5.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

5.1. Perioada neutralităţii armate (1914 - 1916)

Contextul internaţional. La începutul secolului al XX-lea marile puteri europene erau

grupate în două alianţe politico-militare opuse: Tripla Alianţă sau Puterile Centrale
(Germania, Austro-Ungaria, Italia) şi Tripla Înţelegere sau Antanta (Anglia, Franţa,
Rusia). Interesele politice şi economice divergente ale acestora, numeroasele crize regionale
(marocană, bosniacă, balcanică etc.) prefigurau un conflict de mari proporţii. Acesta s-a
declanşat pe 15 iunie 1914, când a avut loc atentatul de la Sarajevo în urma căruia arhiducele
Franz Ferdinand (moştenitorul tronului austro-ungar) şi soţia sa, Sofia, au fost ucişi de un
naţionalist sârb. Asasinatul a servit ca pretext Austro-Ungariei pentru atacarea Serbiei la 15
iulie 1914. Încurajată de Germania, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. În „săptămâna
tragică” care a urmat acestui act, a intrat în funcţiune sistemul de alianţe care a transformat
războiul într-unul european şi mondial. Carol I şi oamenii politici români aveau motive înte-
meiate să se teamă de război. Poziţia geografică a României, potenţialul ei economic şi uman
făceau inevitabilă implicarea ţării noastre în conflict. Alianţa cu Puterile Centrale complica însă
lucrurile.
Poziţia României faţă de război. Izbucnirea Primului Război Mondial la 15 iulie
1914 a pus România în fata unei întrebări fundamentale: cu care din cele două tabere
politico-militare să se alieze (Antanta sau Puterile Centrale), pentru a-şi realiza unitatea
statală? O hotărâre era greu de luat, deoarece Rusia (care făcea parte din Antantă) anexase
Basarabia, iar Austro-Ungaria (care se afla în tabăra Puterilor Centrale) stăpânea Transilvania
şi Bucovina. Pe de altă parte, România era legată de Tripla Alianţă printr-un tratat semnat în
1883 cu Austro-Ungaria, la care aderaseră Germania şi Italia, tratat care a avut drept scop
garantarea securităţii faţă de politica agresivă a Rusiei. În aceste condiţii, România trebuia să
ia o hotărâre care să nu-i prejudicieze interesele naţionale.
Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană la Sinaia, pe 21 iulie 1914, la care au
participat prinţul moştenitor, Ferdinand, membrii guvernului Brătianu, fruntaşii politici ai
ţării. În dezbaterile care au avut loc, regele Carol I a pledat pentru intrarea în război alături de
Puterile Centrale, fiind susţinut de Petre P. Carp, care vedea în Rusia o primejdie de moarte
pentru ţara noastră. Ceilalţi oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take
Ionescu, Ion I. C. Brătianu s-au pronunţat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a
atacat Serbia şi în acest caz România nu are nici o obligaţie. Rege constituţional, Carol I a
acceptat, în final, formula neutralităţii armate, supunându-se majorităţii. În comunicatul
oficial se preciza că atitudinea de neutralitate a României se motiva prin faptul că nu a fost
prevenită de aliatul său de izbucnirea războiului, aşa cum prevedea tratatul de alianţă, iar
Austro-Ungaria nu fusese atacată. Hotărârea a fost acceptată şi de urmaşul său, Ferdinand I
(din septembrie 1914). Guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu considera că ţara trebuia
bine pregătită pentru război, iar opţiunea militară să fie decisă în funcţie de evoluţia
evenimentelor. Totodată se urmărea obţinerea sprijinului Marilor Puteri pentru întregirea
teritorială.
POZIŢIA FATĂ DE RĂZBOI ÎN 1914-1916: intrarea în război alături de Puterile
Centrale – regele Carol I, conservatorii filogermani (P.P. Carp); expectativă armată pentru
pregătirea războiului şi realizarea unităţii naţionale – guvernul liberal; intrarea în război
alături de Antanta – majoritatea opiniei publice, opoziţia naţionalistă; neutralitatea
definitivă – mişcarea socialistă.

138
 Negocieri pentru intrarea în război. În perioada neutralităţii, opinia publică
românească şi principalele partide politice erau frământate de posibila intrare a României în
război şi de problema întregirii naţionale. Opinia publică românească şi majoritatea
oamenilor politici erau favorabili unei apropieri de Antantă. În septembrie 1914, România a
încheiat o convenţie secretă cu Rusia prin care, în schimbul unei „neutralităţi binevoitoare”, i
se recunoştea dreptul de a-şi uni teritoriile româneşti stăpânite de Austro-Ungaria
(Transilvania, Banat, Bucovina). Tot acum a fost semnat un acord cu Italia prin care s-a
convenit ca cele două ţări „să acţioneze împreună pentru lichidarea Austro-Ungariei”, să se
informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor şi să nu renunţe
la neutralitate fără consultări prealabile. Guvernul român a dus tratative şi cu celelalte ţări din
Antantă (Franţa, Anglia).
După moartea regelui Carol I (27 sept.1914), responsabilitatea politicii externe a fost
asumată de I.I.C. Brătianu. Deşi atât Brătianu, cât şi regele Ferdinand I înclinau spre Antanta,
ei nu intenţionau să renunţe la neutralitate fără garanţii complete din partea Aliaţilor privind
situaţia României şi realizarea obiectivelor sale naţionale. Brătianu a fost prudent în
negocierile cu Antanta pentru a nu angaja prematur ţara în război. În acelaşi timp era
conştient că România nu putea rămâne neutră până la sfârşitul războiului, dacă dorea reali-
zarea unirii. Măsurile interne de pregătire a teritoriului şi armatei pentru o eventuală intrare a
ţării în război şi intensa activitate diplomatică din perioada neutralităţii (1914-1916) s-au
desfăşurat pe fondul unor puternice confruntări între antantişti şi germanofili.
În anii 1914-1916, cele două tabere politico-militare (Antanta şi Puterile Centrale) au
încercat să atragă România de partea lor, mizând atât pe poziţia ei geostrategică, cât şi pe
importantele resurse de petrol şi cereale. Viena (cancelarul Otto Czernin) şi Berlinul
(împăratul Wilhelm II) au folosit diverse modalităţi: presiuni asupra primului ministru ungar
Istvan Tisza pentru a-l determina să acorde concesiuni românilor din Transilvania, sau chiar
să permită armatei române să ocupe o parte din această provincie sub pretextul apărării ei
împotriva unei invazii ruseşti; promisiuni că Bulgaria va conlucra cu România la rezolvarea
disputelor teritoriale din sudul Dobrogei („cartea bulgară”); încercări de înlăturare a lui Ion
I.C. Brătianu şi de instalare a unui guvern conservator condus de un politician progerman. La
rândul ei, Antanta a uzat de toate mijloacele, îmbinând promisiunile cu ameninţările pentru a-
l determina pe Ion I.C. Brătianu să i se alăture; tratativele dintre guvernul român şi Antantă s-
au purtat la Bucureşti, Paris, Londra, Petersburg şi au fost influenţate de evoluţia
evenimentelor de pe front. Opinia publică susţinea intrarea ţării în război alături de Antanta,
remarcându-se în fruntea acestui curent Nicolae lorga, Barbu Delavrancea, Octavian Goga,
Nicolae Filipescu ş.a. Un rol important îl avea Liga pentru Unitatea Culturală a tuturor
Românilor prin articole în presă, demonstraţii, conferinţe, demersuri diplomatice. Exista şi
un curent germanofil (Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Constantin Stere) care, invocând
pericolul rus şi tratatul din 1883, solicita intrarea în luptă alături de Puterile Centrale.
În anii 1914-1916, guvernul român a căutat să asigure înzestrarea şi pregătirea armatei
pentru război: economia a fost orientată spre producţia militară; în vederea cumpărării de
echipament militar s-au obţinut împrumuturi din partea Angliei şi s-au făcut comenzi către
Germania şi Austro-Ungaria. Cu toate aceste măsuri, dotarea armatei române era modestă,
căci industria autohtonă nu putea satisface decât o mică parte din cerinţe, iar transportul
achiziţiilor din vest se făcea cu dificultate, mai ales după octombrie 1915 când prin atacul
bulgar asupra Serbiei a fost tăiată singura rută utilizabilă (Salonic – Turnu-Severin). Ulterior,
a trebuit să se recurgă la o rută ocolitoare, prin porturile ruseşti de la Marea Albă
(Arhanghelsk) şi Pacific (Vladivostok).

139
 Sub presiunea evenimentelor de pe front, Antanta a acceptat garanţiile scrise cerute,
dar a şi somat România, în vara anului 1916, să intre în război „acum ori niciodată”. După
îndelungi tratative, guvernul Brătianu a semnat cu reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii
Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti, la 4 august 1916, tratatul de alianţă şi convenţia
militară. În baza acestor documente, Antanta ne promitea sprijin militar concretizat în diverse
modalităţi: trimiterea zilnică a 300 de tone de muniţii şi armament, armata rusă urma să
participe cu trei divizii la apărarea Dobrogei în cazul unui atac al Bulgariei şi să desfăşoare
mari operaţiuni în Galiţia şi Bucovina, trupele aliate de la Salonic trebuiau să angajeze o
puternică ofensivă care să reţină o parte a armatelor Puterilor Centrale. De asemenea, se
recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei şi
egalitatea cu ceilalţi membrii ai alianţei, Antanta angajându-se să respecte integritatea
teritorială a statului român. La rândul său, România urma să declare război Austro-Ungariei
cel târziu la 14 august 1916. Consiliul de Coroană din 14 august 1916 a aprobat oficial
tratatele şi a decis intrarea ţării noastre în război alături de Antantă, având convingerea că
sosise timpul pentru ca poporul român să dovedească prin fapte că poate avea o patrie
întregită.
TRATATUL DE ALIANŢĂ ÎNTRE ROMÂNIA, RUSIA, FRANŢA, ANGLIA,
ITALIA, (4 AUGUST 1916): „I. Rusia, Franţa, Anglia şi Italia garantează integritatea
teritorială a regatului României în toată întinderea fruntariilor sale actuale. II. România se
obligă să declare război şi să atace Austro-Ungaria în condiţiile stabilite prin convenţia
militară. III. Aliaţii recunosc României dreptul de a anexa teritoriile monarhiei Austro-
Ungariei prevăzute şi hotărnicite în art. 4. VI. România se va bucura de aceleaşi drepturi ca
şi aliaţii săi în tot ce priveşte preliminariile, tratativele de pace, ca şi discutarea chestiunilor
care vor fi supuse hotărârii conferinţei de pace.”
CONVENŢIA MILITARĂ RUSO-ROMÂNĂ: „1. România se obligă a mobiliza
toate forţele sale de uscat şi de apă şi a ataca Austro-Ungaria cel mai târziu la 14 august
1916. 2. Armata rusă se obligă să atace în chipul cel mai energic pe tot frontul austriac. 3.
Rusia se obligă să trimită în Dobrogea două divizii de infanterie şi una de cavalerie, pentru
a coopera cu armata română contra armatei bulgare. Aliaţii se obligă a executa o hotărâtă
ofensivă prin armata lor de la Salonic cel mai târziu cu opt zile înainte de începerea atacului
României. 4. [...] se obligă a furniza României muniţiuni şi material.”

5.2. Beligeranţa (1916 - 1918)

Consiliul de Coroană, ţinut la Cotroceni la 14/27 august 1916, a hotărât intrarea

României în război numai împotriva Austro-Ungariei, căreia i s-a declarat război. Germania
(15 august), Turcia (17 august) şi Bulgaria (20 august) se vor solidariza cu aliata lor şi vor
declara război României. Conform planului de operaţiuni „Ipoteza Z”, trei armate române (în
total, 420.00 de militari) au acţionat la graniţa cu Austro-Ungaria pentru a elibera
Transilvania şi o armată (142.000 de militari) a acţionat de-a lungul graniţei de sud, cu scopul
de a apăra frontiera împotriva unui atac germano-bulgar şi pentru a asigura acoperirea
debarcării trupelor ruseşti în Dobrogea. România a intrat în război fără ajutorul promis din
partea Antantei. În urma mobilizării, armata română cuprindea 813.758 soldaţi şi 19.843
ofiţeri, dar din punct de vedere al echipamentului şi al aprovizionării situaţia era dificilă: cele
mai serioase deficienţe priveau artileria grea, mitralierele şi avioanele; mulţi militari aveau o
instrucţie insuficientă; de asemenea, numărul de locomotive şi vagoane era prea mic pentru a
asigura transportul operativ. Toate acestea aveau să se resimtă în timpul participării la război.

140
Obiectivul iniţial al armatei române era eliberarea Transilvaniei şi apoi înaintarea pe valea
Tisei şi pe valea Dunării pentru a tăia sursele de aprovizionare a armatei austro-ungare.
La 14 august 1916, România a intrat în războiul pentru unitatea naţională, declarând
război Austro-Ungariei şi trecând la eliberarea Transilvaniei, sub deviza „acum ori
niciodată”. Ofensiva peste Carpaţi a debutat victorios: militarii români au preluat sub control
principalele trecători ale Carpaţilor, au eliberat localităţile Braşov, Făgăraş, Miercurea-Ciuc,
Odorhei, Orşova Sf. Gheorghe, Gheorgheni şi Orşova, avansând până aproape de Sibiu şi
Sighişoara. Dar această înaintare entuziastă a fost oprită, ca urmare a victoriei obţinută în
sud, la Turtucaia (19 - 24 august 1916) de către germani şi bulgari. S-a creat o situaţie
dramatică: Antanta nu şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe ruseşti care să lupte
alături de români şi nu a început ofensiva în zona Salonic (prin care ar fi obligat Bulgaria să
nu atace România). În plus, contraofensiva austro-germană din Transilvania a silit armata
română să se retragă pe linia Carpaţilor, unde a avut loc „bătălia trecătorilor”. În Carpaţii
Orientali atacul duşman a fost oprit („Pe aici nu se trece”), dar la Jiu şi Olt frontul a fost rupt
şi România invadată. Inamicul a acţionat pe mai multe direcţii: în nord a înaintat pe valea
Oltului şi pe valea Jiului, în sud a ocupat Dobrogea şi a trecut Dunărea la Zimnicea. În acest
context, după lupte grele duse în octombrie-noiembrie 1916 pe Jiu, pe Olt, precum şi la
Neajlov-Argeş (16 – 20 noiembrie 1916), o mare parte a ţării, inclusiv Bucureştiul (23
noiembrie 1916), au intrat sub ocupaţie străină. Armata română a suferit pierderi grele în
oameni (250.000 de morţi, răniţi sau prizonieri) şi în echipament: două treimi din dotarea
individuală, jumătate din numărul de mitraliere şi un sfert din totalul tunurilor. După patru
luni de luptă, armata română pierdea două treimi din teritoriul naţional şi jumătate din
efectiv. Cauzele acestei înfrângeri au fost multiple: obiectivele încredinţate armatei române
erau ambiţioase, dar nerealiste; România era înconjurată din trei părţi de duşmani; în sud,
avea de apărat o frontieră de 1.700 km; avea o armată numeroasă, dar slab echipată şi lipsită
de experienţă; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile; planul de război obliga la ofensive pe
două fronturi.
La sfârşitul lunii noiembrie 1916, autorităţile şi armata română s-au retras în Moldova.
În acelaşi timp, zeci de mii de locuitori au luat drumul pribegiei spre Moldova, pentru a nu
rămâne sub ocupaţia inamicului. Retragerea s-a făcut în dezordine, mulţi bătrâni, femei şi
copii murind de foame şi de frig. Realitatea a arătat că guvernanţii nu au luat măsurile
necesare pentru dotarea corespunzătoare a armatei, iar planurile de acţiune militară s-au
dovedit nerealiste. În conştiinţa publică se va crea un curent împotriva liberalilor, vinovaţi de
„pierderile inutile” din campania anului 1916. Avându-se în vedere situaţia dificilă în care se
găsea ţara, autorităţile au decis să pună la adăpost în Rusia, temporar, tezaurul Băncii
Naţionale a României precum şi alte valori.
În teritoriul cucerit (Oltenia, Muntenia, Dobrogea), Puterile Centrale au organizat un
sever regim de ocupaţie militară care a produs mari pagube materiale şi multe suferinţe
populaţiei: rechiziţii, demontarea unor instalaţii industriale şi trimiterea lor în ţările
învingătoare, confiscarea mijloacelor de locomoţie şi a depozitelor de alimente, pedepsirea
celor ce nu se supuneau noilor autorităţi. Germania a dominat prin administraţia şi economia
organizate cu eficienţă teutonică. Alimentele au fost raţionalizate. Frontul s-a stabilizat în
final în sudul Moldovei (ianuarie 1917), pe linia Focşani - Galaţi. România a fost înfrântă,
dar nu a fost scoasă din luptă. Moldova reprezenta speranţa renaşterii statului român. La Iaşi,
oraş devenit capitală provizorie, s-a format un guvern de uniune naţională (11 decembrie
1916), condus de Ionel Brătianu, în care intrau şi conservatorii-democraţi în frunte cu Take
Ionescu. Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma agrară şi cea
electorală. Moralul scăzut al ostaşilor în urma înfrângerii suferite, teama faţă de posibilele

141
tulburări sociale şi revoluţia rusă din martie 1917 au dat impuls reformelor. Pentru
impulsionarea rezistenţei militare, la 23 martie 1917, regele Ferdinand a promis armatei
înfăptuirea celor două mari reforme (agrară şi electorală), iar Parlamentul a hotărât să
modifice Constituţia (iulie 1917) spre a facilita împlinirea acestor promisiuni.
Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în perioada 1917-1918. Resursele erau
insuficiente pentru o populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele au fost
agravate de izbucnirea unei epidemii de tifos, care a răpus peste 80.000 de oameni. Cu sprijinul
Antantei, până în mai 1917, armata română s-a refăcut şi a fost dotată cu armament modern. Ea
cuprindea 700.000 de militari din care 460.000 erau pregătiţi pentru operaţiuni, organizaţi în
Armata I şi Armata a II-a. La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o
misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot, sosită în ţară în octombrie
1916; totodată, s-au îmbunătăţit comunicaţiile şi s-a organizat „Crucea Roşie” sub patronajul
reginei Maria. Planul armatei române viza o ofensivă în zona Nămoloasa, în timp ce Puterile
Centrale mizau pe atacarea Moldovei de la sud la nord, în zona Oituz şi de la vest spre est, pe
valea Siretului.
Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917. Cu un moral bun şi cu o
dotare tehnică modernă, pusă la dispoziţie de aliaţii României, armata română a dejucat
planul comandamentului german de a scoate România din război, făcând imposibilă cucerirea
Moldovei. Generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăşti (11 - 19 iulie
1917), în cadrul efortului general aliat de pe fronturile de est şi vest de a învinge Puterile
Centrale. Dar succesul obţinut de armata română nu a putut fi exploatat. Situaţia din Galiţia şi
Bucovina se agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von
Mackensen profită de situaţie şi lansează o ofensivă menită să scoată România din război. În
bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie – 6 august 1917), ruşii se retrag din faţa atacului german. Dar
Armata I română reuşeşte să-i oprească pe germani, provocându-le pagube importante. În nord,
Armata a II-a română a reuşit să respingă un atac austro-german la Oituz (26 iulie – 9 august).
Ca urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie 1917 -
lovitura de stat bolşevică) au schimbat radical situaţia militară şi politică.
La bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au luat parte şi voluntari români din
monarhia austro-ungară aflaţi prizonieri în Rusia, la Darniţa. (Istoricul N. Iorga afirma că
«Darniţa a fost prima Alba-Iulia a românilor»). Armata română, comandată de adevărate
personalităţi militare, între care generalii Alexandru Averescu, Eremia Grigorescu,
Constantin Prezan, a făcut dovada unui înalt spirit de sacrificiu în apărarea teritoriului
naţional. Nepieritoare pagini de istorie au scris căpitanul Grigorie Ignat, Ecaterina Teodoroiu
ş.a.
Dar, la finele anului 1917, situaţia României s-a înrăutăţit ca urmare a ieşirii Rusiei
Sovietice din război. Trupele ruseşti (un milion de militari) au părăsit linia frontului într-o
totală dezordine, dedându-se la agitaţii bolşevice. Armatele ruseşti din Moldova, în curs de
dezmembrare, devin adevărate bande de jefuitori, comiţând jafuri, distrugeri şi provocând
incidente la Galaţi, Paşcani, Iaşi. Forţele române sunt transformate în forţe de poliţie pentru
zona din spatele frontului. Aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue să lupte singură.
Acest lucru era însă imposibil. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea,
dezarmându-i şi neutralizându-i pe ruşi. În replică, autorităţile bolşevice de la Petersburg au
recurs la măsuri dure: arestarea lui Constantin Diamandy – reprezentantul României în capitala
rusă (decembrie 1917), ruperea legăturilor diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea
tezaurului statului român.
La începutul anului 1918, presiunile Puterilor Centrale asupra României s-au
amplificat, cerându-se înlăturarea regelui Ferdinand şi încheierea grabnică a păcii.

142
Evenimentele din spaţiul rus şi ieşirea Rusiei din război prin semnarea armistiţiului şi a păcii
de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918), precum şi ocuparea Ucrainei de către trupele
germane şi austro-ungare, au împiedicat România să valorifice victoriile din anul 1917 şi au
obligat-o să semneze, la rândul său, armistiţiul de la Focşani (26 noiembrie / 9 decembrie
1917) şi pacea de la Bucureşti (24 aprilie / 7 mai 1918). În acest context, primul ministru Ion
I. C. Brătianu a demisionat, fiind urmat la guvern de Alexandru Averescu (ianuarie 1918) şi
apoi de conservatorul filogerman Alexandru Marghiloman (martie – octombrie 1918). După
ample dezbateri în Consiliul de Coroană (februarie - martie 1918), unde trebuia să se aleagă
între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic (căci frontul din Moldova
rămăsese descoperit în urma plecării armatei ruse), s-a optat pentru prima variantă. Între a fi
ocupată complet de inamic şi a supravieţui ca stat, s-a ales ultima soluţie. Misiunea
răspunderii acestei soluţii a fost încredinţată de rege guvernului condus de Alexandru
Marghiloman, care şi-a sacrificat viitorul politic în favoarea intereselor naţionale (el va fi
considerat de mulţi români un trădător). Astfel, guvernul Marghiloman a încheiat cu Puterile
Centrale pacea de la Bucureşti (la 24 aprilie 1918), care cuprindea prevederi dureroase:
Dobrogea era ocupată de Bulgaria; Austro-Ungaria lua o parte din Munţii Carpaţi, însumând
5.600 km2; Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe timp de 90 de ani, a comerţului
cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului; armata română era demobilizată, iar accesul
la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Dintr-
un teritoriu de 137.000 km2 cât avusese România înainte de război, rămânea sub ocupaţia
Puterilor Centrale o suprafaţă de 100.000 km2 (Dobrogea şi Muntenia până la Siret),
cuprinzând 72% din populaţie. Pacea de la Bucureşti, pe care regele Ferdinand a refuzat s-o
semneze, deşi umilitoare, permitea supravieţuirea statului român. Deşi prin Tratatul de la
Bucureşti România devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, guvernul a
obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.
În octombrie-noiembrie 1918, pe fondul succeselor militare ale Antantei, guvernul
condus de generalul Constantin Coandă (investit la 24 octombrie 1918), a proclamat
mobilizarea generală şi armata română a reintrat în război, pacea de la Bucureşti fiind
considerată un act nul şi neavenit. Sfârşitul războiului, 29 oct./11 nov. 1918, a găsit România
în tabăra învingătoare. Participarea sa la război a avut drept scop realizarea unităţii naţionale
pentru care a dat o imensă jertfa - aproximativ 800.000 morţi, răniţi, dispăruţi şi prizonieri.
La 18 noiembrie 1918, într-o atmosferă de entuziasm, regele Ferdinand şi regina Maria au
revenit la Bucureşti, fapt ce simboliza împlinirea idealului de întregire teritorială. Curând
după aceea s-a născut România Mare. Primul Război Mondial a oferit românilor prilejul de a
transpune în realitate ideea reunirii lor într-un singur stat. Dacă decizia efectivă de alipire a
noilor teritorii la Regatul Român a intrat în vigoare ca urmare a tratatelor de pace de la Paris
din 1919-1920, participarea la război a României, alături de Puterile Antantei - Franţa,
Anglia, Rusia şi, din 1915, Italia - a constituit argumentul hotărâtor pentru oamenii politici
români - în frunte cu Ion I.C. (Ionel) Brătianu - care au pledat cauza României la tratativele
de pace.

neutralitate - situaţia în care, în cazul unui conflict, o ţară nu face parte dintre beligeranţi.
germanofil - simpatizant al alianţei cu Germania.
„acum ori niciodată” - cuvinte care exprimau hotărârea de a intra în război pentru a se realiza Marea
Unire.
armistiţiu - înţelegere între adversari pentru oprirea temporară a luptelor.
casus foederis - clauza prevăzută într-un tratat de alianţă ce prevede, în anumite condiţii, obligaţia statelor
membre de a acţiona în comun.
neutralitate - situaţie juridică şi politică a unui stat care nu participă la războiul dintre alte state, neacordând
sprijin armat statelor aflate în război.

143
neutralitate permanentă - neutralitatea statelor care nu participă la nici un fel de alianţe militare.

6. MAREA UNIRE DIN 1918

Românii din teritoriile aflate sub dominaţie austro-ungară (Bucovina, Transilvania,

Banat), încurajaţi de intrarea patriei-mame în război (august 1916), sperau într-o apropiată
întregire. Această speranţă s-a păstrat, în ciuda insucceselor militare din toamna anului 1916
şi a măsurilor severe luate de autorităţile austriece în Bucovina şi de cele maghiare în
Transilvania (suspendarea unor publicaţii româneşti, urmărirea şi arestarea fruntaşilor
mişcării naţionale, interzicerea activităţilor politice ş.a.). Obligaţi să se înroleze în armata
austro-ungară, numeroşi ardeleni şi bucovineni au trecut linia frontului la fraţii lor români,
dovedindu-şi astfel credinţa în împlinirea idealului Marii Uniri. În mai/iunie 1917, un
contingent de ostaşi ardeleni şi bucovineni - foşti prizonieri în Rusia- s-a înrolat în armata
română.
Acţiunile vizând înfăptuirea României Mari s-au intensificat în 1918, când în Europa
centrală şi de sud-est au apărut o serie de factori favorizanţi: afirmarea ideii autodeterminării
popoarelor, în urma revoluţiei bolşevice din Rusia (1917) şi a publicării celor 14 puncte ale
preşedintelui american Wilson (ianuarie 1918); victoriile militare ale Antantei; izbucnirea
revoluţiilor de la Viena şi Budapesta (octombrie 1918); eşuarea încercărilor Curţii de la
Viena de salvare a imperiului austro-ungar (la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a
lansat manifestul „Către popoarele mele credincioase”, în care propunea federalizarea
Austro-Ungariei, dar această iniţiativă nu a avut succes); mutaţiile produse de război în
mentalitatea colectivă. Au existat o simultaneitate şi o convergenţă de acţiune în direcţia
realizării Marii Uniri. Astfel, eforturile diplomatice şi militare ale statului român s-au împletit
cu acţiunile pentru autodeterminare naţională ale românilor din teritoriile aflate sub dominaţie
străină. Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul
primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul Ţarist şi cel Austro-
Ungar. Unirea cu Regatul României a acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării pe
plan internaţional a principiului autodeterminării şi a celui al naţionalităţilor.

6.1. Basarabia

a) Autonomia. În fruntea mişcării pentru autonomie, s-a aflat Partidul Naţional

Moldovenesc, creat pe 3 aprilie (martie, pe stil vechi) 1917 şi avându-l în frunte pe Vasile
Stroescu. Începând cu aprilie 1917, în Chişinău şi în celelalte centre urbane s-a trecut la
organizarea unor întruniri unde se discuta despre atitudinea ce trebuia adoptată în noul
context determinat de revoluţia rusă. Ideile fundamentale erau obţinerea autonomiei,
menţinerea ordinii, alegerea unor organe reprezentative ale populaţiei româneşti, înfăptuirea
reformelor economico-sociale: la întrunirea delegaţilor cooperativelor săteşti (6/19 aprilie
1917) s-a solicitat autonomia administrativă, religioasă, şcolară şi economică pentru
Basarabia; cu ocazia marii adunări de la Odessa, din 18 aprilie / 1 mai 1917, la care au
participat peste 10.000 de militari români, precum şi numeroşi profesori, preoţi şi studenţi, s-
a hotărât formarea „cohortelor ostăşeşti” pentru menţinerea ordinii publice tulburată de
trupele ruseşti în dezagregare; congresul preoţimii organizat la Chişinău pe 19 aprilie / 2 mai
-20 aprilie / 3 mai 1917 a solicitat formarea unui „Înalt for cu atribuţii legislative şi
executive”; dascălii basarabeni cereau introducerea alfabetului latin în şcoală.
Dacă în primăvara anului 1917 predomina ideea de autonomie a Basarabiei în cadrul
statului federativ rus (atitudine determinată de teama de Rusia şi de urmările în planul

144
mentalităţii produsă de îndelungata stăpânire ţaristă), treptat, sub impulsul unui puternic proces
de redeşteptare naţională a devenit predominantă aspiraţia unirii cu România. Procesul de
redeşteptare naţională a fost încurajat de diverşi factori: rolul mobilizator al gazetei „Cuvânt
moldovenesc” care-i chema pe basarabeni la „deşteptare din somnul de moarte”; hotărârea
voluntarilor ardeleni şi bucovineni de a lupta în armata română pentru înfăptuirea Marii Uniri
(manifestul de la Darniţa, 13/26 aprilie 1917); contribuţia intelectualilor din Ardeal, Bucovina
şi vechiul Regat (refugiaţi în Basarabia) la tipărirea unor cărţi şi abecedare în limba română,
organizarea cercurilor de istorie, geografie şi cântec românesc, editarea ziarului „Ardealul” sub
redacţia lui Onisifor Ghibu (octombrie 1917); întâlnirile soldaţilor basarabeni cu românii din
celelalte teritorii, pe front, în spitalele de răniţi, în lagărele de prizonieri.
Tendinţele Ucrainei de a-şi extinde stăpânirea asupra acestei provincii au avut ca
rezultat, în vara anului 1917, intensificarea mişcării pentru autonomia Basarabiei. Partidul
Naţional Moldovenesc s-a străduit să dea coerenţă acţiunilor populaţiei dintre Prut şi Nistru şi
să apere Basarabia atât de pretenţiile naţionaliştilor ucraineni, care doreau s-o integreze într-o
Ucraină independentă, cât şi de bolşevicii ruşi, care încercau s-o câştige de partea revoluţiei
proletare. În octombrie 1917 se desfăşoară la Chişinău „Congresul ostaşilor moldoveni” care
a proclamat „autonomia teritorială şi politică a Basarabiei' şi a decis constituirea unui organ
reprezentativ al Basarabiei numit Sfatul Ţării, avându-l ca preşedinte pe Ion Inculeţ . Puterea
executivă era exercitată de Consiliul de directori generali, care îl avea în frunte pe Petre
Erhan. Realizarea deplină a autonomiei îşi găsea expresia în proclamarea Republicii
Democratice Moldoveneşti (2 decembrie 1917), membră cu drepturi egale a Republicii
Federative Ruse.
b) Unirea cu România. În lunile următoare, însă, situaţia Basarabiei se agravează.
Destrămarea armatei ruse, intensificarea agitaţiilor bolşevice ameninţau securitatea politică şi
militară a teritoriului rămas neocupat. Pentru a pune capăt anarhiei create pe teritoriul
Basarabiei, Consiliul de directori generali a cerut guvernului român să trimită trupe. Acestea au
restabilit ordinea şi prestigiul Sfatului Ţării (ianuarie 1918). În consecinţă, la 13 ianuarie 1918,
guvernul Rusiei Sovietice a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi i-a sechestrat tezaurul,
care fusese transportat la Petrograd înainte de ocuparea Bucureştiului. În noile condiţii, Sfatul
Ţării a hotărât independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti (24 ianuarie 1918). Ultima
etapă a autodeterminării Basarabiei s-a realizat prin actul din 27 martie 1918. Sfatul Ţării a
hotărât cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România. În Actul citit de deputatul Ion
Buzdugan erau formulate „bazele” pe care se realiza unirea: Sfatul Ţării urma să funcţioneze
până la înfăptuirea reformei agrare; Basarabia îşi păstra autonomia provincială; drepturile
minorităţilor trebuiau respectate; această provincie era reprezentată în Consiliul de Miniştrii de
doi miniştrii fără portofoliu, iar în parlament de un număr proporţional cu totalul populaţiei din
acest teritoriu; erau garantate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Rezultatul votului a fost
comunicat preşedintelui Consiliului de Miniştri, Alexandru Marghiloman, aflat la Chişinău.
Prin Decretul regal nr. 842/22 aprilie 1918, regele a promulgat actul Unirii.

6.2. Bucovina

a) Autonomia. Încă din perioada războiului, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina

erau organizaţi în Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Aceasta a susţinut
intrarea României în război alături de Antanta.
Situaţia s-a complicat după semnarea păcii de la Brest-Litowsk (18 februarie 1918).
Asupra provinciei ridica pretenţii Ucraina. Ca răspuns la Manifestul adresat de împăratul
Carol I (3 octombrie 1918) privind organizarea federalistă a Austro-Ungariei, deputaţii

145
români din Clubul Parlamentar din Viena au transformat acest organism în Consiliul
Naţional Român din Austria, avându-i în conducere pe Constantin Iosipescu-Grecul şi pe
liderul socialist George Grigorovici. La 9 octombrie 1918, C.N.R. a cerut oficial, în nu mele
naţiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune. Deputaţii ucraineni,
bazându-se pe sprijinul trupelor ucrainene, s-au opus, deoarece ridicau pretenţii asupra nordului
Bucovinei. La 11/24 octombrie 1918, un grup de intelectuali de la Universitatea din Cernăuţi,
condus de profesorul Sextil Puşcariu, a scos ziarul „Glasul Bucovinei”, care a influenţat
puternic conştiinţa colectivă; voluntarii bucovineni, foşti militari în armata austro-ungară, aflaţi
în Basarabia, au exprimat sprijinul pentru unire. La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14
octombrie 1918 s-a convocat o adunare naţională la Cernăuţi, care s-a proclamat Adunare
Constituantă. Aceasta a hotărât „unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româneşti
din imperiu într-un stat naţional independent. Tot atunci s-a format Consiliul Naţional, ca
organism reprezentativ, şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor.
Situaţia Bucovinei s-a complicat în această perioadă. Adunarea Ucraineană, susţinută
de Aurel Onciul (fost deputat român în Parlamentul austriac), acţiona pentru încorporarea
nordului Bucovinei. În aceste împrejurări, Consiliul Naţional a solicitat sprijinul armatei româ-
ne. Guvernul român a aprobat, la 23 octombrie 1918, intrarea unei divizii în Bucovina şi a
informat guvernul austriac în privinţa acestei decizii. La 12 noiembrie 1918, Consiliul Naţional
a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei”. Faza autonomiei se
încheia, trecându-se la etapa a doua.
b) Unirea cu România. Prin integrarea Bucovinei la România, urma să se asigure
acestei provincii condiţiile necesare unei dezvoltări progresive. Tratativele purtate cu
reprezentanţii guvernului de la Iaşi au dus la convocarea Congresului General al Bucovinei
pentru data de 15 noiembrie 1918. Întrunit la data stabilită, Congresul a votat în unanimitate
unirea necondiţionată a Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat locuitorii
germani şi polonezi. Evreii şi ucrainenii au refuzat să participe. Unirea Bucovinei cu
România a fost consfinţită de regele Ferdinand prin Decretul-lege din 18 decembrie 1918.

6.3. Transilvania

a) Autonomia. În Transilvania, mişcarea pentru autodeterminare a avut un caracter

popular mai accentuat. Ea s-a bucurat de adeziunea unanimă a populaţiei româneşti. În 1918,
emigraţia română din Transilvania, Bucovina şi Regatul României şi-a intensificat activitatea în
vestul Europei. La 20 septembrie 1918, s-a format, la Paris, Consiliul Naţional pentru Unitatea
Românilor, recunoscut de guvernele francez, englez şi italian, ca reprezentant al tuturor
românilor.
În Transilvania, în septembrie 1918 şi-au reluat activitatea cele două forţe politice ro -
mâneşti: Partidul Naţional Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.). Românii au
anunţat oficial hotărârea de autodeterminare prin Declaraţia de la Oradea din 29 septembrie
1918, elaborată de cele două partide. Aceasta este o declaraţie de principii în care se regăsesc
principalele componente ale conceptului wilsonian de autodeterminare pe baza principiului
naţionalităţilor: libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii
naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Declaraţia era adresată Parlamentului Ungariei,
unde a fost citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie
1918. Această declaraţie a căpătat valoarea unei proclamaţii de independenţă. La 18
octombrie 1918, se constituia, la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (C.N.R.C.),
ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din câte şase membri din fiecare

146
partid (P.N.R. şi P.S.D.). El a devenit centrul de coordonare al mişcării naţionale din
Transilvania, mutându-şi sediul la Arad în 21 octombrie / 3 noiembrie 1918.
În noiembrie, în întreaga Transilvanie s-au format, după modelul C.N.R.C., consilii şi
gărzi naţionale locale. Acestea au preluat controlul politic şi administrativ în întreaga
provincie, reuşind să menţină ordinea în Transilvania. La 9 noiembrie 1918, C.N.R.C. adresa
o notă ultimativă guvernului ungar, cerând „întreaga putere de guvernare”. În acest context,
s-au desfăşurat la Arad în 13-14 noiembrie 1918 tratativele cu reprezentanţii guvernului
ungar, conduse, din partea română, de Iuliu Maniu. Aceştia au recunoscut organismele
politice româneşti, dar au oferit românilor doar autonomia administrativă a Transilvaniei,
după modelul cantonal elveţian. Propunerea părţii ungare a fost respinsă, Iuliu Maniu
declarând categoric că dorinţa românilor era „despărţirea totală” de Ungaria.
b) Unirea cu România. Manifestul Către popoarele lumii adresat de C.N.R.C., la 5
noiembrie 1918, lumii civilizate demonstrează opiniei publice mondiale că unirea
Transilvaniei cu România este voinţa întregii naţiuni române. C.N.R.C. a decis, în acelaşi
timp, convocarea unei mari adunări care să dea expresie voinţei românilor transilvăneni. La 7
noiembrie 1918, s-a publicat textul convocării, la Alba Iulia, a Adunării Naţionale a
Românilor pentru 18 noiembrie 1918. Manifestarea a avut un caracter plebiscitar. La
Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, au participat peste 100.000 de oameni şi 1.228 delegaţi
aleşi. Adunarea, deschisă de Gheorghe Pop de Băseşti, a adoptat în unanimitate declaraţia
solemnă. Decizia de unire a Transilvaniei cu România a fost însoţită de un program de înnoiri
ce a direcţionat dezvoltarea ulterioară a ţării. În Rezoluţia unirii, căreia i-a dat citire Vasile
Goldiş, se preciza că:
„I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi
prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor
români si a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi
dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre. II.
Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus-indicate autonomie provizorie până la întrunirea
Constituantei, aleasă pe baza votului universal. III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la
alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele: 3. Înfăptuirea desăvârşită a
unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret pentru
ambele sexe în vârstă de 21 de ani. 4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera
propagandă a tuturor gândirilor omeneşti. 5. Reforma agrară radicală. 6. Muncitorimii industriale i se
asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române Adunarea Naţională hotărăşte instituirea
unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând
şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în
interesul naţiunii.”
La 18 noiembrie s-a constituit Marele Sfat Naţional (cu rol de for legislativ), care a
desemnat ca organ executiv Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu. Prin Decretul nr.
3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu România.
Astfel, se desăvârşea formarea României Mari. Noul stat românesc, având o suprafaţă de
295.049 km2 şi o populaţie de peste 18 milioane locuitori, a fost recunoscut pe plan inter-
naţional prin tratatele de pace încheiate la Paris în anii 1919-1920.

autodeterminare – dreptul unei naţiuni de a-şi alege statutul politic şi calea de dezvoltare
egalitate confesională – principiu conform căruia toate cultele recunoscute ale unui stat sunt egale.
egalitate politică – principiu conform căruia toţi cetăţenii unui stat au aceleaşi drepturi şi aceleaşi
îndatoriri politice.
federalizare - constituirea unei uniuni din mai multe state autonome în cadrul unui stat unitar cu un
guvern central.

147
Marea Unire – proces politic-naţional în urma căruia provinciile româneşti (Basarabia, Bucovina şi
Transilvania) s-au unit cu Vechiul Regat.
partid etnic – partid bazat (creat) pe apartenenţa etnică a membrilor săi.
ratificare - acţiune prin care un tratat sau o convenţie sunt aprobate de statele semnatare prin intermediul
organelor lor legislative.
România Mare – stat rezultat în urma evenimentelor din 1918, când provinciile româneşti care
aparţinuseră Imperiului Austro-Ungar şi celui Ţarist s-au unit cu România.
stat naţional unitar – concept politic referitor la un stat aparţinând unei naţiuni; stat care formează un
singur tot (fără provincii autonome).
unificare administrativă – proces în urma căruia este cuprinsă într-un sistem unic administraţia unui stat.
vot universal – drept acordat tuturor cetăţenilor unei ţări indiferent de rasă, naţionalitate, sex, credinţă
religioasă, grad de pregătire şi stare materială de a participa la alegerile care desemnează organele
reprezentative ale unui stat.

Mişcări naţionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea . În zona

Balcanilor se dezvoltă după 1815 primele mişcări naţionale, care pun în cauză Actul final al
Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formează un veritabil mozaic etnic dar
între provinciile din zona respectivă există o anumită unitate dată de religia ortodoxă. În 1821
grecii încep lupta de eliberare naţională prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru
Ipsilanti şi sprijinită de Rusia. În ianuarie 1822 Grecia îşi proclamă independenţa la care turcii
răspund cu masacrarea a 22.000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina
intervenţia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit să recunoască statul grec prin
tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia naştere statul naţional grec. Mişcarea
naţională s-a extins în perioada următoare. Apar tot mai multe societăţi secrete: „carbonarii” în
Italia, „comuneros” în Spania, „Burchenschaften” în statele germane, „Frăţia” în Ţara
Românească, care vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă.
În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi naţională împotriva hotărârii
marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenţa
Belgiei la 4 octombrie 1830, independenţă recunoscută de Olanda în 1839. Aspiraţiile
naţionale au avut un rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revoluţiilor de la 1848. Ele
au determinat fie o mişcare de desprindere a naţiunilor dintr-un imperiu formându-se state
naţionale – cazul Imperiului Habsburgic – fie una de reunire într-un stat naţional a unor
unităţi statale separate (Germania), fie mixtă, de deprindere de sub dominaţia străină şi de
reunire (Italia, România).
Unificarea naţională. După 1848 în centrul vieţii politice şi social-culturale a
Principatelor Române se află ideea înfăptuirii unităţii naţionale. Situaţia internaţională de după
războiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabilă îndeplinirii acestui ideal. Unirea
Principatelor Române este luată în discuţia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind
o problemă europeană. Marile puteri au hotărât aici consultarea românilor cu privire la unire,
prin intermediul unor Adunări ad-hoc. Acestea, convocate în anul 1857 la Bucureşti şi Iaşi, se
pronunţă în unanimitate pentru unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.
Ignorând propunerile Adunărilor ad-hoc, Convenţia de la Paris din 1858 a trasat un cadru
incomplet pentru unirea celor două Principate Române. Trecând peste prevederile Convenţiei şi
impunându-şi propria voinţă românii aleg, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859
în Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiaşi domnitor în
ambele Principate a avut rolul hotărâtor în înfăptuirea Unirii.
Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite: războiul,
acţiunea revoluţionară şi calea diplomatică. Iniţiativa acţiunii de unificare a avut-o Piemontul al
cărui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni.

148
Artizanul acesteia a fost însă Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852. Prima etapă a fost
războiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obţinut promisiunea de
sprijin din partea Franţei. Armata franco-piemonteză îi învinge pe austrieci la Magenta şi
Solferino. Prin pacea încheiată, Piemontul eliberează Lombardia, dar Veneţia rămâne
austriecilor. Franţa primea în schimb Nisa şi Savoia. A doua etapă este reprezentată de cele
două acţiuni revoluţionare: ducatele Parma, Modena, Romagna şi Toscana care au răsturnat
vechiul regim şi s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declanşat o revoluţie naţională în Sicilia
care aparţinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au
eliberat Sicilia şi apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea
mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea.
Rămâneau în afara statului italian Veneţia, deţinută de habsburgi şi Statul papal apărat de
francezi. În 1866, când izbucneşte războiul dintre Prusia şi Austria, Italia se aliază cu Prusia şi
în urma victoriei asupra Austriei, Italia obţine Veneţia. Unificarea Italiei se încheie în 1870,
când trupele franceze se retrag din Roma care este proclamată capitala statului italian.
Unificarea Germaniei a fost pregătită economic prin uniunea vamală (Zollverein)
iniţiată de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Austria
dorea ca unificarea statelor germane să se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria şi
Prusia a dominat procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, susţinută de cancelarul
Bismarck, s-a realizat în urma a trei războaie iniţiate de Prusia. Primul, în 1864, împotriva
Danemarcei, pentru ducatele germane Schleswig şi Hollstein. Prusia, aliată cu Austria,
declară război Danemarcei, pe care o înving. Danemarca cedează ducatele care sunt împărţite
între Prusia şi Austria. În 1866 izbucneşte conflictul între Prusia şi Austria din care
victorioasă iese Prusia, în bătălia de la Sadova. Prin tratatul de la Praga, din august 1866,
Austria este exclusă din Confederaţia Germană. Prusia pune bazele Confederaţiei Germane
de Nord. Din Confederaţie nu fac parte statele din sud, care erau susţinute de Franţa.
Unificarea Germaniei se încheie în urma războiului Prusiei cu Franţa, din 1870-1871. Armata
franceză suferă o umilitoare înfrângere şi capitulează la Sedan. Statele germane din sud intră
în Confederaţie. Acest moment marchează practic încheierea procesului de unificare a
Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împărat al Germaniei
în Sala Oglinzilor din Versailles. Germania anexa două provincii franceze: Alsacia şi Lorena.
După 1871 ideea naţională şi-a schimbat în parte esenţa. În anumite state (Franţa,
Germania) ideea naţională a fost exacerbată ajungându-se uneori până la şovinism şi
xenofobie. La alte popoare, îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor naţionale
sau desăvârşirea unităţii naţionale, naţionalismul îşi păstrează forma romantică şi liberală.
Menţinerea imperiilor multinaţionale la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea a făcut ca problema naţională să devină tot mai tensionată.
Odată constituite, statele-naţiune au promovat la sfârşitul secolului al XIX-lea un alt tip
de naţionalism, cel al dominaţiei şi cuceririi. Este cel care creează ierarhii între naţiuni şi chiar
neagă dreptul la existenţă al unor naţiuni. În mod paradoxal, curentul apare în Franţa, este
cunoscut şi în Anglia sau în Rusia, dar va fi împins la extrem în Germania, unde va îmbrăca
forme agresive, xenofobe şi antisemite. Noul context politic internaţional blochează dorinţa de
emancipare a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi, slovaci, sloveni, croaţi, polonezi)
sau a românilor din Transilvania. Instalarea în 1867 a dualismului austro-ungar a avut
consecinţe nefaste pentru Românii din afara graniţelor. Majoritatea lor, respectiv cei din
Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, se aflau sub autoritatea maghiară; cei din Bucovina
trăiau sub guvernarea austriacă. Ungaria, sub a cărei autoritate se aflau majoritatea românilor
din monarhia dualistă, a căutat să dea statului un caracter maghiar, promovând naţionalismul şi
urmărind asimilarea minorităţilor din stat. Românii şi-au declarat opoziţia categorică faţă de

149
dualism încă din momentul proclamării sale. Prima manifestare deschisă împotriva dualismului
a fost Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a programului din 1848, prin care se solicita
autonomia Transilvaniei şi se cerea aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864.
În 1869, au fost create cele două partide naţionale: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi
Ungaria (la Timişoara, în ianuarie) şi Partidul Naţional Român din Transilvania (la Miercurea
Sibiului, în martie). Partidul Naţional Român din Transilvania milita pentru recunoaşterea
autonomiei Transilvaniei (obiectiv principal) şi împotriva legilor prin care se urmărea
deznaţionalizarea naţiunii române (legea naţionalităţilor şi legea învăţământului, adoptate de
Parlamentul Ungariei în decembrie 1868, potrivit cărora în Ungaria exista o singură naţiune,
cea maghiară, şi o singură limbă oficială, limba maghiară). Cele două partide au fuzionat în
1881, formând Partidul Naţional Român. Partidul a adoptat tactica pasivismului politic şi nu a
participat la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta, declarând că refuză să recunoască
actul din 1867. Programul partidului avea ca prevedere centrală autonomia Transilvaniei.
Apogeul politicii româneşti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892.
Memorandumul nu conţinea cereri noi, dar se opunea anexării Transilvaniei la Ungaria şi
critica maghiarizarea forţată, revendicând drepturi pentru naţionalităţi. Principalilor conducători
ai acţiunii, în frunte cu Ion Raţiu, li s-a intentat procesul de la Cluj din 1894, fiind condamnaţi
la închisoare. La cererea regelui Carol I, împăratul i-a graţiat pe memorandişti. Deşi
neîmplinită, mişcarea memorandistă a reprezentant apogeul tacticii pasiviste, având un puternic
ecou european. La începutul secolului al XX-lea s-au afirmat noi fruntaşi politici români,
îndeosebi tinerii „tribunişti” (Ioan Slavici, Eugen Brote ş.a.), grupaţi în jurul gazetei politice
„Tribuna”. Aceasta şi-a început apariţia în aprilie 1884, la Sibiu, şi susţinea ideea autonomiei
etnice a românilor din întreaga Ungarie. La începutul secolului al XX-lea, tinerii tribunişti au
decis aplicarea activismului, idee susţinută totodată de liberalii aflaţi la putere în România.
Astfel, în 1905, Partidul Naţional Român a renunţat la pasivismul politic şi la cererea
tradiţională privind recunoaşterea autonomiei Transilvaniei, reintrând în viaţa politică a
Ungariei. Obiectivul său principal era acum recunoaşterea individualităţii politice a
românilor în cadrul statului maghiar.
În aceeaşi situaţie se găseau însă şi finlandezii, polonezii ori locuitorii statelor baltice,
precum şi celelalte popoare incluse în Imperiul Rus. Deşi în evident declin, şi Imperiul
Otoman continua să blocheze aspiraţia spre independenţă a popoarelor balcanice. În 1912 are
loc primul război balcanic dintre Grecia, Serbia şi Bulgaria pe de o parte şi Imperiul Otoman
pe de altă parte, pentru eliberarea de sub stăpânirea otomană a tuturor teritoriilor balcanice.
Neînţelegerile privind împărţirea acestora duc la izbucnirea, unui nou război, în 1913, între
Bulgaria şi fostele aliate Grecia şi Serbia , în care se va implica şi România. Pacea de la
Bucureşti din 1913 punea capăt conflictului printr-o nouă împărţire a teritoriilor eliberate. Se
constituia şi statul naţional albanez.
Confruntarea dintre „naţiunile dominante”, pe de o parte, şi aspiraţia spre libertate a
naţiunilor dominate, pe de altă parte, a condus spre declanşarea Primului Război Mondial. Nu
întâmplător, unul dintre principiile care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptului tuturor
popoarelor la autodeterminare. În fapt însă, deşi pacea de la Versailles recunoaşte aspiraţiile
naţionale, nu face acest lucru decât pentru puterile învingătoare, creând astfel dorinţa de
revanşă.
Primul război mondial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a statelor
naţionale din Europa. De la un continent dominat de imperii multinaţionale s-a ajuns la unul în
care, în linii generale, a învins principiul autodeterminării naţionale. Dreptul popoarelor la
autodeterminare a fost unul din cele 14 puncte ale programului propus de preşedintele american
W. Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Aplicarea acestui principiu a permis

150
constituirea a noi state naţionale în urma dezmembrării Imperiului Austro-Ungar şi Rus. Se
formează astfel Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda.
Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungară s-au unit cu Serbia în regatul Sârbo-Croato-
Sloven, care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. România şi-a desăvârşit unitatea
naţională prin unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat. După primul
război mondial naţionalismul a luat forma radicală a ultra-naţionalismului care a stat la baza
ideologiilor fasciste. S-au instaurat regimuri totalitare în mai multe ţări europene, unele dintre
ele promovând o politică revizionistă, care a condus la declanşarea unui nou război mondial.
Primul Război Mondial a pus capăt definitiv încrederii europenilor în raţionalitatea
acţiunilor fiinţei umane. Mai mult, civilizaţia bătrânului continent era pusă în cauză de unii
gânditori europeni, care, precum Oswald Spengler, vorbeau despre un declin al Occidentului.
În această atmosferă, marcată şi de trauma Marii Conflagraţii, modernizarea şi-a continuat
totuşi drumul în formula consacrată în veacul al XIX-lea: progres tehnologic şi dezvoltare
industrială în economie, urbanizare accentuată, instrucţie şcolară tot mai accesibilă,
emancipare intelectuală şi americanizare în plan social, respectiv democraţie liberală în
spaţiul politic. Numai că au existat reacţii violente la adresa acestui model, favorizate fie de
modernizarea incompletă a unor componente ale societăţilor respective ori de imaturitatea
civică a societăţii de masă, fie de dezamăgirea provocată de întocmirile politice interne sau
internaţionale care au urmat Primului Război Mondial. Aceste reacţii, materializate prin
instituirea regimurilor totalitare interbelice (comunist, fascist, nazist etc.) sau a celor
autoritare (Polonia, Portugalia, România etc.), vizau în fapt sistemul democraţiei liberale,
căruia i se reproşa fragmentarea puterii şi discontinuitatea în urmărirea unui proiect politic.
Imediat ce elitele elene, româneşti, sârbe, bulgare sau poloneze au fondat propriile
state, şi-au construit şi promovat, prin ample politici educaţionale ori de propagandă,
identitatea lor naţională. Cât priveşte acţiunea de modernizare culturală, economică, politică
sau socială, aceasta cădea tot în sarcina statului. În linii mari, partidele politice din aceste ţări,
deşi apropiate între ele prin ideologia naţională, pe care o adoptaseră fără echivoc, se
deosebeau cu privire la felul în care vedeau modernizarea. Partidele de orientare liberală sau
de stânga credeau că imitaţia modelului occidental ducea inevitabil la modernizarea rapidă a
societăţii şi la sincronizarea cu civilizaţia Europei vestice. Partidele conservatoare ori de
dreapta susţineau un ritm mai lent al modernizării pentru a nu bulversa întocmirile
funcţionale, tradiţionale, precum şi pentru o mai mare atenţie în adecvarea formelor
occidentale împrumutate la fondul autohton.
După cel de-al Doilea Război Mondial, ideea de naţiune etnică intră într-un con de
umbră, fiind tot mai mult asociată conflictelor armate, mondiale sau regionale, care au
devastat secolul XX. În locul său este pusă naţiunea civică, care ignoră originea etnică şi
evidenţiază calitatea de cetăţean al unui stat.

IDENTITATEA EUROPEANĂ

La mijlocul anilor '90, după niciun secol de existenţă, statul naţional constituit pe baze
etnice îşi demonstrase avantajele, dar şi limitele. Elanul revoluţionar specific secolului al XIX-lea
s-a aflat la originea modernizării Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale
umanităţii, cele două războaie mondiale. Harta politică a Europei a fost reconfigurată, răspunzând
unor mai vechi nevoi de identitate naţională, dar au fost frecvente situaţiile în care statele
naţionale s-au ridicat unul împotriva celuilalt. Închis în propriile graniţe, statul naţional nu mai
răspundea nici nevoilor dezvoltării economice. Statelor europene le era tot mai greu să facă faţă
concurenţei cu alte zone economice, în special cu cea nord-americană.

151
 Soluţia imaginată de europeni a fost una deosebit de îndrăzneaţă pentru contextul
politic al acelui moment istoric: unitatea. Ideea în sine nu era nouă. Au existat numeroase
încercări de a pune lumea europeană sub semnul unor valori comune şi al unei conduceri
comune. Primele tentative temporar reuşite aparţin antichităţii greco-romane Imperiul
Roman), civilizaţia din care şi astăzi mai toţi europenii îşi revendică identitatea. I-a urmat
încercarea de creare a Europei creştine (Imperiul Carolingian), stindard sub care generaţii
întregi de cavaleri şi oameni politici au luptat împotriva „necredincioşilor”. Din acest motiv,
baza identităţii europene o constituie civilizaţia greacă, alcătuirea politică romană şi creş-
tinismul. De-a lungul istoriei, această identitate s-a îmbogăţit cu valori diverse ţinând de
existenţa statului de drept, a democraţiei, respectului pentru drepturile omului, supremaţiei
legii, economiei libere de piaţă şi concurenţei loiale etc. Animaţi de valori mai curând
seculare, suveranii Franţei încearcă în două rânduri să se impună în fruntea unei Europe unite
(Ludovic al XIV-lea şi Napoleon Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele
culturale, Europa încercând în mai multe rânduri să se autodefinească fie pe principiile
umanismului şi raţionalismului, fie pe cele ale libertăţii şi democraţiei. În ciuda intereselor
naţionale ale fiecărui stat, a păstrării identităţii naţionale, un vis vechi al europenilor la o
confederaţie europeană, se manifestă în faza unui proiect propus de contele Henri de Saint-
Simon, încă de la Congresul de pace de la Viena (1814-1815). Mai târziu, Mazzini lansează
proiectul unei federaţii de republici europene (1834), iar cartea lui Joseph Proudhon – Despre
principiul federator (1863) – propune crearea unor entităţi politice pentru securitate şi
progres economic pe baza principiului asocierii. În secolul al XX-lea, excesul ideologic a
condus la explozia orgoliilor naţionale, manifestată prin cele două războaie mondiale.
În anii 1920, Richard Coudenhove-Kalergi punea în circulaţie ideea PanEuropei
(1922), un organism care ar fi reunit ţările bătrânului continent, iniţial într-o uniune vamală,
apoi într-un sistem politic confederal parlamentar. Asemenea lui Kalergi, răspunzând
aserţiunilor pesimiste ale celor care vorbeau despre declinul civilizaţiei continentale, Carlo
Sforza stăruia asupra unor State Unite ale Europei (precum altădată Victor Hugo), iar
Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, propunea Adunării Generale a Societăţii
Naţiunilor înfiinţarea unei „uniuni federale europene” (7 septembrie 1929). Toate acestea
aminteau de mai vechile proiecte europene datorate ducelui de Sully (secolul al XVII-lea) ori
lui Saint-Simon (1814). După al Doilea Război Mondial, Occidentul a căutat soluţii
postnaţionale pentru viitorul european. Pornind de la noua realitate geopolitică, la 19
septembrie 1946, fostul premier englez Winston Churchill, cu prilejul unei conferinţe la
Universitatea din Zürich, propune constituirea unor state unite ale Europei. În acelaşi an,
Charles de Gaulle lansează ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. În ţările care
fuseseră ocupate de nazişti, numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea unei
viitoare unităţi europene: în Franţa mişcarea „Lupta”, în Italia grupul numit „Partidul de
acţiune”. În 1949, într-un eseu pe această temă, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset,
identificând coexistenţa a două dimensiuni în cadrul naţiunilor europene, susţinea viziunea
„Statelor Unite ale Europei”.
Situaţia în care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-lea a impus cu necesitate
parcurgerea drumului de la intenţie la realitate. Proiectele privind formarea Europei unite au
fost reluate, având ca bază reconcilierea franco-germană şi asigurarea, prin legături
economice stimulative, a unei pieţe comune care să asigure dezvoltarea economică a statelor
membre. În anul 1950, Planul (Declaraţia) Schuman deschidea calea spre construirea cadrului
identitar european, pornind de la valorile democratice comune, dar fără a contesta tradiţiile
moştenirea naţională şi culturală a statelor membre ale noii structuri politice. Primul
organism politic continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Apoi, în 1951, şase

152
state (Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au format
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului. În 1957, reprezentanţii acestora au semnat
Tratatul de la Roma, fundamentul Comunităţii Economice Europene, numită şi Piaţa
Comună. În timp, statele membre ale Comunităţii au dezvoltat politici comune, care au fost
preluate de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană (UE) a fost constituită prin Tratatul de la
Maastricht (7 februarie 1992), care avea o componentă politică (privind armonizarea
sistemului politic european) şi una economică (formarea Uniunii Economice şi Monetare -
respectiv adoptarea monedei unice – euro, intrată în circulaţie din anul 2002). În 2004, a fost
elaborat textul unei Constituţii a Uniunii.
Măsurile de ordin administrativ au făcut ca procesul de integrare a statelor europene să
ajungă la un nivel foarte avansat, care a presupus dezvoltarea unei largi zone economice de
liber schimb ce include în acest moment 27 de state membre care funcţionează pe principiile
libertăţii de mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor. În afara intereselor
dictate de competiţia economică, se mai află ceva în spatele construcţiei europene?
Răspunsul dat a fost în general pozitiv şi s-a referit la existenţa unei identităţi europene.
Adică a unui set de valori comune, a unor idei forţă care au traversat istoria Europei. Prima
dintre acestea ar fi ideea de libertate. Invocată încă din Renaştere, nevoia de libertate a fost
consacrată prin Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Istoria Europei este una a
luptei pentru libertate, a ţăranilor, a oraşelor sau naţiunilor. Din secolul al XIX-lea, societatea
europeană se concentrează pe obţinerea libertăţii de opinie şi a libertăţii presei, a libertăţii
individuale şi a dreptului la vot pentru tot mai largi categorii sociale.
Criza liberalismului şi punerea sa în discuţie de către opţiunile autoritariste şi
colectivist-corporatiste (fascismul, comunismul) a semnalat limitele acestei doctrine,
indicând necesitatea regândirii ei. Dar anii '80 şi `90 au propulsat în avanscena social-politică
drepturile omului şi ale cetăţeanului. Din acest moment, Europa şi-a pus întreaga experienţă
şi pricepere în slujba cetăţenilor, conceptelor de libertate şi democraţie adăugându-li-se cele
de toleranţă şi diversitate, acceptarea valorilor celuilalt, pacea. Să fie identitatea europeană un
bun câştigat odată pentru totdeauna? Problemă de actualitate, problema identităţii europene
are circumscrisă problematica păstrării identităţii naţionale. Această problematică – într-o
Europă unită, supranaţională - constituie o preocupare pentru noile state şi naţiuni care se
integrează, cât şi pentru celelalte state care au iniţiat procesul şi s-au integrat. Chiar şi
occidentalii cei mai avansaţi în „postnaţionalism” pledează totuşi pentru o Europă a statelor,
deci a naţiunilor, o Europă „unită în diversitate”, în care „popoarele Europei, rămânând
mândre de identitatea lor şi de istoria naţională, sunt decise să depăşească vechile divizări şi
din ce în ce mai unite, să-şi făurească un destin comun “ (Preambul la Constituţia europeană).
În România, mişcarea naţională s-a repliat spre interior după realizarea statului
naţional unitar la 1 decembrie 1918. În acest context, apar şi mani festări tradiţionaliste, de
autohtonism şi naţionalism virulent, aparţinând lui Nae Ionescu, marele guru ideologic al
extremei drepte interbelice. În perioada postbelică, naţionalismul de factură comunistă a fost
unul artificial şi propagandistic, astfel încât se poate concluziona că România recentă, în
ciuda diversităţii etnice, a disputelor româno-maghiare în curs de atenuare şi a unor mani-
festări izolate de fals naţionalism rezidual, reprezintă mai degrabă un spaţiu al siguranţei din
punctul de vedere al unor posibile conflicte interetnice.
În perioada posdecembristă, ţara noastră a realizat o bază legală a relaţiilor cu UE, prin
semnarea acordului de asociere la 1 februarie 1993. Prin Declaraţia de la Snagov, 21 iulie
1995, Parlamentul României a susţinut strategii naţionale de pregătire a aderării. Alte etape
ale procesului de integrare s-au realizat în cadrul summitului de la Helsinki - decembrie 1999
-, unde s-a hotărât deschiderea negocierilor pentru aderare, al summitului de la Bruxelles -

153
decembrie 2004 -, când statele membre au votat pentru semnarea tratatului de aderare, şi 1
ianuarie 2007, când, prin aderarea oficială la UE, a început procesul de integrare efectivă, ce
va dura până în 2013.
Europa recentă - graţie noilor proiecte integratoare, dar şi a facilităţilor tehnice de
comunicare - oferă imaginea unui spaţiu al disponibilităţii pentru cunoaşterea şi înţelegerea
celuilalt. Turismul, contactele şi schimburile culturale şi educaţionale, firmele multinaţionale
şi circulaţia forţei de muncă atât în spaţiul Uniunii, cât şi dinspre est spre Occident creează
reţele de comuniune benefice construcţiei unei familii europene.
Receptivitatea culturii române la tendinţele europene este susţinută şi de pătrunderea
contestatului curent postmodernist, ca reacţie la modernismul poetic impus oficial în regimul
comunist. Este contextul în care se afirmă în literatură Generaţia '80, cea mai orgolioasă
generaţie de scriitori din a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Crizele prin care au trecut naţiunile europene în ultimele două secole au apărut ca
urmare a lipsei de cunoaştere reciprocă, a oglindirii în celălalt, a refuzului comunicării, a
ermetizării existenţelor naţionale şi a mentalităţii de cetate asediată. Globalizarea nu a
început în ultimele două decenii, ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a început odată
cu explozia dezvoltării transporturilor şi a sistemelor de comunicare electronică, cu creşterea
rolului mass-mediei ca putere supranaţională şi continuă prin generalizarea Internetului.
Identitatea europeană se manifestă prin:
Identitatea politică, care există prin realizarea unităţii europene, proces început odată
cu Planul Schumann, înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), prin
Tratatul de la Paris (1951), şi a Comunităţii Economice Europene (CEE), prin Tratatul de la
Roma (1957). De-a lungul timpului, gradul de integrare politică a statelor membre a crescut
progresiv, în urma adoptării unor documente, precum Tratatele de la Maastricht (1992),
Amsterdam (1997), Nice (2000). S-a instituit cetăţenia europeană, prin Tratatul de la
Maastricht (1992), ale cărei drepturi au fost stabilite prin Carta Drepturilor Fundamentale
(2000). Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost lansat proiectul de Politică Externă şi de
Securitate Comună (PESC); în acest fel, Uniunea Europeană se manifestă din ce în ce mai
mult ca o prezenţă constantă în relaţiile cu alte state (politice, economice, culturale etc.).
Identitatea culturală. Cultura europeană se raportează la idei şi valori comune încă din
Evul Mediu. În special în secolul al XX-lea, se poate vorbi de curente culturale comune
culturilor europene.
Identitatea economică. Iniţial, Comunităţile Europene au avut ca obiectiv realizarea
unei mari pieţe comune europene, ridicarea tuturor obstacolelor din calea circulaţiei
persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor. Integrarea economică a statelor europene a sporit
odată cu introducerea monedei comune, euro.
Simbolurile constituie o manifestare a identităţii europene: steagul european este
albastru cu 12 stele, 12 fiind simbolul perfecţiunii; imnul Europei este Oda bucuriei, parte a
Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, pe versurile poetului Schiller; moneda europeană comună
euro a intrat în vigoare în statele Uniunii de la 1 ianuarie 2002; ziua Europei este 9 mai, dată
ce se referă la lansarea Planului Schumann (1950), care a pus bazele Uniunii Europene;
paşaportul european a fost lansat în 1986; oraşele europene de care sunt legate anumite
evenimente ale istoriei Uniunii Europene (Roma, Bruxelles, Maastricht etc) şi oraşele
„capitale culturale” (în anul 2007, capitală culturală a Europei a fost Sibiul).
Identitatea naţională este legată de ideea de naţiune şi de cea de stat-naţiune. Există
mai multe puncte de vedere în legătură cu momentul şi cu condiţiile istorice ale apariţiei
identităţii naţionale. Identitatea naţională se caracterizează prin următoarele elemente: limba,
care este un aspect esenţial al identităţii naţionale; cultura naţională, realizări în domeniul

154
literaturii, artei, ştiinţei, tehnicii etc.; setul de valori care este împărtăşit de o anumită naţiune;
religia; simbolurile naţiunii respective (steag, imn, personalităţi istorice şi culturale, realizări
de referinţă etc); teritoriul istoric, istoria, instituţiile simbol (parlamentul, banca naţională,
monarhia în anumite state etc).
Identitatea românească are ca fundament limba română, în care s-au realizat lucrări
de referinţă ale culturii noastre, în special în secolele XIX-XX. Ea include un teritoriu care
depăşeşte graniţele statului naţional. Valorile cele mai des citate, care îi caracterizează pe
români sunt legate de toleranţă, răbdare, spirit diplomatic. Religia majorităţii românilor este
creştinismul ortodox, care a contribuit la păstrarea identităţii româneşti de-a lungul istoriei.
Simbolurile naţionale româneşti sunt:
- Steagul tricolor (roşu-galben-albastru). Pentru prima dată cele trei culori au fost
reunite în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). În aprilie 1848, la
Blaj, tricolorul a fost arborat pentru prima oară, având deviza VIRTUS
ROMANA REDIVIVA. Steagul tricolor a fost adoptat de revoluţionarii din
Ţara Românească, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. În
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, tricolorul a devenit steagul naţional.
Stema alipită pe steag a cunoscut mai multe variante până la actuala formă care
îmbină însemnele heraldice ale provinciilor istorice româneşti (Ţara
Românească, Moldova, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul şi
Dobrogea);
- Imnul naţional „Deşteaptă-te, române”. Muzica a fost compusă de Anton Pann,
iar versurile de Andrei Mureşanu (1848);
- Moneda naţională este leul. Încă din timpul domniei lui Cuza s-a încercat
introducerea monedei naţionale cu numele de romanat, tentativă eşuată. În
perioada domniei lui Carol I a fost adoptată moneda naţional cu numele de
„leu” (1867), afirmându-se suveranitatea naţională. Numele de „leu” provine de
la talerul olandez de argint care a circulat în secolul al XVII-lea pe teritoriul
Ţărilor Române, având gravat un leu pe avers;
- Ziua naţională este 1 Decembrie, dată la care s-a încheiat procesul de
desăvârşire a statului naţional român, prin unirea Transilvaniei cu România.
Ca simboluri naţionale pot fi considerate personalităţile istorice şi culturale intrate în
conştiinţa naţională (Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, George Enescu etc., ca şi realizările
culturale, ştiinţifice, tehnice - Coloana Infinitului, Rapsodiile române, Luceafărul etc, primul
avion cu reacţie etc.

1. VICTORIA DEMOCRAŢIEI

„Democraţia a trecut ultima şi cea mai grea dintre probe şi triumfă acum în întreaga
lume”, declara, la sfârşitul Primului Război Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti,
unul dintre principalii reprezentanţi ai liberalismului în Italia. Giolitti se înşela, deoarece pe
ruinele Imperiului Ţarist apăruse deja, în octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului
al XX-lea (cel sovietic), iar în deceniile următoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste,
se vor instaura în numeroase ţări din Europa, Asia şi America Latină. Partidele şi regimurile
totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului şi democraţiei între 1917 şi 1989,
iar înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale
secolului al XX-lea.
Sfârşitul Primului Război Mondial nu a reprezentat numai victoria militară a Statelor
Unite ale Americii, Franţei şi Angliei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, ci şi o victorie

155
a democraţiei: marile imperii multinaţionale s-au destrămat, monarhiile seculare rusă, ger-
mană şi austro-ungară au fost înlăturate. Anul 1918 reprezintă apogeul ideii naţionale în
Europa Centrală, locul imperiilor multinaţionale fiind luat de state naţionale - Germania,
Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1929),
Finlanda şi statele baltice. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane, fie
monarhia parlamentară, în cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal şi reformele agrare
consolidează regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. În Anglia (1918) şi
în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o realitate, dreptul la vot fiind
extins şi asupra femeilor.
a) Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa. La
încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre
statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totuşi,
perioada interbelică a fost dominată de instituirea, inclusiv în noile state europene, a regimu -
rilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice,
bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum
Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei. În timp, s-au
manifestat diferenţe în abordarea problemelor economico-sociale, potrivit modelelor
democratice consacrate.
În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice şi cele
totalitare. În timpul primului război mondial principiile democraţiei liberale au avut de suferit
datorită intervenţiei puternice a statului pentru obţinerea victoriei. Mai mult, după încheierea
acestuia statul caută să menţină controlul pentru soluţionarea marilor probleme cu caracter
economic sau social. Totuşi, democraţiile parlamentare din statele învingătoare se conso -
lidează. În cele mai importante state democratice – Marea Britanie, Franţa, S.U.A. – pentru
rezolvarea gravelor probleme cu care se confruntă după război, electoratul a adus la putere
partidele de dreapta: Partidul Conservator în Anglia, Blocul Naţional în Franţa, Partidul
Republican în S.U.A. Acestea au promovat o politică economică de redresare dar cu efecte
antisociale, ceea ce a dus la înmulţirea acţiunilor revendicative. Mai mult, în S.U.A.
republicanii promovează o politică izolaţionistă în plan extern, protecţionistă (pe plan
economic) şi puritană cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic rămâne cel
prezidenţial, puterea preşedintelui fiind controlată de un parlament bicameral. După ce
câştigaseră alegerile din 1912 şi 1916, democraţii se recunosc învinşi de republicani în 1920.
Aceste partide vor domina scena politică până la marea criză economică din 1929-1933.
Alături de liberali şi de conservatori, pe scena politică britanică apare Partidul Laburist.
Alegerile din 1920 sunt câştigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coaliţie
alcătuit din conservatori şi liberali. Alegerile ulterioare au asigurat însă alternanţa la putere.
Viaţa politică a celei de-a III-a Republici franceze este mai tumultuoasă: existenţa unui mare
număr de partide induce un anumit grad de instabilitate. Deceniul al treilea a fost dominat de
coaliţii cu un contur politic nedefinit (Blocul Naţional şi Uniunea Naţională). Acestea au
inclus forţe politice eterogene, de la dreapta moderată la stânga moderată, scopul politic
principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care începuseră să-şi facă
simţită prezenţa imediat după încheierea războiului.
În Europa centrală şi răsăriteană prăbuşirea marilor imperii (german, austro-ungar şi
rus) a fost urmată de apariţia unor state cu regimuri politice liberal - democratice.
Consolidarea sistemului democratic depindea în aceste state de rezolvarea a două probleme
cheie: cea agrară şi cea constituţională. Noile state introduc, între 1919 - 1921, legi care, cu
mici diferenţe, prevăd desfiinţarea marii proprietăţi în schimbul despăgubirilor şi

156
redistribuirea pământului către ţărani. În acelaşi timp guvernele elaborează constituţii
democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambiţiile
conducătorilor şi lipsa de experienţă a electoratului, au dus la deteriorarea mecanismelor
constituţionale şi la concentrarea puterii în mâinile executivului. În aceste condiţii viitorul
democraţiei este tot mai mult legat de personalitatea şefului statului: dacă acesta respectă
regulile constituţionale, regimul respectiv evoluează în sens democratic, cum a fost în
Cehoslovacia. În schimb în alte state, ca de exemplu Polonia, evoluţia a fost spre autoritarism.
La scară globală, asigurarea păcii părea un fapt realizabil. Punând în operă principiile
securităţii colective, pentru prima dată în istoria umanităţii majoritatea statelor lumii erau
reunite într-o singură organizaţie internaţională, Liga Naţiunilor (1919). Principalul ţel al noii
organizaţii era asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale prin respectarea principiilor
dreptului internaţional şi al tratatelor internaţionale. În pofida ezitărilor şi a dificultăţilor
întâmpinate după cinci ani de război, democraţia părea consolidată. Oare aşa să fi fost?
Marea criză din 1929 -1933 pune în dificultate democraţiile liberale, care se confruntă
cu grave probleme economice şi sociale. În timp ce în state precum Marea Britanie, Franţa,
Olanda, Belgia, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile
democratice supravieţuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se
instalează regimuri autoritare.
b) Liberalismul tradiţional şi criza de după 1918. Sfârşitul crizelor politice şi militare
reprezentate de Primul Război Mondial nu a însemnat însă sfârşitul tuturor crizelor.
Regimurile politice democratice au întâmpinat reale dificultăţi de adaptare la provocările
lumii postbelice. Mişcările sociale, frustrările create de rezultatele tratatelor de pace,
fenomenele economice negative apărute în anii imediat următori încheierii războiului puneau
sub semnul întrebării viabilitatea vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate
de victoria sovietelor în Rusia - revoluţia spartakistă de la Berlin (1918-1919) şi proclamarea
Republicii Sovietice Ungare (1919) – au fost cu greu soluţionate. Europa şi lumea întreagă
erau ameninţate de extremismul politic.
Paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice au fost tratatele de pace ce încheie
Primul Război Mondial. În toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea foştilor
adversari, de data aceasta prin mijloacele diplomaţiei. Cazul cel mai flagrant era cel al
Germaniei, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată nu numai să
plătească uriaşe despăgubiri de război şi să abandoneze orice pretenţii coloniale, dar şi să
renunţe complet la propria armată. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populaţie,
48% din minereurile de fier, 15% din producţia agricolă şi 10% din industrie. Frustrarea
poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea
de către francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). În aceste condiţii, tânăra republică
de la Weimar (1919) făcea cu greu faţă atât ofensivei extremei stângi, cât şi celei drepte în
curs de constituire. La rândul ei, Italia era departe de a fi o sursă de stabilitate. În timp ce
comuniştii marchează precaritatea situaţiei economice prin greve de proporţii (1920), forţele
ultranaţionaliste fasciste nu ezitau să-şi afişeze violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de
pace care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.
Serioase probleme economice şi sociale au existat însă şi în statele învingătoare.
Inflaţia, creşterea lentă a salariilor, reconversia industriei militare conduc la marile greve ale
anilor 1919-1920. Admiratorii revoluţiei ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest,
determinând, pe de o parte, scindarea partidelor social democrate şi apariţia celor comuniste,
iar pe de altă parte lovituri de forţă de genul „revoluţiei spartakiste”. Liberalismul tradiţional
părea să nu găsească soluţii pentru această nouă şi complexă realitate economică, socială şi
politică. Semnele declinului său încep să prindă tot mai evident contur în întreaga Europă.

157
Demisia lui Lloyd George (1922), „topirea” liberalilor în diversele grupări de forţe care
aveau să conducă Germania, Italia sau Franţa, ponderea tot mai mare pe care o au în viaţa
politică partidele populare, cele socialiste, comuniste sau naţionaliste sunt numai câteva
dintre argumentele care pot fi aduse în acest sens. Deşi situaţia liberalilor români era mai
bună, aceştia reuşind să-şi impună programul politic, concurenţa partidelor apărute după răz-
boi era tot mai acerbă.
Boom-ul economic american al anilor '20 şi cei câţiva ani de creştere economică, de
atenuare a problemelor sociale şi de creştere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-
1928) păreau să readucă încrederea în soluţiile oferite de liberalismul tradiţional. Declanşată
chiar în patria „laissez-faire-ului”, marea criză economică a anilor 1929-1933 avea să dea
acestuia lovitura de graţie.

STATELE DEMOCRATICE ŞI POLITICA DE STĂVILIRE A COMUNISMULUI ÎN EPOCA

POSTBELICĂ

a) Divizarea Europei. Nici sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze
competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei au fost
eliminaţi factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obiectiv a fost
atins însă printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducătorii statelor democratice ale lumii l-au
făcut cu URSS. Odată îndepărtat pericolul comun, această alianţă de conjunctură s-a dizolvat şi a făcut
ca războiul „cald” să fie înlocuit cu cel „rece”. Statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii
politice, lumea evoluând pentru alte zeci de ani în logica noului tip de conflict. Deşi fuseseră aliate cu
Uniunea Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege
pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstrucţia democratică a
Europei. Cu toate că nu au putut să împiedice instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în
Europa de Est, Statele Unite ale Americii au iniţiat, în 1947, politica de containment (stăvilire) a
expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Această politică, concepută de diplomatul
american George F. Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima reacţie a
„lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost
lansarea de către SUA a Planului Marshall (iunie 1947) de ajutorare economică a ţărilor europene
ruinate de război. Numai ţările din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece
URSS a interzis ţărilor pe care le ocupa militar să accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat
al politicii de containment I-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei alianţe militare defensive –
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) – menit să riposteze oricărui atac al URSS asupra
Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele purtate de Statele Unite ale Americii şi aliaţii lor în
Coreea (1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a
expansiunii comuniste, chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.
Prin constituirea Tratatului de la Varşovia (mai 1955), alianţa militară a statelor comuniste
îndreptată împotriva NATO, se năştea o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere
economică şi militară ale vremii, dar şi în raport cu două viziuni politice divergente. De această dată,
actorii scenei internaţionale nu mai erau statele naţionale, ci blocurile politico-militare constituite în jurul
Statelor Unite ale Americii (NATO) şi al URSS (Tratatul de la Varşovia). În pofida principiului
coexistenţei paşnice, tensiunea politică dintre cele două modele de dezvoltare s-a concretizat într-o
periculoasă cursă a înarmărilor, dar şi în conflicte locale deschise, precum războaiele din Coreea şi din

158
Vietnam sau „criza rachetelor” din Cuba. Diferenţa dintre cele două blocuri era imensă: dacă în primul
caz era vorba despre o alianţă naturală a statelor democratice susţinute economic de SUA, blocul
comunist s-a constituit în primul rând ca urmare a ameninţării „Armatei Roşii”.
b) Evoluţia postbelică a democraţiilor occidentale. Prima grupare, cea a democraţiilor
occidentale, a continuat să-şi fundamenteze demersul politic, construcţia economică şi socială pe
principiile democraţiei pluraliste. Locul liberalismului în declin a fost repede ocupat de ideologiile
populare şi democrat-creştine. Dar democraţia occidentală a permis şi dezvoltarea partidelor social-
democrate şi socialiste (Germania, Franţa) sau chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au apărut şi s-
au dezvoltat mişcări şi partide ecologiste sau puternice organizaţii ale societăţii civile. Fără să fi putut
evita excese de genul „doctrinei McCarthy” în cercetarea activităţilor antiamericane, lumea occidentală
a reuşit să asigure pluralismul politic şi dreptul suveran al fiecărui cetăţean de a-şi exprima propria
opţiune politică.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state
separate. În zona de ocupaţie militară occidentală, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de
guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice
Europene (Republica Federală Germană). În acţiunile de reconstrucţie şi de consolidare a democraţiei
în statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer, de orientare creştin-democrată. Un rol însemnat
în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat
reunificarea Germaniei (1990). Franţa a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican,
caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală. După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o
nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din
1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului. Reforma constituţională din anul 1962 a
stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca
până atunci. Franţa a înregistrat progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut.
Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui
preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986,
când preşedintele Mitterand era de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de
dreapta. În Marea Britanie, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege
miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918,
Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea; s-a remarcat
personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-
al Doilea Război Mondial (1940-1945), apoi, după război, între 1951-1955. În perioada postbelică, alt
prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei,
prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, căt şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului
extern al ţării.
c) Evoluţia postbelică a regimurilor comuniste. De cealaltă parte se afla blocul comunist al
„democraţiilor populare”, reunind URSS, jumătatea estică a Europei, China şi alte câteva state din Asia
şi din Africa. Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără
precedent a continentului nostru – politică, economică şi culturală. Frontierele apusene ale Ungariei,
Cehoslovaciei şi Republicii Democrate Germane, care alcătuiau limita de vest a sistemului comunist,
au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă de mii de kilometri de sârmă ghimpată,
presărată cu posturi de observaţie şi menită să împiedice fuga în Germania de Vest sau în Austria a
cetăţenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere – care a devenit şi un simbol al
divizării Europei – l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat în august 1961 de către auto-
rităţile comuniste din Germania de Est, la presiunea Uniunii Sovietice, pentru a împiedica fuga în
Berlinul Occidental - care nu făcea parte din Republica Democrată Germană - a cetăţenilor est-
germani. În ajunul ridicării acestui „zid al ruşinii”, pănă la 12.500 de cetăţeni est-germani se refugiau
săptămânal în Berlinul Occidental - enclavă capitalistă şi democratică pe teritoriul RDG.

159
 Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au continuat să fie dominate de
sisteme politice monopartide care admiteau o singură ideologie, cea marxist-leninistă. Modelul politico-
economico-social propus era unul hipercentralizat, puterea politică şi economică fiind atent controlate
de partidul-stat şi de nomenclatura aferentă. Fenomenele economice dominante au fost
cooperativizarea agriculturii şi industrializarea forţată, ambele realizate pe fondul desfiinţării cvasitotale
a proprietăţii private şi a eliminării fizice a acelui segment social legat de aceasta. Erodarea sistemului
comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mişcări antisovietice, înăbuşite în cele din
urmă, au avut loc în mai multe ţări comuniste: Republica Democrată Germană (1953), Polonia (1956) şi
Ungaria (1956). În această din urmă ţară, revoluţia anticomunistă a fost înăbuşită în sânge de trupele
sovietice. În România, principala formă de rezistenţă anticomunistă a fost rezistenţa din munţi, la care
au participat ţărani, foşti ofiţeri, studenţi şi chiar elevi; aceste mişcări de rezistenţă armată au fost
lichidate oficial abia în 1961. În 1968, mişcarea de reformare a sistemului comunist, iniţiată în
Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata sovietică şi de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria şi
Bulgaria. România, deşi stat comunist, nu a participat la această intervenţie militară.
d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic al
sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populaţiei, precum şi să renunţe la
reprimarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale şi
forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei din Europa de Vest şi Statele Unite ale Americii au
compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni. Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de
disidenţă în ţări ca Polonia şi Cehoslovacia - unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru
drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) şi Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost
supuşi persecuţiilor politice de către autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei
anticomuniste.
Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge
rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA, precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului
liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul sfârşitului sistemului comunist.
Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Mihail Gorbaciov nu au făcut
decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanţi ai elitelor
comuniste au devenit conştienţi de caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Teama pe care
represiunea comunistă şi URSS o insuflaseră timp de zeci de ani cetăţenilor din statele Europei de Est
a început să se risipească. În unele ţări, ca Polonia şi Ungaria, a început în 1989 un proces de
negociere între forţele de opoziţie recent recunoscute şi partidele comuniste aflate la putere pentru
introducerea pluralismului politic şi tranziţia spre democraţie. În altele, precum Cehoslovacia şi
Germania de Est, înlăturarea liderilor comunişti opuşi oricărei reforme s-a petrecut în urma unor mari
manifestaţii de stradă, care au avut loc în toamna anului 1989. Singura ţară în care sfârşitul regimului
comunist, în decembrie 1989, a dus la vărsare de sânge a fost România. Căderea regimurilor
comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se
mai opună revendicărilor democratice şi naţionale ale popoarelor pe care le indusese cu forţa între
graniţele sale, Uniunea Sovietică, devenită o ficţiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar
Mihail Gorbaciov a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea.

CAPITOLUL 6. ROMÂNIA ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM ÎN SECOLUL XX

În perioada 1918-1938, România a avut un regim democratic. În anii 1938-1940 regimul a fost
de autoritate monarhică, iar între 1940-1944, unul de dictatură militară. Această evoluţie de la
democraţie la autoritarism a caracterizat majoritatea statelor europene. În 1919 România se afla în
rândul celor 28 ţări europene cu regim democratic, iar în 1940 se găsea în categoria celor 12 state cu
regim dictatorial, alături de Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, URSS, Germania, Italia, Grecia, Turcia,
Spania, Portugalia, Finlanda. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial s-au înregistrat mutaţii

160
majore în privinţa regimului politic. Statele din zona centrală şi de sud-est-europeană, trecute sub
dominaţia sovietică, între care şi România, se supun unui regim totalitar, de extremă stângă, după
modelul sovietic. Anul 1989 nu a găsit toate ţările foste comuniste la acelaşi nivel de dezvoltare
economică şi socială şi nici la acelaşi nivel de structurare a unor alternative politico-economice la
regimul partidului unic.

I. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ

a) Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918. Sistemul politic românesc de la
începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constituţiei României din anul 1866. România era o
monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I (1866-1914) şi-a
îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice. În condiţiile exercitării votului cenzitar (doar de către bărbaţi), în
primii ani ai secolului al XX-lea, cele două formaţiuni care au dominat viaţa politică, Partidul Naţional
Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit principiului rotativei guvernamentale,
practică introdusă în 1895). Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia
României. Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I.C. Brătianu (preşedinte al P.N.L. din
1909), se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe baza capitalului autohton.
Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh.Gr. Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator
între anii 1899-1907), dorea o dezvoltare organică, treptată, a statului, prin crearea instituţiilor moderne pe
măsură ce societatea simţea nevoia apariţiei lor.
b) Ideologii şi practici politice în perioada interbelică. Caracterizare generală. Secolul al XX-lea a
mai fost numit şi secolul extremelor. Regimurile politice au cunoscut o evoluţie spectaculoasă, de la ex-
trema dreaptă la extrema stângă. După 1918, sub influenţa unor diverşi factori (votul universal,
schimbările în plan economico-social, integrarea provinciilor unite, noile mentalităţi ş.a.), regimul politic
din România a cunoscut o importantă evoluţie. În anii '30 în Europa se înregistrează o criză a regimului
democratic şi o tendinţă de creştere a grupărilor de extremă dreaptă. Această tendinţă se manifestă şi
în România. Dinamica partidelor politice s-a înscris pe două direcţii: o tendinţă de fuziune, specifică
primului deceniu după război; apariţia în anii '30 a multor partide mici, situaţie alimentată de tendinţele
lui Carol al II-lea de a discredita sistemul pluripartidist şi de creşterea influenţei mişcării legionare.
Factori care au contribuit la afirmarea democraţiei româneşti: adoptarea votului universal pentru
bărbaţii de la 21 de ani în sus, cu excepţia magistraţilor şi a cadrelor militare (16 noiembrie 1918);
Constituţia din 1923, unde erau consfinţite drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi se preciza separaţia
puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească); dinamica sistemului pluripartidist; unele
formaţiuni au părăsit scena politică (conservatorii), altele s-au menţinut (liberalii, socialiştii), apărând şi
partide (grupări) noi, de diverse orientări. În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al
celor care au reuşit să ajungă la guvernare a sporit. Viaţa politică a devenit mai complexă, ca urmare a
integrării în viaţa politică a partidelor din teritoriile unite în 1918, a confruntării de idei şi multiplicării
ofertelor politice adresate electoratului, a mutaţiilor produse în mentalitatea colectivă şi afirmarea
spiritului civic, a diversificării mijloacelor de informare (de la 16 periodice în 1918, s-a ajuns la peste
2.351 de periodice în 1935), a eliminării rotativei guvernamentale şi organizării periodice a alegerilor
parlamentare.
În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut ideologii politice
democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul Naţional Liberal, şi ţărănismul,
având ca exponent principal Partidul Naţional Ţărănesc. În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii
antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în
viaţa politică românească, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Extremismul de dreapta
a apărut ca urmare a evenimentelor din Italia fascistă şi ca reacţie la ideologia comunistă. Formaţiunile
politice de extremă-dreapta au avut un caracter antidemocratic, xenofob şi antisemit.

161
 Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din
România, bazat pe prevederile Constituţiei din 1923. Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea
Unire, Ferdinand I (1914-1927), nu a încălcat principiile vieţii politice democratice. Evoluţia monarhiei a
marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a renunţat la
moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, prin proclamarea lui Mihai ca
moştenitor al tronului. După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat de o Regenţă,
fiindcă era minor. Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege, de Parlament, în
locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în
care monarhul să aibă puteri sporite. Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în
timpul căruia singura formaţiune care a funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii
Naţionale denumită, din 1940, Partidul Naţiunii. În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940 regele
Carol al II-lea a abdicat (septembrie 1940).
Carenţe ale democraţiei interbelice: subiectivismul unor politicieni; abuzurile administraţiei în
timpul alegerilor parlamentare, judeţene, comunale; în perioada 1919-1937, regele a dizolvat de opt ori
parlamentul prin decret regal, înainte de termenul legal de patru ani, fapt ce a afectat regimul
democratic; Legea electorală din 1926 stabilea că partidul care obţinea minimum 40% din voturi primea
50% din totalul mandatelor în Adunarea Deputaţilor (primă electorală), cealaltă jumătate se împărţea
proporţional între toate partidele, inclusiv cel câştigător; sistemul „răsturnat” prin care regele numea
guvernul, dizolva parlamentul, se schimba conducerea administraţiei locale şi apoi se organizau alegeri
generale; astfel, guvernanţii îţi asigurau succesul electoral; exagerările presei, îndeosebi ale celei de
partid, demagogia, recurgerea la cenzură, starea de asediu, abuzuri ale administraţiei; amestecul tot
mai evident al regelui Carol al II-lea (după 1930) în activitatea de guvernare, cu scopul introducerii
regimului de autoritate monarhică (fapt realizat în februarie 1938); ascensiunea organizaţiilor extremiste
de dreapta, fapt care a condus la practici antidemocratice: ameninţarea, şantajul, violenţa, crima
(asasinarea lui I.G. Duca în 1933, a lui A. Călinescu în 1939, a lui N. Iorga în 1940).
c) Liberalismul punea în centrul societăţii individul, teorie care a fost susţinută până la primul
război mondial. După război au loc modificări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul care pune
accentul pe intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această
concepţie a fost dezvoltată de personalităţi de marcă, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă
Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contribuţii la teoria şi practica industrializării,
punctul esenţial al doctrinei neoliberale. Viitorul era, în concepţia lui Şt. Zeletin - cel mai de seamă
teoretician al neoliberalismului - în industrializare şi urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei şi au
întrevăzut o strânsă legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea independenţei politice.
Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind „ protecţionismul”, concretizată în formula
„prin noi înşine” prin care se putea asigura o valorificare superioară a resurselor naţionale, în primul
rând prin forţe proprii. Deviza „prin noi înşine” nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă, de
înlăturare a capitalului străin, ci ca o colaborare cu acesta în condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Pentru Ştefan Zeletin, Constituţia din martie 1923 reprezenta documentul oficial de naştere a
neoliberalismului românesc. Regimul politic avea un caracter democratic şi se întemeia pe separaţia
puterilor în stat. El aprecia : “Pentru întâia oară acest act istoric pleacă de la următoarele puncte de
vedere, care alcătuiesc esenţa noului liberalism: a) intervenţia puterii de stat şi b) concepţia libertăţilor
individuale ca „funcţii sociale”. Democraţia, idee de bază a gândirii liberale de pretutindeni s-a bucurat
şi ea, pe plan teoretic, de atenţia ideologilor liberali, cu deosebire în perioada interbelică, în care
aceasta era virulent combătută de grupările extremiste de dreapta.
În România, liberalismul a fost promovat de Partidul Naţional Liberal, care reprezenta interesele
burgheziei industriale şi financiare, precum şi ale unor meseriaşi şi intelectuali. În perioada interbelică,
la conducerea lui s-au succedat politicieni remarcabili: Ion I. C. Brătianu (până în 1927), Vintilă Brătianu
(1927-1930), I. G. Duca (1930-1933), C. I. C. Brătianu (1934-1947); organul central de presă era
Viitorul. Partidul Naţional Liberal, aureolat de înfăptuirea Marii Uniri şi adept al democraţiei

162
parlamentare, a dominat scena politică interbelică. Între realizările de marcă ale guvernelor PNL se
înscriu: Constituţia din 1923, legile de unificare (administrativă, judecătorească, a învăţământului etc.),
stimularea dezvoltării economiei naţionale, mai ales a industriei etc.
d) Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit în societatea românească.
Această concepţie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane
ş.a. Ei susţin că România - ca şi celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se
pe mica proprietate ţărănească. Reprezentanţii săi puneau accent pe organizarea ţărănimii în
cooperative şi pe ridicarea nivelului cultural al satelor etc. Spre deosebire de poziţia proindustrială,
puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera problema agrară
rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial - Partidul
Ţărănesc şi, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodăriei ţărăneşti şi
agriculturii. Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă, cu un rol
deosebit în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Se afirma că prin aplicarea doctrinei ţărăniste şi
apoi a „statului ţărănesc” – ca cea mai autentică expresie a democraţiei – se putea realiza gospodăria
ţărănească trainică, bazată pe „proprietatea de muncă”. Ţărăniştii susţineau creşterea rolului statului în
economie, considerând-o chiar o necesitate. Pornind de la concepţia că România trebuie să rămână un
stat preponderent agrar, reprezentanţii ţărănismului n-au negat necesitatea dezvoltării unor ramuri
industriale, în mod special a celor care valorificau produsele agricole şi bogăţiile subsolului. În schimb
ei se împotriveau protecţionismului vamal ridicat, susţinut de liberali. Reprezentanţii ţărănismului
apreciau că România nu dispunea de suficient capital pentru susţinerea dezvoltării economiei şi se
pronunţau pentru politica „porţilor deschise “ faţă de capitalul străin. Din punct de vedere politic, C.
Stere aprecia în 1920 că statul român nu poate fi decât un stat ţărănesc, pentru că poporul român este
un popor de ţărani şi pentru că munca ţărănească condiţiona toată viaţa economică şi socială. La
început (1919-1924) ţărăniştii au susţinut „lupta de clasă” a ţărănimii şi muncitorimii împotriva
“burgheziei oligarhice “, apoi (după 1924), au preconizat “apărarea de clasă” împotriva agresiunii la
care ţărănimea era supusă din partea burgheziei. În moţiunea adoptată în 1935 la Congresul Partidului
Naţional Ţărănesc se insista pe ideea de colaborare a tuturor forţelor sociale în cadrul statului naţional
ţărănesc pe baza unei reale democraţii.
Ţărănismul era susţinut de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918, reprezentând interesele
lumii satelor: învăţători, preoţi, ţărani. La 10 octombrie 1926, după mai multe discuţii prealabile, a avut
loc fuziunea Partidului Ţărănesc, cu Partidul Naţional Român, constituindu-se Partidul Naţional
Ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu. Noul partid, adept al democraţiei parlamentare, a abandonat teza
„ luptei de clasă “ susţinută de ţărănişti; el îşi întemeia doctrina pe principiul economic al „porţilor
deschise”. După o intensă campanie împotriva guvernului liberal, culminând cu Marea Adunare de la
Alba-Iulia din 6 mai 1928, naţional-ţărăniştii au fost chemaţi la guvernare în noiembrie 1928, obţinând,
pe un val de entuziasm, cea mai categorică victorie electorală, cu 77,76% din voturi.
Guvernările din 1928-1931 şi 1932-1933 au coincis cu criza economică, fapt ce le-a erodat
popularitatea. În practica de guvernare, naţional-ţărăniştii nu şi-au putut transpune doctrina; nu numai
că nu au înfăptuit „statul ţărănesc”, dar au şi renunţat (în 1931) la politica porţilor deschise. În anii de
opoziţie s-au pronunţat pentru apărarea regimului democratic, luând atitudine împotriva forţelor
predictatoriale.
e) Naţionalismul. Era ideologia extremei drepte reprezentate de Liga Apărării Naţional-Creştine,
întemeiată de A.C. Cuza în 1923, şi de Legiunea Arhanghelul Mihail, înfiinţată de Corneliu Zelea-
Codreanu care, în 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine, iar în 1930 îşi constituie o
secţie politică – Garda de Fier. Nereuşind să se impună pe scena politică, Liga Apărării Naţional-Creştine
a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar, formând Partidul Naţional Creştin; acest partid a jucat un rol
modest, fiind atras de Carol al II-lea în manevrele pentru instaurarea regimului autoritar. Membrii acestor
organizaţii erau recrutaţi din rândul burgheziei române aflate la concurentă cu cea evreiască al
intelectualilor, al studenţilor, ţăranilor, al săracilor. Aceste formaţiuni nu se bazau pe o ideologie limpede,

163
dar promovau antisemitismul, anticomunismul şi misticismul; foloseau formaţii paramilitare care de multe
ari recurgeau la violenţe.
Cea mai importantă grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu.
Legionarii aruncau responsabilitatea dificultăţilor din ţară pe seama sistemului democratic de
guvernământ şi a partidelor politice. Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale: ştergerea
datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei, ameliorarea situaţiei materiale a populaţiei. Pentru
atragerea cetăţenilor foloseau diverse modalităţi: procesiuni religioase, repararea sau construirea unor
biserici sau troiţe, organizarea taberelor de muncă, a unor cantine şi magazine pentru muncitori etc.
Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit să sublinieze atât orientarea
antisemită, cât şi condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de
materialism, de lipsa de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte,
exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa şi apologia morţii. În viziunea lor democraţia
parlamentară era condamnată la pieire, fiind socotită vinovată de scindarea naţiunii prin lupta dintre
partide, de slăbirea autorităţii statului, sărăcirea populaţiei, lipsa de moralitate, facilitarea acaparării
avuţiei ţării de către politicieni şi evrei şi subordonarea României marii finanţe internaţionale evreieşti.
În locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii susţineau teoria elitelor. În
planul politicii externe mişcarea legionară a acţionat pentru alianţa României cu Germania şi Italia
afirmând că şeful lor, Corneliu Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe
cer”. Interzisă de guvernul liberal, Garda de Fier nu a ezitat să-l asasineze pe primul-ministru I.G. Duca
la 29 decembrie 1933. Peste un an, ea s-a legalizat sub numele „Totul pentru Ţară”.
În deceniul al patrulea, într-un context favorabil (îngăduinţa autorităţilor, dezamăgirea unor largi
categorii sociale faţă de politica guvernamentală, disensiunile dintre liberali şi naţional-ţărănişti),
mişcarea legionară s-a aflat în ascensiune. La alegerile parlamentare din 1937 s-a situat pe locul al
treilea, cu 15,58% din voturi. Toate partidele politice au fost dizolvate prin decretul regal din martie
1938. Legionarii au ajuns la putere în septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial şi au
promovat o politică profund antidemocratică, de teroare.
f) Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat în 1921 care a
aderat la Internaţionala a III-a comunistă (aflată în slujba Uniunii Sovietice). Concepţia comunistă
(marxist-leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e perimată din punct de vedere istoric şi trebuia
lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se află în documentele Partidului Comunist,
care apreciau că România era o „verigă slabă a lanţului imperialist” şi că de aceea trebuia pregătită
revoluţia în vederea înlăturării de la putere a burgheziei şi moşierimii, instaurării dictaturii proletariatului,
naţionalizării principalelor mijloace de producţie, în scopul edificării societăţii socialiste. În anul 1923
comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la
autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată „stat
multinaţional”, creaţie a „imperialismului apusean” şi trebuia dezmembrată. El a instigat la tulburări, mai
ales în Basarabia. Orientarea antinaţională a PCR a dus la scoaterea lui în afara legii, în anul 1924.
Acest partid nu a găsit aderenţă în România, din mai multe cauze: numărul mic de militanţi, ideile
nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific ţărănimii, numărul relativ redus de
muncitori. În anii ilegalităţii (1924-1944) influenţa sa a fost restrânsă, partidul având circa 1.000 de
membri, cei mai mulţi provenind din rândul minorităţilor naţionale. În august 1944, însă, în condiţiile
înlăturării regimului antonescian şi ale ocupaţiei sovietice, PCR participă la guvernare şi treptat
reuşeşte să preia treptat întreaga putere.
g) Evoluţia politică a României în perioada interbelică. Mecanismul democratic stabilit de
Constituţia din 1923, s-a dovedit a fi extrem de dificil de pus în aplicare. Dificultatea a fost dată în
primul rând de faptul că şi după 1918 s-a menţinut vechea practică, instituită de Carol I, ca regele să
numească guvernul după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de alegeri. Astfel că
nu legislativul desemna executivul, ci invers. În perioada interbelică s-a înregistrat o mare instabilitate

164
guvernamentală; în cei 20 de ani ai perioadei interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne şi
au avut loc 10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând în aplicare
politica „prin noi înşine” au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării şi emanciparea
economiei ţării de sub dependenţa capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au fost
adoptate legi privind comercializarea şi controlul întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea
energiei (1924) legea pentru organizarea şi exploatarea căilor ferate (1925) etc. Cel de-al doilea
deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor şi liberalilor. Ţărăniştii
au guvernat în intervalele 1928-1931 şi 1932-1933 punând în practică politica economică a „porţilor
deschise”. Reveniţi la guvernare, în 1933, liberalii au promovat măsuri de încurajare a industriei
naţionale şi de creştere a rolului statului în economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe
un fond internaţional caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit
prin Constituţia din 1923 a început să funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat în urma alegerilor
parlamentare din 1937.

II. ROMÂNIA POSTBELICĂ. STALINISM, NAŢIONAL-COMUNISM

ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

1. IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC

1.1. Tranziţia spre comunism. Iniţial, actul de la 23 august 1944, prin care
România a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a reprezentat o speranţă în
perspectiva reinstaurării vechiului regim democratic interbelic. Din păcate însă, urmarea
imediată a evenimentelor a constituit-o ocuparea României de către trupele Armatei
Roşii. Principalii artizani ai arestării mareşalului lon Antonescu, în frunte cu regele Mihai
şi generalul Constantin Sănătescu, mareşalul Palatului, nu aveau cum să ia în calcul o
asemenea consecinţă, cu atât mai mult cu cât doi dintre liderii comunişti, Lucreţiu
Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, au fost la curent cu desfăşurarea acţiunii. Sistematic şi
organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea să demareze, în
toamna anului 1944, lupta pentru acapararea structurilor de putere ale ţării. Dacă în
primul guvern, format în seara zilei de 23 august 1944 şi condus de generalul Constantin
Sănătescu, era un singur comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu), în cel de-al doilea guvern
Sănătescu, Frontul Naţional Democrat (o alianţă de mici partide de stânga aflate sub
controlul total al comuniştilor) deţinea mai multe portofolii, printre care şi cel de vicepre-
şedinte al Consiliului de Miniştri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era instaurat un
nou guvern, prezidat de generalul Nicolae Rădescu, în fapt o ultimă încercare, nereuşită,
de stavilă împotriva tăvălugului sovietic. Şi în acest guvern, comuniştii şi aliaţii lor erau
bine reprezentaţi; mai mult chiar, deţineau unele ministere cheie (ministerele justiţiei,
muncii, educaţiei naţionale, comunicaţiilor) şi vicepreşedinţia Consiliului de Miniştri.
Drumul spre puterea executivă al PCR este jalonat de o conjunctură internaţională
favorizantă. La începutul anului 1945, victoria Naţiunilor Unite devenise inevitabilă. În
aceste condiţii, liderii PCR au fost chemaţi la Moscova, unde li s-a cerut să răstoarne
guvernul Rădescu. Deşi conferinţa de la Ialta adopta Declaraţia cu privire la Europa

165
eliberată, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai să-i aducă la putere pe comunişti. PCR
a trecut la îndeplinirea planului de preluare a puterii politice. De acum înainte, au fost
urmărite ca obiective imediate crearea unor puternice tensiuni între populaţie şi
administraţia locală (tensiuni legate de apropiata reformă funciară), înlăturarea prin forţă
a unor prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, organizarea unor „greve spontane” de
către sindicatele comuniste (ceferişti, tipografi), totul fiind dublat de o furibundă
campanie de presă îndreptată împotriva a tot ce reprezenta trecutul interbelic. În urma
intervenţiei directe a comisarului sovietic Andrei Vişinski la regele Mihai, în fapt, un
adevărat act de forţă în relaţiile internaţionale, s-a obţinut şi rezultatul urmărit:
instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat
şi proprietar care afişase în perioada interbelică idei naţionaliste şi democratice, Groza
era şi liderul unui minuscul partid ţărănesc, tocmai bun pentru a gira un cabinet în care
comuniştii aveau majoritatea, dar nu deţineau funcţia de prim-ministru. La 13 martie
1945, noile autorităţi au preluat Transilvania de nord-vest (în fapt eliberată de armata
română încă din octombrie 1944) şi au realizat reforma agrară promisă. Practic, din acest
moment drumul comunizării României era deschis. În toate judeţele au fost numiţi
prefecţi din rândul comuniştilor, fără reprezentanţi ai PNŢ sau PNL. Cu ajutorul
ministrului justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost elaborată o nouă legislaţie, în mare parte
de inspiraţie sovietică, pentru a epura din viaţa publică pe toţi cei ce se opuneau
acaparării puterii de către PCR (la 30 martie 1945 a fost impusă legea epurării instituţiilor
statului, prin care, sub pretextul înlăturării celor care au colaborat cu regimul antonescian
şi cu Germania nazistă, au fost excluse din instituţiile de stat persoanele care se opuneau
comunizării ţării). Această legislaţie, apărută încă din toamna anului 1944, a facilitat
înlăturarea din viaţa publică a elitei intelectuale şi a fost dublată abil de o agresivă
campanie de demascare în presă a „elementelor reacţionare”. Este adevărat că PCR s-a
folosit de un amplu curent de opinie, existent şi în Occident, privind înlăturarea tuturor
celor care, sub diferite forme, colaboraseră cu regimurile politice de dreapta. Locul acestora
a fost ocupat iniţial de oameni de cultură cu vederi de stânga (nu neapărat comuniste),
dispuşi la diferite compromisuri cu puterea nou instalată.
Programul PCR de comunizare a ţării a avut de înfruntat în plan politic două mari
obstacole: monarhia şi partidele politice. În contextul nerecunoaşterii guvernului Petru
Groza de către SUA şi Marea Britanie şi luând act de numeroasele încălcări ale
prevederilor constituţionale, regele Mihai intră, în august 1945, în „greva regală”,
cerându-i lui Petru Groza să demisioneze. Acesta a refuzat, fiind încurajat de
reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată, condusă de facto de generalul locotenent
sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viaţa politică, refuzând să mai
semneze actele emise de guvern, în speranţa că va determina astfel înlăturarea acestuia.
Iluzorie speranţă, deoarece Moscova susţinea guvernul Petru Groza şi PCR. Refuzul
regelui Mihai nu a avut astfel consecinţe majore, deoarece regimul instaurat a pus în
vigoare, fără semnătura regelui, actele legislative emise. În sprijinul regelui, la 8
noiembrie 1945, a avut loc o manifestaţie organizată de partidele politice istorice şi de
tineretul universitar. Singura consecinţă concretă a grevei regale a fost condiţionarea, de
către SUA şi Marea Britanie, a includerii în cabinet, până la desfăşurarea alegerilor, a doi
miniştri din partea opoziţiei (hotărâre luată la Conferinţa de la Moscova din noiembrie
1945). Au fost, aşadar, desemnaţi doi miniştri secretari de stat: Emil Haţieganu (PNŢ) şi
Mihail Romniceanu (PNL), a căror influenţă în guvern era însă neînsemnată.

166
 Următorul obiectiv I-a reprezentat eliminarea totală de pe eşichierul politic a
vechiului sistem multipartinic. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care
sporea numărul alegătorilor, adăugându-le şi pe femei, şi desfiinţa Senatul, reconstruind
Reprezentanţa Naţională în aşa fel încât să-i fie complet supusă. În acest context, prin
diverse metode, comuniştii au reuşit fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946
(primele alegeri parlamentare postbelice), câştigate de Blocul Partidelor Democratice
(BPD), alianţă condusă de PCR. Acestea au avut scopul de a legitima prin vot puterea
comunistă, care de acum controla şi puterea legislativă. Deşi SUA şi Marea Britanie au
denunţat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice.
După acest eveniment, influenţa occidentală practic a încetat. În aceste condiţii, regele
Mihai I a participat, la 1 decembrie 1946, la şedinţa inaugurală a noului Parlament.
Dominând de o manieră categorică legislativul şi controlând celelalte două puteri în stat,
puterea executivă şi judecătorească, comuniştii au trecut la eliminarea PNŢ, PNL şi PSD.
Această acţiune s-a desfăşurat pe mai multe planuri: interzicerea sistematică a organelor
de presă ţărăniste şi liberale pe diferite perioade, campanii agresive în oficioasele
comuniste Scânteia şi România liberă împotriva vechilor lideri politici (nu însă şi
împotriva regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru început) a unor membri PNŢ
şi PNL, declanşarea unor incidente violente la diverse manifestaţii.
Tot acest climat de teroare nu avea decât un singur scop: introducerea cât mai
curând a sistemului unipartinic, similar celui din URSS. Semnarea, în februarie 1947, a
Tratatului de pace de la Paris, în situaţia în care României nu i se accepta beligeranţa, iar
guvernul comunist nu accepta să participe la Planul Marshall, a accelerat schimbarea
vechiului regim. În acest context, a fost organizată, în iulie 1947, diversiunea de la
Tămădău, care a constituit pretextul interzicerii PNŢ. Încercarea eşuată de a părăsi ţara a
unor lideri ai PNŢ, în scopul informării Occidentului despre adevărata stare de lucruri din
ţară, a fost urmată de arestarea întregii conduceri a partidului. Cum era şi de aşteptat în
condiţiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru ţărănişti. Unul dintre făuritorii
României Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat
de trădare şi conspiraţie cu servicii secrete engleze sau americane pentru răsturnarea
guvernului Groza, a fost condamnat la închisoare pe viaţă şi şi-a găsit sfârşitul în peni-
tenciarul de la Sighet, în 1953, iar lon Mihalache a primit tot pedeapsa cu închisoare pe
viaţă şi a murit, în 1963, în puşcăria de la Râmnicul Sărat. În faţa furiei comuniste, PNL-
Brătianu şi-a suspendat activitatea în august 1947, clubul liberal a fost închis, iar la 6
noiembrie 1947 au fost eliminaţi din guvern membrii grupării Tătărescu, tovarăşi de
drum păstraţi doar atâta vreme cât aparenţele unui guvern de coaliţie trebuiau menţinute.
Câteva luni mai târziu, ultimul bastion al legalităţii interbelice, monarhia, era înlăturat -
regele Mihai a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947 şi apoi să părăsească
România. Chiar în seara înlăturării forţate a regelui a fost dată publicităţii Legea nr. 363,
prin care era abolită monarhia şi se proclama Republica Populară Română. Congresul de
absorbţie a PSD de către PCR, desfăşurat în februarie 1948 şi în urma căruia s-a constituit
PMR – Partidul Muncitoresc Român, nu a reprezentat decât un simplu exerciţiu de
imagine şi a confirmat acţiunile comuniste de introducere a modelului sovietic.
Odată încheiată distrugerea vechiului regim politic şi a principalelor sale instituţii,
PCR a continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar şi a controlului
complet asupra societăţii. Constituţiile din 1948 şi 1952 au dat putere de lege noului
regim politic. Principala preocupare a noilor autorităţi a fost aceea de a reprima orice

167
formă de rezistenţă, motiv pentru care, cu sprijinul direct al URSS şi cu cadre sovietice, a
fost organizată, în august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care avea ca
principală îndatorire „apărarea cuceririlor democratice ale poporului”, adică a poziţiilor
câştigate în anii postbelici de comunişti. În decembrie 1948, Securitatea şi-a constituit
propriile sale trupe, iar în ianuarie 1949 ea se completa cu Direcţia Generală a Miliţiei,
care înlocuia Poliţia şi Jandarmeria. Aceeaşi misiune a primit-o şi justiţia, complet
subordonată autorităţii partidului şi a statului. Stalinizarea s-a extins şi în domeniul
culturii, unde unicul criteriu acceptat era acela al conformităţii ideologice. Scoaterea din
biblioteci a sute de autori acuzaţi de „naţionalism” sau „cosmopolitism”, eliminarea din
expoziţii a tuturor tablourilor sau sculpturilor socotite decadente şi interzicerea
compozitorilor care nu prezentau viaţa nouă a ţării a devenit o normă curentă.
Disciplinele socio-umane (filosofia, istoria sau sociologia) au fost desfigurate, oameni de
ştiinţă unanim recunoscuţi fiind îndepărtaţi de la catedră, unii dintre ei pierzându-şi chiar
viaţa după ani grei de detenţie.
1.2. Lupta pentru putere. Imediat după preluarea puterii, asistăm la o acerbă luptă
pentru controlul absolut, purtată de Gheorghiu-Dej, în afara oricărei reguli democratice.
Prima victimă, în 1946, a constituit-o fostul conducător comunist din anii celui de-al
Doilea Război Mondial, Ştefan Foriş. A urmat fostul ministru de justiţie, Lucreţiu
Pătrăşcanu. Ideolog comunist şcolit în Occident, acesta putea deveni oricând un
contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodată. Arestat din 1948, a fost
ţinut în izolare şi anchetat dur pentru a recunoaşte acuzaţii fanteziste vizând trădarea sa.
După moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu,
executat în 1954, cu atât mai mult cu cât noul lider sovietic, Nikita Hruşciov, iniţiase un
plan de destalinizare parţială, vizând, pentru început, debarcarea vechilor conducători din
ţările satelizate Moscovei. În 1952, cu sprijinul lui Stalin, Gheorghiu-Dej îi înlăturase pe
Ana Pauker, Vasile Luca şi Teoharie Georgescu, în fapt o grupare formată la vârful PCR,
după 1944, care se afla în rivalitate cu liderul atotputernic. O altă etapă a luptei pentru
putere s-a desfăşurat în 1957, când au fost îndepărtaţi doi dintre apropiaţii lui Dej, Miron
Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Demn de remarcat este faptul că aceste eliminări,
soldate cu arestări şi execuţii (Lucreţiu Pătrăşcanu) sau condamnări pe viaţă (Vasile
Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vieţii de partid.
Moartea lui Stalin, în 1953, şi noua orientare a lui Hruşciov determină o schimbare
şi în România. Se încearcă o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o
relativă distanţare faţă de Moscova. În anul 1958 s-a obţinut retragerea trupelor sovietice
din România. În cele din urmă, însă, unda destalinizării a ajuns şi la Bucureşti. Problema
lui Gheorghiu-Dej era să continue programul stalinist, ceea ce a şi decis Congresul al III-
lea al PMR. Pentru prima oară, în anii ’60 a început să se vorbească de autonomie,
independenţă şi neamestec în treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile
naţionale. La capătul unor negocieri care s-au purtat de la Bucureşti la Beijing şi de aici
la Moscova, liderii PMR au dat publicităţii Declaraţia din aprilie 1964, prin care se
pronunţau împotriva hegemoniei sovietice, pentru independenţă şi egalitate, pentru
neamestec şi pentru cooperare în spiritul avantajului reciproc. Ca să arate că noua
orientare nu este doar formală, autorităţile comuniste au eliberat mii de deţinuţi politici şi
a fost iniţiat un vast program de reconsiderare a valorilor naţionale, fiind readuşi în prim-
plan mari oameni de cultură complet ignoraţi până atunci. Relativa relaxare a represiunii,

168
care a atras de partea comuniştilor destule adeziuni, n-ar fi trebuit să inducă în eroare pe
nimeni, deoarece nimic esenţial nu se schimbase în structura politică a sistemului.
1.3. Naţional-comunismul ceauşist. Decesul lui Gheorghiu-Dej (1965), revenirea
partidului la vechea denumire de PCR şi numirea ca secretar general a lui Nicolae
Ceauşescu (cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR din 1965) nu au oprit acţiunile de
epurare. Astfel, noul lider de la Bucureşti i-a înlocuit treptat pe vechii apropiaţi ai
predecesorului cu noii săi fideli (Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei,
Dumitru Popescu etc.). Momentul Congresului al IX-lea a fost folosit de noul lider de la
Bucureşti pentru a se prezenta în ipostaza de mare reformator, afirmând răspicat
independenţa (întemeiată însă tot pe industrializare şi resurse proprii), omogenizarea
socială şi etnică a naţiunii, neamestecul în treburile interne şi deci neutralitatea activă în
marile dispute ideologice, precum şi unitatea de monolit în jurul partidului şi a
secretarului său general. În anii care au urmat, gesturile de insubordonare faţă de cerinţele
Moscovei au fost însoţite de o largă deschidere spre Occident.
În aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucureşti,
Nicolae Ceauşescu (preşedinte al României din 1974), aducea grave acuzaţii lui
Gheorghiu-Dej, privind implicarea sa în cazurile Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu,
precum şi în crimele săvârşite de Securitate în timpul său. Această acţiune făcea parte
dintr-o vendetă politică, menită să ducă la eliminarea lui Alexandru Drăghici (fost
ministru de interne), bănuit că vrea să-i ia locul, şi a unor cadre din conducerea
Ministerului de Interne. În ciuda acestui exerciţiu de imagine publică realizat de Nicolae
Ceauşescu, sistemul comunist şi-a protejat vechile cadre, astfel încât cei înlocuiţi şi
pensionaţi au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de
protocol, aprovizionare de la magazinele speciale de partid). Prin noua Constituţie din
1965, statul primea denumirea de Republica Socialistă România (R.S.R.). Până în 1971,
politica internă s-a caracterizat prin continuarea proceselor de desovietizare şi
destalinizare începute de Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1958; promovarea unei culturi
axate pe evidenţierea trăsăturilor naţionale, care a avut ca scop atragerea de partea
regimului a populaţiei prin exploatarea sentimentelor naţionale; atenuarea politicii
represive a Securităţii, eliberarea deţinuţilor politici. Toate aceste măsuri nu au pus
niciodată în discuţie monopolul puterii deţinut de P.C.R. şi de conducătorul statului.
La toate acestea s-a adăugat şi o importantă relaxare în viaţa culturală, unde
dogmele „realismului socialist” au fost pentru moment abandonate, modelele occidentale
reintrând în atenţie prin numeroase traduceri de opere fundamentale şi prin contacte
repetate în domeniul ştiinţific şi artistic. Viaţa de fiecare zi s-a schimbat, traiul la limita
mijloacelor de subzistenţă fiind înlocuit treptat cu o viaţă ceva mai decentă, în care a
devenit posibilă cumpărarea unui apartament sau a unui autoturism, petrecerea unei
vacanţe în ţară sau în străinătate etc. Bucureştiul a devenit un spaţiu frecventat de liderii
lumii: de la preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, la preşedinţii americani Nixon şi
Ford. Ceauşescu, la rândul lui, a beneficiat de vizite la cel mai înalt nivel în SUA şi
Europa Occidentală. La o privire mai atentă asupra lucrurilor, se putea constata că toate
aceste schimbări nu anulau controlul partidului asupra societăţii şi nu anunţau pluralismul
şi democraţia. Avea să fie o scurtă deschidere, urmată imediat de întoarcerea la vechile
practici, Ceauşescu pronunţându-se chiar şi în momentul său cel mai fast (condamnarea
invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia în 1968) doar împotriva
dreptului URSS de a-şi subordona statele socialiste. Nici socialismul democratic şi nici

169
înlocuirea economiei centralizate cu economia de piaţă nu s-au bucurat de susţinere din
partea sa.
În acelaşi timp are loc consolidarea puterii lui Ceauşescu, care acumulează cele mai
înalte funcţii de partid şi de stat: în 1967 devine preşedinte al Consiliului de Stat, iar din
1968 controlează şi Consiliul Apărării. Din 1971, inspirată din realităţile din China şi
Coreea de Nord, ţări pe care Ceauşescu tocmai le vizitase, a început „revoluţia culturală”,
manifestată în special prin exacerbarea propagandei comuniste şi a cultului personalităţii
lui N. Ceauşescu. Direcţiile principale ale „revoluţiei culturale” au fost cuprinse în
„tezele din iulie”, care semnifică, de fapt, reîntoarcerea la un regim autoritar, de tip
neostalinist. În 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost lansat Programul
partidului ce viza făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea
României spre comunism. În economie se revine la controlul total asupra întreprinderilor,
investiţiile şi ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicaţiilor personale ale lui
Ceauşescu. Tot în acest an debutează aşa-numitul socialism dinastic, la Congresul al XI-
lea soţia lui Ceauşescu, Elena, devenind al doilea om politic în stat. Paralel cu această
evoluţie, a fost înlăturată vechea gardă din timpul lui Dej şi s-a trecut la metoda „rotirii
cadrelor” şi la fuziunea dintre responsabilităţile administrative şi cele de partid. Astfel,
regimul ceauşist a putut controla şi anihila orice rival sau nemulţumire.
Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv şi abuziv, ducând, după 1980, la
sărăcirea accentuată a populaţiei şi la deteriorarea fără precedent a condiţiilor de viaţă ca
urmare a efortului de a se plăti marile datorii externe ale ţării. Încurajat de modelul asiatic
(control ideologic riguros şi concentrarea puterii), Ceauşescu se considera suficient de
popular ca să-şi însuşească şi funcţia de preşedinte al Republicii (în 1974), oficializând şi
prin persoana sa autoritatea supremă a partidului-stat. La jumătatea anilor '70, regimul lui
Ceauşescu intrase deja pe o pantă descendentă. Obsesia continuă neabătută a
industrializării forţate, căreia îi era repartizat 30% din venitul naţional, a continuat să dea
naştere unor coloşi care produceau în afara cerinţelor pieţei şi cu enorme consumuri de
energie mărfuri de slabă calitate, abia înghiţite de celelalte ţări socialiste, care la rândul
lor vindeau marfă asemănătoare României. Nici agricultura nu se afla într-o situaţie mai
bună. Lipsită de forţă de muncă (ani de zile canalizată spre oraşele industriale),
insuficient mecanizată, producea doar atât cât puteau să strângă de pe câmp soldaţii,
elevii şi funcţionarii publici. Mai multe calamităţi naturale (inundaţiile din 1970, 1975,
1977, 1980, 1981, dar mai cu seamă cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit şi ele la
această situaţie.
În această situaţie, datoria externă s-a triplat (în 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar
în 1981 ajunsese la 10,2 miliarde) şi au fost cerute reeşalonări. În cele din urmă,
Ceauşescu s-a angajat să restituie integral sumele împrumutate şi, la recomandarea
Fondului Monetar Internaţional, să limiteze importurile şi să sporească exporturile.
Consecinţele au devenit imediat evidente. De pe piaţă au dispărut produsele de primă
necesitate (între timp, în culisele propagandei de partid era pregătit un „program de
alimentaţie raţională”, din care erau aproape excluse chiar alimentele cu pricina). În
câţiva ani, penuria a ajuns atât de mare, încât singura soluţie a rămas cartelizarea
alimentelor de bază şi, implicit, raţionalizarea lor. A urmat energia electrică, la rândul ei
economisită în primul rând în detrimentul consumatorilor casnici şi al utilităţilor publice.
În iernile grele ale anilor '80, lipsa luminii şi a căldurii se combătea în apartamentele de la
bloc cu „o haină în plus”, cum recomandase Ceauşescu. Dacă în Bucureşti nu vedeai pe

170
unde calci odată cu lăsarea întunericului, plecat în provincie cu trenul la orele serii nu te
luminau până acasă decât luna şi stelele. Eşecurile anilor '80 nu i-au făcut mai înţelepţi pe
conducătorii ţării. Foamea şi frigul au continuat să se asocieze şi în acei ani cu lipsa celor
mai elementare libertăţi cetăţeneşti, societatea fiind în continuare supravegheată şi
controlată: Desigur, nu mai era vorba de teroarea anilor '50, dar Securitatea veghea
neclintită. O adevărată plasă cu ochiurile din ce în ce mai strâmte prinsese întreaga
societate. O armată de informatori (nu puţini atraşi de avantajele acestei situaţii ignobile -
un post mai bun, o călătorie în străinătate, un salariu preferenţial) zăbovea ceasuri întregi
ca să umple sute de pagini cu descrierea amănunţită a tot ce făceau zilnic „obiectivele”
încredinţate. Pe măsură ce situaţia României devenea din ce în ce mai complicată, se
dezvolta până la proporţii aberante cultul conducătorului. Chiar dacă funcţionase încă din
primii ani ai „epocii Ceauşescu”, proporţiile cultului persoanei sale au crescut odată cu
trecerea timpului, în completă contradicţie cu starea ţării şi ai locuitorilor ei şi cu rolul
politic real pe care Ceauşescu îl mai juca în lume în anii ’80.

2. TRANSFORMAREA SOCIETĂŢII

2.1. Noile realităţi social-economice. Politica de industrializare. O dată cu

înlăturarea monarhiei, România a devenit un stat totalitar, cu un sistem politic de tip
stalinist, bazat pe concentrarea puterii în mânia unui singur partid: P.C.R., condus de
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Linia economică impusă forţat de Moscova, cu sprijinul
guvernului Groza, s-a bazat pe o intensă propagandă, dublată de popularizarea modelelor
sovietice. Impunerea modelului sovietic (sovietizarea) în economie s-a bazat pe câteva
componente importante: înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea de stat prin
naţionalizarea mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii şi etatizarea bancară,
centralizarea economică şi planificarea cincinală (mai întâi s-au impus două planuri
anuale, în 1949 şi 1950, iar din 1951 s-au introdus planurile cincinale, principalul
instrument al politicii de dezvoltare centralizată şi de control asupra economiei şi
societăţii). Unele realizări au fost abil folosite de propaganda regimului pentru a stimula
munca peste normă. Modalităţile prin care s-a pus în practică această politică au fost
şantierele tineretului (Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu etc.) şi munca în echipă a
brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. În 1951 s-a instituit distincţia Erou al
Muncii Socialiste.
Un prim pas în transformarea economiei I-a reprezentat acordul cu URSS semnat la
8 mai 1945, prin care se înfiinţau sovromurile. Întreprinderi mixte româno-sovietice,
acestea erau în realitate forme mascate de spoliere a ţării, funcţionând exclusiv în
favoarea Moscovei. Prin Legea din 11 iunie 1948 privind naţionalizarea principalelor
mijloace de producţie, au fost confiscate, într-o primă etapă, peste 1.000 de întreprinderi
industriale şi miniere, cu capital românesc sau străin. Practic, de acum înainte,
proprietatea privată în industrie era trecută în administrarea statului, care schiţa, prin
intermediul planurilor unice şi al Comisiei de Stat pentru Planificare, obiectivele de
realizat. Odată cu răcirea treptată a relaţiilor româno-sovietice, după 1958, accentuată de
încercarea Moscovei de impunere a Planului Valev, în 1964, prin care România era
menită să fie doar o furnizoare de produse agrare pentru ţările CAER (organism de
cooperare economică a ţărilor comuniste înfiinţat în 1949, prin care, de fapt, se realiza
controlul URSS asupra economiei statelor socialiste), industrializarea devenea o

171
necesitate organică a regimului. Acest fapt va avea consecinţe dramatice după 1980,
industrializarea având un caracter voluntarist, care nu ţinea cont de nevoile şi resursele
reale ale ţării. Investiţiile au început să fie orientate precumpănitor spre industria grea,
infrastructură şi petrochimie. Nevoia de fonduri pentru aceste investiţii a fost dublată însă
de raţionalizări drastice ale consumului populaţiei, astfel încât asistăm lent, dar sigur, la
conturarea unui decalaj evident, în ceea ce priveşte nivelul de trai, între România şi alte
state comuniste. Împrumuturile financiare contractate la diferite organisme internaţionale
au fost rambursate cu mari eforturi, mai ales datorită ambiţiei regimului naţional-
comunist al lui Nicolae Ceauşescu de a le finaliza în scurt timp. Deşi România anunţase,
ca pe o mare victorie, încheierea plăţii datoriei externe în martie 1989, criza la toate
nivelurile se acutiza tot mai rapid, iar regimul se găsea într-o izolare diplomatică, chiar în
cadrul blocului comunist.
2.2. Colectivizarea şi lumea satului. La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza
legifera noua reformă agrară, prin care erau expropriate 1.468.946 ha (a noua parte din
suprafaţa agricolă a ţării), cu care erau împroprietărite 917.777 familii de ţărani. Foştii
proprietari îşi puteau păstra, deocamdată, doar 50 ha de teren. Această măsură, cu care
erau de acord toate partidele, a urmărit un scop mai curând politic decât economic: înlătu-
rarea marilor proprietari de pământ, încercându-se astfel o atragere a ţărănimii de partea
comuniştilor. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis transformarea socialistă a
agriculturii, altfel spus, lichidarea completă a micii proprietăţi rurale prin colectivizarea
agriculturii după model sovietic. În rezoluţia acestei plenare se afirma: „politica noastră
faţă de ţărănime trebuie să fie clară: ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu
ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Acum au luat
naştere, după modelul sovietic al colhozurilor, gospodăriile agricole de stat (GAS),
cooperativele agricole de producţie (CAP), precum şi „întovărăşirile”, ca formă
intermediară, între cele două forme de proprietate. Cu toată campania de ameninţări,
intimidări şi abuzuri comise pentru a convinge micii proprietari rurali să-şi cedeze
pământurile, rezistenţa ţărănimii la colectivizare a fost mare. Pentru realizarea
colectivizării, după anul 1953, autorităţile comuniste au făcut apel la organele de
represiune, justiţie, administraţie şi la un uriaş aparat de propagandă, în scopul
convingerii ţăranilor de „binefacerile” sistemului comunist în agricultură, metodele dure
alternând cu diferite promisiuni. Această politică, de brutalitate şi concesii temporare, a
fost dublată de o continuă presiune fiscală, în privinţa plăţii cotelor, din ce în ce mai mari,
şi de măsuri punitive. La 27 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunţa oficial încheierea
procesului de colectivizare a agriculturii, 3.201.000 de familii din mediul rural fiind
încadrate în structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din suprafaţa agricolă a
ţării. Consecinţele sociale pe termen lung au fost nefaste, determinând un adevărat „exod
rural” (migraţia masivă a ţăranilor spre oraşe). În acelaşi timp, concentrarea pământului a
creat premise pentru modernizarea agriculturii.
2.3. Economie şi viaţă cotidiană în statul comunist. A doua jumătate a secolului al
XX-lea a însemnat pentru societatea românească perioada unui experiment eşuat:
comunismul. Acesta a marcat însă viaţa a milioane de oameni şi a determinat înapoierea
economică a ţării, distrugerea valorilor tradiţionale, mutaţii profunde în plan psihologic şi
social în general. În economie, instaurarea controlului puterii comuniste a început cu
naţionalizarea întreprinderilor, băncilor, societăţilor de asigurări, magazinelor,
cabinetelor medicale şi spitalelor, circa 10 000 de obiective economice fiind expropriate

172
fără despăgubire. Locuinţele, îndeosebi cele aparţinând categoriilor medii şi înstărite nu
au făcut, de asemenea, excepţie de la măsurile de confiscare. Prin colectivizarea
agriculturii, puterea comunistă a urmărit vulnerabilizarea ţăranilor în faţa noilor structuri
politice, precum şi exploatarea acestui domeniu în vederea asigurării resurselor necesare
susţinerii procesului de industrializare a ţării, Industrializarea forţată a creat adevăraţi
„coloşi” industriali (combinatele de la Galaţi, Slatina. Călăraşi etc.), mari consumatori de
materii prime şi energie. Dezvoltarea platformelor industriale şi mutaţiile din lumea
satului au provocat o mişcare de amploare de reducere a populaţiei rurale în favoarea
celei urbane, ceea ce a afectat însă profund tradiţiile şi valorile satului. După 1970,
continuarea industrializării forţate în condiţiile deteriorării climatului economic mondial
şi iniţierea unor construcţii megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriaşe
(Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărăşanul, Hidrocentrala Porţile de Fier, Casa
Poporului din Bucureşti), au determinat creşterea fără precedent a datoriei externe a ţării,
achitată cu preţul raţionalizării drastice a tuturor produselor ce ţineau de consumul
populaţiei (alimente, medicamente, energie electrică şi termică, gaze naturale) şi
sacrificării nivelului de trai al populaţiei.
2.4. O societate controlată. Fiecare moment din viaţa unui locuitor al României era
supravegheat de instituţiile statului, iar înregimentarea politică era instituită de la vârste
fragede. Astfel copiii din grădiniţe erau cuprinşi intr-o organizaţie politică specifică,
numită „Şoimii Patriei”, prin care erau educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi
conducătorul acestuia. De la vârsta de şapte ani, elevii deveneau, fără excepţie, membri ai
Organizaţiei Pionierilor, care urmărea aceleaşi scopuri de manipulare şi control. Costumele
obligatorii ale organizaţiilor de copii indicau, de asemenea, tendinţa de anihilare a
personalităţii şi uniformizare a membrilor societăţii. La 14 ani, pionierii treceau într-o nouă
etapă socială şi politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.)
pregătindu-se pentru a deveni „oamenii noi” pe care regimul dorea să ii creeze. După vârsta
de 18 ani, adulţii puteau fi membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcţie de locul
de muncă, erau încadraţi în organizaţiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R.
Viaţa privată era supravegheată îndeaproape, prin măsuri care lezau adeseori demnitatea
umană, aşa cum au fost cele privind controlul naşterilor. Alimentaţia populaţiei era stabilită
prin măsuri „raţionale”, instituite prin legi speciale. Munca „voluntară” sau „patriotică” în
folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementată la un anumit număr de zile pe an.
Construirea marilor cartiere de locuinţe din zonele urbane, dincolo de necesitatea de a
asigura adăpost pentru masele de muncitori, era şi o formă de a ţine sub supraveghere, în
spaţii limitate, un mare număr de persoane, în vreme ce distrugerea unor sate şi comasarea
forţată a locuitorilor in centre rurale, practicată în anii '80, a urmărit acelaşi scop.

3. REPRESIUNE ŞI DISIDENŢĂ ANTICOMUNISTĂ

3.1. Represiunea comunistă. Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva
opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica
represivă ce avea să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline. Ulterior, sub
acuzaţiile de „colaboraţionism”, „duşmani de clasă”, „duşmani ai poporului”, „fascişti”,
au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada
interbelică, bancheri şi industriaşi.

173
 Prin Decretul din 30 august 1948 era organizată Direcţia Generală a Securităţii
Poporului (după modelul poliţiei politice sovietice), în cadrul căreia erau plasaţi în
funcţii-cheie vechii agenţi de la Moscova Gheorghe Pintilie, Pantelei Bodnarenko,
Alexandru Nicolski şi Vladimir Mazuru. Această structură represivă a instaurat un regim
de teroare internă. Ei i se vor adăuga, ca instrumente ale represiunii, trupele de securitate
ale Ministerului de Interne (decembrie 1948) şi Miliţia populară (ianuarie 1949). Din
rândul „duşmanilor poporului”, anihilaţi fizic de către organele de represiune comuniste,
au făcut parte membri marcanţi ai partidelor istorice interbelice (Iuliu Maniu, lon
Mihalache, C.I.C. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupaş,
Mihail Manoilescu, Radu Rosetti etc.), oameni de cultură (Anton Golopenţia, Mircea
Vulcănescu), slujitori ai bisericii (monseniorul Vladimir Ghica) şi mulţi alţii. Majoritatea
celor care au avut o funcţie publică, în orice domeniu, până în 1945, au cunoscut teroarea
sistemului comunist al penitenciarelor şi coloniilor de muncă (constituite prin Decretul
din 1950 privind înfiinţarea coloniilor de muncă şi administrate de Ministerul de Interne).
S-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita „reeducare” (fenomenul Piteşti).
Se poate vorbi, aşadar, de existenţa, până în 1964, a unui adevărat gulag în România. Este
cazul închisorilor de la Sighet, Gherla, Galaţi, Râmnicul Sărat, Aiud, Piteşti şi Miercurea
Ciuc, al şantierelor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, precum şi al coloniilor de muncă
forţată de la Cavnic, Baia Sprie, Periprava şi Salcia. O altă caracteristică a represiunii
comuniste în perioada 1945-1964 a reprezentat-o fenomenul deportării unor comunităţi
întregi (germanii din Transilvania, imediat după război, şi sârbii din Banat, începând cu
1951, pe fondul acutizării conflictului dintre Stalin şi Tito). Deportările în zonele aride
din Bărăgan au însemnat distrugerea a numeroase cămine, familii şi destine. Iniţial,
deportarea în Bărăgan a vizat aproximativ 40.000 de persoane. Deportaţilor li s-a permis
să-şi ia doar bunurile pe care le puteau duce singuri, restul avutului lor fiind cumpărat de
comisii special constituite, care plăteau mult mai puţin decât preţul real. Mai mult,
întreaga societate a fost trecută sub un strict control, prin intermediul reţelelor de
informatori, pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie. Ulterior, s-a trecut la
eliberarea deţinuţilor politici (proces care se încheie în 1964), fără a se renunţa însă la
supravegherea populaţiei şi la reprimarea opozanţilor. După 1964, represiunea comunistă
se adaptează la noile realităţi, utilizând instrumente mai rafinate de reprimare a
opozanţilor: impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici,
utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune, arestarea şi anchetarea sub
pretextul unor delicte de drept comun etc.
Ultimul obstacol în calea impunerii modelului stalinist a fost Biserica. Prin Legea
cultelor din 1948, statul cerea Bisericii să se alăture industrializării şi colectivizării şi să
promoveze politica sa externă. În 1948, 600 de preoţi uniţi au fost arestaţi iar Biserica
greco-catolică a fost desfiinţată. Biserica a fost deposedată de toate bunurile sale,
devenind dependentă de stat. O victimă a regimului comunist a fost şi Academia
Română, transformată în Academia Republicii Populare Române, în care au fost primite
personaje minore ca poetul Dumitru Theodor Neculuţă sau istoricul Mihai Roller. La
baza învăţământului au fost puse manualele unice, de inspiraţie marxist-leninistă,
adevărate instrumente de impunere a monopolului cultural al partidului, iar principiul
dosarului şi al originii sănătoase din punct de vedere politic a devenit pilonul principal al
admiterii într-o unitate de învăţământ superior.

174
 3.2. Forme de rezistenţă anticomunistă. Mişcarea de rezistenţă armată împotriva
regimului comunist, care a fost expresia unei nemulţumiri generale şi a avut un caracter
naţional, constituie un aspect relativ necunoscut al istoriei contemporane româneşti.
Istoriografia occidentală nu-l abordează decât rar sau îl ignoră în raport cu celelalte state
din fostul lagăr socialist. Partizanii anticomunişti şi-au făcut apariţia în primăvara lui
1944, în momentul în care trupele sovietice pătrundeau în Bucovina şi în nordul
Moldovei. După 23 august 1944, deşi armata sovietică a preluat controlul unei mari părţi
din teritoriul României, mişcarea de partizani s-a extins la nivel naţional. Grupuri
compacte de foşti combatanţi în Est au constituit nucleul acestei mişcări. În noiembrie
1944 erau semnalate astfel de grupări în Gorj, Mehedinţi şi mai ales în Transilvania
muntoasă, în sectorul Braşov-Hunedoara, dar şi în Banat. Astfel, primul grup de partizani
antisovietici s-a constituit pe 15 mai 1944, sub conducerea lui Vladimir Macoveiciuc, în
Bucovina, zonă în care au mai activat Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean şi Dimitrie
Rusu. În mai 1946, organele N.K.V.D. şi ale Siguranţei, sub comanda lui Manole
Bodnăraş, arestează conducerea Sumanelor Negre din Vatra Dornei, în frunte cu Gavrilă
Olteanu. Aceste prime mişcări de rezistenţă împotriva comunizării au acţionat până în
iunie 1946, dată la care Ministerul de Interne anunţa descoperirea organizaţiilor
anticomuniste Sumanele Negre, Haiducii lui Avram Iancu, Graiul Sângelui, Mişcarea de
Rezistenţă Naţională şi arestarea principalilor lideri, printre care generalul Aurel Aldea,
generalul Gheorghe Moşoiu, generalul C. Eftimiu, Elena Basarabeanu (secretara lui Ion
Antonescu). Grupările de partizani din Bucovina vor rezista, totuşi, până în ianuarie
1958. Din acest motiv, în deceniile cinci şi şase, trupele de securitate au avut misiunea de
a anihila rezistenţa puternică de partizani din zonele de munte şi de a păzi lagărele de
muncă.
Între 1948-1959, în Munţii Carpaţi a existat o activă rezistenţă anticomunistă
armată. Grupările organizate după legile conspiraţiei, destul de mici, s-au constituit în
zonele de deal şi munte şi erau alcătuite din foşti ofiţeri din armată, legionari, foşti
membri ai Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc, ţărani, intelectuali
etc. Formaţiunile cu supravieţuire mai mare au fost „Haiducii Muscelului”, organizat pe
versantul sudic al Munţilor Făgăraş de doi foşti ofiţeri (Gheorghe Arsenescu, arestat în
1960, şi Toma Arnăuţoiu, arestat în 1958), şi cea condusă de Ion Gavrilă Ogoreanu, pe
versantul nordic al Munţilor Făgăraş. În Dobrogea, partizanii anticomunişti au acţionat în
pădurile Babadagului sau în Deltă, remarcându-se fraţii N. şi D. Tubulea, fraţii Croitoru
şi Ghiţă Tomoşoiu. În Transilvania (Munţii Apuseni), acţionau partizanii conduşi de
maiorul Nicolae Dabija, grup lichidat în octombrie 1949. Armamentul lor era, în general,
cel folosit în al doilea război mondial. Toate aceste grupări au fost sprijinite de locuitorii
din zonele respective, dându-le alimente, îmbrăcăminte şi adăpost. Ei sperau că, „în
curând” va izbucni un război între Uniunea Sovietică, pe de o parte, şi Statele Unite şi
Marea Britanie, pe de altă parte, care va avea ca rezultat eliberarea României. Ideea că
„vin americanii” anima o bună parte a poporului român, aflat sub ocupaţie sovietică.
Intervenţia sovietică în Ungaria şi pasivitatea Occidentului i-au demoralizat pe partizani,
ducând la încetarea mişcării spre sfârşitul deceniului şase (1956-1959). De asemenea,
eşecul luptei anticomuniste desfăşurate de partizani a fost determinat şi de inexistenţa
unui organism de coordonare a acţiunilor diverselor grupări la nivel naţional, încercarea
generalului Aurel Aldea în acest sens, concretizată în constituirea Mişcării Naţionale de
Rezistenţă, eşuând în 1946, prin desfiinţarea mişcării şi arestarea generalului. La rândul lor,

175
femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă a poporului român. Sunt cunoscute numele
Mariei Pop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu – Arnăuţoiu, ca şi cel
al Elenei Rizea din Nucşoara (Muscel). Depăşite numeric şi fără prea multe provizii şi
muniţii, aceste grupuri au fost decimate de către puterea comunistă. În mediul rural,
rezistenţa a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii. Conform unor
estimări, peste 80.000 de ţărani au fost arestaţi, aproximativ 30.000 dintre ei fiind judecaţi
în procese publice. În 1964, după Declaraţia din aprilie, Gheorghiu-Dej se decide să pună
capăt calvarului deţinuţilor politici din penitenciarele româneşti. Prin decretele nr. 176 şi nr.
411 au fost eliberaţi ultimii 10.410 deţinuţi politici, însă până la libertatea totală, în cadrul
limitelor permise de sistemul comunist, unii au avut de trecut mai multe etape, cum ar fi
domiciliul obligatoriu, lipsa unui loc adecvat de muncă, verificările periodice, dar şi
încercările de şantaj din partea organelor de Securitate.
Comunismul naţional al lui Nicolae Ceauşescu se raportează la cu totul alte
coordonate decât cel al lui Gheorghiu-Dej. În fapt, nu s-au schimbat decât mijloacele,
scopul urmărit rămânând acelaşi: menţinerea sistemului comunist la putere şi implicit a
noului secretar general al PCR. Fenomenul disidenţei în perioada Ceauşescu, fără să fie
prea cunoscut sau recunoscut, acoperă mai multe etape. Anul 1977 a reprezentat pentru
regim primele opoziţii majore, venite din interiorul ţării. În prima parte a anului, scriitorul
Paul Goma, fost deţinut politic, iniţiază o mişcare de solidaritate cu mişcarea din
Cehoslovacia Charta 77, lucru ce stârneşte reacţia dură a autorităţilor. Disidenţii, precum
Paul Goma, Doinea Cornea, Gheorghe Ursu, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Mircea
Dinescu, Ana Blandiana etc. au opus o rezistenţă individuală în anii ’70 şi ’80, adresând
scrisori deschise către posturile de radio occidentale Vocea Americii, Europa Liberă sau
BBC. Împotriva lor s-au luat măsuri cum ar fi domiciliul forţat, sau au fost concediaţi.
În august 1977, autorităţile comuniste sunt puse în faţa revoltei minerilor din Valea
Jiului. Peste 10.000 de mineri de la mina Lupeni întrerup lucrul pentru o săptămână,
cerând condiţii decente de viată şi muncă. Minerii nu reiau lucrul decât în urma sosirii lui
Nicolae Ceauşescu în zonă şi a promisiunilor acestuia privind rezolvarea revendicărilor.
La scurt timp însă, Securitatea trece la arestarea principalilor lideri ai mişcării. La 15
noiembrie 1987, asistăm la cea mai cunoscută acţiune de protest din timpul lui Nicolae
Ceauşescu. A început ca o manifestaţie a muncitorilor de la Uzina „Steagul Roşu” din
Braşov, privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă; mii de persoane au traversat oraşul,
scandând lozinci anticomuniste şi devastând sediul judeţean al PCR. Numeroşi
participanţi au fost arestaţi şi judecaţi (peste 300, din care 88 au fost deportaţi în alte zone
ale ţării, s-au li s-a instituit domiciliul obligatoriu).
Disidenţa împotriva lui Nicolae Ceauşescu s-a manifestat şi în rândul foştilor
demnitari comunişti, cu toate că aceasta nu reprezintă o caracteristică a sistemului.
Reproşurile pe care le-a adus, în cadrul Congresului al XII-lea al PCR, Constantin
Pârvulescu, ca şi „Scrisoarea celor şase” (semnată de Corneliu Mănescu, Silviu Brucan,
Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Grigore Răceanu şi Constantin Pârvulescu) nu
reprezintă altceva decât încercări ale veteranilor ilegalişti de a critica evoluţia nefastă a
politicii lui Ceauşescu şi nicidecum o critică reală a sistemului.

5. CONSTRUCŢIA DEMOCRAŢIEI POSTDECEMBRISTE

176
 5.1. Înlăturarea regimului comunist şi revenirea la democraţie. În anul 1989, în
majoritatea statelor comuniste din Europa populaţia a reuşit, în general prin mijloace
paşnice, să înlăture regimurile politice comuniste în Ungaria, Bulgaria, Polonia,
Cehoslovacia, Republica Democrată Germană. Acest proces a fost posibil şi datorită
politicii de destindere şi reforme promovate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, după
1985. Evenimentele desfăşurate în fostele state comuniste din Europa au încurajat
populaţia României să se revolte împotriva regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu.
La 16 decembrie 1989, la Timişoara, au început primele acţiuni împotriva regimului,
continuate, din 21 decembrie, la Bucureşti. La 22 decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a
fost înlăturat. Puterea a fost preluată de un organism provizoriu, Consiliul Frontului
Salvării Naţionale, în fruntea căruia s-a aflat Ion Iliescu. De la început, noua structură
politică, constituită pe baza programului în 10 puncte al FSN, şi-a propus reinstaurarea
unui regim democratic şi edificarea statului de drept în România, după cinci decenii de
regimuri politice autoritare şi dictatoriale. Principalele trăsături ale schimbării regimului
politic în România după 1989, la fel ca şi în alte state europene foste comuniste, au
constat în revenirea la pluralismul politic, organizarea alegerilor libere, structurarea şi
manifestarea neîngrădită a societăţii civile. În plan economic, reformele au urmărit în
principal trecerea de la economia centralizată, de tip comunist, la cea de piaţă, bazată pe
proprietatea privată şi pe libera iniţiativă. Fundamentul legislativ al noii evoluţii
postcomuniste a fost reprezentat, în România, de Constituţia din anul 1991 (supusă
revizuirii în 2003).
5.2. Pluralismul politic şi construcţia democraţiei în România, după 1989. Încă
de la sfârşitul anului 1989, au fost reînfiinţate vechile partide politice (Partidul Naţional
Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat), iar ulterior s-au constituit
partide şi formaţiuni politice noi - Frontul Salvării Naţionale, Partidul Unităţii Nationale
Române, Uniunea Democratică a Maghiarilor din România etc. Alegerile parlamentare
din 1990 au fost câştigate de formaţiunea condusă de Ion Iliescu, Frontul Salvării
Naţionale, iar cele din 1992 de aceeaşi formaţiune, dar denumită Frontul Democrat al
Salvării Naţionale. Prima schimbare paşnică de putere, prin votul exprimat al alegătorilor,
a avut loc după alegerile din 1996, câştigate de Convenţia Democrată din România
(condusă de Emil Constantinescu). În anul 2000, alegerile au fost câştigate de partidul
condus de Ion Iliescu (Partidul Democraţiei Sociale din România, ulterior Partidul Social
Democrat), iar în urma scrutinului din anul 2004, Alianţa Dreptate şi Adevăr (formată din
Partidul Democrat şi Partidul Naţional Liberal), condusă de Traian Băsescu, a preluat
conducerea ţării. Revenirea la regimul democratic nu a fost lipsită de momente tensio-
nate, aşa cum au fost conflictul interetnic de la Târgu-Mureş (martie 1990), fenomenul
manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti (1990), descinderile minerilor
în Capitală (1990, 1991, 1999). După 1989, responsabilitatea creării societăţii civile a fost
preluată de intelectualitate, care a militat pentru respectarea drepturilor omului, înfiinţând
o serie de instituţii neguvernamentale: Alianţa Civică, Grupul pentru Dialog Social şi
Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Solicitat ani de-a rândul pentru a regla conturile cu un trecut care încă ne
stăpâneşte, „procesul comunismului” a avansat lent, mai cu seamă după 2004.
Constituirea CNSAS, deschiderea arhivelor Securităţii şi constituirea mai multor instituţii
de cercetare, dar şi asumarea de către preşedintele României a unui raport în acest sens au
marcat paşi importanţi înainte. Votată de Parlament şi aprobată de populaţie prin

177
referendum în 1991, legea fundamentală a statului este conformă cu reglementările
europene actuale şi are un caracter democratic. Progresele realizate de România în
construcţia sistemului democratic au fost recunoscute pe plan internaţional prin admiterea
ţării. ca membru al Alianţei Nord-Atlantice (NATO, 2004) şi al Uniunii Europene (2007).

RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ALE ROMÂNIEI

I. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI PÂNĂ LA MAREA UNIRE

1. Relaţiile externe ale României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acţiunile

diplomatice ale României înainte de recunoaşterea independenţei de stat. Ministerul
Afacerilor Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în august 1862. Deşi nu
erau încă independente, Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări: în 1863, a
fost încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare, iar în 1865, cu Austria, o convenţie privind
sistemul poştal şi cel de telegraf. În anul 1865, Principatele Unite au semnat, la Paris, o
convenţie telegrafică, dovedindu-se că erau deja considerate stat suveran de alte ţări din
Europa. După anul 1866, a crescut numărul convenţiilor semnate de România cu alte state,
precum cele comerciale şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, din 1875, şi cu Rusia, în 1876.
Prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin, din anul 1878, a fost recunoscută
independenţa de stat a României. Astfel, România a putut să stabilească relaţii diplomatice cu
alte state bazate pe suveranitate şi egalitate. Statul român a deschis primele reprezentanţe
diplomatice, care se numeau legaţii, în alte capitale sau a ridicat la nivel de legaţie fostele
agenţii diplomatice care funcţionau în ţările respective. În anul 1878, Austro-Ungaria, Rusia
şi Turcia au stabilit relaţii diplomatice cu România, iar Italia, în 1879. Germania şi alte ţări au
condiţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din
Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei române celor de altă religie decât cea creş tină şi
de răscumpărarea de către statul nostru a acţiunilor concernului falimentar Strousberg.
Independenţa României a fost recunoscută de Germania, Franţa şi Anglia în anul 1880.
Astfel, România a promovat mai eficient acţiunile de politică externă, în conformitate cu
interesele sale politice şi economice. De exemplu, pentru a-şi proteja economia de concurenţa
mărfurilor din Austro-Ungaria, România a dorit să negocieze, în 1886, o nouă convenţie

178
comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal între cele două ţări,
care a durat până în 1891.
2. Războaiele balcanice şi Primul Război Mondial. Cancelarul Bismarck inaugurase
un sistem de alianţe, bazat pe semnarea unor acorduri secrete, ceea ce-i oferea o mai mare
libertate de mişcare şi împiedica Franţa, principalul rival, să realizeze o coaliţie antigermană.
Aceste acorduri au stat la baza încheierii, în 1882, a primului sistem politico-militar, Tripla
Alianţă sau Puterile Centrale. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor,
România trebuia să ţină cont de raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care
ocupase sudul Basarabiei, în 1878, a determinat apropierea de Germania şi de Austro-
Ungaria, devenind membră a Triplei Alianţe în anul 1883 printr-un tratat secret, care putea fi
reînnoit. Aceste mari puteri considerau România un avanpost în politica lor de consolidare a
poziţiilor în sud-estul Europei. Politica germană nu putea rămâne însă fără o reacţie din
partea celorlalte puteri europene. Echilibrul de forţe a fost redimensionat la începutul
secolului al XX-lea. Acordul anglo-francez din 1904, cunoscut şi sub numele de Antanta
Cordială, a fost urmat, în 1907, de un acord anglo-rus. În felul acesta a apărut cel de-al doilea
sistem politico-militar, Antanta sau Tripla Înţelegere.
Peninsula Balcanică a continuat să rămână la sfârşitul secolului al XIX-lea si la
începutul secolului al XX-lea un adevărat butoi cu pulbere. Statele naţionale apărute după
prăbuşirea dominaţiei otomane promovau şi susţineau curente naţionaliste ale căror
manifestări erau de multe ori violente. De asemenea, interesele strategice ale marilor puteri se
intersectau în sud-estul Europei şi determinau complicarea unei situaţii deloc simple. Primul
Război Balcanic a izbucnit în toamna anului 1912 şi a adunat Bulgaria, Serbia, Grecia şi
Muntenegru împotriva unei Turcii repede depăşite de diferenţa de forţe. Tratatul de pace
semnat la Londra părea că a rezolvat, cel puţin deocamdată, problemele. Neînţelegerile dintre
aliaţi s-au manifestat însă repede, mai ales datorită pretenţiilor exagerate ale Bulgariei, ceea
ce a determinat o acţiune comună a foştilor aliaţi, la care s-au adăugat Turcia şi România.
România a fost un factor de stabilitate în sud-estul Europei, implicându-se în al doilea război
balcanic, împotriva Bulgariei, numai în momentul în care situaţia de la sud de Dunăre a
devenit periculoasă pentru securitatea ţării. Armata română a fost desfăşurată în Bulgaria, iar
pacea semnată la Bucureşti în 1913 permitea României să anexeze două judeţe din sudul
Dobrogei, Durostor şi Caliacra, regiune cunoscută şi sub numele de Cadrilater. Asasinarea la
Sarajevo, la 28 iunie 1914, a arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului
Austro-Ungar, a declanşat o reacţie în lanţ, care a dus în cele din urmă la izbucnirea Primului
Război Mondial. În aceste condiţii, România şi-a intensificat acţiunile diplomatice pentru
realizarea Marii Uniri. Prim-ministrul Ion I.C. Brătianu a negociat, în secret, cu Antanta
(Franţa, Anglia, Italia şi Rusia) participarea la Primul Război Mondial alături de aceasta,
obţinând, în 1916, recunoaşterea drepturilor Românei asupra Transilvaniei, Banatului şi
Bucovinei. Intrată în război după doi ani de neutralitate, în 1916, România şi-a îndeplinit
obiectivul naţional. Pentru aceasta, diplomaţia română a acţionat în timpul războiului şi la
Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920). România a continuat războiul şi după încheierea
marii conflagraţii mondiale. În Ungaria s-a instaurat un regim comunist condus de Bela Kun,
care urmărea să păstreze graniţele statului maghiar. În condiţiile primejdiei pe care ar fi
constituit-o existenţa a două state comuniste la est (Rusia sovietică) şi la vest (Republica
Ungară a Sfaturilor), care nu recunoşteau alipirea la România a Basarabiei şi a Transilvaniei,
armata română a pornit la ofensivă, ocupând Budapesta (4 august 1919) şi lichidând regimul
comunist din Ungaria.
3. Conferinţa de pace de la Paris. Sistemul Versailles. Primul război mondial a
determinat mari schimbări, cu consecinţe deosebite asupra Europei şi lumii. A dus la

179
modificarea raportului de forţe în rândul marilor puteri. La sfârşitul războiului a învins
principiul naţionalităţilor. Marile imperii – german, austro-ungar, ţarist şi otoman – s-au
prăbuşit ca urmare a voinţei popoarelor constituindu-se, pe ruinele lor, noi state; altele, între
care şi România şi-au desăvârşit unitatea naţională.
Între anii 1919-1920 s-au încheiat tratatele semnate în cadrul Conferinţei de pace de la
Paris (1919-1920), cunoscute sub numele de sistemul Versailles: cu Germania la Versailles
(28 iunie 1919), cu Austria la Saint-Germain (10 septembrie 1919), cu Bulgaria la Neuilly
(27 noiembrie 1919), cu Ungaria la Trianon (4 iunie 1920), cu Turcia la Sevres (10 august
1920). Statele învinse erau dezarmate, se desfiinţa serviciul militar obligatoriu şi li se
interzicea producerea unor categorii de armament. Se trece de la Europa imperiilor la Europa
naţiunilor: Germania ceda Franţei Alsacia şi Lorena ; prin dezmembrarea Imperiilor german,
austro-ungar, ţarist şi otoman luau fiinţă noi state: Austria, Ungaria, Iugoslavia,
Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda; teritoriile turceşti din Orientul
Apropiat intrau sub stăpânire engleză şi franceză. Considerate vinovate de declanşarea
războiului, statele învinse erau obligate la plata reparaţiilor. Pacea realizată la Paris n-a fost
durabilă deoarece: contrar celor petrecute la congresele de pace anterioare (Viena, 1815;
Paris, 1856) statele învinse n-au fost admise la tratativele de pace ; statele mici din tabăra
învingătoare au fost discriminate; alte state (ex. Rusia Sovietică) n-au fost invitate să
participe la Conferinţa de pace; doar statele învinse au fost considerate responsabile de
declanşarea războiului; deşi s-a constituit Societatea Naţiunilor care avea drept obiectiv
menţinerea păcii în lume, aceasta nu avea mijloacele necesare pentru a o impune.
În ciuda faptului că terminarea războiului a găsit România de partea învingătorilor,
tratativele de pace au fost foarte dificile. Prim-ministrul României, Ion I. C. Brătianu, nu a
dorit să semneze „tratatul minorităţilor” şi Tratatul de pace cu Austria (de la Saint-Germain-
en-Laye), întrucât aceste tratate aduceau atingere suveranităţii României; sub pretextul
asigurării protecţiei minorităţilor de pe teritoriul statelor succesoare Austro-Ungariei, marile
puteri (Anglia, Franţa, SUA, Italia) doreau să supravegheze regimul la care erau supuse
aceste minorităţi. Succesorul lui Brătianu la conducerea guvernului, Alexandru Vaida-
Voevod, a fost silit să semneze tratatele respective (10 decembrie 1919). Tratatul de la Saint-
Germain-en-Laye (10 septembrie 1919, semnat de România la 10 decembrie) a recunoscut
apartenenţa Bucovinei la România; Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) recunoştea unirea
Transilvaniei cu România. Un alt tratat, semnat la Paris (28 octombrie 1920), însemna
recunoaşterea unirii Basarabiei cu România de către Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia.
Primele trei state au ratificat tratatul cu întârziere, în timp ce Japonia nu l-a ratificat, din
cauza unor înţelegeri de natură economică încheiate cu Uniunea Sovietică.

II. POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. MARILE

ALIANŢE

Politica externă în perioada interbelică a avut ca obiectiv de bază apărarea

independenţei şi a graniţelor întregite în anul 1918, în condiţiile în care revizionismul era în
ascensiune. Unele state vecine, URSS, Ungaria şi Bulgaria, revendicau teritorii româneşti.
Sistemul defensiv al României s-a construit pe convingerea că Franţa, şi Marea Britanie, ca
principale autoare ale „sistemului de la Versailles” îl vor apăra iar Societatea Naţiunilor îşi va
dovedi eficienţa în apărarea păcii. Diplomaţia românească a acţionat în direcţia creşterii rolului
acestei organizaţii în viaţa internaţională. În acest cadru, s-a militat pentru adoptarea unor
măsuri concrete de dezarmare şi de descurajare a forţelor revizioniste.

180
 După încheierea Tratatului de pace de la Paris (1919-1920), adevărat instrument de
lucru în relaţiile internaţionale, Europa a fost pusă în faţa unor noi raporturi de putere, care au
confirmat schimbările teritoriale de pe harta politică a continentului. În acest nou cadru,
România a urmărit încheierea unor alianţe politico-militare, reluarea relaţiilor cu foştii
adversari din război, precum şi o activizare a diplomaţiei la scenă europeană. Din iniţiativa
ministrului de externe român, Take Ionescu, în anul 1921 s-au semnat o convenţie politică şi
una militară între România şi Polonia - în fapt, o alianţă zonală cu caracter strict defensiv,
prin care cele două diplomaţii încercau fundamentarea unui sistem de securitate. Convenţia
militară, care decurgea din cea politică, specifică măsurile ce se impuneau în cazul unei
agresiuni în partea răsăriteană a unuia dintre cele două state. În anul 1926, a fost semnat
Tratatul de alianţă cu Polonia, care înlocuia cele două convenţii şi acorda garanţii generale
împotriva oricărui tip de agresiune, nu doar la graniţele răsăritene. În anul 1921, a fost creată
prima alianţă regională în Europa, în spiritul Societăţii Naţiunilor: Mica Înţelegere sau Mica
Antantă, care reunea România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (denumit, din
1929, Iugoslavia).
La 15 iulie 1926, a fost parafat Tratatul de alianţă şi amiciţie între România şi Franţa.
România a încercat să compenseze lipsa unei înţelegeri militare prin acordurile politice.
Tratatul a oferit Bucureştiului un plus de garanţie doar cu caracter moral, deoarece ambele
state erau interesate în menţinerea principiilor care au stat la baza Pactului Societăţii
Naţiunilor. În lipsa unui acord militar, refuzat de Paris, Tratatul româno-francez nu a avut o
consistenţă practică, reprezentând, în fond, o repetare a celor statuate în Pactul Societăţii
Naţiunilor. În ciuda acestor carenţe, acordul dintre Franţa şi România a putut constitui, cel
puţin la nivel declarativ, un sprijin în menţinerea statu-quo-ului teritorial. Concomitent cu
negocierile româno-franceze, în vederea finalizării tratatului, diplomaţia de la Bucureşti a
demarat tratativele şi cu Italia, urmărindu-se în principal atât obţinerea sprijinului Romei
pentru ratificarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920), prin care era recunoscută
apartenenţa Basarabiei la România, cât şi întărirea sistemului de garanţii. Tratativele dintre
cele două state au fost îndelungate, Italia acceptând, în final, formula unui Tratat de amiciţie
şi colaborare cordială, încheiat la Roma, la 16 septembrie 1926. Prin acest tratat, prelungit
succesiv din şase în şase luni, până în 1934, ambele părţi aveau obligaţia să-şi acorde sprijin
pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate. Din nefericire, Tratatul italo-român nu a cuprins
clauze cu caracter militar, fiind considerat inferior celui semnat cu Franţa. Pe lângă tratatele
bilaterale, România a fost semnatară, în toată perioada dintre cele două războaie mondiale, şi
a unor numeroase tratate multilaterale, constituindu-se parte în luarea de deciziilor de către
concertul european. Astfel, încă din 1919, România a aderat la Societatea Naţiunilor, la
momentul respectiv unica organizaţie la nivel mondial care milita pentru menţinerea securi-
tăţii internaţionale. De asemenea, România a semnat, printre altele, Convenţia internaţională
privind statutul definitiv al Dunării (1921), Protocolul de la Geneva (1924), care preciza
legătura dintre securitate şi dezarmare, Pactul Briand-Kellogg (1928), de reglementare a
relaţiilor internaţionale, şi Protocolul de la Moscova (1929). A participat, cu diferite
propuneri, şi la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării (1926-1932) şi la lucrările acesteia,
la Geneva, în anii 1932-1933.
La 9 februarie 1929, în capitala Rusiei Sovietice, România semna, împreună cu ceilalţi
vecini ai URSS, un protocol, în mare parte asemănător cu Pactul Briand-Kellogg, care
propunea eliminarea războiului în relaţiile dintre ele, fără însă a se menţiona explicit
inviolabilitatea graniţelor. Această problemă a fost dezbătută şi în cadrul negocierilor
româno-sovietice din 1932, de la Riga, fără ca delegaţia noastră să obţină vreun rezultat,
datorită cramponării Moscovei de problema Basarabiei. Fără succes s-au soldat şi

181
convorbirile din 1934, dintre miniştrii de externe ai celor două state, Nicolae Titulescu şi
Maxim Litvinov, chiar dacă în urma lor au fost restabilite raporturile diplomatice, iar doi ani
mai târziu s-a ajuns la negocierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-sovietică. Din
păcate, caracterul ambivalent al diplomaţiei Kremlinului a făcut ca şi această acţiune să
eşueze. Cel mai cunoscut diplomat român din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, fervent
susţinător al politicii de securitate colectivă, a fost ales de două ori, în 1930 şi 1931,
preşedintele Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor. Cele două mandate succesive ale sale
s-au desfăşurat într-un context internaţional incert, datorită crizei economice, la nivel
mondial, cât şi tensionării treptate a situaţiei politice. În anul 1933, Nicolae Titulescu a
elaborat textul documentelor cu privire la definiţia agresiunii în relaţiile internaţionale. La
iniţiativa statului român, la Atena, în 1934, România împreună cu Iugoslavia, Grecia şi
Turcia, au constituit Înţelegerea Balcanică, prin care cele patru state semnatare îşi garantau
reciproc frontierele şi militau pentru o politică de pace, cooperare internaţională şi menţinere
a statu-quo-ului teritorial. În 1935, tot prin vocea lui Nicolae Titulescu, România a
condamnat agresiunea Italiei împotriva Abisiniei.
Acordul de la Munchen, din septembrie 1938 (prin care Germania ocupă regiunea sudetă
din Cehoslovacia), a reprezentat pentru România, în general, sfârşitul sistemului său de
alianţe, iar în particular, destrămarea Micii Înţelegeri. Ofensiva politico-militară a Germaniei
pe continent a făcut ca România să demareze negocierile pentru finalizarea unei înţelegeri
economice bilaterale, semnate la 23 martie 1939, în termenii impuşi de Berlin. După
parafarea acordului economic româno-german, România a beneficiat de atenţia sporită a
Franţei şi Angliei, care, în contextul mai amplu al renunţării la politica de conciliere, nu
doreau să-şi piardă influenţa în zona de sud-est a Europei. Astfel, cele două puteri au încheiat
acorduri economice cu România, urmărind, de fapt, o contrabalansare a tratatului cu
Germania. Încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Germania şi apoi izbucnirea
celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 septembrie 1939, au găsit diplomaţia de la Bucureşti
într-o fază avansată de izolare. Semnat la 23 august 1939, Pactul de neagresiune sovieto-
german (Ribbentrop-Molotov) a împărţit Europa în sfere de influenţă şi a grăbit izbucnirea
celei de a doua conflagraţii mondiale. Anexa secretă a pactului a prevăzut dreptul U.R.S.S. de
a ocupa Basarabia. Astfel, în vara lui 1939, eşecul total al politicii de securitate colectivă şi
ascensiunea puterilor revizioniste au găsit România prinsă între două mari puteri, cu care nu
avea deloc relaţii bune, şi complet izolată de aliaţii tradiţionali care îi garantaseră integritatea.
La 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania, a început al doilea război
mondial. Rămasă izolată şi devenind o „ţară pândită” (expresie a lui Nicolae Iorga), România
avea să cunoască marile pierderi teritoriale din vara anului 1940. Mai mult, datorită evoluţiei
operaţiilor militare în vestul Europei, România a fost nevoită să semneze cu Germania
„Pactul petrolului”, prin care Bucureştiul livra Berlinului mari cantităţi de ţiţei, iar acesta
Bucureştiului arme.
Anul 1940 a fost un an tragic în istoria României, deoarece au avut loc im portante
cedări teritoriale, toate realizate în contextul poziţiilor de forţă, adoptate de URSS, Germania
şi Italia. În urma notelor ultimative din 26-27 iunie 1940, adresate de Moscova guvernului
român, acesta a fost nevoit să cedeze Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa.
În numai câteva zile, România a cedat 50.762 kmp, cu o populaţie de 3.776.309 locuitori.
Pentru românii din teritoriile cedate a început o tragică experienţă, care a cuprins, printre
altele, ocupaţia sovietică, comunizare şi prigoana Kremlinului, totul culminând cu deportările
masive in zone îndepărtate din URSS. Din păcate, odată cu satisfacerea de către România a
doleanţelor Kremlinului, Ungaria şi Bulgaria şi-au accentuat demersul revizionist, ambele
fiind puternic susţinute de Germania, Italia şi URSS. La 30 august 1940, României i s-a

182
impus semnarea Arbitrajului de la Viena, de fapt, un dictat şi un act de forţă în relaţiile
internaţionale, prin care s-a cedat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, reprezentând
42.243 kmp, cu o populaţie de 2.628.238 locuitori. La 7 septembrie 1940, era parafat Tratatul
de la Craiova, în urma căruia România ceda Bulgariei sudul Dobrogei (Cadrilaterul, cu
judeţele Durostor şi Caliacra), cu o suprafaţă de 6.921 kmp şi o populaţie de circa 425.000
locuitori. Consecinţele cedărilor teritoriale din 1940 au fost numeroase şi pe termen lung. În
primul rând, a fost o lovitură morală, deoarece s-a prăbuşit întregul sistem politico-diplomatic
realizat în 1918. România a avut de suferit urmări imediate în toate domeniile de activitate:
politic, economic, social, învăţământ, cultural etc. În urma mişcărilor de stradă din Bucureşti
şi din provincie împotriva politicii de cedare teritorială, regele Carol al II-lea a abdicat în
favoarea fiului său Mihai, la 6 septembrie 1940. Imediat, acesta a depus jurământul de
credinţă într-o formulă schimbată, impusă de generalul lon Antonescu, noul preşedinte al
Consiliului de Miniştri.
La 23 noiembrie 1940, cu ocazia vizitei lui lon Antonescu în Germania, România a
aderat la Pactul Tripartit, intrând astfel în sistemul de alianţe al Axei Berlin-Roma-Tokyo.
Alianţa româno-germană, in ciuda unor neînţelegeri, a durat 4 ani şi a reprezentat singura
alternativă pentru „diplomaţia de război” a Bucureştiului de a recâştiga teritoriile pierdute în
vara anului 1940. În toată perioada colaborării româno-germane (23 noiembrie 1940-23
august 1944), problema statutului României s-a aflat în centrul atenţiei diplomaţiei de la
Bucureşti, dezbaterea ei survenind însă doar în momentele tensionate, în funcţie de evoluţia
ostilităţilor. La 22 iunie 1941, România intra in război, alături de Germania şi aliaţii săi,
împotriva URSS, având drept unic scop recuperarea teritoriilor pierdute ca urmare a raptului
teritorial din iunie 1940. Continuarea războiului antisovietic, după eliberarea provinciilor, a
adus numeroase critici mareşalului lon Antonescu, mai ales odată cu înfrângerile suferite de
armata română la Cotul Donului şi Stalingrad. După 1943, când situaţia pe frontul de luptă
devenise critică pentru aliaţii Germaniei, diplomaţia de la Bucureşti a demarat tratative în
vederea scoaterii ţării din războiul împotriva Naţiunilor Unite. Un rol major în angajarea
acestor tratative secrete cu tabăra adversă I-a avut ministrul de externe Mihai Anto nescu; prin
reprezentanţi, acesta a acţionat consecvent în diversele întâlniri avute la Istanbul, Ankara,
Stockholm, Berna şi Lisabona cu diplomaţii anglo-americani şi sovietici. Desfăşurate într-o
discreţie maximă, aceste negocieri au ajuns însă şi la cunoştinţa Berlinului, motiv de sporire a
tensiunilor deja acumulate. Continuarea de către Bucureşti a negocierilor secrete cu aliaţii a
demonstrat ineficacitatea presiunilor Berlinului în privinţa sistării lor.
Continuarea războiului în răsărit s-a dovedit a fi ruinătoare pentru România, deoarece,
în trei ani de lupte, armata română a pierdut circa 625.000 de militari, morţi şi dispăruţi. În
aceste condiţii, pe fondul continuării tratativelor de ieşire a României din război, regele
Mihai, sprijinit de principalele forţe politice, a decis, la 23 august 1944, arestarea mareşalului
lon Antonescu şi alăturarea ţării la coaliţia Naţiunilor Unite. Acest act a marcat o cotitură
evidentă în evoluţia militară pe Frontul de Est, armata română aducându-şi o contribuţie
însemnată la eliberarea Transilvaniei şi apoi la înfrângerea Wehrmachtului, în luptele purtate
în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a găsit
România în sfera de influenţă sovietică, ca urmare directă a ocupării ţării de către Armata
Roşie. Ceea ce a urmat a constituit rezultatul unei evoluţii pe care diplomaţii de la Bucureşti
nu au prevăzut-o. După 1945, consecinţele intrării României în sfera de hegemonie a
Moscovei devin din ce în ce mai evidente. În cadrul Conferinţei de pace de la Paris, după al
Doilea Război Mondial, delegaţia română, condusă de ministrul de externe Gheorghe
Tătărescu, nu a ridicat deloc problema Basarabiei, semn clar al interdicţiei Kremlinului.
România a semnat, la 10 februarie 1947, Tratatul de pace, în urma căruia, nerecunoscându-i-

183
se cobeligeranţa alături de Naţiunile Unite, a avut de plătit o enormă despăgubire de război
către URSS.

III. ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE

1. Politica externă în primii ani ai regimului comunist. „De la Stettin, în Baltica, la

Triest, în Adriatică, o cortină de fier a căzut peste continent. În spatele ei se găsesc capitalele
tuturor ţărilor Europei Orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Bucureşti, Sofia.
Toate aceste oraşe celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera sovietică şi toate sunt
supuse, sub o formă sau alta, nu doar unei influenţe sovietice, dar şi controlului foarte strâns
şi în continuă creştere al Moscovei (...).” Cu toate că acest discurs, ţinut de Winston Churchill
la 5 martie 1946, în faţa studenţilor Universităţii din Fulton (Missouri, SUA), este considerat
a fi începutul Războiului Rece, de fapt, nu reprezintă decât o definire a unei realităţi existente
de mai mult timp. Mesajul transmis de Churchill, cu prilejul discursului de la Fulton, s-a
dorit, în principal, a fi o alarmă pentru „lumea liberă” şi mai ales pentru SUA. Interesul
imediat era realizarea unui baraj în Europa, care să pună astfel la adăpost statele occidentale
de „mareea sovietică”. Acordurile încheiate între marile puteri în cadrul conferinţelor de la
Ialta (februarie 1945) şi Potsdam (iulie-august 1945) au contribuit, neîndoios, atât la crearea
condiţiilor favorabile pentru întărirea poziţiilor Moscovei în România, cât şi pentru aducerea
şi menţinerea la putere a unui guvern procomunist condus de Petru Groza.
Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegaţiei oficiale a României la Conferinţa de
pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie - 15 octombrie 1946), fapt
intens utilizat de propaganda comunistă în exterior pentru a încerca să demonstreze
legalitatea guvernului Groza. Prin Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, s-a
consfinţit statutul politico-juridic al României, ce cuprindea şi partea de nord-vest a
Transilvaniei, cedată Ungariei în 1940. Cu toate acestea, delegaţia oficială a României nu a
ridicat deloc, conform instrucţiunilor primite de la Moscova, problema Basarabiei. Ca
urmare, graniţa de est rămânea cea impusă în iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-Molotov.
Temându-se de expansiunea comercială şi politică a SUA în sfera ei de influenţă, Moscova a
impus adoptarea unei linii politice care nu ţinea cont de interesele reale ale economiilor statelor
din răsăritul european. Kremlinul a reacţionat aşadar prompt şi, în iulie 1947, respingea Planul
Marshall, impunând aceeaşi linie politică şi ţărilor-satelit. La 9 iulie 1947, România denunţa în
termeni fermi acest plan, ca de altfel toate ţările aflate în zona sovietică de influenţă. Într-un
asemenea context de ofensivă a comunismului, la 5 noiembrie 1947, Gheorghe Tătărescu era
înlocuit din funcţia de ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR
a controlului total asupra diplomaţiei româneşti.
Având în vedere succesiunea periculoasă a evenimentelor la scară mondială, apariţia
unor alianţe politico-militare, dar şi economice, aparţinând celor două sisteme, nu reprezenta
decât o problemă de timp. Crearea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (CAER), în
1949, a constituit iniţial o ripostă' imediată la aplicarea Planului Marshall, dar şi o alternativă
a blocului comunist la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană. Pe lângă
hotărârile strict economice, între statele membre, în cadrul CAER au fost adoptate şi unele
hotărâri politice vizând relaţiile cu lugoslavia, după sciziunea Stalin-Tito. România, ca
exportatoare de materii prime, a fost nevoită să-şi limiteze orizontul comercial doar la ţările
din cadrul CAER, ca de altfel şi importurile de tehnică sau de produse industriale, într-o
primă perioadă. La 4 aprilie 1949, la Washington are loc ceremonia de semnare a Pactului
NATO, ce cuprindea majoritatea statelor democratice din Europa şi desigur SUA (pe parcurs
vor adera şi alte state). La 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influenţă sovietică (mai puţin

184
lugoslavia) semnează în capitala Poloniei un tratat de alianţă militară, cunoscut sub numele
de Tratatul de la Varşovia.
2. Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin şi retragerea
Armatei Roşii. Moartea lui Salin, la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze vreo
modificare, imediată şi de substanţă, a atitudinii liderilor români, ca de altfel a tuturor celor
din spaţiul sovietic. Teama că timidul dezgheţ început la Moscova, după decesul lui Stalin, ar
fi putut readuce în prim-planul vieţii de partid pe unii dintre rivalii săi I-a determinat pe
Gheorghiu-Dej să ordone neutralizarea acestora (închisoare pe viaţă pentru Vasile Luca şi
condamnarea la moarte a lui Lucreţiu Pătrăşcanu). Chiar şi acum, când Gheorghiu-Dej îşi
consolidează puterea în PMR, acesta nu are încă curajul necesar pentru a recurge la o
distanţare fermă de Moscova. Demascarea cultului personalităţii lui Stalin, în raportul secret
prezentat de Nikita Hruşciov, în cadrul Congresului XX al PCUS, desfăşurat în februarie
1956, a constituit o primă încercare, venită din interiorul sistemului, de cercetare şi
dezvăluire a crimelor perioadei staliniste. Revoluţia anticomunistă din Ungaria, schimbările
de conducere din Polonia şi Cehoslovacia, precum şi reluarea raporturilor cu lugoslavia au
determinat Kremlinul să aibă în vedere o reconsiderare a raporturilor politice din cadrul
Tratatului de la Varşovia. Evenimentele desfăşurate la Budapesta, în toamna anului 1956, au
arătat cu prisosinţă că Moscova nu accepta desprinderea din sfera sa de influenţă, astfel că
intervenţia militară pentru înăbuşirea revoltei a reprezentat doar o chestiune de decizie
politică. Înfrângerea revoluţiei anticomuniste maghiare prin intervenţia Armatei Roşii,
acordarea azilului politic unor membri ai guvernului de la Budapesta şi apoi extrădarea lor,
pentru a fi condamnaţi şi executaţi, au permis lui Gheorghiu-Dej să-şi consolideze prestigiul
în cadrul blocului comunist. Lucrul acesta a fost posibil şi datorită înfrângerii oricărui tip de
opoziţie internă, atât din partea populaţiei, cât şi la vârful conducerii de partid. Sporirea
încrederii Moscovei în liderii PMR a făcut ca aceştia să abordeze problema retragerii trupelor
sovietice din ţară. În memoriile sale, Nikita Hruşciov nota: „Cu cât mă gândeam mai mult la
această problemă, cu atât mi se părea mai raţional să retragem cele câteva divizii pe care le
aveam în România şi să le cantonăm în apropiere, în Moldova şi Ucraina (...). I-am informat
pe tovarăşii români de schimbarea condiţiilor şi acum ne aflăm în poziţia de a retrage trupele
din ţara lor fără a ne expune”. La 24 mai 1958, era anunţată decizia Kremlinului de retragere
a trupelor sovietice din România, retragere ce a fost încheiată, practic, în luna august.
Plecarea Armatei Roşii a însemnat pe plan extern primul pas al unei desprinderi relative de
Moscova, în limitele acceptate de aceasta, iar pe plan intern a prilejuit declanşarea unui nou
val de represiuni, având ca scop descurajarea oricăror tentative de opoziţie la sistem.
3. Politica externă în ultimii ani ai regimului Gheorghiu-Dej. Până în anul 1962,
conducerea PMR a continuat să susţină necondiţionat poziţia URSS în arena internaţională,
liderii comunişti români confirmând statutul lor de credincioşi ai Kremlinului. Însă
izbucnirea conflictului sovieto-chinez în acest an, precum şi dificultăţile prin care trecea
Moscova, ca urmare a declanşării „crizei rachetelor” din Cuba, i-au permis lui Gheorghiu-Dej
să se distanţeze treptat de aceasta. Pe măsură ce „schisma” se adâncea, PMR şi-a atribuit tot
mai pronunţat un rol de mediator între cele două puteri, URSS şi China. Acest rol avea să fie
însă unul periferic, judecând după rezultate. Cu toate că România s-a pronunţat de mai multe
ori împotriva divizării economice planificate între membrele blocului comunist, adevărata
luare de poziţie s-a petrecut cu ocazia plenarei CC al PMR din aprilie 1964, care s-a
concretizat prin elaborarea Declaraţiei din aprilie. Devierea PMR de la linia moscovită a
reprezentat momentul de început al naţional-comunismului, care asimila o seamă de valori şi
precepte naţionaliste, fără însă a repudia, de o manieră hotărâtă, internaţionalismul proletar.
Presiunile Moscovei în direcţia accelerării sistemului economic de integrare a statelor din

185
blocul comunist au fost percepute de Gheorghiu-Dej ca un atentat la adresa suveranităţii ţării,
fapt ce a grăbit căutarea unei proprii căi de dezvoltare. Disputa româno-sovietică, în principal
de natură economică, s-a acutizat din 1963, în urma controverselor privind integrarea
economiilor est-europene în cea sovietică şi a dorinţei Kremlinului de a transforma România
într-o sursă agrară pentru statele mai dezvoltate din CAER. La presiunea Kremlinului, CAER
a lansat Planul Valev, care propunea o diviziune a muncii în cadrul blocului socialist, între
anumite complexe economice supranaţionale, agrare sau industriale. Declaraţia din aprilie,
considerată un adevărat manifest de ieşire a ţării de sub influenţa Moscovei, a relevat faptul
că discuţiile pe marginea Planului Valev, au convins conducerea PMR că industrializarea se
putea face doar prin ruperea de Kremlin. Trebuie subliniat însă faptul că această ieşire de sub
influenţa Moscovei s-a realizat doar în termenii acceptaţi de aceasta şi a fost folosită de
URSS pentru a sublinia neamestecul ei în problemele celorlalte partide comuniste. Programul
de industrializare rapidă a României a fost susţinut asiduu şi în cadrul CAER, prin delegatul
său permanent Alexandru Bârlădeanu, desigur având sprijinul total al lui Gheorghiu-Dej, pe
fondul unei tensionări crescute a relaţiilor cu URSS.
Teoretic, PMR era interesat să implementeze un sistem politic care, pornind de la
desovietizare, să ducă la o liberalizare internă. Distanţarea PMR de Kremlin a provenit din
dorinţa de a decide singur propria politică, pe fondul creşterii pretenţiilor de patriotism ale
regimului. Ambivalenţa aşa-numitei „politici de independenţă” promovate de Gheorghiu-Dej,
s-a datorat, în principal, fricii comuniştilor români că timida liberalizare începută pe plan
intern ar putea pune în pericol monopolul pe care îl aveau asupra societăţii româneşti.
4. Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu. La 19 martie 1965,
Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viaţă, lăsând deschisă lupta pentru succesiune.
Secretar general al partidului a devenit Nicolae Ceauşescu. După 1965, politica de distanţare
a regimului comunist din România faţă de Moscova se menţine, fiind chiar accelerată, cel
puţin la nivel propagandistic. Acest lucru este dovedit şi de vizita făcută la Moscova, în
septembrie 1965, de Ceauşescu, vizită care, cu toate că s-a dorit a fi una de confirmare, a
nemulţumit în parte conducerea sovietică, prin accentele programului său de guvernare.
Oricum, independenţa politicii lui Ceauşescu se va manifesta doar în limitele concesiilor
oferite de Moscova.
Dacă pe plan intern perioada de început a regimului Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat
prin plasarea apropiaţilor săi în posturi-cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politicii
externe din ultimii ani de viaţă ai lui Gheorghiu-Dej. Teoria „căii naţionale în construcţia
comunismului românesc° a fost repede îmbrăţişată de Occident, care avea interesul de a
promova şi lărgi ruptura faţă de Kremlin. Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae
Ceauşescu, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan extern, decât discursul cu accente
antisovietice. De asemenea, România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relaţii
diplomatice cu RFG, în 1967, şi care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul, după Războiul
de Şase Zile. În aprilie 1968, preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, efectua o vizită în
România, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceauşescu, conform uzanţelor diplomatice, pentru
pretinsa lui politică de independenţă.
În noaptea de 20/21 august 1968, a avut loc intervenţia militară a trupelor Tratatului de
la Varşovia în Cehoslovacia, intervenţie ce a pus capăt „Primăverii de ta Praga”, în fond un
curent reformist manifestat la nivelul conducerii acestei ţări, care milita pentru liberalizarea
regimului politic în interior şi apropierea de statele occidentale. Din punctul de vedere al
Kremlinului, intervenţia militară a fost pe deplin justificată, deoarece, conform „doctrinei
Brejnev”, a suveranităţii limitate, evoluţia politică din Cehoslovacia punea sub semnul între-
bării însăşi existenţa sistemului comunist. Reacţia lui Nicolae Ceauşescu fată de intervenţia

186
militară în Cehoslovacia a trupelor Tratatului de la Varşovia s-a înscris în cursul politicii sale
de distanţare de Moscova. Atitudinea fată de intervenţia militară a URSS în Cehoslovacia a
reprezentat refuzul său de a da curs solicitărilor Moscovei de a avea sub control întreg blocul
comunist. Acum s-a fundamentat naţional-comunismul lui Nicolae Ceauşescu, prin discursul
de condamnare a intervenţiei militare a Moscovei, ţinut la 21 august 1968, în Bucureşti.
Semnalele trimise în lumea liberă privind linia nouă în politica externă promovată de Nicolae
Ceauşescu nu au avut cum să scape Washingtonului, care a încurajat această politică, sperând
într-o lărgire a breşei în blocul comunist. Vizita lui Richard Nixon la Bucureşti a prins contur
odată cu amplificarea politicii de distanţare a României faţă de Moscova, distanţare care
trebuia accentuată în opinia SUA, cu toate că Bucureştiul nu a cochetat niciodată cu ideea
părăsirii blocului sovietic. Faptul că România a fost folosită ca un ghimpe în coasta Moscovei
reieşea şi din invitaţia adresată lui Nicolae Ceauşescu şi acceptată de acesta de a efectua o
vizită oficială în SUA, în octombrie 1970. Cinci ani mai târziu, un al doilea preşedinte SUA,
Gerald Ford, vizitează Bucureştiul. Nu întâmplător, România a beneficiat de o serie de
favoruri economice: este primită în GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), în
1971, iar în 1972 România este acceptată în FMI (Fondul Monetar Internaţional) încheind
ulterior acordul cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).
Relaţiile la cel mai înalt nivel cu Occidentul au fost reflectate şi de vizita lui Nicolae
Ceauşescu la Paris, unde, în cadrul întrevederilor cu preşedintele francez Georges Pompidou,
a fost subliniat rolul jucat de România în progresul securităţii europene. Era însă vorba de
limbajul diplomatic, menit să ascundă interese ambivalente. Între 30 iulie şi 1 august 1975,
are loc la Helsinki ultima reuniune a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa,
unde au fost prezenţi şefii de stat sau de guvern din cele 35 de ţări participante. Dincolo de
stările conflictuale latente existente, s-au găsit şi căi de ameliorare a neînţelegerilor. Pentru
statele aflate sub controlul Moscovei, deci şi pentru România, conferinţa a fost o reuniune cu
rol propagandistic, axată pe ideea înţelegerii internaţionale. Pentru Occident, conferinţa a
reprezentat, pe lângă atingerea unor obiective imediate, şi premisa liberalizării progresive a
regimurilor comuniste din estul Europei.
5. Relaţiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului Nicolae
Ceauşescu. După ce a devenit preşedinte al României, în 1974, şi mai ales după semnarea
Actului final al Conferinţei de la Helsinki, Nicolae Ceauşescu a urmărit obţinerea unei poziţii
mai vizibile pe arena internaţională şi înlăturarea oricărei posibilităţii a Kremlinului de a
interveni în politica PCR. Niciodată, după 1965, nu s-a pus problema părăsirii Tratatului de la
Varşovia sau CAER, aşa cum a fost pusă în timpul evenimentelor de la Budapesta, din 1956.
A fost vorba strict de manifestări de independenţă, dar în limitele impuse de regimul
comunist. Atât timp cât luările de poziţie ale lui Nicolae Ceauşescu, în plan extern, nu au
afectat sistemul, poziţia sa la conducerea PCR nu era ameninţată, chiar dacă pe plan intern s-
a trecut la un regim cu accente staliniste.
După anul 1980, s-a observat o degradare continuă a vieţii, urmată desigur şi de o
restrângere treptată a contactelor diplomatice de interes major pentru România. Nicolae
Ceauşescu a încercat să se implice în rezolvarea tensiunilor dintre Israel şi statele arabe,
precum şi în conflictul din Vietnam, fără prea mare succes însă. Am asistat astfel, în ultimii
ani ai dictaturii lui Ceauşescu, la încheierea unor relaţii diplomatice şi economice aproape
exclusiv cu ţări din Lumea a Treia şi din Liga Arabă, care le-au înlocuit treptat-treptat pe cele
cu Occidentul. Venirea lui Mihail Gorbaciov la putere în URSS şi lansarea politicii sale de
„glasnost” şi „perestroika” au zdruncinat din temelii regimurile comuniste din Europa. De
acum înainte, Nicolae Ceauşescu nu a mai reprezentat un favorit al cancelariilor occidentale,
ci a devenit o simplă problemă a Moscovei, fapt ce nu a fost sesizat de diplomaţia

187
românească decât cu întârziere. Impactul acestor reforme politico-economice asupra
regimurilor din zona sovietică era din ce în ce mai mare, pe măsura accelerării lor. În
România însă, această politică a avut un efect contrar, deoarece au fost impuse noi reduceri la
consumul de carburanţi şi electricitate, cu toate că în 1989 a fost anunţată, ca o victorie a
regimului, plata integrală a datoriei externe. Mihail Gorbaciov a vizitat România în luna mai
a anului 1987 şi a abordat, aluziv, în discuţii tema introducerii unor reforme. Într-un discurs
transmis în direct, în timpul vizitei sale la Bucureşti, la 26 mai 1987, Gorbaciov a prezentat
noile concepte ale politicii sale, de reformă şi deschidere, criticând prin aceasta, implicit, şi
starea de lucruri din România. Vizita a rămas practic fără efect, deoarece până în 1989 nu s-a
simţit o îmbunătăţire a vieţii economice. Politica de destindere şi reconciliere promovată de
liderii reformişti de la Kremlin în relaţiile cu SUA a constituit factorul primordial în
prăbuşirea sistemului comunist din Europa şi în disoluţia URSS, fapt ce a marcat sfârşitul
Războiului Rece.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General Agreement on Tariffs and Trade - GATT) - tratat
multilateral interguvernamental cu privire la tarife vamale şi alte probleme de comerţ internaţional,
încheiat în anul 1947.
Cortina de Fier - termen folosit pentru a denumi împărţirea Europei după sfârşitul celui de-al Doilea
Război Mondial între Estul comunist si Vestul democratic.
Războiul Rece - starea de neîncredere şi ostilitate reciprocă, între lumea comunistă şi cea liberă (1945-
1989).
Perestroika - încercare de restructurare şi modernizare a sistemului economic din URSS.
Sistemul Versailles = ansamblul tratatelor de pace semnate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris
(1919 - 1920).
revizionism = politica de revizuire a graniţelor; curent politic care îşi propune modificarea unor tratate
internaţionale.
Zona Renană = zonă demilitarizată creată după primul război mondial între Franţa şi Germania pentru a
evita conflictul între aceste ţări.
Pactul Ribbentrop-Molotov = înţelegerea dintre Germania şi U.R.S.S. pentru delimitarea sferelor de
influenţă (1939).
Consiliu de Coroană = consiliu format din oameni politici reprezentativi, având caracter consultativ, pe
care regii României îl convocau în situaţii deosebite.
dictat (diktat) = act prin care un stat impune altui stat condiţii împotriva voinţei acestuia.
ultimatum = comunicare cuprinzând condiţiile irevocabile pe care o putere, un stat, le pune altuia, în
vederea rezolvării unei situaţii litigioase de care depind relaţiile reciproce.
Organizaţia Naţiunilor Unite = organizaţie cu caracter internaţional, constituită în 1945, care îşi propune
apărarea păcii şi securităţii în lume.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) = alianţă militară înfiinţată în 1949 de marile
puteri occidentale ca o contrapondere la extinderea comunismului.
Tratatul de la Varşovia = alianţă militară a statelor comuniste, fondată în 1955 sub egida Uniunii
Sovietice.
Uniunea Europeană = organizaţie politică şi economică a statelor din Europa occidentală. Tratatul
privind crearea Uniunii Europene s-a semnat în 1992 la Maastricht; comunitate juridică apărută în 1992,
având ca obiective integrarea economică, cetăţenia europeană şi o politică externă comună.

188