România și Primul Război Mondial

Izbucnirea Primului Război Mondial a produs o sciziune în rândul oamenilor politici și de cultură în privința
alăturării României la una dintre taberele beligerante. S-au conturat două curente de opinie ce susțineau intrarea în
război de o parte sau cealaltă: antantofilii și germanofilii.  
Declanșarea Primului Război Mondial a găsit România într-o situație delicată. Era legată printr-un tratat
defensiv de Tripla Alianță și, implicit, de Austro-Ungaria, țară care ocupa Transilvania și Bucovina, provincii
locuite de români. De cealaltă parte, România ar fi fost nevoită să se alieze cu Rusia, dușmanul tradițional, țară care
la rândul ei ocupa o veche provincie românească, respectiv Basarabia. Practic, România trebuia să aleagă la ce
teritorii locuite de români renunță. Într-un context extrem de norocos, România a obținut mai mult decât spera: toate
cele trei provincii.
Decizia de a intra în război de partea Antantei nu a fost luată însă în unanimitate, numeroși lideri politici și
oameni de cultură s-au opus. Fie din rusofobie, fie din convingerea fermă că Antanta nu are cum să câștige războiul,
aceștia au considerat că România ar avea mai mult de câștigat dacă s-ar alătura Germaniei. Printre cei numiți încă de
atunci germanofili, se regăseau importanți lideri politici, precum și nume importante ale culturii românești: Grigore
Antipa, Tudor Arghezi, Victor Babeș, Mateiu Caragiale, Petre P. Carp, George Coșbuc, Gala Galaction, Constantin
Giurescu, Dimitrie Guști, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Macedonski, Titu Maiorescu, Dimitrie Onciul, Vasile
Pârvan, Constantin Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Ioan Slavici, Constantin Stere, Nicolae
Tonitza, George Topîrceanu, Duiliu Zamfirescu.

Consiliul de Coroană de la Sinaia, 03 august 1914

Regele a convocat un Consiliu de Coroană la castelul Peleș din Sinaia, pentru a decide poziția României în
această situație. Chiar în ziua deschiderii Consiliului Carol I îi spunea ambasadorului german de la București că a
luat măsuri pentru mobilizarea armatei, fiind convins că la Sinaia se va decide intrarea României în război, alături de
Germania. Consiliul a avut loc pe 3 august, ziua în care a fost anunțată neutralitatea Italiei, țară care era legată de
Austro-Ungaria prin același tratat defensiv ca și România. Încă de la începutul întrunirii, regele a susținut necesitatea
și obligația intrării în război alături de Puterile Centrale.
Ferm convins că în acel moment se decidea viitorul țării, regele nu admitea nici măcar posibilitatea
neutralității. În ciuda apelului tenace al regelui, aproape toți cei care au participat la cu Consiliul de Coroană au
susținut neutralitatea.

STUDIU DE CAZ 1:
Separarea puterilor în stat. Monarhia în România . Împotriva intrării României în război s-a pronunțat și
Theodor Rosetti, bătrânul lider conservator, prieten apropiat al lui Carp și al lui Titu Maiorescu, toți trei germanofili convinși, și
susținători ai alianței Puterile Centrale.

Cuvintele lui Rosetti - „decât să ne avântăm într-un război contra simțământului public, mai bine să rămânem neutri” - au
căzut ca o lovitură de trăsnet pentru bătrânul rege. Prezent la Consiliu, I. G. Duca își amintea faptul că aceste cuvinte au produs
o impresie profundă asupra lui Carol, care nu s-a așteptat ca Rosetti „să-l părăsească la sfârșitul vieții lui. Vizibil, gestul celui
mai vechi dinte președinții lui de consiliu l-a durut”.

Singurul susținător al poziției regelui la Consiliul de Coroană a fost fruntașul conservator Petre P. Carp: „Eu fără nicio
clipă de ezitarea, cer să mergem cu Tripla Alianță și să declarăm imediat război Rusiei. Ni se vorbește de opinia publică. Nu mă
preocupă. Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de această opinie publică. Omul de stat
clarvăzător trebuie să-și urmeze calea. Opinia publică îi va fi în urmă recunoscătoare că nu s-a luat după rătăcirile ei”. Cât
despre românii din Transilvania, Carp a spus că îl îngrijorează mai puțin, întrebând chiar: ”au manifestat ei oare dorința de a fi
încorporați?”. Liderul conservator a și-a încheiat pledoaria afirmând susținerea totală față de soluția propusă de Carol I: „Regele
a vorbit limbajul datoriei și onoarei, trebuie să-l urmăm. Avem un tratat, România trebuie să-și ție angajamentele”.

Toți ceilalți participanți la Consiliu s-au pronunțat ferm pentru soluția neutralității, inclusiv liderul din acel moment la
Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, care a subliniat că tratatul care lega România de Tripla Alianță nu obliga țara
să intre în război. I. G. Duca a relatat ulterior că, după cuvântarea șefului conservatorilor, regele a amenințat chiar cu abdicarea.
„De altminteri, domnilor, eu mă consider legat de Puterile Centrale, dacă dumneavoastră credeți că fericirea României îi impune
să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag”, a spus regele, arătând spre principele Ferdinand.
 STUDIU DE CAZ 2.
Pe măsură ce sentimentele antiaustro-ungare deveneau tot mai pronunțate în rândul opiniei publice, în paralel, s-a produs
și o intensificare a curentului filogerman. Pe 31 iulie 1914, Ioan Slavici înființa publicația Ziua, în care făcea propagandă în
favoarea Triplei Alianțe. Deși ziarul emitea pretenții de obiectivitate, încă de la primele numere erau publicate știri din surse
germane, care exagerau victoriile împotriva francezilor și belgienilor și criticau „atrocitățile” comise de soldații „inamici”, așa
cum erau numiți francezii și rușii, contra trupelor Puterilor Centrale. Cât despre românii din Transilvania, ziarul înființat de
Slavici susținea că aceștia au o situație la fel de bună ca cei din România.

Curentul germanofil era deja conturat în luna august 1914, pe când cel antantofil începea să se formeze. Germanofilii
îndemnau deschis la intrarea în război, în timp ce susținătorii Antantei depuneau eforturi pentru menținerea neutralității. Partidul
Național Liberal, aflat la putere, acționa unitar, conform directivelor stabilite sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu, însă în
Partidul Conservator a început să se producă o sciziune. Numeroși membri de vază urmăreau să determine intrarea României în
război de partea Puterilor Centrale. Astfel, Dimitrie S. Nenițescu, tatăl viitorului chimist Costin D. Nenițescu, îl îndemna pe
Marghiloman să acționeze în acest sens: „Ai o putere colosală, nu o pierde, trebuie să mergem cu Tripla Alianță, (...) viitorul
vrea să ne lipim de Germania”. La început, Marghiloman ezita să asculte îndemnurile germanofililor, însă pe măsură ce alți
conservatori se pronunțau în favoarea Antantei, el a început să se manifeste împotriva lor. Lideri conservatori precum Nicolae
Filipescu, Ion Lahovary, Ion Grădișteanu și Barbu Ștefănescu Delavrancea susțineau intrarea României în război de partea
Antantei, chiar criticând guvernul liberal pentru menținerea neutralității.

Germanofilii au înființat mai multe ziare de propagandă pentru a susține alianța cu Puterile Centrale. Pe lângă Ziua lui
Slavici, în noiembrie 1914 a apărut Steagul, iar în anul următor P. P. Carp înființa o publicație proprie, numită „Moldova”. În
primul număr el susținea că cel mai mare pericol pentru România nu îl reprezenta Austro-Ungaria, ci pierderea gurilor Dunării:
„Dacă luăm Transilvania și pierdem gurile Dunării, suntem pierduți și Transilvania cu noi”. El considera că problema românilor
transilvăneni va fi rezolvată de generațiile următoare „cu ușurință și fără conflict cu Imperiul austro-ungar”.

Consiliul de coroană de la Palatul Cotroceni, august 1916

Pe 26 august 1916, Maiorescu a fost chemat în audiență la rege. Prietenii săi germanofili și
ambasadorii Puterilor Centrale de la București îl presau să accepte responsabilitatea formării unui nou
guvern. Ajuns în fața lui Ferdinand, Maiorescu a constatat că nu a fost chemat pentru asta, ci pentru a fi
informat că regele a decis intrarea în război de partea Antantei.
Gheorghe Dabija relatează că Maiorescu i-a răspuns contrariat: „Atrag atenția Majestății voastre
asupra penibilelor urmări ce ar putea avea această hotărâre. Eu cred că nici ca Hohenzollern nu trebuia ca
Majestatea Vostră să comită acest act de necredință”. Iritat, Ferdinand i-a răspuns că a pus pe plan secund
naționalitatea sa. Maiorescu i-a spus regelui că se înșală: „Noi românii trebuie să fim mai întâi români.
Majestatea Voastră însă nu. De aceea am chemat în țară o dinastie străină, nu fiindcă nu au fost candidați
la noi, ci fiindcă ne trebuia o dinastie germană”. Însă regele nu dorea să țină cont de argumentele liderului
conservator: „S-a uitat în ochii lui Maiorescu, i-a întins mâna și i-a spus «Hotărârea mea este definitiv
luată»”.
Imediat după audiență, Maiorescu i-a spus lui Marghiloman că: „totul e pierdut. Regele i-a înșelat pe
toți. El își face o glorie din sacrificiul de a-și călca cuvântul și de a uita că e german”. Germanofilii au fost
uimiți de decizia regelui. Ferdinand era singura lor speranță, însă acesta se dezicea de originea sa germană
și alegea să se alieze cu dușmanii țării sale de origine. A doua zi, regele a convocat Consiliul de Coroană la
Palatul Cotroceni, unde s-a decis intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale, începând cu
data de 27 august 1916.
 Participarea Romaniei la primul război mondial

Guvernul român a semnat un tratat cu Aliatii pe 17 august 1916, dupa care a declarat război Puterilor Centrale
pe 27 august același an. Armata română era destul de mare – 500.000 de militari, organizati in 23 divizii. Din pacate,
armata era incadrata cu putini ofiteri profesionisti, era slab pregatita, iar dotarea era insuficienta. Seful Statului
Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat in mod corect ca România este atrasa de o alianta cu
Antanta și a facut planuri pentru atragerea tarii de partea Putrerilor Centrale.

Intrarea Romaniei in război, august 1916

Pe 27 august 1916, trei armate romane au trecut la atac traversand Carpații Meridionali, dupa care au
intrat in Transilvania. Primele atacuri au fost incununate de succes, obligandu-i pe austro-ungari sa se retraga, dar, la
mijlocul lui septembrie, germanii au transferat pe frontul transilvanean patru divizii, avansarea romanilor fiind
oprita. Rusii au deplasat la randul lor in ajutorul romanilor trei divizii, dar acesti militari nu au fost aprovizionati
corespunzator.

Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care a coordonat
o armata multinationala formata din trupe germane, bulgare și otomane. Atacul a fost declansat din Bulgaria pe
directia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost indreptat dinspre pozitiile de pe Dunare spre Constanta. Garnizoana de
la Turtucaia, impresurata de trupele bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. (Vedeti si: Batalia de la
Turtucaia).

Pe 15 septembrie, Consiliul roman de război a hotarat sa suspende ofensiva in Transilvania și sa se

concentreze pe distrugerea grupului de armate Mackensen in schimb. Planul, cunoscut sub numele de Ofensiva
Flamanda, presupunea atacarea fortelor Puterilor Centrale printr-o lovitura de flanc și spate, dupa traversarea
Dunarii pe la Flamanda, in timp ce, pe linia principala a frontului, trupele romano-ruse trebuiau sa lanseze o
ofensiva spre Cobadin și Kurtbunar. Pe 1 octombrie, 2 divizii romanesti au fortat cursul Dunarii la Flamanda și au
creat un cap de pod lat de 14 kilometri și adanc de 4 kilometri. In aceiasi zi, diviziile romano-ruse au declanat
ofensiva pe frontul dobrogean, atac care a inregistrat succese limitate. Esecul incercarii de spargere a frontului
germano-bulgar din Dobrogea, combinata cu furtuna puternica din noaptea de 1/2 octombrie, care a avariat puternic
podul de pontoane de peste Dunare, l-a facut pe Averescu sa anuleze intreaga operatiune. Consecintele acestui esec
au fost uriase pentru tot restul campaniei.

Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski și trupele sale au sosit in graba pentru a intari frontul aliat
romano-rus, in incercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai inainte ca acestea sa cucereasca calea ferata
Bucuresti – Constanta. Au urmat lupte grele, cu atacuri și contraatacuri viguroase pana pe 21 septembrie.

Comanda trupelor germano-austrieco din Transilvania era acum asigurata de Falkenhayn (demis din fuctia de
sef al Statului Major). El a declansat propria ofensiva pe 18 septembrie. Primul atac a fost declansat impotriva
Armatei I română langa orasul Hateg. Atacul a oprit avansarea romanilor. Dupa opt zile, doua divizii de vanatori de
munte germani aproape ca au reusit sa taie coloanele romane in mars langa Hermannstadt. Trupele romane au fost
nevoite sa se retraga in munti, iar germanii au reusit sa ocupe Pasul Turnu Rosu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a
română a atacat fortele germane la Kronstadt, dar a fost respinsa, fiind nevoita sa se retraga. Armata a 4-a, care
actiona in nordul tarii s-a retras in conditiile in care armata austriaca exercita o presiune moderata asupra sa, astfel
ca, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele inapoi in interiorul granitelor nationale.

In Dobrogea, generalul Mackensen a lansat o noua ofensiva pe 20 octombrie, dupa o luna de pregatiri atente,
și a trupele amestecate de sub comanda sa au reusit sa invinga pe cele ruse. Rusii au fost fortati sa se retraga din
Constanta spre Delta Dunarii. Armata rusa era nu doar demoralizata, dar și cu proviziile pe sfarsite. Mackensen a
ales sa transfere in mare secret o jumate din armata sa langa orasul Sistova (Svistov) din Bulgaria, pregatindu-se sa
forteze cursul Dunarii.

Campania din România

Fortele de sub comanda lui Falkenhayn au executat cateva atacuri de proba in trecatorile Carpaților pentru a
testa punctele slabe ale apararii. Dupa cateva saptamani de concentrare ale celor mai bune trupe ale sale, unitatile de
elita Alpen Korps, in fata Pasului Vulcan, germanii au atacat pe 10 noiembrie, i-au impins inapoi pe aparatorii
romani din munti. Pe 26 noiembrie deja luptele se dadeau in zona de campie. In munti incepusera ninsori puternice,
și in scurta vreme operatiunile militare ar fi trebuit sa inceteze. Armata a 9-a germana a inaintat in celelalte sectoare
ale frontului, atacand toate trecatorile Carpaților Meridionali, romanii fiind fortati sa se retraga constant, in conditiile
in care situatia aprovizionarii lor devenea critica.

Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat Dunarea plecand
din doua locatii de langa Sistova. Atacul german i-a luat prin surprindere pe romani, frontul apropiindu-se rapid de
capitala Bucuresti. Atacul lui Mackensen ameninta sa taie in doua frontul romanesc, iar noul comandant suprem
roman, proaspat avansatul general Constantin Prezan a incercat sa organizeze un contraatac disperat. Planul era
foarte curajos, urmand sa foloseasca intreaga rezerva a armatei romane, dar avea nevoie pentru reusita de cooperarea
rusilor pentru oprirea ofensivei lui Mackensen, timp in care armata română ar fi trebuit sa atace in dreptul jonctiunii
dintre trupele lui Mackensen și Falkenhayn. Numai ca armata rusa nu a fost de acord cu planul de lupta și a refuzat
sa coopereze.

Pe 1 decembrie, armata română a atacat totusi. Mackensen a reusit sa transfere forte catre frontul atacat al lui
Falkenhayn. Dupa oprirea avantului romanesc, germanii au contraatacat in toate punctele. Guvernul și curtea regala
română s-au retras la Iasi. Bucurestiul a fost ocupat pe 6 decembrie de cavaleria germana. Numai vremea și
drumurile proaste au salvat o buna parte a armatei romane de la incercuire sau distrugere. Totusi, peste 150.000 de
soldati romani fusesera capturati.

Rusii au fost fortati sa trimita intariri masive pe fontul romanesc pentru a evita o invazie germana in sudul
Rusiei. Dupa mai multe lupte de mica amploare, armata germana a fost oprita din avansare la mijlocul lunii ianuarie
1917. Armata română continua sa lupte, desi cea mai mare parte a teritoriului sau se afla sub ocupatie straina.

Pierderile armatei romane au fost estimate la 300 – 400.000 de soldati, morti, raniti, disparuti sau prizonieri.
Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor și otomanilor au fost estimate la aproximativ 60.000 de
oameni.

Campania victorioasa a intarit mult moralul trupelor germane și a generalilor lor: Falkenhayn și Mackensen
(Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). In cele mai multe cazuri, victoriile fusesera obtinute de diviziile
germane, cu un ajutor bulgar in sud. Germanii se dovedisera superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare,
pregatire de lupta și capacitate a conducatorilor. Printre tinerii ofiteri din trupele de elita Alpen Korps se afla și
viitorul feldmaresal Erwin Rommel.

Urmări

Luptele au continuat in 1917, Moldova rămânând neocupata datorita stategiei de aparare in triunghi a Armatei
a 4-a (cu pierderi minore dupa retragerea mentionata anterior), care a ramas neclintita in apararea Carpaților
Rasariteni, protejand Iasii impotriva atacurilor germane repetate. In mai 1917, armata română a atacat alaturi de
aliatii rusi pentru a sprijini Ofensivei Kerenski. Dupa ce au reusit sa rupa frontul austro-ungar la Marasti, avansarea
trupelor ruso-romane a trebuit sa fie oprita datorita esecului dezastruos al Ofensivei Kerenski. Fortele lui Makensen
au contraatacat, dar au fost invinse la Marasesti.

Intre timp, tehnicienii germani au reusit sa repuna in functiune sondele din campurile petroliere din jurul
Ploiestiului, iar pana la sfarsitul războiului au extras peste un milion de tone de titei. De asemenea, germanii au
rechizitionat doua milioane de tone de cereale de la taranii romani. Aceste materiale au fost vitale pentru
aprovizionarea Germaniei pana la sfarsitul războiului, in 1918.(John Keegan, World War I, pag. 308).

In mod clar, România a intrat in lupta intr-un moment defavorabil. Se apreciaza in zilele noastre ca, daca ar fi
intrat in război de partea Antantei in 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea Serbiei. La inceputul anului 1916,
romanii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza principala a intarzierii intrarii in război a Romaniei a fost
neincrederea cvasigenerala a liderilor politici și militari romani in Rusia.

Generalul Esposito afirma ca liderii militari romani au facut cateva greseli strategice și operationale:

Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proasta. Alegand Transilvania ca obiectiv
prioritar, armata română a ignorat total armata bulgara din spatele ei. Cand ofensiva prin munti a esuat, inaltul
comandament roman a refuzat sa economiseasca fortele de pe front pentru a permite crearea unei rezerve mobile, cu
care amenintarea de mai tarziu a lui Falkenhayn sa fie respinsa. Romanii nu si-au masat nicaieri fortele in mod
corespunzator pentru a obtine concentrarea puterii de lupta. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)

Cand bolsevicii au cucerit puterea in urma Revolutiei din Octombrie și au semnat cu germanii Tratatul de la
Brest-Litovsk, România a fost lasata complet izolata și incercuita de fortele ostile, neavand alta optiune decat sa iasa
la randul ei din război și sa accepte conditiile umilitoare ale Pacii de la Bucuresti. Dupa ofensiva incununata cu
succes de la Salonic care a avut ca rezultat scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat in război pe 10
noiembrie 1918, cu doar o zi mai inainte ca războiul sa se incheie in vest.