UNIVERSITATEA CRESTINA

“DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE RELATII ECONOMICE

INTERNATIONALE

- FR -

ISTORIA ECONOMIEI MONDIALE

Conf.univ.dr. MARIN BADEA

CAUZE SI CONSECINTE ALE PRIMULUI RAZBOI

MONDIAL

Student An Universitar
2008 - 2009
 Primul Razboi Mondial cunoscut si ca Marele Razboi sau Razboiul
Natiunilor a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. În 28 iulie 1914
Austria a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 primise ultimatum de la Austria), în
3 august 1914 Germania a invadat Belgia. În 6 martie 1917 Statele Unite ale
Americii intră în război. În 11 noiembrie 1918, ora 11 dimineaţa, războiul a
luat sfârşit. Denumirea Primul Război Mondial nu a fost folosită decât după
1939, după izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, până atunci fiind
cunoscut ca Marele război sau Războiul mondial. Combatanţii războiului au
fost Antanta şi Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un
număr atât de mare de militari şi nu a implicat atâtea părţi pe câmpul de
luptă. În final, acest război a devenit al doilea conflict pe lista celor mai
sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping).
Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face şi
mai multe victime.
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi
moştenitorul tronului Austro-Ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo
Princip, un student sârb bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de
cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fondată
de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat
tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo
provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de
minoritatea sârbă. Deşi acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct
pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile
premergătoare, în reţeaua complexă de alianţe şi contrabalansuri care s-au
dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi a
formării statului german sub conducerea lui Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din
cauza multitudinii factorilor implicaţi, între care: naţionalismul, disputele
anterioare nerezolvate, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară,
întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor, etc.
Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a
început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de Germania care a
invadat Belgia şi Luxemburg fără provocare. În această viziune, ipoteza este
că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei şi a
Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie au ripostat
legitim acestei agresiuni. Faptul că nici o forţă politică importantă nu s-a
opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau
destulă putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata
războiului au existat proteste minore.

2
 Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor
valuri de fervoare naţionalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul
deceniilor anterioare. Această evoluţie a redus opţiunile viabile ale
politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze
conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acţiunile agresive din
partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat,
gravitatea conflictului.Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare
folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate naţiunile utilizau
încă telegraful şi ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare,
cauzând astfel întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.
Entuziasmul aparent pentru război captează imaginaţia multor
naţiuni. Motivaţi de propagandă şi de fervoarea naţionalistă, mulţi tineri se
înrolează repede în forţele militare, căutând aventura. Nimeni nu este
pregătit pentru adevărul de pe front. În imaginaţia colectivă a vremii,
războiul avea să fie un conflict de scurtă durată, cu puţine bătălii crâncene şi
cu victorii zdrobitoare, ce vor "pedepsi duşmanul arogant". Armatele se văd
mărşăluind victorioase în capitalele inamice, iar soldaţii se visează primiţi cu
bucurie la întoarcere, de către mândrii cetăţeni ai patriilor lor. Plecaţi pe
front în august, soldaţii au credinţa că războiul se va termina înainte de
Crăciunul aceluiaşi an. Pe plan economic, bursele internaţionale intră într-o
stare de criză, în iulie şi august, reflectând îngrijorarea legată de consecinţele
economice ale războiului.
P rogresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de
luptă în favoarea apărării, cauzând un număr enorm de pagube, deoarece
tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanţe.
Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea soartei
războiului, cu toate că efectele lor nu au fost simţite pe deplin decât în 1918.
Blocada maritimă a Germaniei organizată de forţele Antantei a început să
aibă un efect puternic asupra moralului şi productivităţii germane. Ca
rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reuşit să-l convingă pe
Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul submarin
total, cu scopul de stopa alimentarea forţelor britanice. Submarinele germane
au reuşit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie.
Totuşi, după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a dovedit extrem de
eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu
mai era în pericol de înfometare. Victoria germană decisivă în Bătălia de la
Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de la Versailles, 1
decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona
planurile şi acţiunile comune. Anterior, armatele Franţei şi ale Imperiului

3
Britanic operau sub conduceri diferite. Din cauza politicii tradiţionale
americane de izolare, mulţi americani considerau că SUA nu trebuie să se
implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reuşit să dezvolte o
producţie militară suficientă şi completă şi, totodată, au acordat Antantei
împrumuturi substanţiale. Primii soldaţi americani au sosit în Europa, în
1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918.
Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană
şi transferul soldaţilor, sperând că va reuşi să câştige războiul înainte ca
forţele americane să ajungă pe front.
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un
armistiţiu în data de 29 septembrie 1918. La 30 octombrie a capitulat şi
Imperiul Otoman . În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag alb
comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii.
Termenii au fost aranjaţi, prin telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi
au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistiţiul cu
Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza zilei de 4
noiembrie. Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma
prăbuşirii monarhiei hasburgice. După izbucnirea Revoluţiei germane, a fost
proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul Imperiului
German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil
politic. Pe 11 noiembrie a fost semnat un armistiţiu într-un convoi feroviar la
Compiègne, în Franţa. La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au
început să se retragă. George Lawrence Price este considerat, în mod
tradiţional, ca fiind ultimul soldat ucis. Starea de război între cele două
tabere a persistat pentru încă şapte luni până la încetarea finală consacrată
prin semnarea Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919 cu Germania şi
următoarele tratate cu Austria, Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman,
semnate la St. Germain, Trianon, Neuilly şi Sèvres. Astfel, multe memoriale
oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele mai multe
comemorări ale războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.
Evoluţia economiei mondiale în primul deceniu interbelic a fost
determinată în mod decisiv de consecinţele războiului mondial. Problemele
economice extrem de complicate apărute după război au fost
urmareadezechilibrului economiei mondiale, rezultat din mutaţiile profunde
înproducţia, în comerţul mondial, în sistemul valutar şi de credit
dezorganizat.Pierderile materiale, distrugerile de război şi uriaşul
consumneproductiv au dus la diminuarea substanţială a avuţiei naţionale a
ţărilorbeligerante, potenţialul industrial şi agricol al Europei reducându-se cu

4
40% şi, respectiv 30% . Primul război mondial a mobilizat pe câmpul de
luptă aproximativ 65 de milioane de combatanţi, dintre care, la sfârşitul
războiului, statisticile au înregistrat aproximativ nouă milioane de decedaţi,
15 milioane de răniţi, cinci milioane de dispăruţi şi şapte milioane de
invalizi, dintre care aproximativ 300.000 cu 100% grad de invaliditate.
Acestor pierderi li s-au adăugat peste cinci milioane de orfani,peste patru
milioane de văduve şi aproximativ un milion de decedaţi dinrândul
populaţiei civile, ca urmare a epidemiei de gripă (gripa spaniolă)din 1918 .
La aceste pierderi s-au adăugat decesele civililor datorateoperaţiunilor
militare şi mortalităţii crescute din timpul războiului şi din cauza condiţiilor
proaste de igienă şi a bolilor. Tot atât de dezastruoase sunt consecinţele pe
termen lung ale acestor pierderi umane, implicaţiile economice suntevidente.
În primul rând, toate ţările europene antrenate în război, învinsesau
învingătoare au prezentat o structură dezechilibrată a forţei de muncăactive.
Pe plan european s-a înregistrat în cursul perioadei interbeliceo continuă
scădere a ratei natalităţii, consecinţă directă a diminuăriinumărului
populaţiei masculine (la scăderea ratei natalităţii a contribuitîntr-o oarecare
măsură şi modificarea mentalităţii, în special în anii ’20, înprivinţa valorilor
familiei tradiţionale, proces care a continuat de-a lungulîntregului secol).
I ntegrarea socială a numărului mare de invalizi de război care
aveau dreptul la recompense materiale din partea statelor împreună cu
orfanii şivăduvele, a determinat un efort financiar substanţial, bugetele
naţionale şi aşa deficitare ca urmare a cheltuielilor de război urmate de cele
de refacere fiind serios grevate de sumele necesare plăţii respectivelor
recompense. Creşterea îndatoririlor care apasă pe umerii populaţiei active şi
intensificarea comportamentelor precaute şi a pesimismului au făcut parte
din consecinţele majore ale unei evoluţii care a afectat toate domeniile vieţii
sociale, politice şi culturale. Pierderile materiale au fost considerabile.
Distrugerile au afectat în special ţările care au servit drept câmp de bătălie în
timpul conflictului: Franţa de Nord-Est, Belgia, Olanda, Italia de Nord-Est,
Serbia, România, Rusia Europeană. În anumite regiuni situaţia a fost
dezastruoasă, totul fiind în ruine: case, poduri, străzi, uzine, terenuri devenite
necultivabile, etc.
Cheltuielile pentru finanţarea operaţiunilor militare s-au ridicat la
suma de aproximativ 273 miliarde $, la valoarea dolarului dinainte de 1932,
din care 200 miliarde dolari cheltuielile Antantei şi 73 miliarde cheltuielile
Puterilor Centrale8. Distrugerile provocate reciproc de părţile aflate în
conflict asupra capacităţilor de producţie, reţelelor feroviare şi rutiere,

5
instalaţiilor portuare, terenurilor agricole, locuinţelor etc. au fost evaluate la
aproximativ 331,6 miliarde dolari.
Uzura echipamentelor industriale şi epuizarea stocurilor de materii
prime au fost prezente la toţi beligeranţii. Cuantumul distrugerilor materiale
a fost cel mai amplu în Franţa, Belgia, România, Serbia şi Polonia. Cei patru
ani de război pe teritoriul Franţei au distrus aproximativ 10% din avuţia
naţională: ocuparea în 1914 a marilor zone industriale din Nord şi Est a dus
la scăderea producţiei de cărbuni cu 50%, oţel cu 64%, lână cu 90%; pe
ansamblu scăderea producţiei industriale a atins aproape 35% mobilizarea
generală ducând la închiderea a 50% din întreprinderi12. Germania nu a
suferit distrugeri tot atât de mari, dar a fost afectată de pierderea bogatelor
regiuni economice şi de uzura materialului existent. Între 1913 şi 1919,
producţia de cărbune a scăzut de la 190 la 108 milioane de tone, iar cea de
grâu şi cartofi s-a redus la jumătate13. În Rusia, prăbuşirea producţiei a atins
71% din cifra anului 1913 la cărbune, 66% la petrol şi 97% la fontă.
O consecinţă importantă a războiului a fost schimbarea raportului
de forţe între principalele state ale lumii. În deceniile interbelice Europa a
pierdut poziţia de lider al economiei mondiale în beneficiul Statelor Unite şi
al Japoniei, chiar dacă a rămas centrul sistemului internaţional şi a continuat
să joace un rol considerabil în lume. Avansul economiei europene luată ca
ansamblu a fost întârziat prin conflagraţie cu opt ani, aceasta însemnând că
volumul producţiei din 1929 a totalizat ce s-ar fi realizat în 1921 dacă n-ar fi
fost războiul şi dacă ratele de creştere anterioare lui 1913 s-ar fi menţinut.
P rimul război mondial a avut importante consecinţe asupra
stadiului de dezvoltare economică a statelor beligerante, între care şi
România, influenţând negativ volumul şi calitatea producţiei agricole pe
ansamblul întregului continent european.
Cererile de aprovizionare ale ţărilor europene au stimulat realizarea unor
creşteri semnificative la nivelul producţiei agricole ale unor state din afara
Europei, aceasta pierzându-şi rolul primordial pe care îl deţinuse până la
război în controlul şi direcţionarea economiei mondiale.
Primii ani ai perioadei interbelice sunt caracterizaţi, pentru majoritatea
ţărilor europene, de problematica reconstrucţiei tuturor sectoarelor
economice şi de o amplă mişcare reformistă în domeniul agriculturii, bazată
pe o intervenţie sporită a statului în această ramură economică şi care era
realizată sub impulsul evitării problemelor de aprovizionare şi hrănire a
populaţiei şi a efectivelor militare apărute în timpul războiului, dar şi în
raport cu evenimentele revoluţionare ce s-au soldat cu victoria bolşevicilor

6
în Rusia, pentru a preîntâmpina adoptarea modelului rus pe teritoriul
propriu.
Pe plan mondial factorii de decizie politică în stat sau specialiştii în
problemele agrare au optat pentru adoptarea unui anumit model de evoluţie a
acestui sector economic şi încurajarea dezvoltării tipului de proprietate
agricolă adecvat necesităţilor de etapă de dezvoltare, în funcţie de factorii
pedoclimatici şi de influenţa ideilor sociale şi economice ale respectivei
perioade. Statele din afara Europei au avut posibilitatea de a beneficia de
avantajele oferite de extinderea maşinismului şi a motoculturii în agricultură
şi de piaţa de desfacere europeană. În perioada de după război producătorii
agricoli, cultivatori individuali ai pământului ori reuniţi în asociaţii agricole
au depus eforturi importante vizând reorganizarea gospodăriilor şi
gestionarea pământului primit prin reformă, fapt ce s-a concretizat în
creşterea suprafeţelor cultivate.

7
 Bibliografie

 Valeriu Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Ghe. Nicolescu, Relaţii politico-

diplomatice şi militare româno-italiene (1914-1947), Editura Intact,
Craiova, 1999
 Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, Istoria economiei, Editura
Economică, Bucureşti, 1998
 Corneliu Olaru, Istoria Economiei. Prelegeri, Editura ASE, Bucureşti,
1999
 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 5, Institutul
European, Iaşi, 1998