DESPRE „BELLE EPOQUE”!

28 iunie 1914: Franz Ferdinand, arhiducele Imperiului Austro-Ungar, este asasinat la Sarajevo de

sârbul Gavrilo Princip. Şi cu glonţul acesta, plecat dintr-un pistol de fabricaţie belgiană, începe războiul şi
se sfârşeşte o epocă. O epocă frumoasă, veselă, în raport cu măcelul care a urmat: Europa iese din anii La
Belle Époque şi intră în tranşee.„Belle Époque” a reprezentat, pentru mulți, vârsta de aur a Europei, căci,
din tranşeele de la Verdun, epoca precedentă avea toate datele să pară un paradis pierdut. 
Este o perioadă de largă respiraţie din viaţa Europei, în care se cântă, se dansează, se creează, se
petrece: Parisul este miezul lumii artistice, în cabaretele sale fac furori „La Goulue”, Jane Avril şi
Mistinguett, iar Vaslav Nijinski, balerinul despre care se spunea că are aer în oase, este senzaţia Baletelor
ruseşti. Mici, mari, toate evenimentele epocii sunt stropite cu vin efervescent (este, desigur, perioada de
glorie a şampaniei) şi se călătoreşte acum mai mult decât oricând: sub roţile locomotivelor, distanţele se
topesc rapid. Este vremea ocolului Pământului în 80 de zile, iar Occidentul este inundat de ghiduri de
călătorii, de jurnale ale voiajelor, de afişe promovând destinaţii colorate, exotice. Nici că se putea perioadă
mai potrivită pentru apariţia celui mai cunoscut tren care a existat vreodată, trenul regilor, regele
trenurilor: Orient-Express-ul. Este, după normele de azi, şi o perioadă decadentă: La Belle Époque a rămas
în istorie şi ca „La Belle Époque de l’opium”; la 1900, societatea „înaltă” mondenă era narcomană prin
excelenţă, stupefiantele fiind asociate cu moda, cu plictisul, cu melancolia şi chiar cu moartea. Iar tabloul
idilic are nu una, ci mai multe fisuri: Afacerea Dreyfus este o criză politică, socială şi culturală care
marchează istoria Franţei dincolo de limitele epocii frumoase. Pe meleaguri autohtone, lumea avută a
Bucureştilor imită Parisul: petrece la baluri şi serate şi se bate cu flori la Şosea. Iar Carol I sărbătoreşte, la
10 mai 1891, un sfert de veac de la intrarea în Capitală (1866) şi zece ani de când devenise primul Rege ale
României (1881). În 1889 este adus în ţară şi primul automobil - dar aceste „drăcii” tulbură liniştea satelor
şi a oraşelor, omoară găinile ţăranilor şi sperie caii trăsurilor, aşa că „mania iuţelei” este repede
condamnată. Mai mult, la cumpăna dintre secole, româncele încep să poarte pantaloni - iar revista „Furnica”
ironizează noile obiceiuri vestimentare în cadrul mai multor desene satirice; un domn prezentat în
indispensabili cu fundiţe este citat zicând:„Dacă femeile au început să maimuţească pe bărbaţi, adică noi de
ce nu ne-am ismeni?”. 
   Să pătrundem, așadar, împreună în mirajul La Belle Époque. 
Arta Belle Epoque:
  Belle Epoque a fost epoca de aur a artiștilor europeni. În literatură, pictură, sculptură, arhitectură,
anii „Epocii Frumoase” au adus o înflorire extraordinară, comparabilă doar cu Renașterea. Apetitul
extraordinar pentru cultură al societății europene, precum și facilitarea accesului la cultură pentru toate
clasele au făcut ca anii Belle Epoque să fie cei mai frumoși ani pentru cultura europeană. În pictură, Belle
Epoque corespunde curentului impresionist și post-impresionist. Criticat inițial de academiști, curentul
impresionist a câștigat treptat din ce în ce mai mulți adepți și admiratori, iar pictorii au ajuns faimoși în
întreaga Europă, dar și peste Ocean.
Anii Belle Epoque au fost și epoca de aur a Parisului. Era visul oricărui artist european - fie el pictor,
scriitor sau sculptor - să ajungă în capitala Franței și să găsească inspirația în atmosfera pariziană. Aici au
locuit - în ultimele decenii ale secolului XIX și începutul secolului XX - Paul Gaugain, Henri Matisse,
Henri de Toulouse-Lautrec și tânărul Pablo Picasso, precum și scriitori ca Anatole France, Guillaume
Apollinaire, Anna de Noailles, Marcel Proust, Arthur Rimbaud, Romain Rolland, Paul Verlaine și Ivan
Turgheniev.
În Marea Britanie, anii Belle Epoque corespund sfârșitului epocii victoriene și începutul epocii
edwardiene, din timpul domniei Regelui Edward al VII-lea (care îi succede mamei sale, Victoria, în 1901).
În literatura britanică a vremii se remarcă Joseph Conrad, John Galsworthy, Rudyard Kipling, James Joyce,
D. H. Lawrence, George Bernard Shaw și H. G. Wells. În teatru, artă foarte iubită la Londra, W. Somerset
Maugham a fost cel mai iubit autor.
Parisul - capitala „fructului interzis”!
  Odată cu începutul Celei de-A Treia Republici Franceze, în 1870, Parisul a devenit Babilonul
european al seducţiei şi eleganţei. În scurt timp, capitala franceză a devenit destinaţia celor care doreau să
încerce fructul interzis. În perioada 1880-1914, Parisul era renumit ca fiind capitala plăcerii. În acea
perioadă, în Paris existau nu mai puţin de 224 de bordeluri - cel mai celebru fiind „Moulin Rouge”,
majoritatea funcţionând până în 1946 (!), când au fost interzise. În comparaţie însă cu alte capitale
europene, unde de asemenea prostituţia era tolerată, în Paris totul era ca la carte: damele de companie erau
trimise săptămânal la vizita medicală. La Belle Epoque a însemnat şi cozi în faţa bordelurilor autorizate,
oamenii aşteptând la rând cu bilet de intrare(!!). Nici străzile nu erau lăsate mai prejos, ele având nume
sugestive precum: Rue du Petit Musc, Rue Gratte-Cul sau Rue Tire-Boudin. Le Chabanais este cunoscut ca
fiind unul dintre cele mai luxoase bordeluri din Paris, el fiind deschis chiar lângă Luvru (!?), în perioada
1878-1946. Proprietara casei de toleranţă, Madame Kelly, pe numele ei adevărat Alexandrine Joannet, era
de origine irlandeză, şi prietenă apropiată a membrilor elitei înscrise în clubul select Jockey Club de Paris.
Bordelului i-au trecut pragul deseori oameni de seamă precum Toulouse-Lautrec, Cary Grant, Humphrey
Bogart, Mae West. Se spune că Prinţul de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea, avea propria cameră în
casa de toleraţă de lângă Luvru. 

Reflecții:
„Ne amuzam netulburaţi de nimic, iubeam cu frenezie fiece clipă de viaţă. Negurile acestui veac nu
ne copleşisera încă existenţele, războiul din 1914, cu toate grozăviile sale, era doar o taină a viitorului”
(Lady Curzon). Dar la belle époque a fost mai mult decât o perioadă de pace şi prosperitate, a fost în primul
rând un răstimp al marilor prefaceri sociale, al ameliorării generale a condiţiilor de viaţă, al apariţiei unor
noi ideologii, al laicizării societăţii, al alfabetizării şi al triumfului presei de masă; şi, mai cu seamă, al unor
excepţionale descoperiri ştiintifice care au jalonat traseul umanităţii în următorul secol. Apare social-
democraţia modernă în diferitele ei variante: reformatoare (Partidul Laburist din Marea Britanie),
revizionistă (Partidul Social-Democrat German) sau radicală (bolşevicii ruşi). În Anglia, mişcarea
sufragetelor, animată în principal de Emmeline Pankhurst, îşi propune să dea femeii un statut egal cu al
bărbatului, militând pentru acordarea unor drepturi politice, în primul rând dreptul la vot. Pacifismul este un
alt curent care ia acum amploare, ca o replică la spectrul unui război mereu iminent şi mereu evitat în ultimă
instanţă. Bertha von Suttner, Jean Jaures şi Henri Dunant (fondatorul Crucii Roşii) sunt apostolii acestei noi
religii care-şi va oficia ceremoniile iniţiatice la Haga în 1899 şi 1907. Ia avânt naţionalismul, văzut ca o
misiune mesianică de către marile puteri (Germania, Marea Britanie, Statele Unite), dar şi ca o redeşteptare
a conştinţei de sine şi de emancipare a popoarelor aflate sub dominaţie străină ( India, China, Egipt, Africa
de Sud). 
Cea mai fecundă perioadă de după Renaştere: În plan ştiinţific, explozia creativităţii umane este cu
adevărat impresionantă: în 1888, Hertz descoperă undele electromagnetice, în 1895, Röntgen pune în
evidenţă radiaţiile care-i poartă numele, Max Planck formulează în 1900 teoria cuantică şi, ca un corolar al
tuturor acestor progrese, în 1905, Einstein, cu a sa teorie a relativităţii, propune un nou mod de interpretare
a fenomenelor ştiinţifice, înlocuind vechiul cadru newtonian şi dăruind lumii cea mai cunoscută ecuaţie din
istorie: E= mc². În cercetarea medicală, Robert Koch identifică bacilul tuberculozei (1882), în tehnologia
transporturilor, Daimler construieşte motorul cu benzină (1884), iar un an mai târziu realizează primul
automobil. Londra devine primul oraş din lume care îşi construieşte metroul (1890), Graham Bell
proiectează telefonul în 1876, Marconi, telegrafia fără fir în 1897, iar fraţii Wright, aeroplanul cu motor în
1903. Auguste şi Louis Lumière născocesc în 1895 primul aparat de filmat, oferind oamenilor inefabila
vrajă a celei ce va deveni de atunci încolo a şaptea artă: cinematografia. Nici mijloacele de distrugere nu
sunt uitate: după ce Nobel creează în 1867 dinamita, Maxim (1883) şi Burstyn (1911) vor îmbogăţi
panoplia de arme a omenirii cu mitraliera şi cu tancul. Şi dacă toţi se preocupă să lărgească orizontul
cunoştinţelor umane trebuia să sondeze cineva şi meandrele sufletului omenesc în această epocă,
descoperindu-i vulnerabilităţile şi recomandându-i leacul: psihanaliza lui Sigmund Freud.
Toate aceste schimbări sociale şi politice, toată această efervescenţă culturală, tot acest neastâmpăr
creator fac din răstimpul cuprins între 1871 şi 1914 nu doar un răgaz între două conflicte, ci probabil cea
mai fecundă perioadă de după Renaştere din istoria bătrânului continent. 
Europa, centrul lumii: La belle époque este ultima perioadă din istoria omenirii în care Europa se
poate erija în principala forţă economică şi politică a lumii, în purtătoarea celor mai înalte standarde de
cultură şi civilizaţie. În 1913, Europa asigura încă 44% din producţia industrială a lumii, partea leului
revenind Germaniei (15,7%) şi Marii Britanii (14%), ambele fiind însă depăşite de Statele Unite, a căror
pondere creşte la 35,8%. Jumătate din exporturile şi 75% din importurile mondiale sunt europene. Din
punct de vedere financiar, preeminenţa bătrânului continent este şi mai accentuată: 91% din capitalurile
investite în lume sunt britanice, franceze, germane, olandeze, elveţiene etc., Statele Unite însele fiind
debitoare ale Europei. Principalul factor al puterii economice europene este însă cel demografic, nicicând în
istoria omenirii ponderea populaţiei europene în ansamblul general nefiind atât de mare, adică 27%, dar
dispersată pe cel mai mic dintre continente (10 milioane de kilometri pătraţi). Nu trebuie omis însă faptul că
între 1840 şi 1914, peste 35 de milioane de emigranţi părăsesc Europa, îndreptându-se în special spre
Lumea Nouă (Statele Unite şi Canada), dar şi spre Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, India sau
Indonezia. Irlandezii îşi părăsesc ţara din cauza foametei, polonezii şi românii din considerente de
persecuţie naţională, spaniolii şi italienii de sărăcie etc. Peste tot, aceşti colonişti de factură nouă duc cu ei
valorile, mentalităţile şi comportamentul specific societăţilor din care proveneau, toate purtând însă pecetea
inconfundabilă a civilizaţiei europene de sorginte creştină. În ultimă instanţă, expansiunea europeană a avut
ca efect apariţia pe tot globul a unei serii de societăţi de factură europeană. 
Cel mai însemnat câştig al epocii: din supuşi, oamenii devin cetăţeni: În plan spiritual, cel mai
însemnat fenomen îl reprezintă democratizarea culturii, ea încetând să mai fie doar apanajul unor elite.
Presa devine accesibilă oamenilor de rând, preţul unor ziare fiind modic, iar tirajele lor atingând milioane
de exemplare zilnic. Dincolo de informaţii şi opinii, cititorul de presă scrisă se familiarizează cu operele
marilor scriitori, Zola, de exemplu, care-şi publică romanele în foileton. Un avânt deosebit îl cunosc
bibliotecile publice - cu săli de lectură sau împrumut - începând de la cele şcolare şi săteşti, terminând cu
cele orăşeneşti sau sindicale. Simbolul noii culturi de masă devine însă fără îndoială cinematograful, o
modalitate artistică de exprimare care va cunoaşte, între arte, cea mai spectaculoasă evoluţie, reuşind să se
impună în civilizaţia veacului XX cu o viteză şi pregnanţă remarcabile.