5.

A avut o ascensiune fulminantă în ierarhia militară, ajungând şef al Statului

Major General, apoi ministru al Apărării Naţionale. În timpul regimului carlist
intră în dizgraţia regelui. Reapare pe scena publică în contextul creat de
pierderile teritoriale din vara anului 1940, numit preşedinte al Consiliului de
Miniştri şi învestit cu puteri depline. După abdicarea regelui Carol al II-lea
preia efectiv conducerea statului şi formează un guvern alături de Mişcarea
Legionară, alăturând România Puterilor Axei.
După îndepărtarea legionarilor, Antonescu instaurează un regim autoritar, iar la 22
Iunie 1941 România participa alături de Germania la invadarea Uniunii Sovietice, cu
scopul de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei. Odată cu schimbarea cursului
războiului în favoarea Aliaţilor, situaţia României a devenit dramatică, existând
posibilitatea ocupaţiei sovietice. Negocierile paralele pentru ieşirea din război
demarate pe de o parte pe cale oficială, de guvern, şi pe cale neoficială, de
regele Mihai şi opoziţie, nu au adus nici un rezultat concret.
Antonescu nu a dorit să încheie un armistiţiu defavorabil pentru ţara noastră, ceea
ce ar fi însemnat capitularea necondiţionată. Regele Mihai, temându-se de o
catastrofă naţională l-a demis şi arestat printr-o lovitură de palat. Antonescu a
fost judecat în perioada guvernului comunist, fiind acuzat că în timpul războiului
a ordonat asasinarea şi deportarea în Transnistria a zeci de mii de evrei.

6. Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost un patriot, un om integru,

ca şef al unui stat intrat în război nu şi-a luat nicio garanţie diplomatică, iar
ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis flagrant de
desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.
Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-
Cyr (şi nicidecum „şef de promoţie“, cum scria Marin Preda în romanul „Delirul“),
Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma armatei.
Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al Doilea
Război Mondial – el a fost depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a
conflictului.

Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în

1941, că Hitler va câştiga războiul şi că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini
mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior,
intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara
lui 1942, că URSS &Stalin mai au vreo şansă – dar episoade viitoare precum
Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei britanicilor,
forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie.
Aliat al Germaniei, Antonescu a fost victima propriei sale încrederi totale în
Hitler.
Aici apare a doua problemă:alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în
termenii unui gentlemen agreement verbal, fără niciun acord scris. Orbit de
încrederea în Hitler şi condescendent-ironic faţă de junele rege Mihai al României,
Antonescu n-a cerut garanţii, n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui
Antonescu. Ca şef de stat, nu poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază
diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu contra aur nu e
o compensaţie.

După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un
moment dat criminală. În 1941, el părea decis să pună în practică „modelul“
soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de
evrei &ţigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui
David nu neagă realitatea:adică planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu
dacă Hitler ar fi ieşit victorios în Rusia.

7.Cel de-al doilea Război Mondial si lecțiile trecutului pentru România