Pactul de Otel

Pactul de Otel conform denumirii sale oficiale: Pactul de prietenie si alianta

dintre Germania si Italia, a fost o intelegere intre Italia Fascista si Germania
nazista semnata la 22 mai 1939, la Berlin, de catre ministrii de externe ai
respectivelor tari, contele Galeazzo Ciano si Joachim von Ribbentrop.

Pactul a fost format din doua parti: prima a fost o declaratie de cooperare dintre
Germania si Italia, in vreme ce partea a doua, Protocolul secret aditional,
prevedea o politica comuna militara si economica.

Dictatorul italian Benito Mussolini a fost cel care a dat supranumele de Pactul de
Otel, dupa ce a renuntat la denumirea de Pactul de Sange, ca urmare a
sfaturilor consilierilor sai.

In primul rand, pactul obliga Germania si Italia sa-si acorde de indata ajutor
militar, politic si economic in cazul declansarii unui razboi si sa colaboreze in
domeniile armatei si productiei militare de razboi. Pactul stipula ca nici una
dintre partile semnatare nu va semna un tratat de pace fara acordul celeilalte.
Intelegerea pleca de la premiza ca razboiul va fi declansat cel putin dupa trei ani.
Cand Germania a invadat Polonia la 2 septembrie 1939, Italia nu a fost pe deplin
pregatita pentru razboi si i-a fost imposibil sa-si indeplineasca obligatiunile
asumate. Prin urmare, Italia a intrat in razboi doar in iunie 1940, cand a atacat
sudul Frantei.

Vezi si Ziua cand Antonescu a semnat aderarea Romaniei la Pactul Tripartit

Articolul I prevedea ca Germania si Italia urmau sa pastreze toate canalele de

comunicatie dintre ele deschise pentru a ajunge la o intelegere comuna asupra
tuturor intereselor comune si asupra situatiei europene ca un intreg.

Articolul II obliga partile semnatare sa urmeze o politica externa comuna. Cele

doua tari au convenit ca in cazul oricarui eveniment international sa declanseze
consultari comune.

Articolul III stabilea ca ce cele doua parti vor asigura sprijin militar complet in
cazul in care una dintre ele va intra in razboi.

Articolul IV incuraja adancirea cooperarii in sfera militara a economiei de

razboi si a unei mai bune comunicari dintre cele doua state pentru a asigura o
cat mai buna cooperare economica si militara.

Articolul V obliga Germania si Italia sa cada de acord asupra oricarui armistitiu si

sprijinea planificarea militara comuna a celor doua state.
Articolul VI sublinia importanta mentinerii unor relatii bune cu tertele state care
au o atitudine prietenoasa fata de Italia sau Germania.

Vezi si Dizolvarea Pactului de la Varsovia

Articolul VII stabilea termenul de valabilitate al pactului: pactul urma sa intre in

vigoare de indata si sa aiba o perioada de valabilitate de zece ani.

Protocolul secret aditional al Pactului de Otel cuprindea doua sectiuni si nu a

fost facut public in momentul in care a fost semnat de
catre Ribbentrop si Ciano.

Prima sectiune obliga cele doua tari sa grabeasca cooperarea lor militara si
economica, in vreme ce a doua sectiune obliga cele doua tari sa coopereze in
problemele presei, serviciilor de stiri si de propaganda, sa promoveze imaginea
Axei fasciste. Cele doua state urmau sa numeasca o serie de specialisti care sa-si
desfasoare activitatea in capitala celeilalte tari si care urmau sa lucreze in stransa
colaborare cu ministerele de externe respective.

In conformitate cu prevederile Articolului VII, pactul avea o valabilitate de zece

ani. Dupa infrangerea fortelor Axei si invazia aliata din Sicilia, italienii au semnat
un armistitiu cu Aliatii in septembrie 1943. Noul guvern condus de maresalul
Pietro Badoglio a organizat o armata care sa lupte alaturi de aliati. In partea de
nord a Italiei Mussolini a proclamat Republica Sociala Italiana, care a continuat sa
reprezinte Italia in cadrul Pactului de Otel.