Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Marea confruntare din vara şi toamna anului 1942, prelungită şi în iarna ce a urmat,
desfăşurată în sudul teritoriului sovietic, este cunoscută sub denumirea generică de
„bătălia de la Stalingrad”. A fost o încleştare gigantică între Uniunea Sovietică, membră,
de la 1 ianuarie 1942, a Coaliţiei Naţiunilor Unite, şi Germania, ce îşi crease, la 27
septembrie 1940, propria alianţă – Axa Berlin-Roma-Tokyo. Rezultatul ei a influenţat de o
manieră decisivă configuraţia conflictului, determinând preluarea iniţiativei strategice de
către Armata Roşie. În fapt, declinul Wehrmacht-ului pe Frontul de Est a început în
decembrie 1941, când Blitzkrieg-ul german a sucombat în faţa Moscovei şi a devenit
ireversibil după bătălia de la Kursk (4 iulie-23 august 1943)
În bătălia de Stalingrad au luat parte în tabăra germană şi aliaţii mai mici – italieni, unguri,
slovaci, spanioli, aceştia din urmă sub forma unor unităţi formate pe baza voluntariatului,
întrucât Spania, istovită în urma războiului civil, a refuzat oferta germană de a participa la
atacul împotriva împotriva Uniunii Sovietice. Printre actorii acestei încleştări teribile s-a
aflat şi un corp expediţionar român, ce a numărat, numai în zona Stalingrad, peste un sfert
de milion de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Prin această participare consistentă, România a
fost al doilea aliat al Germaniei în campania din vara anului 1942.
La sfârşitul anului 1941, mai toată lumea credea că războiul început de România, la 22 iunie
1941, cu scopul recuperării celor două provincii răpite de sovietici la sfârşitul lunii iunie 1940, era
deja un capitol de istorie. Basarabia şi nordul Bucovinei fuseseră recuperate la 26 iulie 1941,
armata română ocupase şi Odessa, după o bătălie sângeroasă, care-i arătase din plin
slăbiciunile, la 8 noiembrie 1941, de Sfinţii Mihail şi Gavril, ziua onomastică a şefului statului
român de atunci, regele Mihai I, avusese loc o amplă paradă militară, iar militarii români trecuseră
pe sub Arcul de Triumf, act ce le omagia jertfa pe câmpul de luptă[1]. Dar, pentru observatorii
avizaţi lucrurile nu stăteau deloc aşa. La începutului lunii decembrie 1941, Statele Unite ale
Americii au intrat în război, ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbour, ceea ce a
determinat mondializarea conflictului, iar la 1 ianuarie s-a constituit oficial Coaliţia Naţiunilor
Unite. Pe Frontul de Est, contraofensiva sovietică de la Moscova (5 decembrie 1941-7 ianuarie
1942) a provocat prima înfrângere majoră Wehrmacht-ului, armata germană împotmolindu-se în
câmpia rusească. Toate acestea evidenţiau faptul că războiul era departe de a se termina, iar
perspectiva victoriei germane devenea tot mai incertă. În aceste condiţii, liderii de la Berlin au
conştientizat necesitatea de a suplimenta forţele pentru a înclina balanţa în confruntarea cu
Uniunea Sovietică, aşa că au făcut apel la aliaţi pentru ca aceştia să-şi sporească contribuţia la
război. Această decizie a conducerii germane venea în contradicţie cu opiniile anterioare, Hitler
având păreri proaste despre capacitatea de luptă a aliaţilor mai mici. Nici situaţia României nu
era mai bună, întrucât la sfârşitul anului 1941 a intervenit starea de război cu întreaga Coaliţie a
Naţiunilor Unite. Relaţiile cu Marea Britanie s-au deteriorat continuu, odată cu încadrarea
Bucureştiului în sfera de influenţă germană. În octombrie 1940, Foreign Office-ul lua deja în
considerare întreruperea relaţiilor diplomatice cu România. R.A. Butler, subsecretar de stat
parlamentar la Foreign Office, declara în Camera Comunelor, la 20 noiembrie 1940, că, din
punctul de vedere al guvernului britanic, autorităţile române„nu se mai aflau în controlul deplin
asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe”.
Cum au ajuns românii la Stalingrad
La 10 februarie 1941, ministrul Angliei la Bucureşti informa Ministerul de externe român despre
decizia guvernului britanic de rechemare a sa de la post şi de închidere a reprezentanţei
diplomatice britanice din România. Raporturile diplomatice bilaterale au încetat la 15 februarie
1941. Declaraţia de război oficială a survenit la sfârşitul anului 1941, respectiv la 7 decembrie
1941, în contextul participării româneşti la războiul antisovietic şi al refuzului autorităţilor române
de a lua în considerare ultimatumul britanic ce solicita încetarea operaţiilor militare până la data
de 5 decembrie 1941 şi oprirea avansului trupelor române pe Frontul de Est[2].
Şi cu Statele Unite ale Americii relaţiile au avut relativ acelaşi parcurs. Intrarea în război a
României, la 22 iunie 1941, împotriva Uniunii Sovietice a fost însoţită de o deteriorare accentuată
a raporturilor dintre Washington şi Bucureşti. Guvernul român a restrâns personalul Legaţiei
americane la Bucureşti prin retragerea acreditărilor de care beneficia personalul consular.
Ministrul SUA, Mott Günther, a protestat oficial împotriva măsurilor guvernului român,
transmiţând, totodată, un mesaj al Departamentului de Stat american adresat Bucureştiului, în
care se avertiza împotriva oricărei continuări a operaţiilor militare ale armatei române pe teritoriul
sovietic dincolo de Nistru. Mesajul se alinia unuia similar transmis de către autorităţile britanice. În
contextul atacului japonez de la Pearl Harbour şi al declaraţiilor de război ale Germaniei şi Italiei,
România, la presiunea ultimativă a Berlinului şi Romei, a declarat, la 12 decembrie 1941, război
Statelor Unite ale Americii. Interesele americane în România au fost preluate spre reprezentare
de către legaţia Elveţiei[3]. Personalul diplomatic şi consular american a părăsit teritoriul
României la 27 ianuarie 1942. Autorităţile americane au răspuns oficial declaraţiei de război a
României abia la 6 iunie 1942, când preşedintele Roosevelt a semnat rezoluţia prin care se
instituia oficial starea de război dintre SUA şi România[4].
La 29 decembrie 1941, Hitler i-a trimis o scrisoare lui Ion Antonescu în care îl informa despre
intenţia sa de a continua ofensiva în vara anului 1942, cerându-i să trimită atât trupe cât mai
numeroase, cât şi petrol şi benzină. El îşi lua angajamentul de a dota trupele române,
participante la viitoarea campanie, cu armament german. Führer-ul mai scria că Mussolini a
promis, la rândul său, să trimită pe Frontul de Est un număr mai mare de divizii pentru a participa
la ofensiva de primăvară. În finalul scrisorii, Hitler îşi exprima convingerea„că şi ceilalţi aliaţi ai
noştri vor înţelege însemnătatea misiunii istorice a acestei vremi şi că ei vor contribui cu forţele
lor pentru a salva Europa odată pentru întotdeauna de o primejdie care ar fi însemnat sfârşitul
naţiunilor noastre, al culturii şi civilizaţiei lor”[5] .
Darul Führer-ului pentru Antonescu şi angajamentele sale, peste aşteptările germane
Ion Antonescu i-a răspuns Führer-ului la 5 ianuarie 1942, promiţând sporirea livrărilor de petrol şi
cereale, precum şi a efectivelor ce vor fi trimise pe front. El a insistat asupra unor condiţii pe care
partea germană trebuia să le îndeplinească dintre care înzestrarea armatei române cu armament
modern era prioritară. Antonescu nu a uitat nici de problema nordului Transilvaniei, acuzând
Ungaria de acţiuni duşmănoase la adresa României, ceea ce era de natură să destabilizeze
alianţa şi lupta comună[6]. În acelaşi timp, Antonescu a solicitat o întrevedere, pentru a discuta
toate problemele aferente participării armatei române la campania din vara anului 1942. Mulţumit
de răspuns, Hitler i-a dăruit conducătorului statului român un automobil Mercedes, care a fost
predat de anghiotantul Führer-ului, maiorul Gerhard Engel. O a doua etapă s-a consumat la
începutul anului 1942, în timpul turneului pe care l-a efectuat Wilhelm Keitel în Balcani şi Europa
centrală, cu scopul de tatona aliaţii în privinţa sprijinului ce-l vor acorda viitoarei campanii.
Demnitarul german s-a deplasat şi la Bucureşti discutând cu Ion Antonescu diferite aspecte
privind ofensiva din vară. Conducătorul statului român a reafirmat intenţia de a participa la
viitoarea campanie, luându-şi angajamente care depăşeau chiar şi aşteptările germane[7]. Pe
această bază, la 17 ianuarie 1942, s-a semnat un protocol economic, prin care Germania se
obliga să înarmeze trupele ce urmau să ia parte la campanie. În mod concret, guvernul german
deschidea guvernului român un credit bancar în valoare de 600 milioane de mărci, acesta
urmând a fi folosit pentru achiziţionări de materiale de război în Germania sau alte obligaţii ale ale
statului român[8].
În discuţiile ulterioare, germanii au pus condiţia ca materialul de război să fie livrat trupelor
române pe front. Berlinul a impus o asemenea soluţie, de teamă ca românii să nu păstreze o
parte de armament pentru trupele din interior, ceea ce ar fi putut compromite obiectivele viitoarei
ofensive. În plus, o înarmare consistentă a României ar fi înclinat balanţa în raporturile cu
Ungaria, ceea ce contravenea flagrant liniei politice promovate de Berlin de a ţine cele două ţări
ca „două fiare încinse în foc”, pentru a le putea manevra potrivit intereselor proprii. De altfel, şi
Ungaria protesta la Berlin asupra faptului că România era înarmată preferenţial de către
Germania. O ultimă etapă în procesul decizional privind implicarea României în viitoarea
campanie a avut loc în timpul vizitei lui Ion Antonescu la cartierul general al lui Hitler de la
Rastenburg (11-12 februarie 1942). Conducătorul statului român i-a prezentat interlocutorului său
un lung memoriu privind contribuţia României la război şi a reconfirmat angajamentul de a
participa la operaţiile din vară. A cerut, în schimb, garanţii din partea Germaniei, pornind de la
considerentul că efortul de război slăbea România, ceea ce o punea în stare de inferioritate faţă
de Ungaria. Antonescu a ridicat şi alte probleme ale relaţiilor bilaterale: retragerea trupelor
germane din ţară; situaţia legionarilor din Germania (aceştia reprezentau o rezervă politică la
dispoziţia Reich-ului); clarificarea raporturilor economice etc[9].
În cursul lunilor februarie-aprilie 1942 au avut loc contacte intense româno-germane pentru
clarificarea tuturor aspectelor privind participarea trupelor române la ofensiva proiectată în sudul
teritoriului sovietic. S-a decis ca deplasarea pe front a corpului expediţionar românesc să se
realizeze în trei etape, primul eşalon urmând să se găsească pe front la începutul lunii aprilie
1942. Cele mai dificile probleme de soluţionat au constat în stabilirea unei zone distincte pentru
armatele româneşti, trecute în subordinea comandamentului român şi îmbunătăţirea înzestrării cu
armament. Dotarea trupelor române se prezenta satisfăcător în privinţa armamentului şi
materialelor obişnuite (armament de infanterie, muniţie, artilerie, transmisiuni, cauciucuri pentru
autovehicule) şi deficitară pentru artilerie antitanc, artilerie antiaeriană, blindate, aviaţie, etc)[10].
Pentru a menţine coeziunea aliaţilor mai mici, Hitler a dispus ca ei să fie trataţi cu menajamente,
dar să nu li se aducă la cunoştinţă prea multe detalii despre viitoarea ofensivă. Cu toate acestea,
la mijlocul lunii aprilie 1942, el a luat o decizie care a avut în cele din urmă consecinţe deosebite,
cerând ca trupele aliate să fie dislocate în dispozitivul german sau în cadrul unor corpuri de
armată constituite[11]. Şi aceasta cu toate că Hitler nu avea o părere prea bună despre trupele
aliate, inclusiv despre cele române. El a şi declarat anterior că soarta niciunei mari unităţi
germane de pe front nu trebuia să depindă de comportarea aliaţilor. Turnura evenimentelor a
determinat ca acest lucru să se producă la Stalingrad, în ecuaţie fiind românii, italienii şi ungurii.
Însă apelul la aliaţi respins până atunci de conducerea germană s-a datorat lipsei de perspectivă
a războiului, care intrase într-o fază pentru care resursele germane, inclusiv în oameni, erau
insuficiente pentru a obţine victoria. Imensul potenţial al Coaliţiei Naţiunilor Unite provoca,
desigur, mari îngrijorări la Berlin.
La 20 ianuarie 1941, Ion Antonescu l-a demis pe Iosif Iacobici din funcţia de şef al Marelui Stat
Major, făcându-i grave imputări pentru modul cum a condus operaţia de la Odessa şi a îndeplinit
atribuţiunile de serviciu[14]. După plecarea din fruntea Marelui Stat Major, generalul Iacobici a
lucrat, la rugămintea generalului Ilie Şteflea, noul titular al postului, la elaborarea planurilor de
campanie în eventualitatea unui război cu Ungaria. La sfârşitul lunii martie 1942 a fost înştiinţat
că va primi comanda Eşalonului 2, ce avea în compunere trupele ce urmau să se deplaseze pe
Frontul de Est, decizie împotriva căreia protestase în ianuarie 1942. Dar mareşalul Antonescu a
revenit asupra numirii sale, fapt ce a provocat un nou protest al lui Iacobici, el respingând acuzele
de implicare politică. În august 1942, Iacobici a fost trecut în rezervă. Având în vedere această
dispută, el a fost perceput, cel mai adesea fără voia lui, ca un factor de coagulare a rezistenţei
faţă de politica mareşalului Ion Antonescu. Succesorul la şefia Marelui Stat Major a fost generalul
de brigadă Ilie Şteflea, avansat la 24 ianuarie 1942, general de divizie, iar la 24 ianuarie 1944,
general de corp de armată. Principala misiune a acestuia a fost pregătirea marilor unităţi pentru
participarea la ofensiva de vară a armatei germane. Concepţia lui Şteflea diferea în parte de cea
a predecesorului său. El nu s-a opus deciziei lui Antonescu, dar a căutat, după propriile
mărturisiri din 15 martie 1945, să diminueze efectivele trimise pe front, prin formarea aşa
numitelor „divizii uşoare”, un deziderat mai vechi ale lui Ion Antonescu.În mod concret, o divizie
de infanterie era organizată pe sistemul ternar, având trei regimente de infanterie a trei
batalioane de infanterie, la care se adăuga un batalion de marş. Ilie Şteflea, împreună cu o serie
de colaboratori din Marele Stat Major, a trimis pe front divizia cu şase batalioane, pe celelalte,
respectiv trei de infanterie şi trei de marş, păstrându-le în ţară. În acest mod au fost salvate, după
cum scria el în memoriul citat, circa 220.000 militari[15]. Cele afirmate de Ilie Şteflea, referitor la
rezistenţa opusă planurilor lui Antonescu şi implicit celor germane, trebuie privite sub o anumită
rezervă, având în vedere că au fost făcute după 23 august 1944, când simţea nevoia să se
justifice şi să se desolidarizeze de fostul regim. Reorganizarea armatei române, după campania
din anul 1941, era o necesitate, iar ideea „diviziilor uşoare” fusese aprobată de Ion Antonescu şi
acceptată de germani. Prin urmare, trimiterea lor pe front nu era neapărat un act de „disidenţă”.
Tot atât de adevărat este că prezenţa militarilor în interiorul ţării a permis reorganizarea rapidă a
armatei în anul 1943, după dezastrul din Cotul Donului şi Stepa Calmucă.
Divizi 15 infanterie
Corpul 4 221 241 6.895 37.491
455 387 13.707
Rezerva Gr. de
La începutul lunii noiembrie 1942, în fâşia de apărare a armatei a fost dislocat Corpul 48 blindat
german, în compunerea căruia au intrat Divizia 22 tancuri germană şi Divizia 1 blindată română.
El a fost subordonat, însă, Grupului de armate „B”, care putea decide angajarea lui pe front.
Comandamentul armatei a adoptat un dispozitiv operativ pe un eşalon, rezerva fiind constituită
din Divizia 15 infanterie (ce avea doar cinci batalioane) şi Divizia 7 cavalerie. Marilor unităţi le-au
revenit fronturi întinse ce depăşeau cu mult posibilităţile, un alt neajuns fiind lipsa armamentului
antitanc.
Divizia 7 infanterie 21 km
Divizia 9 infanterie 21 km
Divizia 1cavalerie 15 km
Divizia 5 infanterie 21 km
De asemenea, din pricina iernii timpurii şi a proastei organizări a serviciilor, echiparea şi hrănirea
trupelor au avut mult de suferit. Într-o anchetă efectuată după înfrângerea suferită la Cotul
Donului, se arăta: „Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube,
îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”[22]. Această situaţie
dramatică a avut două mari cauze: dependenţa exclusivă a trupelor române de sistemul german
de transport şi proasta organizare şi funcţionare a serviciilor proprii. În legătură cu primul aspect,
Manfred Kehrig, unul dintre cei mai buni exegeţi ai bătăliei de la Stalingrad, a subliniat că armata
germană şi forţele aliate care au luptat în marea încleştare de pe Volga s-au confruntat cu o
gravă criză a transporturilor, ceea ce a afectat capacitatea lor combativă[23]. Un alt element
important a fost limitarea drastică a libertăţii de mişcare a comandamentelor româneşti de către
Grupul de armate „B”, orice acţiune desfăşurată cu mai mult decât o companie având nevoie de
aprobarea acestuia. Totodată, comandamentele germane, preocupate exclusiv de soarta
confruntării de la Stalingrad, au neglijat informaţiile puse la dispoziţie de Armata 3 română, care
duceau la concluzia pregătirii de către sovieticii a unei mari ofensive. Trebuie spus că, aşa cum
arată documentele de arhivă româneşti, pregătirile sovietice pentru marea ofensivă au fost
cunoscute de marile unităţi române, comandamentul Armatei 3 informând prompt Grupul de
armate „B”, cât şi pe generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major al armatei române, aflat în
zonă. De aceea, este greu de înţeles de ce comandamentele germane nu au luat măsuri, mai
ales că ele cunoşteau slaba capacitate combativă a Armatei 3 române. În concluzie, în preziua
ofensivei sovietice, Armata 3 română apăra o fâşie foarte largă, care îi depăşea cu mult
posibilităţile. Ea se confrunta cu neajunsuri serioase în privinţa înzestrării cu armament antitanc şi
ducea o lipsă acută de rezerve.
Dispozitivul trupelor române, „înşirate ca nişte mărgele pe aţă”
Şi mai dramatică a fost situaţia Armatei 4 române (comandant-generalul Constantin
Constantinescu-Klaps), al cărui comandament, mobilizat la începutul lunii septembrie 1942, nu a
avut, până la 21 noiembrie 1942, o zi după declanşarea ofensivei sovietice, comanda trupelor,
sarcina lui fiind asigurarea materială a marilor unităţi române. Misiunea încredinţată de
comandamentul german a fost apărarea „fără gând de retragere” a unei fâşii ce se întindea la sud
de Stalingrad, între Kegulta şi Beketovka. Pentru îndeplinirea misiunii, Armata 4, subordonată
Armatei 4 tancuri germane, comandată de generalul Herman Hoth, a avut în organică două
comandamente de corp de armată (6 şi 7) cu cinci divizii de infanterie (1, 2, 4, 18, 20) şi două de
cavalerie (5 şi 8). Efectivul armatei la jumătatea lunii noiembrie 1942 s-a ridicat la 75.250 de
militari, inclusiv Divizia 20 infanterie.
Vecinul din stânga era Corpul 4 armată german, iar la dreapta, la o distanţă considerabilă, se afla
Divizia 16 infanterie germană. Dispozitivul adoptat a fost pe un eşalon cu toate marile unităţi
aflate în prima linie, fâşiile de apărat fiind extrem de largi. De exemplu, Corpul 6 armată,
comandat de generalul Corneliu Dragalina, apăra cu cele trei divizii ale sale, o fâşie de peste 100
de km. În total, Armata 4 română a primit spre apărare un front cu o dezvoltare de 270 de km
care, dacă se adaugă sinuozităţile terenului, ajungea la peste 300 de km. Caracterizând situaţia
marilor unităţi române, dispuse la sud de Stalingrad, generalul Ilie Şteflea a arătat că ele
erau „înşirate ca nişte mărgele pe aţă”[24]. În mod practic, aşa cum sublinia locotenent-colonelul
Nicolae Dragomir, subşeful de stat major al Armatei 4, nu era vorba de un dispozitiv de apărare,
ci de unul de supraveghere[25]. Situaţia materială a Armatei 4 române era chiar mai grea decât
cea a Armatei 3, frontul acesteia fiind considerat de către comandamentul german drept
secundar. Lipsea armamentul antitanc şi cel de artilerie (mai ales cea grea), aprovizionarea se
făcea cu foarte multă greutate, iar de rezerve în condiţiile unor fronturi atât de întinse nu putea fi
vorba.
În concluzie, în preziua contraofensivei sovietice, în regiunea Stalingrad se aflau 230.782 militari
români, ce încadrau cele două armate, precum şi unităţile care acţionau sub comandament
german. În zonă se mai aflau Marele Cartier General Român, condus de generalul Ilie Şteflea,
Corpul Aerian Român, alte unităţi şi subunităţi de apărare antiaeriană. Documentele de epocă
apreciază că efectivele totale ale armatei române în zona Stalingradului se ridicau la aproape
254.000 de militari de toate categoriile şi armele. Statisticile Marelui Stat Major arătau că armata
română avea sub arme la 15 noiembrie 1942 841.133 militari, ceea ce însemna că efectivele de
pe frontul de la Stalingrad reprezentau circa 30% din total[26].
Armatele 3 şi 4 române aflate la flancurile Armatei 6 germane, care ataca direct Stalingradul,
aveau o capacitate operativă redusă, iar misiunile încredinţate depăşeau cu mult posibilităţile de
care dispuneau. Germanii nu şi-au onorat decât în mică măsură angajamentele de dotare şi
aprovizionare asumate în iarna anului 1942. Cauzele rezidă în insuficienţa forţelor şi a
mijloacelor, precum şi în greutăţile foarte mari în ceea ce priveşte transporturile. Acestea au fost
direcţionate spre trupele germane ce asediau Stalingradul, trupele aliate, inclusiv cele române,
fiind neglijate[27].
În centrul dispozitivului Armatei 3 germane, atacul a fost dat de Armata 5 tancuri sovietică, la
intervalul dintre diviziile 9 şi 14 infanterie. Dispunând de o mare cantitate de tancuri, în special
T.34, cel mai bun tanc din a doua conflagraţie mondială, atacul a avut succes. Prin aceste două
acţiuni, dispozitivul Armatei 3 a fost fracţionat în două, pătrunderea realizată în prima zi având o
lărgime de 15-18 km şi o adâncime de 15 km. Celelate mari unităţi ale Armatei 3 nu au avut prea
mult de suferit, ele aflându-se în afara sectoarelor de rupere. Corpul 1 a suportat atacul Armatei 1
tancuri, dar acesta a fost respins, iar în fâşia Corpului 5 armată s-au executat doar acţiuni locale.
Spre acest corp s-a repliat şi resturile unităţilor care au suportat din plin lovitura sovietică, ele
formând aşa numitul „Grup Lascăr”, după numele generalului Mihail Lascăr, comandantul Diviziei
6 infanterie.
În perioada 20-25 noiembrie s-au desfăşurat confruntări violente, dar disparate, pentru oprirea
ofensivei sovietice. O soartă tragică a avut „Grupul Lascăr”, compus din diviziile 5 şi 6 infanterie
române şi părţi din diviziile 13, 14 şi 15 infanterie, care a fost încercuit de trupele sovietice. Cu
toate insistenţele părţii române, Hitler a refuzat să aprobe ieşirea din încercuire a acestui grup,
astfel că, la 22 noiembrie 1942, el a fost capturat de către sovietici. Generalul Lascăr (1889-1859)
a fost decorat de către Ion Antonescu cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a (clasa a III-a o
primise în anul anterior), iar Hitler i-a acordat „Crucea de Fier”, clasa I. A fost luat prizonier şi
trecut prin mai multe lagăre, iar în aprilie 1945 a fost numit comandant al Diviziei „Horia, Cloşca şi
Crişan”, constituită din prizonieri români în URSS[28]. Era a doua mare unitate de acest tip, prima
a fost „Tudor Vladimirescu”. Cele două divizii au avut un rol important în sovietizarea armatei
române, proces început în primăvara anului 1945. Începând cu 27 noiembrie s-a intrat în faza
a doua, când forţele rămase la dispoziţia Armatei 3 române, împreună cu trupe improvizate
germane, au trecut la apărare pe râul Cir. După o perioadă relativ calmă, trupele sovietice au
reluat ofensiva la 17 decembrie 1942, puternice lupte având loc până la 27 decembrie 1942. La
începutul lunii ianuarie 1943, Armata 3 română a încetat să mai aibă misiuni operative pe frontul
de est, rămăşiţele ei fiind retrase în ţară.
În fâşia de apărare a Armatei 4 române, „Frontul Stalingrad”, comandat de generalul colonel A.I.
Eremenko, a declanşat ofensiva o zi mai târziu, respectiv la 20 noiembrie 1942, lovitura principală
fiind primită de Corpul 6 armată român. Frontul a fost străpuns rapid la joncţiunea dintre diviziile 1
şi 18 infanterie şi 2 şi 20 infanterie. Flancul drept al Diviziei 20 infanterie a luptat vitejeşte, dar a
fost învăluit de tancurile sovietice, astfel că această mare unitate a rămas şi ea în cercul de la
Stalingrad. În zilele următoare situaţia marilor unităţi române şi germane s-a agravat, grupările de
blindate sovietice pătrunzând adânc în dispozitivul de apărare. La 22 noiembrie, în zona Kalaci,
grupările de forţe sovietice au făcut joncţiunea, astfel că Armata 6 germană, care asedia
Stalingradul, a fost încercuită. În încercuire au rămas şi două divizii româneşti, 1 cavalerie,
comandantă de colonelul Constantin Brătescu, şi 20 infanterie, condusă, până la 17 ianuarie
1943 de generalul Nicolae Tătăranu şi apoi de colonelul Romulus Dumitriu. Aceeaşi soartă a
avut-o şi Detaşamentul „Voicu”. Efectivele totale ale trupelor române rămase în cerc s-au ridicat
la 12.607 militari (ofiţeri, subofiţeri şi trupă)
Un factor important s-a dovedit însă şi starea morală a militarilor români indiferent de grad.
Participarea la campania din vara şi toamna anului 1942 nu s-a bucurat de o largă susţinere, aşa
cum a fost cea din a doua jumătate a anului 1941. Mulţi militari români erau nemulţumiţi de
decizia lui Ion Antonescu, întrebându-se ce caută ei în stepa rusească, la sute şi sute de kilometri
de ţară. Lozinca lansată de autorităţi că acesta e drumul spre Ardealul de nord, aflat sub
stăpânire ungară ca urmare a deciziei de la Viena din 30 august 1940 a Germaniei şi Italiei,
aliatele din acel moment, nu a convins prea mult, în pofida propagandei intense desfăşurate[32].
O răspundere foarte mare a revenit comandamentului german, care angajat cele două armate
române în condiţii cu totul improprii – fronturi foarte întinse, slabă aprovizionare, prioritate având
gruparea ce acţiona în zona Stalingradului, lipsa rezervelor, limitarea drastică a libertăţii de
mişcare etc. Tot atât de gravă a fost şi ignorarea totală a informaţiilor oferite de comandamentele
româneşti, referitoare la pregătirile masive ale sovieticilor pentru contraofensivă. În plan
general, bătălia de la Stalingrad a evidenţiat insuficienţa forţelor Germaniei pentru un război de
uzură, potenţialul sporit al statului sovietic şi ajutorul din ce în ce mai consistent al aliaţilor
occidentali pentru Uniunea Sovietică. De altfel, soldaţii români au fost uimiţi să vadă, la
Stalingrad, pe militarii sovietici beneficiind de echipament, mijloace de transport şi chiar
armament american sau britanic. Se cuvine de menţionat şi un fapt divers, dar plin de
semnificaţii. Este vorba de bocancii militarilor sovietici, de provenienţă americană, de o calitate
foarte bună, spre deosebire de cei româneşti; un obiect pe care soldaţii români şi-l doreau foarte
mult şi nu scăpau niciun prilej de a-l procura. Mai e de precizat şi că bătălia de la Stalingrad a
arătat creşterea valorii comandamentelor sovietice. Înfrângerile repetate din anii 1941-1942 au
constituit un fel de lecţie predată de germani, pe care generalii sovietici şi-au însuşit-o foarte bine
şi au aplicat-o la fel. Astfel că în vara şi toamna anului 1942, în pofida eforturilor marilor unităţi
germane, ele nu au mai reuşit să aplice lovituri majore asupra trupelor sovietice. Acestea s-au
repliat cu inteligenţă, evitând încercuirile. Germanii au câştigat teritoriu, dar nu au putut nimici
grosul forţelor sovietice. Dacă în campania din anul 1941, generalul „spaţiu” s-a dovedit un aliat al
germanilor, acestea obţinând succese impresionante, în vara anului 1942, lucrurile s-au
inversat[33]. Adâncimea lui a constituit un mare dezavantaj pentru germani, care, în încercarea
de a-l controla, şi-au epuizat forţele şi aşa în număr insuficient. De altfel, aşa cum arată cercetări
recente, la Stalingrad, germanii au folosit pe scară largă „voluntarii” sovietici. La diviziile din
eşalonul întâi a Armatei 6 germane au luptat 50.000 de sovietici în uniforme germane. Unii
fuseseră obligaţi să aleagă între lagărul de prizonieri, unde îi aştepta moartea prin înfometare, şi
front. Dar alţii au fost voluntari. Explicaţia: brutalitatea greu de imaginat a sistemului sovietic.
Nenumărate rapoarte germane confirmă bravura şi loialitatea acestor „hivi” (de la
germanulHilfwiliger, voluntari din armata rusă în armata germană)[34]. Aceeaşi brutalitate s-a
manifestat şi în tabăra sovietică, NKVD-ul controlând total propriile trupe. În timpul confruntării
sovieticii, au executat circa 13.500 din proprii soldaţi, mai mult decât efectivele unei divizii[35].
Revenind la „secvenţa românească” a marii confruntări de pe Volga, precizăm că înfrângerea de
la Cotul Donului şi Stepa Calmucă a zdruncinat extrem de serios camaraderia de arme româno-
germană[36]. Partea germană a pus eşecul pe seama românilor, care, la rândul lor, i-au acuzat
pe partenerii de alianţă de nerespectarea obligaţiilor asumate la începutul campaniei şi angajarea
total deficitară a forţelor pe front. Bătălia de pe Volga a avut şi importante consecinţe pe plan
intern, şubrezind iremediabil poziţiile regimului Ion Antonescu, mulţi considerându-l o formulă
tranzitorie. Prin urmare, forţele politice aflate la guvernare sau în opoziţie şi-au multiplicat
eforturile pentru ieşirea din alianţa cu Germania[37].
Prin forţele militare angajate într-o regiune foarte depărtată de hotarele ţării, prin dramatismul
încleştărilor şi prin dimensiunile pierderilor umane şi materiale, bătălia de la Stalingrad se înscrie
ca o experienţă unică în istoria armatei române.
Surse de inspiraţie:
[1]Pentru campania anului 1941 a se vedea, între altele, Alesandru Duţu, Mihai Retegan
(coordonatori),Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941), Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999; Alesandru Duţu, Petre Otu (coordonatori), Pe
ţărmul nord-pontic ((17 iulie 1941 – 4 iulie 1942), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
2000; Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Război şi societate: România: 1941-1945 , vol. 1, De la
Prut în Crimeea: (22 iunie-8 noiembrie 1941), Ed. Rao, Bucureşti, 2000 etc.
[2]Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 90-105; Paul D.Quinlan, Ciocnire deasupra
României. Politica anglo-americană faţă de România, 1938-1947, traducere de Gheorghe
Onişoru, Centrul de Studii Româneşti, Fundaţia Culturală Română, Iaşi, 1995, p.6-73; Bogdan-
Alexandru Schipor, Politica Marii Britanii la frontiera de vest a Uniunii Sovietice 1938-1941,
Editura Junimea, Iaşi, 2007, p.308-316.
[3]Hervé de Weck, Jurnal. Jurnalul unui diplomat elveţian în România: 1939-1945, ediţie tradusă
din franceză şi îngrijită de Viorel Grecu şi Claudia Chinezu, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 2000, p.103-105.
[4]Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de
Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr.25/1940, f.173-175.
[5]Antonescu-Hitler.Corespondenţă şi întâlniri inedite(1940-1944), vol. I, ediţie alcătuită de Vasile
Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, Cozia, Bucureşti, 1991, p.158.
[6]Ibidem, f.162-165.
[32]A se vedea Mioara Anton, Propagandă şi război 1941-1944, Tritonic, Bucureşti, 2007.
[33]Liddel Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, traducere: Irina Negrea, Editura
Orizonturi, Editura Lider, f.a., p.344-345; A se vedea şi Franz Halder, Jurnal, versiunea
românească: Corina Grigore Pintilie, Editura Elit, Iaşi, f.a., p.539-580.
[34]Anthony Beevor, Stalingrad, traducere din limba engleză Delia Razdolescu, RAO
International Publishing Company, Bucureşti, 2005, p.12, 205-230.
[35]Ibidem.
[36]A.N.I.C.,fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr.
28/1941-1944, f. 103-105; 18/1942, f. 11-12; 35/1942, f. 1-5; 62/1942, f. 102 -105; 234/1942, f.
491- 492; Andreas Hillgruber,op. cit., p. 205-220; Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie
Ardeleanu, op. cit., p.425-466; Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu
(Calea României spre Statul satelit), ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe, Editura
Machiavelli, Bucureşti, 1996, p.249-262; General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a
războiului României contra Uniunii Sovietice.22 iunie 1941-23 august 1944, ediţia a III-a, Fides,
Iaşi, 1997, p.158-166, etc.
[37]Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război. 1940-1945. Un
destin în istorie, Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 48-111.