Romantismul (numit și Perioada

Romantică) a fost o mișcare artistică, literară

și intelectuală apărută în Europa la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, atingând apogeul la
începutul anilor 1800.
Se manifestă în artele vizuale, literatură
și muzică, dar a avut un impact și asupra
istoriografiei, educației și istoriei naturale
(științele naturii).
Anumiți autori neoclasici prefiguraseră
deja un sentiment așa-zis romantic înainte de
răspândirea sa efectivă, fiind numiți de
aceea pre-romantici. Printre aceștia se află
Francisco Goya și Manuel Maria Barbosa du
Bocage.
 Caspar David Friedrich, Călător contemplând marea de ceaţă

Conform lui Giulio Carlo, romantismul și

neoclasicismul sunt două fețe ale aceleiași
monede. Pe când neoclasicimul caută idealul
sublim, sub o formă obiectivă, romantismul
are acelaşi scop, prin subiectivizarea lumii
exterioare. Cele două mișcări sunt legate,
deci, prin idealizarea realității.
Primele manifestări romantice în pictură
vor apărea când Francisco Goya începe să
picteze, la pierderea auzului. O pictură cu
tematică neoclasică, precum Saturn
devorându-și fiii, sugerează o serie de emoții
pentru privitor, pe care îl face să se simtă
nesigur și speriat. Goya creează un joc de
lumini și umbre care accentuează situația
dramatică reprezentată.
 Francezul Eugène Delacroix este
considerat a fi pictor romantic prin
excelență. Tabloul său, Libertatea
conducând poporul, reunește vigoarea și
idealul romantic într-o operă care este
compusă dintr-un vârtej de forme. Tema este
dată de revoluționarii de la 1830 ghidați de
spiritul Libertății (reprezentat aici de o
femeie purtând drapelul francez). Aceasta
este probabil opera romantică cea mai
cunoscută.
 Căutarea de exotic, de neprimitor și de
sălbatic va reprezenta o altă caracteristică
fundamentală a romantismului. Exprimarea
senzațiilor extreme, paradisurile artificiale și
naturalețea în aspectul său rudimentar,
lansarea în „aventuri” și îmbarcarea în nave
cu destinația polilor, de exemplu, i-au
inspirat pe anumiți artiști ai romantismului.
Pictorul englez William Turner a reflectat
acest spirit în opere precum Furtună pe
mare unde apariția unui fenomen natural
este folosită pentru sugerarea sentimentelor
menționate.
 Romantismul a apărut în literatura
germană, interacţionând cu elemente de
clasicism. La sfârșitul secolului al XVIII-
lea, a apărut și în literatura engleză, iar în
anii 1820, în literatura franceză și rusă.
Tema centrală a romantismului este
idealul și dorința de libertate, individul și
autoexprimarea sunt promovate în prim-
plan. La romantici, personajele aparțin
tuturor categoriilor sociale, nu există tipuri
umane, ci individualități. Se pune accent pe
individualitatea creatoare, afirmarea
originalității și a sensibilității. Temele
predilecte ale romanticilor sunt: iubirea,
natura, istoria, folclorul autohton, condiția
omului de geniu, moartea, singurătatea,
revolta împotriva condiției umane.
Romanticii resping convențiile în opera
literară, impuse de clasici, cum ar fi regula
celor trei unități: de loc, de timp, de acțiune,
resping tipologia umană, alegerea
personajelor din înalta pătură a societății.
Romanticii sunt pasionați de mister, de
exotic, au gust pentru macabru, creează
personaje și situații excepționale.
Motive romantice în literatură: lacul,
codrul, izvoarele, stânca, teiul, salcia, luna,
stelele, floarea, noaptea, visul, reveria. Eul
romantic evadează din realitate în vis, în
fantezie sau în reverie, este evident interesul
pentru mituri, simboluri.
 Fundalul istoric este dat de dezamăgirea
izvorâtă din Revoluția franceză, apoi
războaiele napoleniene.
Caracteristicile generale ale literaturii
romantice:
- prezența eului liric în textele literare,
subiectivitatea trăirilor;
- exprimarea cu prioritate a sentimentului
și a sensibilității;
- libertatea creației, absența oricăror
reguli sau constrângeri estetice (prezente la
clasici);
- întoarcerea spre trecut și adorația
trecutului, redescoperirea evului mediu și a
goticii;
- îmbogățirea limbajului poetic cu
regionalisme, neologisme și stilistic;
- exprimarea specificului național în
literatură;
- tendința de a prezenta istoria într-o
lumină ideologizată, glorificarea eroilor și a
libertății;
- dorința de evadare din viața reală;
 - descoperirea folclorului, a valorilor
autohtone;
- aspirația spre absolut (iubirea perfectă,
libertatea deplină și cunoașterea totală);
- apar culegerile de basme și folclor
național și este inclus limbajul popular în
literatură;
- teme romantice: viața, moartea, iubirea,
libertatea, exotismul;
Literatura romantică în Germania
Mișcarea Sturm und Drang (literal,
Furtună și imbold) este considerată a fi
precursoarea romantismului în Germania.
Poetul Johann Wolfgang von Goethe a fost
cel mai faimos reprezentant al acesteia.
Goethe publică Suferințele tânărului
Werther, operă de intensă subiectivitate,
povestea unei iubiri imposibile a
protagonistului (Werther). Cartea a cauzat
multă vâlvă în epocă, din cauză că un val de
sinucideri a fost atribuit lecturii volumului.
 În literatura engleză, un grup de poeți, ,
printre care se numără Samuel Taylor
Coleridge, John Keats, Percy Bysshe
Shelley și William Blake urmați mai târziu
de John Clare, este considerat reprezentativ
pentru romantism.
Publicarea, în 1798, a Baladelor lirice, cu
unele dintre cele mai frumoase poezii ale lui
Wordsworth și Coleridge, este adesea
considerată momentul începutului mișcării.
Majoritatea poeziilor au fost scrise de
Wordsworth și multe dintre ele tratează viața
săracilor în Districtul Lake sau sentimentele
poetului față de natură, care au fost
dezvoltate în poemul său, Preludiul
nepublicat în timpul vieții.
În perioada când au scris poemele, Poeții
lacului au fost priviți ca un grup marginal de
radicali, deși au fost susținuți de criticul și
scriitorul William Hazlitt și alții.
Romantismul a apărut relativ târziu în
literatura franceză, mai târziu decât în artele
vizuale. Prima figură proeminentă a fost
François-René de Chateaubriand, un mic
aristocrat care a rămas un regalist pe
parcursul Revoluției și s-a întors în Franța
din exilul din Anglia și America pe vremea
lui Napoleon, cu al cărui regim a avut o
relație incomodă. Scrierile sale, toate în
proză, includ ficțiuni (romanul René, 1802)
despre exil, dar a scris mai ales despre
istoria contemporană și politică, călătoriile
sale; apără religia și spiritul medieval (Génie
du christianisme, 1802), și în cele din urmă,
în anii 1830 și 1840 apare enorma sa
autobiografie Mémoires d'outre-Tombe.
După restaurația burbonilor romantismul
francez s-a dezvoltat în viața de zi cu zi prin
teatrul parizian, cu producții de
Shakespeare, Schiller și adaptări după Scott
și Byron, alături de autori francezi, dintre
care mai mulți au început să scrie după
1820. S-au dezvoltat alianţe pro-și anti-
romantism, iar producțiile au fost adesea
însoțite de critici zgomotoase ale celor două
tabere.
 Alexandre Dumas a început ca
dramaturg, cu o serie de succese începând cu
Henri III et sa cour (1829) înainte de începe
să scrie romanele sale de aventuri istorice cu
care a avut cele mai mari succese, oarecum
în maniera lui Scott, cele mai faimoase fiind
Cei trei mușchetari și Contele de Monte
Cristo, ambele din 1844.
Victor Hugo a publicat ca poet în anii
1820, înainte de obținerea succesului pe
scenă, cu drama Hernani, o dramă istorică
într-un stil cvasi-shakespearian, care a avut
spectacole cu conflicte între spectatori şi
autorităţi. Ca și Dumas, el este mai bine
cunoscut pentru romanele sale, Notre-Dame
de Paris (1831), și Mizerabilii.