pierderi
materiale.7

Ralierea antonesciană la obiectivele hitleriste era notorie. După eșecul ofensivei germane asupra
Moscovei, deși înțelesese încă din septembrie 1942 că prăbușirea frontului de la Stalingrad era inevitabilă
și că războiul era pierdut, credincios obligațiilor luate față de Hitler, în loc să-și scoată trupele din
încercuire, Antonescu a continuat să dispună trimiteri de unități românești spre zona dezastrului, ceea ce a
provocat conflicte dese și acute cu generali români de frunte. Încă din ianuarie 1942, generalul Iosif
Iacobici, șeful Marelui Stat Major s-a opus intenției mareșalului de a trimite cât mai multe divizii pe front,

7
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu, data accesarii 04.05.2011
dorind o limitare a numărului acestora în concordanță cu posibilitățile de echipare corespunzatoare.
Generalul a fost demis și trecut in rezervă.

În paralel, înfrângerea iminentă de la Stalingrad l-a determinat pe Antonescu - pentru a preveni

eventualele inițiative ale opoziției - să mimeze că se interesează de o cale pentru ieșirea din conflict.
Astfel, din septembrie 1942 și până la 23 august 1944, în numele guvernului de la București, diplomații
români au făcut tatonări printre Aliați pentru încheierea unei păci separate. Pe de altă parte, conducători
politici români cu vederi de dreapta, de centru și de stânga s-au reunit, atrăgându-l și pe rege de partea lor,
pentru a obține de la Aliați un armistițiu avantajos. În condițiile puternicei ofensive sovietice de la
începutul anului 1944, s-au intensificat demersurile pentru încheierea armistițiului.

Cele mai importante negocieri s-au purtat la Ankara (septembrie 1943 - martie 1944) și
Stockholm (noiembrie 1943 - iunie 1944), din partea guvernului Antonescu, și la Cairo (martie - iunie
1944), din partea opoziției. La Stockholm s-au dus tratative între Frederic Nanu, ambasadorul României
în Suedia, în numele mareșalului Antonescu, și Aleksandra Kollontai ambasadoarea U.R.S.S. în Suedia. 8

Guvernul României a sistat aceste tratative pe motiv că la 12 aprilie 1944 i-a fost
comunicată delegației române de la Cairo, condusă de Barbu Știrbey, condiția armistițiului:
„capitulare necondiționată”, condiție respinsă de Antonescu, care din convingere, sau ca tactică
de tergiversare, își exprima neîncrederea în promisiunile sovieticilor, făcute la 13 aprilie la
Stockholm, atâta timp cât ele nu erau susținute și de Marea Britanie și Statele Unite.

Tatonările sterile ale diplomaților lui Antonescu, care au durat aproape doi ani, erau
privite de Puterile Aliate cu suspiciune. Fiascoul debarcării britanice în Grecia și interesul redus
al lui Roosevelt în zonă au aruncat în mod tacit România în brațele Moscovei încă de la
Conferința de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943). Intervențiile liderilor politici pentru
o pace separată erau și ele declarative, cât timp conducerea rămânea în mâna lui Antonescu,
regele era considerat o marionetă și șanse reale de insurecție nu se întrevedeau.

La 20 iunie 1944, partidele din opoziție, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D. și P.C.R. au pus bazele
unei coaliții naționale, Blocul Național Democrat, care și-a propus ca obiective înlăturarea
regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și instaurarea unui regim
8
http://biografii.famouswhy.ro/ion_antonescu/, data accesarii 04.05.2011
democratic. Regele și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a lui Antonescu dacă acesta va
refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. La 23 august 1944, în urma refuzului net al lui
Antonescu de a admite acest armistițiu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat.

După arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost deținut timp de aproape doi
ani în URSS, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat. Condamnat la moarte la 17 mai 1946 de
Tribunalul Poporului din București. Tribunalul Poporului din București a pronunțat 13 sentințe de
condamnare la moarte, dintre care 3 condamnați au fost grațiați cu comutarea pedepsei în închisoare pe
viață și 6 condamnați in absentia, care nu și-au mai executat pedeapsa.

Executia maresalului Ion Antonescu a avut loc pe 1 iunie 1946 la ora 18:03, la Jilava. Ion
Antonescu a cerut să fie executat de armată, dar a fost refuzat. În momentul tragerii, Antonescu a
salutat, după care a căzut. S-a ridicat pe mâna dreaptă zicând că nu e mortşi să se tragă din nou.Şeful
gardienilor l-a împuşcat în cap cu revolverul, dar doctorul nu a confirmat decesul, aşa că a mai fost
nevoie de încă un glonţ în piept. În ciuda acestor măsuri, Antonescu şi generalul Vasiliu mai
prezentau semne de viaţă. Seful gardienilor a luat o pusca şi a tras trei patru focuri în corpul lui
Antonescu. Doctorul a constatat decesul mareşalului în jurul orei 8:15. 9

Faptele petrecute în acest timp au fost prezentate într-un proces-verbal, întocmit de Comisia
constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precumşi înregistrate de câteva camere de luat vederi.

“S-a implinit in 1994 o jumatate de secol de cand unul din cei mai destoinici comandanti pe
care i-a avut Romania, Maresalul Ion Antonescu, Conducatorul Romaniei intre 1940 si 1944,
era luat prin surprindere de regele sau, Mihai I, si incarcerat (impreuna cu adjunctul sau, Mihai
Antonescu) intr-un seif din palatal regal, apoi predat dusmanului”10

Asa-numitul “armistitiu” cu Romania (semnat la Moscova la 12 Septembrie 1944) a fost

in realitate un dictat asemanator celui de la Viena din 1940. In cea mai ingaduitoare interpretare,
armistitiul acela a fost o confirmare oficiala a predarii fara conditii. De aceea si aplicarea lui a
depins exclusive de bunul plac al invingatorului. Nici nu putea fi altfel pentru cine tinea seama
de termenii predarii. Orice revendicare sau chiar rugaminte adresata invingatorului era fie
9
Gheorghe Buzatu: Maresalul Ion Antonescu, Iasi, Casa Editoriala Pro-Demiurg 2010, p.10
10
Jipa Rotariu, Zodian Vladimir, Teofil Oroian, Leonida Moise, Hitler, Antonescu, Caucazul si Crimeea – Sange
romanesc si german pe frontal de Est, Editura Paidea Stiinte Seria Istorie, p.7
respinsa, fie ignorata. Pana la semnarea pacii, invingatorul s-a purtat in Romania ca un satrap.
Ratiunea acestei purtari avea o justificare legala: Romania fusese predate fara conditii.

Atat teza comunista cat si cea monarhica, aveau deci ca numitor comun idea ca maresalul
se facuse vinovat de dezastrul tarii. Drept urmare, ziceau ambele teze, maresalul a fost
condamnat la moarte si executat pe buna dreptate.11

În concepţia lui Ion Antonescu, românii,şi nu numai ei, au fost ameninţaţi sute şi sute de
ani de pericolul slav. Imperialismul rus în secolele XVIII-XIX ori, în secolul XX, cel sovietic
s-au succedat în chip armonios, exprimând, în esenţă, aceleaşi tendinţe acaparatoare. Rând pe
rând, imperialismele moscovite s-au slujit de biserică (ţarismul) ori de ideologie (comunismul).
Pentru stăvilirea şi eradicarea pericolului roşu – a fost opinia fermă a Mareşalului
Antonescu – în Europa numai Germania mai reprezenta un element de bază.
Lucru semnificativ, Ion Antonescu nu s-a pronunţat în acest sens doar la începutul
conflictului, în 1941, când şansele victoriei germane apăreau ca sigure, ci chiarşi în ultimele zile
ale bătăliei României în Est (august 1944), adică atunci când totul era iremediabil compromis,
pentru Europa Est-Centrală profilându-se, ameninţător, spectrul comunizării.12

Responsabilitatea lui Ion Antonescu pentru uciderea evreilor din Basarabia, Bucovina şi
Transnistria este indiscutabilă. Şi totuşi, supravieţuirea evreilor din Muntenia, Moldova şi sudul
Transilvaniei s-a datorat deciziei acestuia din toamna anului 1942, de a amâna, pe termen nedefinit,
deportarea evreilor români în Polonia. Antonescu însuşi declara, în timpul procesului său din 1946:
”dacă evreii din Ţara Românească mai trăiesc, trăiesc datorită mareşalului Antonescu”; unii au
menţionat şi legăturile sale cu evreii ca factor de influenţă a acestei decizii

În timpul procesului său, Antonescu a acceptat să ia asupra sa responsabilitatea pentru

modul greşit şi deformat în care i-au fost aplicate ordinele de către subordonaţi, dar nu şi pentru
crimele şi jafurile săvârşite de unii dintre ei. Recunoscând faptul că sub egida României se
efectuaseră “represiuni sângeroase”, Ion Antonescu declara în mod fals că sub autoritatea sa nu

11
Serban C. Andronescu, Glorie adversitate, infamie. Eseu personal despre Maresalul Ion Antonescu,Editura
American Institute For Writing Research, New York, NY 1995,p. 34
12
Gh. Buzatu: Maresalul Ion Antonescu, Iasi, Casa Editoriala Pro-Demiurg 2010, p.63
au avut loc masacre: “Am făcut multe legi represive ... dar nu s-a executat nici un evreu. Ordin
de represalii am dat, dar de masacre nu”. 13
La începutul războiului, Antonescu – un antisemit dur şi violent uneori – considera că va
reuşi să rezolve o dată pentru totdeauna “problema evreiască”, dar şi situaţia celorlalte minorităţi
(a celei ucrainene, în special). Dar o comparaţie cu Hitler, pe care îl admira şi care îl admira la
rândul lui, îl arată pe Antonescu într-o altă lumină. Până în septembrie 1941, Antonescu îl
primise în audienţă pe Filderman, conducătorul comunităţii evreieşti, fapt care era de neconceput
în Germania; Hitler nu ar fi avut niciodată un dialog direct sau indirect cu liderul Comunităţii
evreieşti germane. La sfârşitul lui 1942, în strânsă legătură cu schimbările de pe frontul de Est,
Antonescu a tolerat – ba chiar a încurajat – diverse contacte cu Aliaţii, prin intermediul ţărilor
neutre (la Lisabona, Stockholm, Ankara sau Cairo), ceea ce denotă o abordare mai realistă a
evaluării şanselor de a câştiga războiul. După 1942, şi-a imaginat, ca mulţi alţi politicieni români,
că evreii români ar putea fi folosiţi ca monedă de schimb, în scopul îmbunătăţirii imaginii
României în Statele Unite şi Anglia.

Deşi a împărtăşit multe concepţii cu legionarii, Ion Antonescu nu a fost un aventurier în

domeniul economic. Din punct de vedere politic, el însuşi se plasa între Goga şi Codreanu:
nutrea obsesia unei Românii purificate de minorităţi, care reprezentau un aşa-zis pericol pentru
stat, mai ales în regiunile reintegrate României după primul război mondial. Antisemitismul lui
Antonescu era economic, politic, social şi, uneori, religios, dar nu avea accentele mistice ale
antisemitismului legionar. Ura lui nu era cea a huliganului cu bâta, ci aceea a unui birocrat care
dorea să rezolve problema prin lege, într-o manieră sistematică.

Ion Antonescu a fost responsabil nu numai pentru distrugerea evreilor şi a romilor, ci şi

pentru multe pierderi tragice suferite de poporul român în timpul celui de-al doilea război
mondial.

13
Procesul marii trădări, Bucureşti, Editura Eminescu, 1946
 Chiar dacă războiul său în Est a fost de multe ori interpretat doar ca o încercare de
recâştigare a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei sau ca o pârgie menită a-l convinge pe Hitler să
înapoieze României Nordul Transilvaniei, Antonescu avea aspiraţii mai înalte, prin care,
“simţindu-se cu nimic mai prejos decât Hitler şi Mussolini, îşi imagina un imperiu dacic din
Balcani până la Nistru. Mai mult, colaborarea sa la planurile militare ale Axei nu s-au limitat la
ofensiva împotriva Uniunii Sovietice”. Ion Antonescu a declarat război Statelor Unite, la 16
decembrie 1941. El s-a aflat, de asemenea, în război cu Marea Britanie, Australia, Noua
Zeelandă, Africa de Sud, Nicaragua şi Haiti. În plus, a fost de acord ca diviziile germane să
treacă prin România, în drumul lor spre atacarea Greciei, şi a permis Germaniei să folosească
teritoriul României ca rampă de lansare a atacurilor împotriva Iugoslaviei.14

După cum Antonescu însuşi declara în scris, el s-a aflat în război cu evreii. Prin aplicarea
sistematică a deportării populaţiei evreieşti din România şi Ucraina ocupată, el şi subordonaţii lui
au devenit autorii unei nemăsurate suferinţe pentru sute de mii de victime nevinovate şi pentru
moartea a mai mult de un sfert de milion dintre acestea. “Războiul n-a fost purtat de Antonescu
numai împotriva unui inamic înarmat, ci şi contra unor mase de civili fără apărare. Soarta
populaţiei evreieşti din România, în cuprinsul graniţelor din 1941-1944, a luat formele jafului,
deportării şi asasinatului organizat”. Ion Antonescu şi complicii săi nu sunt singurii responsabili
pentru această tragedie; în afară de regimul nazist, “o parte a clasei politice româneşti este [de
asemenea] responsabilă pentru aducerea lui la putere, din cauza slăbiciunii şi egoismului său”.15

“Acest război, care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt
conflictului mondial deschis în 1914.
Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii

14
http://www1.yadvashem.org/about_yad/what_new/data_whats_new/pdf/Romanian/1.9_Role_of_Antonescu_r
evazut_gina.pdf, Rolul lui Ion Antonescu in planificarea si implementarea politicilor antisemite si anti-rome ale
statului roman, data accesarii 04.05.2011
15
Andrei Pippidi, Despre statui şi morminte, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 240.
sociale. Ca atare, dv.şi urmaşii dv. veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar
am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.
Cer să fiu condamnat la moarteşi refuz dinainte orice graţiere.
[...] Am terminat!...”16

În cercurile naţionaliste extremiste de astăzi se încearcă reabilitarea lui Antonescu la loc

de cinste în istoria României, ca mare patriot. Dar faptul că acesta şi-a iubit ţara este irelevant:
Antonescu a fost un criminal de război în cel mai pur sens al cuvântului. Conducerea sa a
implicat guvernul român în crime împotriva umanităţii, care nu pot rivaliza cu nimic în istoria
uneori glorioasă, alteori crudă a României; poate chiar mai ironic, războiul acestui conducător
împotriva unei populaţii nevinovate şi fără apărare a fost doar parte a unei nebunii mai
cuprinzătoare, aceea de a implica ţara într-un conflict care promitea câştiguri iluzorii dar care, de
fapt, a produs în mod categoric doar consecinţe dezastruoase. Pentru a putea relata şi aborda cu
mândire sinceră istoria României, patriotismul român modern trebuie să respingă nu doar cele
cinci decenii de conducere comunistă distrugătoare, ci şi anii de tiranie fascistă.17

Bibliografie

1. Andrei Pippidi, Despre statui şi morminte

16
Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 336
17
http://www1.yadvashem.org/about_yad/what_new/data_whats_new/pdf/Romanian/1.9_Role_of_Antonescu_r
evazut_gina.pdf, Rolul lui Ion Antonescu in planificarea si implementarea politicilor antisemite si anti-rome ale
statului roman, data accesarii 04.05.2011
2. Gheorghe Buzatu, Maresalul Ion Antonescu
3. Gheorghe Buzatu, Romania cu si fara Antonescu
4. Jipa Rotariu, Zodian Vladimir, Teofil Oroian, Leonida Moise, Hitler,
Antonescu, Caucazul si Crimeea – Sange romanesc si german pe frontal de
Est
5. Procesul Marii Tradari Nationale - Guvernul Antonescu - 1946
6. Reuben H. Markham, in romana George Achim, Romania sub Jugul sovietic
7. Serban C. Andronescu, Glorie adversitate, infamie. Eseu personal despre
Maresalul Ion Antonescu
8. Vasile Arimia Ion Ardeleanu Stefan Lache Florin Constantiniu, Antonescu-
Hitler. Corespondenta si intalniri inedite. 1940-1944
9. http://biografii.famouswhy.ro/ion_antonescu/
10.http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Antonescu