ROLUL REGELUI FERDINAND ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Asasinarea prinţului moştenitor Franz Ferdinand, la Sarajevo la 28 iunie 1914

de către Gavrilo Princip şi complicii săi Nedeljko Čabrinović şi Frifco Grabezh, a
fost scânteia ce a aprins flacăra Primului Război Mondial . În ceea ce priveşte
România, aceasta era conştientă că mai devreme sau mai târziu va fi atrasă în război.
În schimb această problemă nu se înfăţişa pentru români cu simplitatea cu care se
prezenta celorlalte popoare. Era o problemă cu două situaţii. Aveam revendicări
naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut. Cea dintâi ducea la un conflict cu Austro-
Ungaria, cea de-a doua la un conflict cu Rusia. Trebuia astfel aleasă dintre cele două
soluţii pe cea mai avantajoasă. Nu era însă de ajuns să se ia în considerare importanţa
câştigului urmărit. Aceasta era cumpăna grea în care ne găseam după izbucnirea
războiului mondial. La 27 septembrie/10 octombrie, regele Carol I a încetat din viaţă
la castelul Peleş. O serie de oameni politici trimit scrisori în care îşi arată durerea faţă
de „pierderea Întemeietorului şi că în aceste clipe, trebuie să aveţi puterea de a
îndura” şi că „de la ea (regina) se aşteaptă auguste şi poveţe materne” . Lui Ferdinand
i se transmit condoleanţe şi speră că „devotamentul, spiritul de sacrificiu se vor putea
pune în Serviciul Coroanei”. În aceste condiţii, la 28 septembrie/11 octombrie 1914,
prinţul moştenitor Ferdinand, cu o emoţie înfrigurată, adânc mişcat, dar având în
tonul cuvintelor sale o decizie din acelea pe care nimic nu le mai putea schimba,
înfăţişându-se înaintea Camerelor Legiuitoare, împreună cu regina Maria şi cu noul
moştenitor, principele Carol, acum un tânăr de cele mai mari speranţe, a depus
jurământul în calitate de rege al României. Într-un scurt discurs el a dat asigurări „că
va fi un bun român”, ceea ce însemna, că nu se va opune sentimentelor generale ale
poporului, de asemenea a adus un omagiu suveranului defunct: „Chemat prin graţia
lui Dumnezeu, de a fi urmaşul Marelui Întemeietor, care mi-a lăsat o sfântă
moştenire, simţămintele de iubire şi credinţă ale unui popor întreg” . Pe numele său
complet Ferdinand Viktor Albert Meinrad von HohenzollernSigmaringen (1865-
1927) a fost al doilea fiu al prinţului Leopold de HohenzollernSigmaringen, fratele lui
Carol I şi al infantei Antonia a Portugaliei. Familia sa făcea parte din ramura catolică
a familiei regale Hohenzollern. A urmat o carieră militară, iar din 1889 a devenit
principe moştenitor al României, stabilindu-se în ţară. În 1892 s-a căsătorit cu
prinţesa Maria Alexandra Victoria de Saxa Coburg, nepoata reginei Victoria a Angliei
. La scurtă vreme după urcarea pe tron, în primele zile ale lunii octombrie 1914,
regele Ferdinand mărturisea lui I.G. Duca: „Eu sunt un rege constituţional, prin
urmare dacă ţara crede că interesele îi dictează să meargă împotriva Puterilor
Centrale, nu în mine va găsi piedica la realizarea idealului ei naţional. Un singur
lucru cer cu tărie şi cred că am dreptul săl cer, având în vedere gravitatea unei atare
hotărâri, să se gândească bine înainte de a-şi spune ultimul cuvânt şi de a-şi trage
spada.” Apropierea regelui de Antanta s-a făcut lent şi anevoios. În toamna anului
1914, el era încă partizan al Triplei Alianţe. Otto Czernin consemnează într-o
scrisoare că noul suveran al României „este fără îndoială de partea Puterilor
Centrale”, dar dacă tronul ar fi ameninţat „cert el nu ar abdica şi şi-ar salva tronul
pornind ofensiva împotriva noastră” . La presiunile interne, făcute mai ales de Petru
P. Carp şi Constantin Stere pe de o parte, iar pe de altă parte de Ion Cantacuzino şi
Emil Pangrati, Emil Antonescu, Constantin Rădulescu-Motru – aceştia din urmă fiind
pro-Antanta, se adaugă şi cele externe prin numeroasele telegrame şi scrisori din
partea şefilor de state precum Împăratul Wilhelm, dar intervenţia marilor puteri îl
ţineau pe regele Ferdinand într-o tensiune greu de suportat. Cu toate acestea, regele
Ferdinand şi-a jucat bine rolul, lăsând fiecăruia impresia că este de partea lui.
Concomitent în România Senatul Universităţii din Bucureşti a hotărât, încă din 15/28
octombrie 1914, redactarea unui memoriu către regele Ferdinand, în care cerea să
rămână un „bun român” şi să satisfacă cerinţele neamului întreg8 . La începutul
anului 1916, România se afla într-o situaţie deosebit de critică în raporturile sale cu
unii vecini: trupe ale Puterilor Centrale se aflau la graniţa bulgaro-română unde aveau
loc dese incidente, închiderea graniţei terestre de către Bulgaria ca şi împingerea
trupelor germane spre Dobrogea. Această presiune apărea şi ca o expresie a
nemulŃumirii Puterilor Centrale şi faţă de politica economică a României. După
atacul din 22 februarie 1916 asupra Verdunului şi după organizarea ofensivă pe toate
fronturile, Puterile Centrale s-au adresat din nou României cu insistenţă pentru
păstrarea neutralităţii. La 7 martie 1916, ministrul afacerilor străine ale Austro–
Ungariei cerea lui Czernin să vorbească în numele regelui Ferdinand în sensul că
România să-şi păstreze neutralitatea. Regele României nu a răspuns direct dar a lăsat
pe Czernin să înţeleagă că va vorbi despre aceasta cu Ion I.C. Brătianu. Succesele
repurtate de Antanta au impulsionat însă activitatea cercurilor antantofile pentru
intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. Franţa a insistat pe lângă
Rusia să fie mai concesivă în tratativele cu România, spre a o determina la o
cooperare militară imediată. În iunie guvernul francez a insistat ca Rusia să accepte
toate cererile făcute de România pentru a o determina să intre în război. Pe de altă
parte, guvernul francez a insistat pe lângă oficialităţile române pentru luarea unei
hotărâri definitive . În aceste condiţii la 14/27 august, după doi ani de neutralitate,
România a intrat în război după ce a semnat Tratatul politic şi convenţia militară cu
reprezentanţii Rusiei, Franţei, Marii Britanii, Italiei prin care se angaja ca cel mai
târziu la 15/28 august 1916, să declare război Austro-Ungariei . La 14/27 august 1916
s-a convocat Consiliul de Coroană în prezenţa regelui Ferdinand şi a prinţului
moştenitor Carol, la Palatul Cotroceni. Alături de cei doi au mai participat membrii ai
guvernului Ion I.C. Brătianu şi Mihai Perekyde, preşedintele Adunării Deputaţilor,
Constantin F. Robescu – vicepreşedinte al Senatului, foştii premieri – Theodor
Rosseti, Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. Din partea partidelor au fost prezenţi
Alexandru Marghiloman, preşedintele Partidului Conservator, Nicolae Filipescu –
lider al Partidului Conservator, Take Ionescu, preşedintele Partidului Conservator
Democrat . Deschizând dezbaterea, suveranul a afirmat că s-a învins pe sine,
înclinând spre hotărârea luată de guvern (intrarea în război) şi că i-a convocat ca să
ceară un sfat, căci hotărârea lui este luată, dar şi ca să le ceară sprijinul. Solicitat să ia
primul cuvântul, Petre P. Carp a refuzat, cerând explicaţii de la Ion I.C. Brătianu.
Primul ministru a argumentat luarea deciziei de alianţă cu Antanta afirmând că în acel
moment toată latinitatea este împotriva Germaniei. Nimeni nu garanta neutralitatea
României, încât se punea problema fie să se renunţe la împlinirea idealului naţional,
fie să se intre în război. În final, Ion I.C. Brătianu a precizat: „Şi eu şi ţara suntem
angajaţi, nu mai putem da înapoi”. Take Ionescu a acceptat decizia. Alexandru
Marghiloman a considerat că această decizie a fost luată în grabă, dar acceptă şi el
propunerea. Petre P. Carp luând cuvântul s-a pronunţat categoric împotriva deciziei,
pe motiv că a se alătura Rusiei ar fi contra intereselor ţării. Astfel, după Petre P. Carp
„România ar fi trebuit să lupte numai împotriva Rusiei”, adresându-i-se regelui, omul
politic afirmă că aceasta este numai în interesul ţării, iar o Rusie învingătoare nu ar
accepta o dinastie germană ci una autohtonă. În final, Petre P. Carp consideră drept
greşită decizia intrării în război . Intrarea României în război de partea Antantei a
reprezentat desigur un act de voinţă a poporului român, un rol important însă l-a avut
regele Ferdinand, ca principal factor de decizie. Nu întâmplător o serie de oameni
politici sau monarhi din Europa i-au adresat mesaje cu prilejul alăturării ţării noastre
Triplei Înţelegeri, precum regele George al Marii Britanii, preşedintele Franţei
Raymond Poincare. Armata română intră în război în condiţii neprielnice, dispunând
de puţine mijloace şi trebuind să lupte pe un front lung de aproape 1500 km. Acesta
era mai intens chiar şi decât frontul rusesc, care însuma 1100 km. În momentul
intrării în război România dispunea de cinci corpuri de armată, fiecare dintre ele
alcătuită din două divizii. Ca urmare a intrării României în acţiune, Germania şi
aliaţii săi trebuie să mobilizeze 58 de divizii pe frontul de est. La 16/29 august, cinci
divizii germane de infanterie şi una de cavalerie au fost dislocate de pe celelalte
fronturi, fiind îndreptate spre Transilvania. La această dată făcând front comun,
Austro–Ungaria şi Germania au declarat război României. La 17/30 august a fost
rândul Turciei, căreia îi va urma Bulgaria la 19/1 septembrie. România era astfel
situată între două fronturi de luptă. În pofida prevederilor Convenţiei, Rusia a trimis
în Dobrogea o armată slabă şi puţin numerică . Obţinând victorii pe frontul românesc,
Puterile Centrale au urmărit să-şi impună dominaţia asupra României, pe calea unei
păci separate. Una dintre condiţiile realizării acestui obiectiv era înlăturarea regelui
Ferdinand, precum şi a guvernului Brătianu.
Oamenii politici români, rămaşi în teritoriul ocupat, cu vederi filogermane,
erau consideraţi cei mai potriviţi pentru a forma un nou guvern şi a semna pacea.
Problema persoanei ce avea să ia locul regelui Ferdinand a fost obiectul multor
dispute între guvernul de la Berlin şi cel de la Viena. În unele discuţii dintre
diplomaţii germani şi austrieci precum şi dintre unii oameni politici români s-au
vehiculat diferite nume precum: Nicolae (al doilea fiu al lui Ferdinand), prinţul
Frederic–Eitel (fiul împăratului Wilhelm al II-lea), Max (fratele împăratului Austro–
Ungariei), arhiducele Francisc, prinţul Ioachim. Oamenii politici români erau foarte
preocupaţi de încheierea păcii separate cu Puterile Centrale, cei mai mulţi
considerând că pentru obţinerea unor condiţii mai bune se impunea într-adevăr
sacrificarea regelui Ferdinand.
În ciuda insucceselor militare, a ocupaţiei străine şi a situaţiei dramatice la
care se ajunsese, justeţea deciziei de intrare în război avea să fie din nou subliniată de
oamenii politici – în aceste tragice împrejurări – în cadrul Parlamentului român, retras
la Iaşi; o dată cu deschiderea sesiunii acestuia, în luna decembrie 1916, în prezenţa
regelui Ferdinand, mesajul Tronului de la această dată făcea apel la solitaritatea
naţională, pentru a depăşi tragicele împrejurări, subliniid necesitatea marilor reforme
democratice – împroprietărirea ţăranilor şi votul universal – care urmau să fie
adoptate de Parlament, în sprijinul soldaţilor „cari apără pământul strămoşesc încălcat
de vrăjmaşi.” În perioada următoare sosirii misiunii militare franceze în România,
regele Ferdinand a discutat cu Henri Berthelot despre necesitatea acestuia din urmă a
unei călătorii în Rusia, cu scopul de a discuta direct cu generalul Gurko despre
necesitatea de a ţine frontul român şi despre imposibilitatea de a abandona România.
Trebuia să i se arate că era imposibil ca regele, guvernul, armata să părăsească
teritoriul românesc şi să se instaleze în Rusia. Regele Ferdinand a fost de acord cu
această propunere . Victoriile din vara anului 1917, în lumina evenimentelor
diplomaţiei din prima parte a anului, marcate de tratative ce vizau ieşirea din război,
prin înţelegeri bilaterale între marile state beligerante au avut o importanţă capitală,
politică şi militară, făcând să eşueze planurile de împărţire şi de desfiinţare a statului
român. Cu preţul a nenumărate jertfe au fost apărate independenţa şi suveranitatea
naţională, s-a asigurat continuitatea iniţială. Victoriile româneşti au îngăduit
menţinerea nucleului, contribuind decisiv la Unirea cea Mare. Încheierea Păcii de la
Brest–Litovsk, între Rusia sovietică şi Germania (27 ianuarie/9 februarie 1918),
România nefiind invitată, urmată de pacea cu Ucraina şi de ocuparea teritoriilor
ruseşti şi ucrainiene de către armatele austro-ungare tăiau României orice posibilitate
de a primi ajutor din afară . Evident că Germania şi Austro–Ungaria au profitat de
această situaţie pentru a exersa noi presiuni asupra României. În ziua de 23 ianuarie/5
februarie 1918, generalul Mackensen a adresat guvernului român un ultimatum,
cerându-i-se să-şi lămurească poziţia în termen de patru zile. În aceste condiţii Ionel
Brătianu şi-a prezentat demisia la 26 ianuarie/8 februarie, regele Ferdinand
încredinţând mandatul formării noului guvern lui Alexandru Averescu. Scopul
fundamental al desemnării noului cabinet era acela de a încheia pacea în condiţii cât
mai avantajoase. La 5/18 februarie Alexandru Averescu a avut la Buftea o discuţie cu
Mackensen care i-a spus că prima problemă este aceea a dinastiei, iar la 10/23
februarie, Mackensen i-a comunicat lui Averescu că „a vorbit prin fir special cu
împăratul şi că împăratul are încredere în intenţiile mele de a încheia pacea şi să merg
fără şovăire înainte şi să nu am grijă de chestiunea dinastiei”. Cererea ministrului
Imperiului austro-ungar, de a se întâlni cu şeful statului român a fost determinată de
faptul că negocierile între Alexandru Averescu şi plenipotenţiarii Puterilor Centrale
intraseră în impas. Regele Ferdinand, la sfatul lui Ionel Brătianu (Ion. I. C. Brătianu)
ca şi a faptului că interese naţionale o cereau a acceptat propunerea. În aceste condiţii
întâlnirea s-a desfăşurat în vagonul regal din gara Răcăciuni la 14/27 februarie 1918.
În urma discuţiei, regele Ferdinand cu O. Czernin a făcut cunoscute condiţiile
deosebit de grele ale păcii. Problema a format obiectul discuţiei a 3 consilii de
coroană succesive din 17, 18, 19 februarie/2, 3, 4, martie 1918. Deoarece germanii îşi
sporiseră pretenţiile s-a ajuns la necesitatea constituirii unui nou guvern condus de pe
alte poziţii Puterile Centrale. Tratativele de pace purtate de noul guvern au început la
9/22 martie şi s-au prelungit până la 24 aprilie/7 mai 1918, când a fost semnată Pacea
de la Bucureşti, fără a putea obţine vreo concesie. Prin Pacea de la Bucureşti,
Dobrogea era cedată inamicului, România beneficia de un culoar care permitea
ieşirea la Marea Neagră, pierdea 5600 km2 în care se aflau 131 de comune şi sate şi,
de asemenea, România se obliga să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale spre
Odessa. Astfel prin pacea de la Bucureşti se ştirbea grav suveranitatea României18 .
În cele din urmă, situația avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naștere al
României Mari, situația războiului s-a întors împotriva Puterilor Centrale și
Ferdinand s-a întors la București în fruntea armatei, trecând pe sub Arcul de Triumf,
întâmpinat fiind de populația entuziastă. Victoriile Antantei pe fronturile de luptă şi
destrămarea Imperiului Austro-Ungar au generat un proces de renaştere naţională şi
de organizare instituţională a românilor aflaţi în compunerea aca. La 27 martie/ 9
aprilie, 15/28 noiembrie şi 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, Basarabia, Bucovina şi,
respectiv, Transilvania şi Banatul s-au unit cu România. Regele Ferdinand în
discursul său în faţa delegaţiei de români transilvăneni veniţi la Bucureşti pentru a
înmâna actul unirii de la Alba Iulia (14 decembrie 1918), rostea un adevăr istoric
indubitabil: „Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii care încoronează marea
operă de Unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice... Ele
sunt cimentate prin credinţa nestrămutată a unui şir întreg de generaţii de apostoli ai
idealului naţional, ele sunt şi sfinţite prin sângele vitejilor mei ostaşi, care au luptat şi
au murit pentru Unire...”
Ferdinand I a fost un monarh atipic. Mulţi contemporani nu au remarcat
priceperea politică în alegerea colaboratorilor, în alegerea celor mai bune soluţii.
Având personalitatea complexă a timidului, care nu-şi exteriorizează trăirile, nu-şi
clamează succesele, nu-şi impune direct punctul de vedere, are rezerve în a-şi
exprima liber deciziile în faţa mulţimii, Regele şi-a slujit ţara cu pricepere, cu
devotament, cu credinţă, cu înţelepciune. În concluzie, regele Ferdinand I este unul
dintre cele mai importante capete încoronate care au stat pe tronul regatului
României. Personalitatea sa este strâns legată de momentul Marii Uniri precum şi de
definitivarea acelei Românii Mari la care visăm cu toții şi de care ne aducem aminte
cu emoție. Om de o vastă cultură, poliglot şi botanist pasionat, Regele Ferdinand a
fost sincer dedicat românilor, sub cârmuirea sa înregistrandu-se cea mai înfloritoare
perioada a statului românesc modern. Fără teama de a greși, despre regele Ferdinand I
se poate spune că a fost făuritorul României Mari. El a declarat la urcarea pe tron că
va fi „un bun român“ și că nu se va opune intereselor naționale românești, ceea ce a și
făcut, respectându-și cu sfințenie toate angajamentele.