După cucerirea independenţei de stat a României în 1877 – 1878, principalul deziderat al

românilor a devenit realizarea unităţii naţional-statale. N. Iorga s-a numărat printre acei
cărturari şi oameni politici care au militat pentru eliberarea fraţilor din provinciile aflate
sub dominaţie străină, în primul rând a celor din Transilvania.
Izbucnirea primului mondial, la 15/28 iulie 1914, a deschis perspectiva angajării României
în lupta pentru înfăptuirea idealului naţional. Decizia Consiliului de Coroană din 21 iulie ca
România să rămână neutră faţă de taberele aflate în conflict avea un caracter provizoriu,
oamenii politici şi românii în general fiind convinşi că, mai devreme sau mai târziu, ţara
noastră va trebui să participe la marea conflagraţie mondială.
N. Iorga – în multipla sa calitate de profesor universitar, ziarist, preşedinte al Partidului
Naţionalist-Democrat ş.a. – a fost una dintre vocile distincte din perioada neutralităţii, iar
ca istoric a lăsat pagini memorabile despre acea perioadă şi intrarea României în războiul
mondial.
După moartea lui Carol I, la 28 septembrie 1914, pe tron a urcat principele Ferdinand I,
moştenitorul legal, conform „pactului de familie” din noiembrie 1880. Deşi avea această
calitate de peste 25 de ani, Ferdinand era, în opinia lui N. Iorga, „pentru cei mai mulţi un
necunoscut şi un neţinut în samă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă,
o garanţie de îndeplinire a celui mai îndrăzneţ şi mai nebun vis al naţiei” .
O idee similară exprima şi noua regină, Maria: „Soţul meu era cel mai credincios urmaş al
unchiului său [Carol I], cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui, dar era
pentru poporul său, ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea” .
Nicolae Iorga observa că, spre deosebire de Carol I, regele Ferdinand a acceptat implicarea
soţiei sale în viaţa politică. Încă de la început, regina Maria s-a considerat părtaşă la
deciziile soţului său. N. Iorga avea să observe: „Tot aşa de surprinzătoare pentru mulţi ca şi
această regalitate care se vădea neprevestită, era şi energia de care dădea dovadă, din primul
moment, când vorbea limpede de o domnie a ambilor soţi – căci ea înţelegea astfel -, noua
regină, Maria de Edinburgh, nepoata unei suverane prin ea însăşi, care, aceasta, avusese
hotărârea de a conduce atâtea decenii” .
Problema care domina societatea românească era atitudinea faţă de război. Ion I.C.
Brătianu dorea ca oamenii politici şi opinia publică să-i lase răgazul de a decide el, când şi
alături de cine va intra românia în război. Ştiind capacitatea de influenţă a lui Iorga, primul-
ministru l-a desemnat pe I.G. Duca, încă din iarna anului 1914 – 1915, să acţioneze pe lîngă
profesor pentru a-l menţine într-o „stare de spirit favorabilă guvernului” .
În memoriile sale, I.G. Duca afirmă că şi-a îndeplinit cu succes această misiune, afându-se
adesea în preajma profesorului, satisfăcându-i toate cererile şi toate capriciile. Cert este că
în anii neutralităţii, când disputele politice cunoşteau cote foarte ridicate, N. Iorga făcea
apel la calm şi solidaritate naţională, fapt ce convenea guvernului.

1
N. Iorga a participat, în calitate de secretar al Ligii Culturale, devenită, în decembrie 1914,
Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor, la acţiunile vizând intrarea României în
război alături de Antantă. Nu s-a angrenat însă în marile manifestaţii de stradă şi nici nu a
ţinut discursuri fulminante, precum Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Nicolae Titulescu sau
Octavian Goga.
Peste ani, avea să aprecieze: „Declaraţiile şi declamaţiile îmi sunau fals în ureche, şi pentru
nimic în lume nu m-aş fi coborât în stradă lângă tricolorul care numai deasupra câmpului
de moarte are sensul său adevărat şi nu m-aş fi gândit că această apariţie pompoasă îmi dă
dreptul de a mi se înscrie numele între factorii unei mari opere naţionale” . În acelaşi timp,
N. Iorga era vădit nemulţumit de atitudinea şefului guvernului, Ion I.C. Brătianu, care
calcula şi recalcula „până ce nimeni n-a mai ştiut ce vrem şi nimeni n-a mai fost dispus să ne
ajute” .
Prin scrisul său, N. Iorga a urmărit să fortifice conştiinţa naţională, mai ales a celor care
aveau să fie chemaţi să lupte şi să se sacrifice în războiul devenit inevitabil pentru România.
Într-un articol publicat în „Neamul românesc pentru popor”, N. Iorga dădea exemplul stării
de spirit dintr-o unitate de rezervişti, chemaţi sub drapel.
Acolo, un ofiţer a adunat soldaţii şi le-a spus că a venit un ordin de sus: „Cine se sfieşte să
meargă la război să rămâie acasă, la altă slujbă. Poate se simte vreunul mai slab, poate are
greutăţi şi apoi războiul e un lucru grozav; numai suferinţă şi încordare, iar la capăt, pentru
mulţi, moartea în dureri. Cine nu vrea să meargă, e solobod să iasă în faţă: nimeni nu-l va
ţine de rău. A spus odată, a spus de două ori … A aşteptat… Feţele flăcăilor au încremenit pe
gânduri şi brazde adânci s-au săpat pe fruntea lor tânără. Şi n-a ieşit nimeni” .
După doi ani de manevre, în vara anului 1916, Ion I.C. Brătianu a trebuit să ia o decizie. I.G.
Duca avea să scrie că la începutul lunii iulie 1916, generalul Alexeev, şeful Marelui Stat
Major al Armatei Ruse a cerut ca România să intre în război, precizând: „dacă nu o vom face
acuma, nu va mai fi nevoie altădată de sprijinul nostru, că în orice caz ţine să ştim că Rusia
nu va tolera sub nici un cuvânt ca armatele române să participe în Transilvania numai la un
marş triumfal.
Acest ultimatum se sfârşea cu cuvintele: <Trebuie să intraţi acum ori niciodată!> Ataşaţii
militari ai Franţei şi Angliei se prezentară şi, în numele guvernelor lor, ne adresară acelaşi
ultimatum. Pichon, ataşatul militar francez, comunică generalului Iliescu [şeful Marelui Stat
Major român] o telegramă din partea mareşalului Joffre, cerându-ne să intervenim şi
repetând formula lui Alexeev <acum ori niciodată!>” .
În lucrarea Supt trei regi, publicată în 1932, N. Iorga prezintă contextul în care s-a luat
decizia intrării României în luptă alături de Antantă: „Dar războiul din Apus devenea
îngrijorător pentru Înţelegere. De luni de zile, imense forţe germane ameninţau Verdunul,
devenit cheia Franciei; mii de oameni se îngropau zilnic şi presiunea înspăimântătoare
continua.

2
Acuma, în primăvara şi vara anului 1916, era rândul Rusiei să încerce marea lovitură
presupusă decisivă. Generalul Brusilov intră cu o puternică armată în Galiţia, pe care o
avusese în 1914 la <momentul de la Lemberg>. Czernin însuşi se temea ca aceasta să nu
puie capăt războiului în dauna intereselor austriece (14 iulie).
În acel moment i se prezentă lui Ion I.C. Brătianu, de ministrul Franciei, Blondel, urmat
apoi de al Rusiei, d. Poklevski-Koziel, nota hotărâtoare. Prin ea se atrăgea atenţia că
zăbovirea până la sfârşit a intervenţiei româneşti, nu se mai poate admite dacă această ţară,
legată prin angajamente formale, nu vrea să piardă tot ce i s-a asigurat prin convenţiile din
1914. I se punea în vedere o ofensivă a generalului Maurice Sarrail, care se produse, spre
Monastir, numai de formă, pentru a atrage în luptă România, şi se opri imediat” .
În sinteza sa intitulată Istoria Românilor, publicată în 1939, N. Iorga era mult mai concis şi
direct: „Aşa se ajunsese în anul marii hotărâri 1916. Nu Brătianu se rosti, liber, pentru
intrarea în acţiune, ci ea îi fu impusă, din cauza situaţiei de la Verdun pe care n-o putuse
salva nici ofensiva lui Brusilov în Galiţia. O primă somaţie de a-şi trimite trupele în Ardeal îi
fu adresată de Rusia, încă din iunie. Franţa adause, în aceeaşi formă, ca un ultimatum, care
dacă n-ar fi ascultat, toate promisiunile de întindere teritorială în Austro-Ungaria s-ar
retrage” .
În acest context, la 4 august 1916, a fost semnată Convenţia de alianţă între România, pe de
o parte, şi Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia, pe de altă parte. Prin acest document,
Antanta recunoştea dreptul României de a-şi anexa teritoriilor locuite de români din
Austro-Ungaria, iar România se angaja să intre în război alături de Antanta. N. Iorga
sublinia importanţa tratatului: „Acuma, Brătianu avea deci garanţia, de mult dorită, a
acestora, fără care el nu înţelegea să se angajeze într-o luptă care trebuia să fie pe viaţă şi pe
moarte, căci nu sosise acel moment, aşteptat răbdător de dânsul, al oboselii generale” .
Vestea intrării României în război a fost primită cu entuziasm de populaţie, inclusiv de
militari. Presa şi memoriile contemporanilor au redat acea atmosferă, când oamenii se
îmbrăţişau de fericire, fiind convinşi că victoria va fi totală şi rapidă. N. Iorga a salutat
atunci intrarea României în război: „A sosit un ceas pe care-l aşteptam de peste două
veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am
scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care cerem şi noi lumii, cinstit, cu arma în
mână, cu jertfa a tot ce avem” .
În Subt trei regi, N. Iorga aprecia că „starea spiritelor, din cauza lungilor zăbăvi, a ţinerii
întregii situaţii în mână unui singur om, care lucra bucuros în izolare şi întuneric, potrivit
temperamentului său”, îngăduirea legăturilor cu Puterile Centrale, „oboseala unei
concentrări în care lucrurile, de formă, se făceau azi ca să se dărâme mâine”, nu au dat de la
început „acel avânt care e cel mai bun augur pentru o mare şi grea întreprindere militară” .
În lucrarea publicată în 1939, vestea intrării în război ar fi fost primită într-o atmosferă de
„senină aşteptare”: „Astfel începea, în mijlocul, nu al unui entuziasm popular, care nu e în

3
firea unui popor trecut prin atâtea încercări şi care se ştie totdeauna înconjurat de primejdii,
ci într-o atmosferă de senină acceptare a jertfei ce se prevedea lungă şi grea, războiul pe
care-l ceruse zgomotos strada şi care formase un nou obiect de ceartă între partidele
politice, războiul care la unii era platforma pentru stăpânirea îndelungată a ţării, iar la
regele însuşi rezultatul unei dureroase cercetări a propriei sale conştiinţi” .
A treia zi după intrarea României în război, N. Iorga a fost chemat de Ion I.C. Brătianu, pe
care l-a vizitat acasă. Momentul avea să fie descris astfel: „Omul mândru şi rece avea
înfăţişarea sigură care se potriveşte cu o astfel de stare de spirit. Nici o întrebare, nici o
îndoială. Niciodată n-a părut mai stăpân: pe dânsul, pe rege, pe noi toţi, pe soartă. Aşa sunt
toţi aceia pentru care sufletul omenesc, care scapă tuturor socotelilor, e un element de care
numai poeţii şi naivii pot să ţină seama”.
L-a întrebat ce-şi rezerva „în drama care stătea să se deschidă şi în care el vedea mai mult o
<afacere de stat> decât un sacrificiu, un suprem risc naţional” . Iorga a sugerat să se facă
„un ziar al frontului”, dar lui Brătianu „nu i-a plăcut. La ce ar folosi, se gândea el, şi această
intrusiune a literaturii, când lucrurile sunt aşa de bine puse la cale şi legate aşa de strâns?” 
A acceptat, totuşi, să susţină material „Neamul românesc”, care a început să aibă o apariţie
zilnică. „Încolo, nu mai aveam nimic de vorbit.
Ce sfat putea să ieie superbul, ajuns la capătul socotelilor sale, de la un biet profesor, de la
un adversar politic dispreţuit, cu care se plătise printr-o sărutare în momentul decisiv?”  În
timp ce discutau, a sunat telefonul, Brătianu fiind informat că bulgarii au atacat Turc-Smil.
Primul ministru a tratat cu superficialitate această veste: „N-are importanţă. E o simplă
demonstraţie. Ştiu eu înţelegerile mele. Şi apoi ei au acolo numai o brigadă, iar generalul
Teodorescu o divizie” .
Numai atunci când o telegramă în limba germană a ajuns la Brătianu, care nu ştia limba
germană şi i-a dat-o lui Iorga s-o traducă, aflând că ea conţinea declaraţia de război făcută
României de Germania, „ca o umbră trecu pe faţa omului celui mai sigur” .
Istoricul relatează că la câteva zile după declanşarea războiului a fost vizitat la Vălenii de
Munte de generalul Tănăsescu, comandantul sectorului de pe Valea Teleajenului până la
Săcele, întrebându-l, „cu tonul că oferă o călătorie de plăcere, dacă nu merg în Ardeal. Am
luat cu mine un pardesiu, o blană şi o hartă”, spre amuzamentul generalului, care a râs: „Se
vede profesorul”.
Adică şi după hartă, dar şi după blană”. Iorga descrie astfel această „excursie”: „Am trecut
pe drumul străbătut de mici grupe de soldaţi, care mergeau ca în patrulă, am văzut la
graniţă stâlpul dat jos, casa cantonierului ungur dărâmată, cu albinele din stup care se
trudeau să-şi facă un nou adăpost, ne-am împotmolit la Şanţul Vechi, sămănat cu zdrenţe de
uniformă şi cartuşe trase, într-o mizerabilă gârlă, şi noaptea se lăsa când am fi putut pleca
spre Săcele, de unde venea, înroşindu-mi obrazul – de ce n-aş spune-o? – o <pradă de

4
război>, cu mobile şi alte accesorii pe care Tănăsescu părea c-o găseşte firească”. Podurile,
depozitele de hrană erau nepăzite.
Generalul intenţiona să meargă la Săcele, dar nu cunoştea drumul; l-a scos din încurcătură
profesorul, care i-a oferit harta pentru a se orienta în teren. Părându-i-se complicat drumul,
Tănăsescu a decis să se întoarcă din drum. La Drajna santinela, care nu ştia parola, „a tras
asupra automobilului unde era şeful său suprem”, iar după ce au ajuns la Vălenii de Munte,
generalul Tănăsescu a decis să nu mai meargă la Buzău, unde era comandamentul, ci să
revină în Bucureşti, la familie” .
Profesorul constata că deficienţele înregistrate în timpul războiului balcanic din 1913 nu
numai că nu fuseseră înlăturate, dar chiar „se mai înrăiseră”. Deşi au fost doi ani de
neutralitate, în care ar fi trebuit să se asigure „o bună dotare şi instruire militară, în
momentul intrării în război, România era nepregătită”.
Cetatea Turtucaia, pentru fortificarea căreia se cheltuiseră sume imense, „zăcea de mult
timp neisprăvită înaintea duşmanului”, flota fluvială „era de tot inferioară faţă de cea
austro-ungară”, aviaţia era „aproape inexistentă”, artileria „data din vechi timpuri”,
diplomaţia „servită de boeri tineri şi bătrâni, care ţineau mai mult să trăiască în străinătate
decât să lucreze în adevăr”. În armată erau foarte mulţi „rezervişti îmbătrâniţi, a căror
instrucţie nu fusese împrospătată cu zecile de ani şi care nu umblaseră niciodată cu puştile,
îndeobşte cu tragere scurtă”  .
În aceste condiţii, înfrângerea în campania militară din 1916 era aproape inevitabilă. Ea s-a
conturat la numai zece zile de la intrarea României în război, când – aşa cum scria N. Iorga
– „ca o lovitură de trăsnet căzu pierderea, în condiţii tragice şi umilitoare, a Turtucaii” .
Iorga recunoştea, în lunile următoare, că prin „Neamul românesc” a căutat să vorbească „în
adevăr sufletelor şi de cele bune şi de cele rele, înfiltrând, forţând credinţa în victoria
neapărată, oricât de târziu, cu oricât de multe jertfe” . A fost o activitate stăruitoare,
desfăşurată şi de alţi cărturari de marcă pentru menţinerea moralului armatei, nevoită să se
retragă în Moldova, unde a fost supusă unui proces de reorganizare, obţinând şi dotarea
tehnică necesară.
Prin verbul său, profesorul – supranumit „apostolul neamului” – a contribuit la fortificarea
conştiinţei naţionale, la cultivarea acelei stări de spirit care a asigurat strălucitele victorii
româneşti din vara anului 1917.