Intrarea României în Primul Război Mondial

Izbucnirea Primului Război Mondial a produs o sciziune în rândul oamenilor politici și de

cultură în privința alăturării României la una dintre taberele beligerante. S-au conturat două
curente de opinie ce susțineau intrarea în război de o parte sau cealaltă: antantofilii și
germanofilii.  

Declanșarea Primului Război Mondial a găsit România într-o situație delicată. Era legată printr-
un tratat defensiv de Tripla Alianță și, implicit, de Austro-Ungaria, țară care ocupa Transilvania
și Bucovina, provincii locuite de români. De cealaltă parte, România ar fi fost nevoită să se
alieze cu Rusia, dușmanul tradițional, țară care la rândul ei ocupa o veche provincie românească,
respectiv Basarabia. Practic, România trebuia să aleagă la ce teritorii locuite de români renunță.
Însă această opțiune nu ar fi însemnat nimic, dacă nu câștiga războiul alături de aliații săi.
Deznodământul războiului a fost extrem de norocos pentru România, însă la fel de bine putea să
fie un dezastru, lucru demonstrat de ocupația germană și de pacea de la București. În loc să
dobândească Transilvania și Bucovina, România a pierdut Dobrogea, fâșia munților și era ruinată
de pata unor despăgubiri de război împovărătoare. În final, aliații occidentali ai României au
câștigat războiul, iar Imperiul Țarist s-a dezmembrat. Într-un context extrem de norocos,
România a obținut mai mult decât spera: toate cele trei provincii.
Decizia de a intra în război de partea Antantei nu a fost luată însă în unanimitate, numeroși lideri
politici și oameni de cultură s-au opus. Fie din rusofobie, fie din convingerea fermă că Antanta
nu are cum să câștige războiul, aceștia au considerat că România ar avea mai mult de câștigat
dacă s-ar alătura Germaniei. Printre cei numiți încă de atunci germanofili, se regăseau importanți
lideri politici, precum și nume importante ale culturii românești: Grigore Antipa, Tudor Arghezi,
Victor Babeș, Mateiu Caragiale, Petre P. Carp, George Coșbuc, Gala Galaction, Constantin
Giurescu, Dimitrie Guști, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, Titu Maiorescu, Dimitrie
Onciul, Vasile Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan
Slavici, Constantin Stere, Nicolae Tonitza, George Topîrceanu, Duiliu Zamfirescu.

Un detașament de trupe din armata română defilează pe străzile Bucureștiului în septembrie

1915

România a aderat la Tripla Alianță în 1883, pentru a-și proteja independența proclamată în 1877
și a se apăra de intențiile expansioniste ale Rusiei. Însă evenimentele premergătoare declanșării
Primului Război Mondial au subliniat contradicțiile dintre aspirațiile naționale ale românilor și
tratatul cu Puterile Centrale. Distanțarea de Tripla Alianță a fost stimulată și de politica
1
antiromânească a autorităților maghiare din Transilvania. Procesul intentat ziarului Tribuna în
1903, care a condus la închiderea publicației înființate de Ioan Slavici la Sibiu, a generat
puternice reacții și proteste la București. De asemenea, divergențele dintre România și Viena au
fost amplificate și Pacea de la București (1913), care a pus capăt celui de-al doilea Război
Balcanic și a nemulțumit profund Austro-Ungaria.

În urma atentatului de la Sarajevo (28 iunie 1914), Viena a adresat Serbiei un ultimatum
imposibil de acceptat (15 iulie). Imediat după declanșarea războiului (28 iulie), guvernul austro-
ungar a început să facă presiuni, în special pe lângă regele Carol I, pentru a determina intrarea
României în război alături de Tripla Alianță, în baza tratatului din 1883. Însă prin acest acord,
România și Austro-Ungaria erau obligate să își acorde sprijin militar numai în cazul în care una
dintre cele două părți ar fi fost atacată. Regele Carol I dorea să pună în aplicare tratatul cu Tripla
Alianță chiar dacă erau unul defensiv, însă intențiile monarhului erau imposibil de pus în aplicare
în condițiile în care sentimentele antiaustriece dominau opinia publică și armata. Majoritatea
oamenilor politici se pronunțau pentru neutralitatea României în războiul dintre Austria și Serbia.

Printre cei care îl susțineau pe rege în dorința acestuia de a intra în război

alături de Puterile Centrale, se numărau Petre P. Carp (foto dreapta), membru marcant al
Partidului Conservator, și Alexandru Beldiman, ambasadorul României la Berlin. Acesta din
urmă i-a trimis o scrisoare regelui Carol I, pe 18 iulie, în care susținea intrarea în război alături
de Germania. ”Pozițiunea cea mai puțin profitabilă (...) ar fi inacțiunea, nehotărârea și
neutralitatea expectativă”, spunea Beldiman. El afirma că principalul impediment al intrării
României în război, respectiv problema românilor din Transilvania, putea fi depășit în avantajul
unor alte întregiri teritoriale, promise de Germania.

Consiliul de Coroană de la Sinaia

Regele a convocat un Consiliu de Coroană la castelul Peleș din Sinaia, pentru a decide poziția
României în această situație. Chiar în ziua deschiderii Consiliului Carol I îi spunea
ambasadorului german de la București că a luat măsuri pentru mobilizarea armatei, fiind convins
2
că la Sinaia se va decide intrarea României în război, alături de Germania. Consiliul a avut loc pe
3 august, ziua în care a fost anunțată neutralitatea Italiei, țară care era legată de Austro-Ungaria
prin același tratat defensiv ca și România. Încă de la începutul întrunirii, regele a susținut
necesitatea și obligația intrării în război alături de Puterile Centrale. „Această alianță ne-a
asigurat, în ultimele decenii, foloase netăgăduite, a o părăsi astăzi, ar însemna a pierde
beneficiile a 30 de ani de muncă și roade”, a spus Carol.

Ferm convins că în acel moment se decidea viitorul țării, regele nu admitea nici măcar
posibilitatea neutralității: „Este o soluție rea, care va face ca România să piardă înalta situație pe
care a câștigat-o”. În ciuda apelului tenace al regelui, aproape toți cei care au participat la cu
Consiliul de Coroană au susținut neutralitatea, cu excepția lui Petre P. Carp. Împotriva intrării
României în război s-a pronunțat până și Theodor Rosetti, bătrânul lider conservator, prieten
apropiat al lui Carp și al lui Titu Maiorescu, toți trei germanofili convinși, și susținători ai
alianței Puterile Centrale.

Cuvintele lui Rosetti - „decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine
să rămânem neutri” - au căzut ca o lovitură de trăsnet pentru bătrânul rege. Prezent la Consiliu, I.
G. Duca își amintea faptul că aceste cuvinte au produs o impresie profundă asupra lui Carol, care
nu s-a așteptat ca Rosetti „să-l părăsească la sfârșitul vieții lui. Vizibil, gestul celui mai vechi
dinte președinții lui de consiliu l-a durut”.

Singurul susținător al poziției regelui la Consiliul de Coroană a fost fruntașul conservator Petre
P. Carp: „Eu fără nicio clipă de ezitarea, cer să mergem cu Tripla Alianță și să declarăm imediat
război Rusiei. Ni se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă. Datoria omului de stat e să
conducă el opinia publică, nu să se lase târât de această opinie publică. Omul de stat clarvăzător
trebuie să-și urmeze calea. Opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după
rătăcirile ei”. Cât despre românii din Transilvania, Carp a spus că îl îngrijorează mai puțin,
întrebând chiar: ”au manifestat ei oare dorința de a fi încorporați?”. Liderul conservator a și-a
încheiat pledoaria afirmând susținerea totală față de soluția propusă de Carol I: „Regele a vorbit
limbajul datoriei și onoarei, trebuie să-l urmăm. Avem un tratat, România trebuie să-și ție
angajamentele”.

Toți ceilalți participanți la Consiliu s-au pronunțat ferm pentru soluția neutralității, inclusiv
liderul din acel moment la Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, care a subliniat că
tratatul care lega România de Tripla Alianță nu obliga țara să intre în război. I. G. Duca a relatat
ulterior că, după cuvântarea șefului conservatorilor, regele a amenințat chiar cu abdicarea. „De
altminteri, domnilor, eu mă consider legat de Puterile Centrale, dacă dumneavoastră credeți că

3
fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă
retrag”, a spus regele, arătând spre principele Ferdinand.

Nimeni nu a reacționat la cuvintele regelui, care după un moment de șovăire, a înțeles că

amenințarea a fost în van și a continuat să vorbească despre altceva, ca și cum nu ar fi rostit
niciodată acele cuvinte. În toiul dezbaterilor a sosit telegrama care anunța neutralitatea Italiei,
moment care grăbit luarea unei decizii definitive. Regele a fost nevoit să accepte decizia
majorității, deși s-a exprimat clar că nu este de acord cu ea: „Constat că reprezentanții țării
aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun votului
dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că
ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

Sciziunea conservatorilor

Pe măsură ce sentimentele antiaustro-ungare deveneau tot mai pronunțate în rândul opiniei

publice, în paralel, s-a produs și o intensificare a curentului filogerman. Pe 31 iulie 1914, Ioan
Slavici înființa publicația Ziua, în care făcea propagandă în favoarea Triplei Alianțe. Deși ziarul
emitea pretenții de obiectivitate, încă de la primele numere erau publicate știri din surse
germane, care exagerau victoriile împotriva francezilor și belgienilor și criticau „atrocitățile”
comise de soldații „inamici”, așa cum erau numiți francezii și rușii, contra trupelor Puterilor
Centrale. Cât despre românii din Transilvania, ziarul înființat de Slavici susținea că aceștia au o
situație la fel de bună ca cei din România.

Curentul germanofil era deja conturat în luna august 1914, pe când cel antantofil începea să se
formeze. Germanofilii îndemnau deschis la intrarea în război, în timp ce susținătorii Antantei
depuneau eforturi pentru menținerea neutralității. Partidul Național Liberal, aflat la putere,
acționa unitar, conform directivelor stabilite sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, însă în Partidul
Conservator a început să se producă o sciziune. Numeroși membri de vază urmăreau să
determine intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. Astfel, Dimitrie S. Nenițescu,
tatăl viitorului chimist Costin D. Nenițescu, îl îndemna pe Marghiloman să acționeze în acest
sens: „Ai o putere colosală, nu o pierde, trebuie să mergem cu Tripla Alianță, (...) viitorul vrea să
ne lipim de Germania”. La început, Marghiloman ezita să asculte îndemnurile germanofililor,
însă pe măsură ce alți conservatori se pronunțau în favoarea Antantei, el a început să se
manifeste împotriva lor. Lideri conservatori precum Nicolae Filipescu, Ion Lahovary, Ion
Grădișteanu și Barbu Ștefănescu Delavrancea susțineau intrarea României în război de partea
Antantei, chiar criticând guvernul liberal pentru menținerea neutralității.

4
Germanofilii au înființat mai multe ziare de propagandă pentru a susține alianța cu Puterile
Centrale. Pe lângă Ziua lui Slavici, în noiembrie 1914 a apărut Steagul, iar în anul următor P. P.
Carp înființa o publicație proprie, numită „Moldova”. În primul număr el susținea că cel mai
mare pericol pentru România nu îl reprezenta Austro-Ungaria, ci pierderea gurilor Dunării:
„Dacă luăm Transilvania și pierdem gurile Dunării, suntem pierduți și Transilvania cu noi”. El
considera că problema românilor transilvăneni va fi rezolvată de generațiile următoare „cu
ușurință și fără conflict cu Imperiul austro-ungar”.

Profund nemulțumit de creșterea sentimentelor proantantiste în rândul opiniei publice

și în propriul partid, Alexandru Marghiloman (foto dreapta) declara că România trebuia să
rămână neutră, pentru că în această situație nu avea nimic de pierdut. Marghiloman afirma că
românii din Transilvania aveau o situație bună și credea că aceștia vor primi concesii importante
din partea guvernului austro-ungar. Tensiunile dintre conservatori au condus la sciziunea
partidului, mai întâi în plan ideologic, încă din toamna anului 1914.

Prins între cele două tabere divergente din Partidul Conservator, Marghiloman a început să fie în
ce în ce mai contestat. Pentru a-i contracara pe cei care îl criticau, șeful conservatorilor a
convocat Comitetul Executiv al partidului, supunând la vot o moțiune de încredere. Moțiunea a
fost votată cu 32 de voturi pentru și 26 împotrivă. Imediat după acest moment, 22 de senatori și
deputați conservatori i-au trimis o scrisoare lui Marghiloman prin care îi cereau să demisioneze,
pentru a înlesni prin sacrificiul persoanei sale, restabilirea (...) unității de vederi și de acțiune” în
partid.

Parlamentari conservatori contestari ai lui Marghiloman s-au întrunit pe 26 aprilie și au votat o

moțiune de desolidarizare cu președintele partidului pentru a promova o politică favorabilă
Antantei. Urmăreau cu atenție intenția Italiei de a declara război Austro-Ungariei și încercau să
determine guvernul liberal să urmeze aceeași cale. În acest context, germanofilii și ambasadorii
Puterilor Centrale de la București au început la rândul lor să acționeze intens pentru a împiedica
intrarea în război a României. Ambasadorul german l-a vizitat pe Maiorescu pentru a-i cere să
facă demersuri pe lângă regele Ferdinand pentru a păstra neutralitatea României.

În mai 1915, Partidul Conservator s-a scindat de facto. Gruparea condusă de Nicolae Filipescu a
părăsit formațiunea politică și a fuzionat cu Partidul Conservator-Democrat, condus de Take
Ionescu, care s-a desprins de conservatori în 1908. Aflat sub influența acestui eveniment, Titu
Maiorescu rememorează în jurnalul său că a mers la rege pentru a-i aminti că tratatul de alianță
5
cu Puterile Centrale „ne obligă a nu da mâna cu dușmanii Austriei”. Ferdinand nu a răspuns însă
la observația cărturarului.

„O neutralitate în toate privințele favorabilă Puterilor Centrale”

 În rândul germanofililor, Marghiloman și Maiorescu încercau să mențină o atitudine echilibrată

și se pronunțau public pentru neutralitate. De altfel, acesta din urmă a respins în mod repetat
îndemnurile colegilor săi de a prelua șefia unui eventual guvern conservator: „dacă regele cere
guvern de război contra Rusiei, să-l cheme pe Carp. Eu voi susține acest minister ca senator, ca
scriitor în gazete, dar în niciun caz ca ministru. Ca ministru nu pot susține decât o neutralitate în
toate privințele favorabilă Puterilor Centrale, însă numai o neutralitate”.

Maiorescu justifica această atitudine prin grija pentru „siguranța Tronului”: „Noul rege cu greu
se poate pune în contra simțământului, fie și rătăcit, al majorității păturii politice din țară”.
Conștient că România nu poate intra în război alături de Puterile Centrale, împotriva voinței
covârșitoare a opiniei publice, Maiorescu pleda prudent pentru neutralitate.

Pe 26 august 1916, Maiorescu a fost chemat în audiență la rege. Pietrenii săi germanofili și
ambasadorii Puterilor Centrale de la București îl presau să accepte responsabilitatea formării
unui nou guvern. Ajuns în fața lui Ferdinand, Maiorescu a constatat că nu a fost chemat pentru
asta, ci pentru a fi informat că regele a decis intrarea în război de partea Antantei.

Gheorghe Dabija relatează că Maiorescu i-a răspuns contrariat: „Atrag atenția Majestății voastre
asupra penibilelor urmări ce ar putea avea această hotărâre. Eu cred că nici ca Hohenzollern nu
trebuia ca Majestatea Vostră să comită acest act de necredință”. Iritat, Ferdinand i-a răspuns că a
pus pe plan secund naționalitatea sa. Maiorescu i-a spus regelui că se înșală: „Noi românii
trebuie să fim mai întâi români. Majestatea Voastră însă nu. De aceea am chemat în țară o
dinastie străină, nu fiindcă nu au fost candidați la noi, ci fiindcă ne trebuia o dinastie germană”.
Însă regele nu dorea să țină cont de argumentele liderului conservator: „S-a uitat în ochii lui
Maiorescu, i-a întins mâna și i-a spus «Hotărârea mea este definitiv luată»”.

Imediat după audiență, Maiorescu i-a spus lui Marghiloman că: „totul e pierdut. Regele i-a
înșelat pe toți. El își face o glorie din sacrificiul de a-și călca cuvântul și de a uita că e german”.
Germanofilii au fost uimiți de decizia regelui. Ferdinand era singura lor speranță, însă acesta se
dezicea de originea sa germană și alegea să se alieze cu dușmanii țării sale de origine. A doua zi,
regele a convocat Consiliul de Coroană la Palatul Cotroceni, unde s-a decis intrarea României în
război împotriva Puterilor Centrale, începând cu data de 28 august 1916.