PARTICIPAREA ROMANIEI IN

PRIMUL RAZBOI MONDIAL

DE SIRBU ANTONIO

PROF. NICOARA ADRIAN

 • Declanșarea Primului Război Mondial a găsit România într-o
situație delicată. Era legată printr-un tratat defensiv de Tripla
Alianță și, implicit, de Austro-Ungaria, țară care ocupa
Transilvania și Bucovina, provincii locuite de români. De cealaltă
parte, România ar fi fost nevoită să se alieze cu Rusia, dușmanul

PRIMUL tradițional, țară care la rândul ei ocupa o veche provincie

românească, respectiv Basarabia. Practic, România trebuia să
aleagă la ce teritorii locuite de români renunță. Însă această

RAZBOI opțiune nu ar fi însemnat nimic, dacă nu câștiga războiul alături

de aliații săi. Deznodământul războiului a fost extrem de norocos
pentru România, însă la fel de bine putea să fie un dezastru, lucru

MONDIAL demonstrat de ocupația germană și de pacea de la București. În

loc să dobândească Transilvania și Bucovina, România a pierdut
Dobrogea, fâșia munților și era ruinată de pata unor despăgubiri
de război împovărătoare. În final, aliații occidentali ai României
au câștigat războiul, iar Imperiul Țarist s-a dezmembrat. Într-un
context extrem de norocos, România a obținut mai mult decât
spera: toate cele trei provincii.
PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA PRIMUL
RĂZBOI MONDIAL
• cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor de ordin politic, diplomatic și militar desfășurate de statul
român, singur sau împreună cu aliații, între 15/28 iulie 1914 și 29 octombrie/11 noiembrie 1918, în vederea
atingerii scopului politic principal al participării la război - realizarea statului național unitar român.

• La izbucnirea Primului Război Mondial, România avea să fie prinsă în jocurile de putere din sistemul
internațional. Pe de o parte ea era un obiect al rivalităților imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri
anexioniste pentru diferite părți ale teritoriului său, pe de altă parte România căuta să își creeze condițiile
propice pentru îndeplinirea idealului național, de adunare într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice
românești.
Romania in Primul
Razboi Mondial
RELATIILE CU MARILE
PUTERI
• România a aderat la Tripla Alianță în 1883, pentru a-și proteja independența proclamată
în 1877 și a se apăra de intențiile expansioniste ale Rusiei. Însă evenimentele
premergătoare declanșării Primului Război Mondial au subliniat contradicțiile dintre
aspirațiile naționale ale românilor și tratatul cu Puterile Centrale. Distanțarea de Tripla
Alianță a fost stimulată și de politica antiromânească a autorităților maghiare din
Transilvania. Procesul intentat ziarului Tribuna în 1903, care a condus la închiderea
publicației înființate de Ioan Slavici la Sibiu, a generat puternice reacții și proteste la
București. De asemenea, divergențele dintre România și Viena au fost amplificate și
Pacea de la București (1913), care a pus capăt celui de-al doilea Război Balcanic și a
nemulțumit profund Austro-Ungaria.

• În urma atentatului de la Sarajevo (28 iunie 1914), Viena a adresat Serbiei un ultimatum
imposibil de acceptat (15 iulie). Imediat după declanșarea războiului (28 iulie), guvernul
austro-ungar a început să facă presiuni, în special pe lângă regele Carol I, pentru a
determina intrarea României în război alături de Tripla Alianță, în baza tratatului din
1883. Însă prin acest acord, România și Austro-Ungaria erau obligate să își acorde sprijin
militar numai în cazul în care una dintre cele două părți ar fi fost atacată. Regele Carol I
dorea să pună în aplicare tratatul cu Tripla Alianță chiar dacă erau unul defensiv, însă
intențiile monarhului erau imposibil de pus în aplicare în condițiile în care sentimentele
antiaustriece dominau opinia publică și armata. Majoritatea oamenilor politici se
pronunțau pentru neutralitatea României în războiul dintre Austria și Serbia.
 • Dezvoltarea relațiilor cu statele din Balcani a fost una dintre prioritățile politicii externe a României în
toată perioada care a urmat cuceririi independenței. Dinamica acestor raporturi nu a fost una uniformă,
fiind influențată de o serie de factori cum ar fi: evoluția intereselor politice, economice și de securitate

RELAȚIILE
ale României, atitudinea guvernelor de la Atena, Belgrad, Istanbul și Sofia față de țara noastră,
raporturile acestor țări cu marile puteri precum și imixtiunile celor două blocuri militare adverse în
regiune.

• România avea trei mari interese strategice de securitate în această regiune:

CU ȚĂRILE
• apărarea lungii frontiere danubiene precum și a frontierei terestre dintre Dunăre și Marea Neagră

• menținerea deschisă a strâmtorilor Bosfor și Dardanele prin care se realizau 90% din schimburile cu
exteriorul

• evitarea izolării sau încercuirii politice a României prin menținerea deschisă a comunicației Salonic-Niș-

BALCANICE •
Dunăre, prevenirea blocării sale ca urmare a unor conflicte locale sau preluării sub control strict de către
una din marile puteri din regiune.

Pornind de la aceste considerente, politica externă adoptată de România în primii ani ai secolului XX a
fost una a „compensațiilor”, având ca principal obiectiv menținerea „balanței de forțe” existente, ca
instrument prin intermediul căruia se urmărea atât prevenirea ridicării unui stat hegemon regional, cât și
evitarea conflictelor care ar fi putut duce la modificarea statu-quoului în sudul Dunării.

• După depășirea crizei din relațiile româno-turce din 1905, și a ruperii relațiilor diplomatice cu Grecia din
același an, guvernul român condus la acea vreme de Dimitrie A. Sturdza a făcut cunoscută această
politică balcanică, al cărei pilon principal îl constituia refuzul de a se angaja în nici o alianță la nivel
balcanic, concomitent cu menținerea opțiunii de a interveni în orice situație în care modificarea
echilibrului de forțe în Balcani ar fi amenințat interesele românești
MODIFICARI
TERITORIALE
IN BALCANI
 „O NEUTRALITATE ÎN TOATE PRIVINȚELE FAVORABILĂ
PUTERILOR CENTRALE”
• Imediat după izbucnirea ostilităților ambele tabere solicită României să intre în război de partea sa. Astfel, Germania, prin
intermediul împăratului Wilhelm al II-lea și cancelarului T. von Bethmann-Hollweg, cereau regelui Carol I să pună în aplicare
tratatul de alianță și să-și facă datoria de aliat. La rândul său, Antanta, avansa României prin intermediu ministrului
plenipotențiar al Rusiei Stanislas Poklewski-Koziel propunere de intrare în acțiune de partea sa, în schimbul recunoașterii
drepturilor asupra teritoriilor locuite de români din cadrul Imperiului Habsburgic.
• Țara a întâmpinat criza departe de a fi unită. Existau dezacorduri politice serioase între rege și un mic grup de germanofili pe de
o parte și majoritatea politicienilor si opinia publică, favorabile Antantei, pe de altă parte. Dar ambele părți erau de acord că
era imperativ necesar să se evite războiul.
• În fața acestei situații regele decide convocarea unui Consiliu de Coroană, pentru a decide poziția pe care trebuia adoptată.
Consiliul de Coroană a avut loc la castelul Peleș din Sinaia, la data de 3 august 1914. Consiliul a analizat două posibile opțiuni.
Prima – susținută de regele Carol I și liderul conservator Petre Carp – cerea intrarea imediată în război de partea Puterilor
Centrale, pentru îndeplinirea prevederilor tratatului de alianță. Cea de-a doua – susținută de marea majoritate a celorlalți lideri
politici – cerea rămânerea în neutralitate, prin neîndeplinirea condițiilor pentru „casus foederis” prevăzute de art. 2 din tratat
 TITU MAIORESCU
• Maiorescu (foto dreapta) justifica această atitudine prin grija
pentru „siguranța Tronului”: „Noul rege cu greu se poate pune în
contra simțământului, fie și rătăcit, al majorității păturii politice din
țară”. Conștient că România nu poate intra în război alături de
Puterile Centrale, împotriva voinței covârșitoare a opiniei publice,
Maiorescu pleda prudent pentru neutralitate.
• Pe 26 august 1916, Maiorescu a fost chemat în audiență la rege.
Pietrenii săi germanofili și ambasadorii Puterilor Centrale de la
București îl presau să accepte responsabilitatea formării unui nou
guvern. Ajuns în fața lui Ferdinand, Maiorescu a constatat că nu a
fost chemat pentru asta, ci pentru a fi informat că regele a decis
intrarea în război de partea Antantei.
• După dezbateri aprinse au prevalat opțiunea celor care pledau pentru
respingerea solicitărilor Puterilor centrale și păstrarea neutralității,
pornind de la următoarele considerente sintetizate astfel de primul
ministru Ionel Brătianu: „Un stat ca al nostru, care in alianță a intrat ca
stat suveran și pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în așa chip. […] Pe
de altă parte, Romania nu ar putea admite să ia armele într-un război a
cărui cauză este tocmai nimicirea unei națiuni mici. […] Sentimentul public
este aproape în unanimitate împotriva războiului”.

• Regele Carol I a fost profund afectat de această decizie, pe care a

considerat-o ca un gest de nerecunoștință din partea țării față de tot ce el
făcuse de-a lungul domniei sale. Cu toate acestea a acceptat decizia luată.

• „Constat că reprezentanții țării aproape în unanimitate au cerut

neutralitatea României. Ca rege constituțional mă supun votului
dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din
ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi
în viitor.”[

• Carol I, Discurs la Consiliul de Coroană din 3 iulie 1914 Nicoale Filipescu,liderul Constantin Stere liderul
• Comunicatul oficial dat publicității după desfășurarea lucrărilor consiliului curentului pro-Antanta curentului pro-Tripilica
preciza următoarele: „Cu aproape unanimitate de voturi Consiliul a decis
ca România să ia toate măsurile spre a păzi toate fruntariile sale, adică
expectativa armată.”
PLANUL DE CAMPANIE -
IPOTEZA „Z”
• Pl a nul de campanie pentru anul 1916, „Ipoteza Z” definea obiectivul politic major al
ră zboiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin
eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia
austro-ungară”.

• Pl a nul prevede desfășurarea de către Armata Românei de operații militare pe două

fronturi astfel: o ofensivă strategică în Tra nsilvania, pe frontul de nord ș i nord-vest și
defensiva strategică pe frontul de sud. Premisele fundamentale pe care s-a întemeiat
a ceastă decizie au fost că: printr-o ofensivă vi guroasă armata română va respinge forțele
a us tro-ungare din Transilvania, înainte ca Puterile Centrale să poată aduce pe acest
front efective noi, precum ș i că trupele germano-bulgare de l a sud de Dunăre nu a veau
ca pa citatea de a duce o operație militară de anvergură, care să pună în pericol acțiunile
de pe frontul din Transilvania.

• Pe frontul din Transilvania acțiunile militare ofensive urmau să se desfășoare în trei

eta pe și erau prevăzute să dureze 30 de zile de la începerea mobilizării, moment în ca re
forțel e române trebuiau să atingă aliniamentul Ci ucea-Caransebeșîn vederea a ngajării
unei bătălii generale cu i namicul.

• În conformitate cu prevederile acestui plan, în momentul declarării mobilizării s e

înfi ințau patru armate: Armata 1, Arma ta 2, Arma ta 3 ș i Armata de Nord, prin
tra ns formarea corpurilor de a rmată existente. Forțele angajate a u fost următoarele:
576.408 mi l itari în unitățile combatante din care 420.324 pe frontul din Tra nsilvania
(Arma tele 1,2 ș i de Nord), 145.430 militari pe frontul de sud (Armata 3) și 51.165 mi litari
(Corpul 5 Arma tă ș i artileria grea) rezerva la dispoziția Ma relui Ca rtier General. Acestora
l i s e adăugau alți 257.193 de militari în partea sedentară
OPERAȚIA OFENSIVĂ ÎN TRANSILVANIA

• Operația ofensivă strategică în Transilvania s-a desfășurat între 27 august și 26 septembrie 1916.

• Pentru desfășurarea operației, Marele Cartier General român destinase un număr de 3 armate (1, 2 și de Nord)
cu un efectiv total de circa 420.000 de militari, reprezentând aproape 80% din efectivele Armatei de
Operații. Obiectivul acestora era de „a înainta în Transilvania și Banat, cu scopul de a se concentra în vederea
unei bătălii generale în zona Ciucea (spre nord) și Caransebeș (spre sud)”.

• Raportul general de forțe era unul foarte bun pentru o operație ofensivă, de 10,3 la 1 față de forțele Puterilor
Centrale. În fața celor peste 420.000 de militari români, organizați în 235 de batalioane se găseau circa 40.000 de
militari inamici, organizați în 50 de batalioane. Raportul gurilor de foc era de asemenea favorabil părții române,
fiind de 8,6 la 1.

• La declararea războiului, în seara zilei de 27 august 1916 grupurile de asigurare ale celor trei armate române au
trecut la atac simultan „deschizând” trecătorile din Munții Carpați, în scopul de a permite afluirea nestingherită și
concentrarea trupelor mobilizate. Operațiunile inițiale au fost încununate de succes, obligând forțele austro-
ungare la o retragere generalizată. Operațiile au fost oprite temporar la 10 septembrie 1916, ca urmare a
deciziei de executare a operației de la Flămânda. În urma insuccesului acesteia și a sosirii pe frontul din
Transilvania a patru divizii germane, la 26 septembrie1916 s-a luat decizia de oprire a ofensivei și trecerea la
apărarea strategică pe linia Munților Carpați.
• Realitatea a demonstrat că oprirea ofensivei a fost o eroare strategică care a influențat decisiv soarta
campaniei. Generalul Erich Ludendorff recunoștea în memoriile sale că o înaintare rapidă a românilor
în interiorul Transilvaniei ar fi condus nu numai la învăluirea grupării de forțe a Puterilor Centrale, „dar
drumul ar fi devenit liber pentru a merge către inima Ungariei și împotriva comunicațiilor cu Peninsula
Balcanică [...] Am fi fost învinși”.

• La rândul său, generalul american Vincento Esposito considera că liderii militari români au comis o serie
de greșeli strategice în aplicarea principiilor luptei armate:

• Din punct de vedere militar, strategia română n-ar fi putut să nu fie mai rea. Alegând Transilvania ca
obiectiv prioritar, armata română a ignorat armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva din munți a
eșuat, înaltul comandament român nu a ținut cont de principiul economiei de forțe prin crearea unei
rezerve mobile, cu care să respingă ulterior înaintarea lui Falkenhayn. Românii nu au respectat nici
principiul masării forțelor, nereușind în nici un loc o concentrare corespunzătoare a forțelor care să
conducă la concentrarea corespunzătoare a puterii de luptă.(General Vicento Esposito, Atlas of
American Wars, vol 2)

• Acestea au fost însă chiar principiile folosite împotriva forțelor române de către forțele Puterilor
Centrale, lucru prevăzut de generalul Constantin Prezan în Consiliul de Război din 15 septembrie 1916,
când a fost singurul care s-a împotrivit inițierii operației de la Flămânda și a cerut hotărât continuarea
ofensivei în Transilvania, fiindcă „se crea inamicului o situație defavorabilă, fiindcă nu mai avea putință
de a concentra forțele în această regiune și a ataca cu ele, rând pe rând, cele trei armate românești (1, Manifest romanesc aruncat in
2 și de Nord)”.
Transilvania
OPERAȚIA DE APĂRARE PE FRONTUL DE SUD

• Planul de campanie prevedea ca pe frontul de sud Armata României să ducă o operație defensivă strategică.
Inițial forțele Armatei 3 urmau să asigure acoperirea frontierei sudice de la Calafat la Marea Neagră urmând
ca ulterior, după sosirea Corpului 47 Armată rus să desfășoare o operație ofensivă limitată în vederea
scurtării liniei frontului pe linia Rusciuc - Șumla - Varna. Obiectivul acestor două operații era acela de a
asigura libertatea de acțiune a forțelor principale ale Armatei României care operau în Transilvania.

• Armata 3, cu un efectiv total de 142.523 de oameni, ocupa dispozitiv de luptă de-a lungul frontierei, astfel:

• Grupul de Vest, dispus în Oltenia, format din Divizia 20 Infanterie cu un efectiv de 19.864 de oameni;

• Grupul Central, dispus între Olt și Argeș, format din Diviziile 16, 18 Infanterie și 1 Cavalerie și Brigada 2
Călărași, cu un efectiv de 50.846 de oameni;

• Grupul de Est, dispus între Argeș și Marea Neagră, format din Diviziile 17 (Zona Fortificată Turtucaia), 9
(Zona Fortificată Silistra) și 19 (Zona Fortificată Cernavodă) Infanterie și 1 Cavalerie și Brigada 5 Călărași, cu
un efectiv de 71.813 de oameni.

• Comandant al Armatei 3 era generalul de divizie Mihail Aslan iar comanda diviziilor era asigurată de: general
de brigadă Constantin Teodorescu - Divizia 17 (Turtucaia), general de brigadă Ioan Basarabescu - Divizia 9
(Silistra), general de brigadă Nicolae Arghirescu - Divizia 19 (Cernavodă), contraamiral Nicolae Negrescu -
Flotila de Dunăre.

• Totodată, trupele române din Dobrogea urmau să fie sprijinite de Corpul 47 Armată rus (comandant -
generalul A.M. Zaloncicovski), format din o divizie de infanterie și o divizie de cavalerie rusești și Divizia
sârbă, cu un efectiv total de circa 30.000 de oameni. Concentrarea trupelor rusești s -a realizat în
raionul Medgidia-Peștera, însă cu întârziere, abia la 1 septembrie 1916.
OPERAȚIA DE LA FLĂMÂNDA
• După Turtucaia, comandamentul germano-bulgar de pe de pe frontul de s ud comandat de von Ma ckensen, a realizat faptul ca românii nu aveau
experiența unui război modern, conducere politică și militară a țării nefiind pregătită să accepte ri scuri, chiar minore. Vii toarele lor acțiuni militare
a u fost pregătite pornind de la considerentul că românii, care încă luptau conform doctrinei apărării terenului cu orice preț si nu anihilării forțelor vi i
a l e i namicului, nu vor a ccepta o amenințare directă asupra Capitalei, în spatele forțelor din Transilvania, amenințare ca re n u era serioasă în fapt,
a rma ta bulgară neavând capacitatea de a a ngaja forțe semnificative l a nord de Dunăre, în condițiile în care avea masat grosul forțelor pe frontul de
l a Salonic.

• La 15 s eptembrie 1916, regele convoacă l a Periș un Consiliu de Război la care participă primul ministru, l ocțiitorul ș efului Marelui Ca rtier General –
generalul Dumitru Iliescu, ș i comandanții de a rmate, generalii Ioan Culcer, Al exandru Averescu si Constantin Prezan. Pe timpul consiliului s-au
contura t două concepții diametral opuse, una susținută de generalul Prezan ca re cerea continuarea planului inițial și a ofensivei din Tra nsilvania, cu
unele întăriri punctuale a le frontului de sud și cea de-a doua s usținută de generalul Averescu căruia i s -au a dăugat ceilalți comandanți de armate,
ca re prevede oprirea ofensivei în Transilvania și desfășurarea unei ofensive la sud de Dunăre.

• Pe ti mpul dezbaterilor „s-au amestecat rațiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste si oferte realiste etc”. Consiliul a adoptat varianta
s us ținută de Averescu, care a fost însărcinat cu pregătirea și conducerea operațiunii.

• Opera ția de la Flămânda „- subiect de studiu excelent în manualele de artă militară – a fost o improvizație cu efecte dezastruoase pentru începutul
campaniei anului 1916 în România”.

• Aces t l ucru a fost recunoscut după război chiar de principalul ei artizan, generalul Averescu, care arăta că:

„dacă trecerea Dunării și-ar fi urmat cursul, până la completa realizare a planului stabilit, din cauza modului cum
s-au desfășurat evenimentele, în celelalte părți ale teatrului de operațiuni român, suma algebrică a tuturor operațiunilor ar fi fost negativă, în așa măsură,
încât ar fi echivalat cu un quasi-dezastru, pentru situațiunea generală, oricare ar fi fost rezultatul local”

—Alexandru Averescu, Ma nevra de la Flămânda

DESFASURAREA ACTIUNILOR
MILITARE
MULTUMESC
PENTRU
VIZIONARE!!