Sunteți pe pagina 1din 26

CINSTIREA UNUI

EROU

DONDUŞENI - MOLDOVA, 2009


BOTEZATU VEACESLAV

DONDUŞENI – MOLDOVA, 2009


“Adevărul să-mi fie singurul idol”

Mihail Kogălniceanu,Dacia literară, I, 1840

“România este o ţară înconjurată de români” spunea Nicolae Iorga, poate singura din Europa în situaţia de a avea
fraţi de sânge atât de mulţi în toate statele vecine şi singura ce afişează raceală şi pasivitate când drepturile comunităţilor
respective sunt încălcate cinic şi flagrant. Privind la avalanşa de măsuri viclene,dar aberante în aceeaşi masură impuse de
state vecine şi aşa zis prietene românimii nu poţi să nu te gândeşti la o teama ce a străbătut decenii sau secole şi a ajuns
intactă în prezent,o frică nejustificată de a vedea elementul românesc manifestându-se în deplinatatea drepturilor sale
fireşti,un plan clar de deznaţionalizare urmat energic punct cu punct. Cum altfel poate fi explicată falsificarea istoriei
românilor timoceni, basarabeni, bucovineni, transnistreni, interzicerea limbii române şi a instituţiilor aferente acesteia
(chiar dacă nu făţiş uneori) şi chiar a numelor româneşti pentru pruncii români?

Falsificarea istoriei la care au contribuit cu mare fast, mai ales, puterea ţaristă, cât şi cea bolşevico-comunistă are un
impact atât de mare asupra poporului român încât e într-o stare de şoc din care cu mare greu poate ieşi (dar va ieşi). De
fapt, falsificarea istoriei poporului daco-român se observă încă de pe timpul apariţiei anumitor interese (din partea celora
care au vrut să ne supuie timp de secole) pentru acest colţuşor de Rai de pe Pământ, căruia i se mai zice Grădina Maicii
Domnului.

Falsificatorii ajutaţi de lingăii săi în cei 50 de ani de teroare comunistă au adus în faţa generaţiilor tinere modelele de
paie ale unor mediocrităţi - în multe cazuri şi trădătoare de patrie - în locul adevăraţilor făuritori ai culturii şi civilizaţiei
naţionale. Astfel au dispărut din cărţile de şcoală şi din mass-media în următorii ani de după război un întreg panteon de
personalităţi ale neamului românesc – oameni politici, scriitori, ziarişti, filosofi, actori, istorici, muziceni, oameni de ştiinţă,
ai religiei, militari ş.a.

Aceşti atei pentru istoria, cultura, tradiţiile româneşti au dorit să ne şteargă minţile – nu li-a reuşit. Fiindcă adevărul
cât de adânc nu ar fi ascuns, într-un sfârşit se arată triumfător asupra fărădelegii şi minciunii. Cu cât efort aceşti clovni au
lucrat împotriva neamului românesc pentru ai şterge din memorie eroii – nu li-a reuşit. Fiindcă poporul român nu-şi poate
uita eroii, chiar dacă i se impune – ei curg prin venele noastre.

În ziua de astăzi, exact 63 de ani în urmă (1 iunie 1946) a fost executat unul din eroii neamului românesc, pe care l-a
servit cu cinste şi onoare. A fost ucis de către sovietici prin mâna evreo-comuniştilor din România. Declarat duşman al
poporului român, care a trădat interesele naţionale şi a comis crime de război. Cum să nu? – sovieticii au fost recunoscuţi
ca salvatori, ca biruitori ai fascismului, dar ce au lăsat în urma lor, oare nu vede nimeni? – pustiu şi bocete! Tot ei şi
bufonii lor din România au născocit această prostie. De ce acest Mareşal al neamului românesc (chiar dacă şi
autoproclamat – a meritat titlul), Ion Antonescu, a fost numit de aceşti nemernici (idee susţinută şi în prezent de unii)
duşman al poporului?, - acesta era poporul la care el ţinea mai mult ca la propria viaţă!

1
“Singura politică pe care trebuie să o facem este aceea a
iubirii de neam şi a apărării drepturilor lui sfinte, prin
muncă, prin cinste, prin blândeţe, prin conştiinţă, şi, mai
ales, prin exemplul vostru în toate şi faţă de toţi.”

Ion Antonescu

Mareşalul Ion Antonescu s-a născut la data de 2 iunie 1882, la Piteşti, dintr-o familie de militari şi
agricultori, în care s-a cultivat, din generaţie în generaţie, patriotismul şi cele mai desăvârşite virtuţi.
Înclinat spre armată, întră, în anul 1898, la Şcoala de fii de militari din Craiova, de unde trece apoi, în 1902, la Şcoala
pregătitoare de ofiţeri de infanterie şi cavalerie.
În 1904 este înaintat în gradul de sublocotenent, începându-şi activitatea de ofiţer la Regimentul l-Roşiori.
În 1911, având gradul de locotenent, este admis primul în Şcoala superioară de război, unde se remarcă prin
fermitatea caracterului său şi mai ales prin claritatea şi judecata hotărârilor sale.
În 1913, cu gradul de căpitan, îl găsim ca şef al biroului operaţii, în statul major al Diviziei I de cavalerie, calitate în
care se distinge în operaţiunile din Bulgaria, ceea ce îi aduce cea mai înaltă distincţie de atunci, „Virtutea Militară" de aur,
acordată numai la doi ofiţeri, pe întreaga armată.
În anii 1914 şi 1915, în funcţia de comandant al escadronului de elevi de la Şcoala Militară de Cavalerie, dezvoltă şi
înalţă educaţia morală şi virtuţile ostăşeşti ale viitorilor ofiţeri în cel mai înalt grad.
Deosebit de concludente cu privire la personalitatea elevului şi apoi a ofiţerului Ion Antonescu sunt notările făcute
de comandanţii săi în foile calificative anuale.
În iunie 1904, căpitanul Praporgescu nota: „Antonescu a fost tot timpul exemplul camarazilor săi... Inteligent şi
judecată sănătoasă. Excepţional de bun instructor, îi prevăd un viitor strălucit în armă ", iar căpitanul Sturdza nota tot
atunci că: „Elevul Antonescu a fost un elev foarte bun, el a îndeplinit funcţia de sergent major la şcoala militară. El a fost
prezentat M. S. Regelui la inspecţie, ca un elev deosebit de bun ".
Şeful de Stat Major al diviziei, maiorul Oprescu menţiona în octombrie 1906, între altele, în legătură cu Ion
Antonescu: „Acest ofiţer a îndeplinit foarte bine toate însărcinările ce i s-au dat, atât în birou, cât şi la companie. Ofiţer
serios, stăruitor, cu judecată sănătoasă, se poate conta pe el în toate împrejurările", iar comandantul şcolii militare,
locotenent colonelul Bassarabescu, a consemnat că: “A făcut cursurile şcoalei într-un mod cu totul distins. Posedând
inteligenţă, stăruinţă şi conştiinţă... Se desemnează ca un element excelent pentru arma sa. A fost clasificat întâiul din
promoţia sa".
În acelaşi mod elogios este caracterizat de comandanţii săi şi în anul 1909. Citez din cele mai semnificative aprecieri:
„ Ofiţer eminent sub toate raporturile. Se distinge în toate acţiunile sale şi desfăşoară o energie extraordinară.
Excepţional de inteligent şi conştiincios. Foarte bun instructor şi călăreţ îndrăzneţ. Iubeşte mult calul. Excelent camarad.
Conduită exemplară. În fine, este un ofiţer de mare valoare pe care se poate conta în orice împrejurare. Îi prevăd un viitor
strălucit".
„Foarte disciplinat. Are simţul datoriei foarte dezvoltat. Conduce pe inferiori cu tact şi blândeţe. Are autoritate.
Excelent camarad. Cu mult simţ al onoarei şi cu mult curaj militar. Are curajul răspunderii. Foarte devotat. Este demn,
moral şi integru. Are o conduită exemplară ".
În anul 1911 Ion Antonescu este înaintat în grad în mod excepţional, iar în propunerea făcută în acest sens,
locotenent colonelul Scărlătescu, înlocuitorul comandantului Şcolii Superioare de Război, menţionează, la 30 octombrie
1911, următoarele:

2
„Inteligenţă vie, judecată dreaptă şi bine formată. La studiu s-a aplecat în mod cu totul distins. La aplicaţiunile tactice
a dat rezultate excelente. Posedă un fond suficient de cultură generală şi o instrucţiune militară superioară.
În lucrările sale multă logică şi personalitate.
Pe timpul concentrării de instrucţie şi manevrelor din acest an, a fost ataşat la Divizia I-a de Roşiori, în serviciul de
Stat Major, unde prin modul de conducere şi de îndeplinire a serviciului şi mai ales în recunoaşteri s-a distins în mod
excepţional posedă o educaţie militară cu desăvârşire distinsă, foarte disciplinat şi cu simţul datoriei. Camarad excelent.
Curajos şi cu un spirit de iniţiativă oportun.
Fiind un ofiţer distins sub toate raporturile şi întrunind fără nici o rezervă condiţiunile art. 32 şi 23 din Legea şi
Regulamentul Înaintărilor, îl propun, în interesul armei din care face parte, pentru înaintare excepţională.
Îl caracterizez în acelaşi timp cu aptitudini speciale pentru serviciul de Stat Major".
În anul 1916, deşi numai căpitan, este întrebuinţat ca şef al biroului operaţiilor, al armatei de nord, care înregistrează
cele mai frumoase victorii în prima parte a campaniei din Transilvania. În noiembrie acelaşi an trece ca şef al Biroului de
Operaţii al Armatei I.
Pentru modul strălucit al colaborării la pregătirea şi executarea operaţiilor acestei armate, a fost decorat „Proprio
Moto" şi felicitat de către regele Ferdinand.
La 10 noiembrie acelaşi an trece ca şef al biroului operaţii la grupul de armată „General Prezan", pregătind bătălia de
la Bucureşti, a cărei concepţie constituie una din cele mai măiestrite şi îndrăzneţe operaţiuni de război. Înaintat la gradul
de maior este trecut ca şef al biroului operaţiilor din Marele Cartier General, unde rămâne până la sfârşitul războiului.
În aprilie 1917 este trimis la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili, în acord cu generalul
Alexiev, planul colaborării ruso-române, iar cu generalul Kerenski, planul aprovizionărilor, dotării şi raporturilor cu armata
rusă.
În anul 1919 este trimis la Constantinopol şi Belgrad ca delegat al Marelui Cartier General român, pentru a discuta
planul de operaţii contra Ungariei, după care aduce armata română la victorie, cu ocuparea Budapestei şi potolirea
revoltei bolşevice a lui Bella Kuhn.
Activitatea sa în Marele Cartier General îi dă satisfacţia de a vedea încoronate de succes colaborarea sa în pregătirea
şi executarea planului care a dus armata română la cea mai strălucită victorie „Mărăşeşti 1917".
Pentru această strălucită victorie (cum am mai spus) este decorat „Proprio Moto" de către regele Ferdinand cu
ordinul Mihai Viteazul. Cu această ocazie i-a adresat următoarele cuvinte:
“I. Antonescu, regele, mai mult ca oricare altul din ţară, ştie cât îţi datorează România Mare. Meritai de mult această
recunoaştere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit însă că a venit această zi”
Cu privire la rolul deosebit pe care 1-a avut Ion Antonescu în război, deosebit de concludente sunt şi notările făcute
la 14 august 1918 de către Subşeful Marelui Cartier General, generalul Lupaşcu:
„... este capul secţiei operaţiilor din Marele Cartier General al Armatei, unde a legat numele său de întreaga
activitate operativă a Armatei, devenind unul din principalele şi importantele motoare ale activităţii Marelui Cartier
General.
În noianul activităţii foarte pricepută, devotată, energică şi foarte rodnică se disting următoarele opere de cea mai
mare importanţă:
1. Planul de operaţii al ofensivei din iulie;
2. Planul defensiv fi întreaga activitate de conducere pe timpul bătăliilor de la Mărăşeşti şi Trotuş, dovedind o
deosebită aptitudine de prevedere şi oportunitate cu aprecierea situaţiilor şi propunerea la timp a mijloacelor;
3. Proiectul de dezarmare a armatei ruse;
4. Proiectul de ocupare a Basarabiei;
5. Proiectul de rezistenţă după Armistiţiul de la Focşani.
Aceste opere capitale ar fi suficiente pentru aproba capacitatea superioară a acestui eminent ofiţer pentru
comandament şi serviciu de Stat Major, pe care le-am distins încă din Şcoala de război şi care s-au cristalizat printr-o
experienţă solidă în războiul actual.

3
Este incontestabil că activitatea acestui ofiţer în timpul războiului a contribuit în foarte mare parte la dobândirea
succeselor noastre şi la îndiguirea nesucceselor noastre, precum şi la întrebuinţarea rodnică a slabelor şi puţinelor noastre
mijloace.
Cu toată convingerea mea proprie, mă unesc cu aprecierile tuturor şefilor săi din război, d-nii generali Prezan,
Christescu şi Zadic, pentru a caracteriza pe locotenent colonelul Antonescu, ca o mare valoare militară a Armatei noastre,
care merită şi este In interesul oştirei ca să ajungă cât mai repede In treptele superioare ale ierarhiei Coman-damentului şi
a funcţiunilor de Stat Major.
Merită hotărât o înaintare excepţională repede în toate gradele şi funcţiunile".
Urmărind, în continuare, activitatea şi evoluţia lui Ion Antonescu, vom constata că, având gradul de colonel, după un
stagiu de 4 luni în armata franceză, urmează un curs de informaţii la Versailles.
Face parte, apoi, din delegaţia României care pune bazele tratatului de alianţă cu Polonia.
În anul 1920 ia parte ca delegat al României la Conferinţa de pace, pledând în comisia reparaţiilor cauza română cu o
competenţă care a atras atenţia personalităţilor marcante străine.
În septembrie 1922 este numit ataşat militar în Franţa, iar în noiembrie 1922 este trecut în aceeaşi calitate în Anglia
şi Franţa, până în noiembrie 1926, când este rechemat în ţară.
În anul 1923 este însărcinat a discuta la Londra, cu Lloyd Georg, chestiunea României în legătură cu situaţia din
Balcani, iar în septembrie 1924 îl întâlnim la Geneva în misiune specială din partea guvernului român.
Rapoartele sale, de la Londra şi Geneva, prezentau cu o luciditate excepţională realitatea situaţiei internaţionale, în
mod concis astfel: „ Cine îşi reazemă graniţele pe Geneva şi securitatea colectivă le va pierde ". Cât de profundă şi realistă
a fost această concluzie, au demonstrat-o, cu prisosinţă, evenimentele care au urmat.
În noiembrie 1926 trece la Comanda Regimentului 9 - Roşiori „Principesa Elena", unde rămâne până în iulie 1927,
când este numit comandant al Şcolii Superioare de Război.
Până în 1929 reuşeşte să pună bazele unei noi reorganizări, a acestei şcoli şi pregătirii ofiţerilor elevi. În acelaşi timp
este numit şi secretar general al Ministerului Apărării Naţionale.
De la 1 aprilie 1929 până în iulie 1931 comandă, pe rând, Brigăzile 5, 8 şi 6 Cavalerie.
În iulie 1931, cu gradul de general, revine la conducerea Şcolii Superioare de Război, unde rămâne până In iulie 1933.
Această perioadă se caracterizează printr-o imprimare definitivă a caracterului său ferm. Un suflet nou străbate în
toate domeniile de pregătire, o muncă uriaşă, depusă pentru a imprima viitorilor conducători de mari unităţi puterea
exemplului. De la pregătirea pur teoretică, lipsită de viaţă, din trecut, se trece la pregătirea în teren, la oţelirea
caracterelor şi fermitatea hotărârilor.
A insuflat dinamismul său, cu o putere exemplară, tuturor celor care au lucrat cu el, zi şi noapte, şi care s-au legat de
el pentru totdeauna.
În iulie 1933 trece la comanda Diviziei a 3-a, unde pune în aplicare doctrina nouă profesată cu atâta convingere la
Şcoala Superioară de Război.
Păstrând şi comanda diviziei, este numit în decembrie, acelaşi an, ca Şef al Marelui Stat Major al Armatei, unde
rămâne până în decembrie 1934.
Deşi numai timp de un an, totuşi cu aceeaşi vigoare neobosită şi adânc cunoscător al problemelorîIn legătură cu
armata noastră, trece la un vast proiect de reorganizare, care avea să ducă la reclădirea instituţiei pe care o vedea
neglijată şi în prada unui pasivism condamnabil, în special, pune cu toată energia chestiunea înzestrării armatei şi
pregătirii ei tehnice, de război, ca unul care îşi dădea seama perfect că situaţia din Europa merge cu paşi repezi spre o
radicală transformare.
Spiritul său cinstit, dinamic, n-a putut răsturna înclinaţiile spre soluţii şovăielnice, temporizatoare. A demisionat,
motivând că nu doreşte să-şi lege numele de prăbuşirea graniţelor, care devenea inevitabilă.
În Foaia Calificativă pe anul 1937, sub semnătura Inspectoratului General de Armată, general I. Prodan, găsim
următoarele însemnări:

4
„ Generalul Antonescu comandă Divizia a 3-a de Infanterie, în mod remarcabil, din toate punctele de vedere. Ofiţer
general, care are toate însuşirile, virtuţile şi capacitatea, cunoscute de întreaga oştire - ca un strateg emerit, un fin
tactician şi un organizator de forţă.
Trecând prin faţa ochilor mei toate Corpurile de Armată, în calitate de Inspector General de Armată (2 şi 3) - nu am
dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al generalului Antonescu.
În timp de pace, în toate însărcinările şi comenzile avute, de la primul grad până la cel de general, a fost totdeauna
întâiul, ales dintre aleşi, satisfăcând cu prisosinţă şi chiar peste aşteptări toate misiunile ce i s-au dat. În timp de război a
fost inspiratorul şi animatorul fără egal al marilor înfăptuiri, ce au dus la împlinirea idealului naţional şi pentru care nu
avem destule cuvinte pentru a-i fi recunoscători.
Datorită probităţii modestiei şi a caracterului său integru, nu a vrut să pună Steaua de General, deşi i se oferise la
Tisa, înaintea camarazilor săi.
Câtă demnitate, câtă cinste ostăşească!!!
Memoriul său o dovedeşte din plin că este un ofiţer de mare valoare şi un caracter; totuşi au fost idei răzleţe, ce au
făcut opinie separată; au greşit şi au ispăşit.
Adus în fruntea Marelui Stat Major, a avut o activitate prodigioasă; a reclădit Marele Stat Major la propriu şi la
figurat, antrenând ofiţerii de Stat Major pentru adevărata lor menire.
Ceea ce îl caracterizează în mod deosebit pe generalul Antonescu este vasta sa cultură profesională şi generală; o
educaţiune aleasă, un înalt simţ al demnităţii, un spirit de iniţiativă, un caracter hotărât şi mai ales un mare curaj al
răspunderii.
Este omul care lasă urme ce nu se şterg; este ofiţerul care radiază încredere în jurul său, este ostaşul cu cea mai
mare experienţă de război; este şeful cel mai întovărăşit de virtuţi, cred singurul general din Armata Română, cel mai bine
pregătit, care să rezolve orice problemă politico-militară, sau orice situaţie, oricât de superior ar fi comandamentul.
Numai cei ce au făcut războiul şi acei ce l-au apropiat şi, în urmă, îşi pot da seama de ce ascendent se bucură
Generalul Antonescu, de energia sa constantă, de judecata sa clară şi de sinceritatea cu care îşi expune convingerile sale.
Este o fire independentă, un caracter, un adevărat conducător!!
De la acest valoros ofiţer superior, oştirea a cules roade şi renume; de la acest distins general va obţine, cred, servicii
poate şi mai mari, căci pe lângă sufletul său mare, e înzestrat cu acea puternică şi bine afirmată însuşire excepţională,
voinţă de a birui.
Propun ca, în mod cu totul excepţional, să fie înaintat la gradul de General de Divizie şi să i se încredinţeze comanda
de Corp de Armată, Inspectoratul Cavaleriei sau orice altă înaltă însărcinare sau misiune, fiind ostaşul de cea mai mare
nădejde a Ţării".
În noiembrie 1937, generalul Antonescu este chemat la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, iar după patru
luni este trecut la comanda Corpului 3 Armată, a cărui comandă i se ia, datorită atitudinii sale deschise împotriva politicii
duse de regele Carol II.
La 9 iulie 1940 este arestat şi închis la mănăstirea Bistriţa până la 2 septembrie 1940.
Evenimentele petrecute în cea de a doua parte a anului 1940, care au dus România în pragul prăbuşirii, îl aduc la
conducerea statului, pe care îl va fauri după modelul său, pentru care a luptat şi n-a plecat capul timp de 40 de ani.
La 21 august 1941 este înălţat la gradul de mareşal al României.
Aceste date sunt extrase dintr-o biografie oficială publicată în Editura Dacia în 1941 şi din foile calificative anuale,
începând cu şcoala de ofiţeri, până la gradul de general, documente aflate în dosarul penal judecat de aşa zisul tribunal al
poporului.
Dacă biografia oficială, publicată în timp ce Ion Antonescu era conducătorul statului, ar putea fi suspicionată de
părtinire şi eventual de elogieri exagerate, menţiunile din foile calificative, ale elevului, ofiţerului şi generalului Ion
Antonescu, întocmite de comandanţii săi de pe diferite trepte, în timpuri în care era greu de prevăzut că va ajunge într-o
funcţie atât de înaltă, sunt în afara oricărei suspiciuni şi în afara oricărui interes de exagerare a calităţilor personale.

5
Constatând însă că între biografia oficială şi aprecierile comandanţilor săi există o perfectă concordanţă, nu putem
concluziona decât că: tot ce s-a scris în legătură cu personalitatea lui Ion Antonescu nu constituie decât oglinda fidelă a
calităţilor excepţionale care s-au regăsit în acest om, pe parcursul întregii sale existenţe.

Mareşalul Ion Antonescu în ziarele vremii


Un prim asemenea articol (anexat şi la dosarul personal) îl reprezintă interviul acordat de generalul Ion Antonescu
ziarului „Tribuna" din Roma, reprodus în ziarul „Universul" nr. 205, din 1 august 1941, intitulat Renaşterea României, luat
de domnul Terranova.

„Pot să spun, scrie domnul Terranova, cu toată siguranţa afirmaţiunilor mele, că Ion Antonescu este iubit de poporul
său. Şi această afirmaţiune este cu atât mai adevărată, cu cât eu însumi, la Bucureşti şi pretutindeni în România, pe unde
am călătorit în aceste zile, am putut constata cu câtă încredere, cu cât entuziasm, cu ce spirit de veneraţie este pronunţat
numele lui Ion Antonescu, mai ales atunci când el se confundă cu victorioasele evenimente ale acestui război sfânt
împotriva bolşevismului, alături de puterile Axei. Fiindcă generalul Antonescu reprezintă România curată, liberată de
toate acele nefaste influenţe care o făcuseră atât de penibil cunoscută în străinătate şi care o agitau în interiorul lui Ion
Antonescu, conducătorul acestei bătrâne ţări latine, îi revine meritul de a fi anulat pericolul bolşevic de pe pământurile
româneşti, care acum s-au înapoiat pentru totdeauna în sânul Patriei Mume. Conducătorul este un muncitor neobosit şi
inteligent, comandant suprem al unei armate victorioase, el nu neglijează celelalte probleme vitale pentru interesul
Naţiunii, ajutăndu-se de contribuţia esenţială a vice-preşedintelui de Consiliu, profesorul MihaiAntonescu".

„Lumea, mi-a spus imediat conducătorul, începe în sfârşit să-şi schimbe opinia falsă pe care o avea despre poporul
român, opinie care se datoreşte desigur activităţii nu prea limpezi a fostelor guvernări ale ţării, oameni corupţi şi care nu
oglindeau adevăratul spirit al poporului român. Dacă însă se va ţine seama de faptul că acest popor a dat dovada în
decursul veacurilor de a fi un popor capabil, chiar în mijlocul nesfârşitelor şi grelelor adversităţi ale istoriei sale, de a-şi
menţine nu numai integritatea teritorială, ci de a-şi păstra neştirbite personalitatea, limba, obiceiurile, fără să piardă o
clipă din vedere marea şi glorioasa sa origine latină, se poate uşor înţelege, cum dintr-o stare de dezagregare morală, el s-
a putut ridica numaidecât, cu mai multă putere, cu mai multă energie".

Crezul politic al generalului Ion Antonescu, rezultă cu deosebită pregnanţă din declaraţiile făcute ziarului german
„WEST DEUTSCHER BEOBACHTER", reproduse în ziarul „Universul" din 18 octombrie 1940:

„ La ce dată şi în ce scop aţi început să vă ocupaţi de chestiuni politice?

Dacă prin chestiuni politice înţelegeţi forma de cultură, atunci trebuie să vă răspund că m-am ocupat de politică de la
începutul studiilor mele. Dacă prin chestiuni politice înţelegeţi atitudini de conştiinţă şi forme patriotice de viaţă, atunci
trebuie să vă răspund, de asemeni, că m-am ocupat de chestiuni politice încă de pe vremea educaţiei mele, când am
primit de la familia mea cultul patriei, şi al demnităţii româneşti ca fundament al vieţii.

Dacă prin chestiuni politice înţelegeţi cunoaşterea realităţii şi organizarea politică a statului, atunci de aceasta am
început să mă ocup în timpul războiului, când, în calitatea de şef al operaţiunilor Marelui Cartier General, am avut în
mâinile mele întreaga reţea a statului.

Atunci mi-am dat seama de viciile organizării noastre şi de atunci am început, în cadrul carierei mele de militar, să
lupt pentru înnoirea metodelor şi pentru schimbarea sistemelor politice pe care se rezema armata. Când în 1933, ca şef al
Marelui Stat Major, purtam pe umerii mei răspunderea apărării ţării, am denunţat public aceste vicii ale structurii noastre
politice şi am cerut formal schimbarea ei radicală.

6
Am fost silit să plec de la Marele Stat Major, pentru că nu voiam să-mi leg numele de prăbuşirea graniţelor pe care,
de atunci, am prevăzut-o şi de întorsătura tragică a istoriei noastre, pe care din nefericire n-am putut-o împiedica.

- Restabilirea mândriei româneşti, înlăturarea regimului de tiranie politică, eliberarea tineretului şi folosirea
Mişcării legionare în acţiunea de reconstrucţie a statului, a constituit primul meu comandament.

- Stabilirea unei poziţii internaţionale realizării ferme şi credincioase, pentru a putea asigura propăşirea ţării,
angrenarea sa într-un sistem unitar de organizare internaţională, au constituit al doilea punct esenţial al scopurilor mele.

- Înjghebarea unui program de justiţie reparatoare, care să refacă încrederea poporului roman în el însuşi, prin
sancţionarea trecutului, a constituit cea de a treia preocupare.

- Refacerea societăţii româneşti, atât din punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere moral şi spiritual,
întemeierea unui regim de muncă, de ordine, de sacrificiu şi de colaborare onestă a tuturor forţelor curate ale neamului,
formau al patrulea ţel".

„Incercările mele de uniune naţională, pe care le-am întreprins în 1938 în cadrul guvernului Goga, nu au dat
rezultate ".

„De aceea am sfătuit pe Rege să nu intre în luptă cu Corneliu Codreanu. I-am spus în această privinţă textual: Garda
de Fier este o realitate în viaţa românească, şi în politică, ca şi în luptă, trebuie să se ţie seama de realităţi. Cine nu face
astfel este un înfrânt. De aceea nu te pot sfătui şi nici nu te pot lăsa să intri în luptă cu Codreanu, fiindcă în spatele lui se
găseşte tineretul, cu tot ce are mai curat şi mai patriot, iar în spatele tineretului stă Naţiunea şi ea te va învinge.

Aşa a şi fost, nu putea fi altfel".

Credinţa că Mişcarea legionară constituia o forţă, care putea fi folosită în interesul Ţării, au avut-o şi alte
personalităţi politice ale vremii. Este cazul lui Iuliu Maniu, care cu toate deosebirile de păreri politice pe care le avea şi pe
care şi le-a expus cu multă claritate în faţa instanţei de judecată, a încheiat o alianţă electorală cu Corneliu Codreanu.

Se impune însă precizarea, bine cunoscută de altfel, că, în momentul în care a constatat că Mişcarea legionară a fost
sau s-a transformat pe parcurs într-o organizaţie de tip fascist, cu evidente tendinţe rasiale, că acţiunile acesteia au
devenit destabilizatoare, culminând cu încercarea de rebeliune din ianuarie 1941, Ion Antonescu nu a ezitat în a o reprima
cu toată fermitatea şi de a-i elimina pe legionari din toate Structurile statului. Nu trebuie să uităm nici faptul că această
reprimare şi eliminare a legionarilor din viaţa publică a ţării, mareşalul Ion Antonescu a înfaptuit-o în condiţiile în care
Garda de Fier şi membrii săi se bucurau de simpatia şi sprijinul celui de al III-lea Reich, în frunte cu Adolf Hitler, aflat în
plină ascensiune spre apogeul puterii.

Mai mult, în acel timp în România se afla misiunea militară germană, precum şi trupe militare germane.

Toate acestea demonstrează o dată în plus, nu numai caracterul ferm şi hotărât al mareşalului Ion Antonescu, dar şi
prestigiul de care se bucura şi pe plan internaţional.

Pentru a nu lăsa fără acoperire afirmaţia de mai sus cu privire la temporara apropiere între Iuliu Maniu şi Corneliu
Codreanu, voi reda un extras al declaraţiei de martor, dată de Iuliu Maniu în procesul intentat lui Corneliu Zelea Codreanu
(dosar nr. 759/1938 al Tribunalului Militar al Corpului 2 Armată Secţia I, vol. I, pag. 357).

7
„Cunosc pe acuzatul Corneliu Codreanu. Într-adevăr ideologia noastră este opusă de a mişcării legionare şi a
conducătorului ei. Partidul nostru este un partid democratic şi ţine de vechile lui ideologii şi eu însumi sunt un fanatic al
democraţiei, pentru că ştiu ce a făcut democraţia în Grecia, în Anglia, în Franţa. Acuzatul este un totalitar, este pentru
dictatură. Eu sunt în contra oricărei dictaturi. Eu sunt pentru alianţă cu Franţa şi Anglia, iar Codreanu pentru alianţă cu
Germania. Partidul lui Codreanu este antisemit, noi nu. N-am împărtăşit vreodată laude, lupta noastră fiind alta.

Am făcut pactul de neagresiune în alegeri, pentru că m-am convins de sinceritatea şi loialitatea acuzatului Codreanu.
Acuzatul este şi el pentru demnitatea naţiunii, ca şi mine, şi ţine de menţinerea acestei demnităţi în stat. Partidul nostru
este naţionalist şi am găsit aceleaşi idei şi la Codreanu.

Noi suntem naţionalişti constructivi, iar ei naţionalişti persecutivi, admiţând şi ideea persecuţiei, ceea ce eu nu
admit. Am crezut că îmbinând aceste idei se va putea face o alianţă. Cred că, fără onoare şi cinste în viaţa publică şi
particulară, nu se poate ca un stat să dăinuiască. E o concepţie politică care ne-a îndemnat să facem acest pact.

“Dacă aş fi observat că acuzatul lucrează contra intereselor de stat, pentru o revoluţie, întâi eu n-aş fi stat de vorbă
cu el şi nici nu m-aş fi asociat cu el.”

Am prezentat succint personalitatea mareşalului Ion Antonescu prin prisma vieţii şi activităţii sale de până la 6
septembrie 1940, viaţă şi activitate ce se caracterizează prin dragostea neţărmurită faţă de Ţară şi poporul său, printr-o
muncă neobosită pusă In slujba integri¬tăţii, independenţei şi suveranităţii României.

Mareşalul Ion Antonescu în anii 1940 - 1946

“Sunt alături de germani în conflictul cu ruşii, sunt neutru în


războiul dintre germani şi englezi, sunt de partea americanilor în
războiul lor cu japonezii” – poziţia Mareşalului din timpul
războiului.

5 septembrie 1940 – 23 august 1944: Preşedintele Consiliului de Miniştri

16 septembrie 1940: promovat la gradul de general de corp de armată

5 februarie 1941: promovat la gradul de general de armată

22 iunie – 17 iulie 1941: Grupul de Armate General Antonescu

6 august 1941: Crucea de Cavaler a Crucii de Fier

21 august 1941: promovat la gradul de mareşal

8
21 august 1941: Ordinul Mihai Viteazul cls. a II-a si I-a

22 septembrie 1941 – 23 ianuarie 1942: Ministru al Apărării

În urma cedărilor teritoriale din vara anului 1940, Carol al II-lea se găsea într-o situaţie dificilă. Pe 5 septembrie,
regele l-a numit pe generalul Antonescu Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi i-a conferit puteri depline pentru
conducerea statului. Ziua următoare Carol a abdicat în favoarea fiului său Mihai I şi a părăsit ţara. Ion Antonescu a format
un guvern cu Garda de Fier, România devenind "stat naţional legionar". Totuşi principalele ministere le păstrase pentru
militari sau alţi oameni de încredere.

În armată a trecut în rezerva 80 de de ofiţeri superiori, consideraţi oameni ai fostului regim sau cadre
necorespunzătoare. Aceştia au fost urmaţi curând de alţi 84. S-a început de asemenea o reorganizare a armatei. Generalul
de corp de armată Ion Antonescu (fusese promovat pe 16 septembrie) a adoptat o atitudine din ce in ce mai aspra faţă de
propaganda desfăşurată de legionari în armată, interzicând cadrelor militare să faca politică.

Generalul a continuat politica deschis pro-germană iniţiată de Carol II în mai 1940. A reînnoit invitaţia pentru o
Misiune Militară Germană, care a sosit începând de pe 12 octombrie. Acesta era primul pas făcut în direcţia alianţei cu
Germania, România aderând la Pactul Tripartit pe 23 noiembrie.

Coabitarea dintre Antonescu şi Garda de Fier s-a dovedit a fi însă numai de scurtă durată. Bazându-se pe sprijinul
armatei şi pe aprobarea tacită a lui Hitler a profitat de Rebeliunea Legionară din 21 – 23 ianuarie 1941 şi i-a înlaturat de la
putere, lichidând mişcarea.

A făcut un nou guvern format în principal din militari, a militarizat marile întreprinderi, căile ferate, aerodromurile şi
porturile şi a început, încet-încet, concetrarea armatei, intuind viitoarea confruntare cu Uniunea Sovietică. Pe 6 iunie
1941, Antonescu a avut o nouă întâlnire cu Hitler, fiind anunţat de Planul Barbarossa. Generalul a oferit sprijinul armatei
române exprimandu-şi şi dorinţa de a recucerii Basarabia şi Bucovina de Nord. S-a hotărât formarea Grupului de Armate
General Antonescu în Moldova, format din Armatele 3 şi 4 române şi 11 germană, ce urma să se desfiinţeze după
atingerea Nistrului.

Decizia de invazie a Uniunii Sovietice a fost luată de generalul Ion Antonescu, fără a consulta pe cineva. Regele Mihai
I, de exemplu, a aflat abia pe 22 iunie. A avut însă sprijinul întregii opinii publice şi a majorităţii fostelor partide politice, cu
excepţia evidentă a minusculului Partid Comunist Român. După reluarea Bucovinei şi Basarabiei de Nord, pe 17 iulie 1941,
Armatele 11 germană şi 3 română au forţat Nistrul şi au ieşit de sub comanda sa, Grupul de Armate desfiinţându-se. A
rămas doar cu Armata 4 şi Corpul 2, care până pe 26 iulie 1941 au terminat de curăţit şi sudul Basarabiei.

Pentru recuperarea teritoriilor pierdute cu un an în urma în favoarea URSS-ului a fost promovat la gradul de mareşal,
a primit Ordinul Mihai Viteazul clasele a II-a si I-a si Crucea de Cavaler a Crucii de Fier. Era în culmea gloriei. Însa
continuarea razboiului dincolo de graniţele din 1940, nu a fost primită prea bine de opinia publică şi fostele partide
politice. Justificaţia sa era însa faptul că războiul se duce până la înfragerea adversarului. Acest lucru de fapt a fost realizat
de armata română şi după 23 august 1944 contra Germaniei. Recuperarea teritoriilor pierdute cu un an înainte a fost însă
umbrită de atrocităţile comise de unele elemente ale armatei contra populaţiei evreieşti.

În continuare a avut în subordinea sa Armata 4 care era angajată la Odessa, împlicându-se direct în conducerea
operaţiilor şi înlocuind câţiva comandanţi pe care îi considera incapabili. A intrat împreună cu generalul Ioaniţiu, Şeful
Marelui Stat Major, în conflict cu generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, privind strategia asaltului asupra
oraşului. În final l-a destituit pe acesta din urmă şi l-a trecut în rezervă. Era primul conflict cu unul din generalii importanţi

9
ai armatei. După căderea Odessei, a adus majoritatea Armatei 4 înapoi în ţară şi, profitând de creşterea moralului
populaţiei cu această ocazie, a organizat un referendum pe care l-a câştigat.

A acceptat să preia administraţia teritoriului dintre Nistru şi Bug, denumit generic Transnistria, menţionându-i totuşi
lui Hitler că refuză orice compensaţie în est pentru Transilvania de Nord-Vest. De fapt, subiectul Transilvaniei era un lucru
obişnuit în discuţiile sale cu cancelarul german, Antonescu neascunzându-şi dorinţa de a recupera şi acest teritoriu. A şi
ordonat crearea unor planuri pentru o viitoare invazie, denumita Ipoteza U.

Din toamna 1941 a început deportarea populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina, care scăpaseră de masacrele
trupelor germane şi române sau nu se refugiaseră împreuna cu Armata Roşie. O parte din populaţia evreiască a fost
trecută peste Nistru. Au fost de asemea evacuaţi şi evreii din Odessa, iar în urma exploziei comandamentului românesc
din oraş, Antonescu a ordonat pedepse foarte dure, victimile fiind in marea lor majoritate tot evrei. În 1942 a deportat şi
populaţie de ţigani în Transnistria.

Faţă de evreii din Regat însă nu a luat masuri la fel de aspre. Nu a aprobat deportarea lor în lagarele de exterminare
din Polonia. Decizia a fost luată în septembrie 1942, cu două luni înaintea începerii contraofensivei sovietice la Stalingrad
şi a dezastrului care a urmat. Se pare că intervenţia Reginei Mama, a membrilor clerului şi a unor lideri importanţi ale
fostelor partide politice, precum şi avertismentul Statelor Unite cu privire la tratamentul asupra evreilor, l-au convins să
nu ia această decizie regretabilă.

În ianuarie 1942, însă, a avut loc un nou conflict cu un general important al armatei române: generalul Iosif Iacobici,
Seful Marelui Stat Major. Acesta se opunea intenţiei mareşalului de a trimite cât mai multe divizii pe front, dorind o
limitare a numărului acestora în concordanţă cu posibilităţile de echipare corespunzătoare a acestora. Şi el a fost demis şi
apoi trecut în rezervă.

După dezastrul de la Stalingrad, mareşalul Antonescu a protestat energic faţă de abuzurile comandamentului
german din timpul bătăliei, ameninţând chiar cu retragerea trupelor române de pe front. Ulterior România a început să
primeasca mult mai mult armament modern din Germania, care era necesar pentru echiparea diviziilor rămase în Kuban
şi Crimeea şi pentru reorganizarea celor readuse în ţară. Relaţiile economice cu Reichul s-au caracterizat în general printr-
o atitudine rigida din partea sa, urmărind pe cât posibil interesele ţării. Hitler i-a şi reproşat de câteva ori "zgârcenia" şi
"târguielile" româneşti.

În 1943 a început să se gândeasca la ieşirea din război, permiţându-i Ministrului de Externe Mihai Antonescu să
stabilească mai multe contacte cu reprezentanţi ai Aliaţilor la Berna, Istanbul, Madrid şi, în final, la Stockholm. Tatonările
au vizat în principal reprezentanţii Marii Britanii şi ai SUA, dar care au dat de înţeles că trebuia neapărat ca România să
trateze în principal cu URSS. Discuţiile au debutat în aprilie 1944 la Stockholm, dar nu au progresat prea mult, datorită
refuzului mareşalului de a ceda Basarabia şi Bucovina de Nord.

Din primăvara anului 1944, de când frontul a atins şi chiar a depăşit graniţele româneşti, a început de asemenea să
se implice activ în operaţiunile militare. A eşuat să-l convingă pe Hitler să retragă Armata 17 (în care se aflau şi 7 divizii
româneşti veterane) din Crimeea cât timp se putea executa operaţia într-un mod organizat şi fără pierderi inutile. După
declanşarea ofensivei sovietice pe 20 august 1944, realizând dezastrul militar ce se prefigura, s-a deplasat pe front, la
comandamentul Armatei 4, unde, în urma unui conflict de păreri cu generalul Avramescu, l-a înlocuit pe acesta cu
generalul Şteflea, Şeful Marelui Stat Major. S-a deplasat apoi la comandamentul Grupului de Armate Ucraina de Sud. Pe
21 august s-a deplasat din nou pe front la Armata 4. La fel pe 22 august, când şi-a asumat conducerea directă a trupelor
române, ordonând retragerea generală pe linia fortificată Adjud-Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Întors seara în Bucureşti,
intenţiona ca pe 24 august să se deplaseze la Focşani, unde era în formare un nou cartier general, lăsând guvernul în
seama lui Mihai Antonescu.
10
Pe 23 august, dupa-amiaza, a fost convocat la Palatul Regal, unde Regele Mihai I i-a cerut să încheie urgent
armistiţiul cu Aliaţii. La refuzul mareşalului Antonescu de a face acest lucru, Regele a ordonat arestarea sa şi a lui Mihai
Antonescu, iar apoi a altor colaboratori aropiaţi ai săi. După o scurtă detenţie în safe-ul palatului, mareşalul a fost predat
de generalul Sănătescu, noul Prim Ministru, comuniştilor, care l-au închis într-o casă conspirativă din Vatra Luminoasă. El
a fost ulterior predat sovieticilor pe 1 septembrie şi transportat undeva în apropierea Moscovei, unde a fost ţinut închis
într-un fost castel şi tratat foarte bine. Se pare că a încercat să se sinucidă, dar a eşuat.

În mai 1946 s-au întors în ţară pentru a fi judecaţi de "Tribunalul Poporului". În urma unei mascarade de proces, pe
17 mai 1946, a fost condamnat de şase ori la pedeapsa cu moartea, de doua ori la închisoare pe viaţă precum şi alţi 80 de
ani închisoare şi 140 de ani de degradare civica.

Execuţia a avut loc pe 1 iunie 1946 la ora 18:03, la penitenciarul Jilava. Mareşalul Antonescu a cerut sa fie executat
de armată, dar a fost refuzat, plutonul fiind alcătuit din 12 gardieni. În momentul salvei, el a salutat după care a căzut. S-a
ridicat pe mâna dreaptă zicând că nu e mort şi să se tragă din nou. Şeful gardienilor l-a împuscat în cap cu revolverul, dar
doctorul nu a confirmat decesul, aşa că a mai fost nevoie de încă un foc în piept. Dar nici de aceasta dată nu erau morţi,
nici el, nici generalul Vasiliu. Şeful gardienilor a luat o puşcă şi a tras trei focuri în diverse părţi ale corpurilor acestora. De
abia atunci doctorul a constatat decesul. Pentru generalul Vasiliu au mai fost nevoie de înca trei gloanţe trase în cap.

Autor: Victor Niţu

Revin la întrebarea – De ce mareşalul a fost declarat duşman al poporului, adică un duşman al nostru, al românimei?
Din cele adunate până acuma nu am observat nici o intenţie rea al acestui “duşman” pentru poporul român, în
fruntea căruia se afla, nici chiar înainte de aceasta. Atunci cum putem să credem aceste cuvinte murdare aruncate asupra
acestei persoane?
Da, putem să-l apreciem ca duşman, dar al celora care erau duşmani ai poporului daco-român. Dânsul zicea - “în
România trebuie să trăiasca şi să fie puşi în valoare mai întâi românii: ceilalţi, dacă rămân locuri libere vin după ei”. Da,
unii pot să creadă că era rasist... ei şi ce dacă. Chiar şi-n zilele noastre, în orice ţară ai merge aborigenii sunt stăpâni şi nu
“turiştii”. Dar şi-n timpuri străvechi, în Grecia lumea se conducea după motto-ul “cel mai rău grec este egal cu cel mai bun
străin”, aşa că, nu putem crede că Mareşalul ar fi fost un rasist, punând în prim-plan populaţia autohtonă a României,
preţuită de el.

“Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi aici


şi vom pleca cei din urmă”
Mareşalul Ion Antonescu

Da, după război acest Mareşal a fost declarat ca persoana ce a contribuit personal la nimicirea populaţiei evreieşti
din Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria. Oare poate fi aprobată această decizie, ştiind că procesul a
fost făcut chiar de iudeo-comunişti, fiind sub directă îndrumare a sovieticilor? Fiind conştienţi de faptul că istoria scrisă de
comunişti, mai ales de cei sovietici, a fost o mare spălare a ştiinţei istorice? Mulţi sunt cei care au dubii în privinţa

11
dovezilor date de către holocaustologii apăruţi cu ceva timp după cele întâmplate (neluându-se în seamă dovezile celora
care erau chiar în conducerea minorităţii evreieşti pe timp de război!).

Toată lumea deplânge holocaustul .... al evreilor.

Holocaust - cuvântul original grecesc (holókauston) provine din termenul ebraic 'olah, care înseamnă „ardere
completă” - o veche practică sacrificială iudaică în care (bucăţi de) animale sau plante erau arse pe altar în onoarea lui
Iahve (Elohim) căruia, după "A treia carte a lui Moise" - Leviticul, îi era plăcut acest miros. Cuvântul holocaust era folosit
din secolul al XVII-lea pentru a denumi moartea violentă a unui număr mare de oameni. Spre deosebire de cuvântul
„masacru”, de origine latină - ucidere în masă de oameni, de câtre alţi oameni - cuvântul holocaust se putea referi şi la
dezastre sau catastrofe.

Cineva îşi pune întrebarea, când a început acest „holocaust” al evreilor în România? Care ar fi fost temeiul pentru
care chiar din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei pentru eliberarea teritoriului pierdut, „cu nebănuită cruzime, românii
i-au masacrat din senin pe evrei, atât pe sol naţional ..., cât mai ales în Transnistria” (teza evreilor), crimă ce a „devansat
în timp, egal în cruzime Auschwitzul”, cum scrie sionistul Matatiaş Carp? Care ar fi fost baza criminală al acestui neam de
geto-daci, cunoscut a fi dacă nu legendar de tolerant, atunci sigur, îndelung de răbdător, care timp, doar, de un an (28
iunie 1940 – 22 iunie 1941) li-a impus un impuls „majoritar, făţiş, feroce antiiudeic, încuviinţând măsurile guvernamentale
de persecutare, de lichidare a evreilor”? – Poate fi oare din senin?

Începutul a fost făcut chiar de evrei .... cu mâinile lor! De ce-au făcut-o?

Crimele şi ororile comise de comuniştii evrei împotriva românilor este un subiect care descrie atrocităţile şi
trădările făcute de comuniştii evrei impotriva romanilor in perioada evacuării din Basarabia şi Bucovina în special în vara

lui 1940. Aceste fapte sunt parte a Holocaustului Roşu.

Subiectul pune în context istoric problema revizionismului istoric iudaic. Acesta nu încetează să rescrie istoria
românilor în funcţie de interesele străine românilor. Înventând antisemitisme false, apoi pictând pe români în culorile
mincinoase ale unui aprobiu dezlănţuit contra unui neam întreg revizionismul istoric iudaic neagă Holocaustul roşu prin
care zeci de milioane de creştini dintre care peste două milioane de români au pierit sub bolşevici, conduşi de cadre
iudaice.

Scriitori de rea credinţă au putut descrie, pentru a ilustra minciuna că Romania ar fi “ucis, ucis, ucis”, jandarmi
români operând în teritoriile ocupate de teroarea horthystă! Când minciuna lui Elie Wiesel este dezvăluită de Eugen
Ionescu în direct la televiziunea franceză, acuzatorul începe să oscileze şi se dă singur în vileag declarând sforăitor că
“oricum ascultătorii nu se preocupă de istorie”.

Ei bine, istoria preocupă intens pe români, care, deşi iartă creştineşte, au suferit prea mult pentru ca să uite
vreodată - trebuie precizat că NV Transilvaniei a fost sub ocupaţie maghiară ca urmare a Dictatului de la Viena, din 30
august 1940 şi până la 25 octombrie 1944, ziua când Transilvania este eliberată în întregime.

Context istoric

Încă din vremea lui Mihail Kogălniceanu, numărul tot mai mare de refugiaţi evrei care se agitau pentru denigrarea
României prin Alianţa izraelită au obligat instituţiile democratice ale ţării să ia act de efectele dezastruoase ale trădării
neamului romanesc de către aceşti refugiaţi.

Pentru economia românească, dinamica ieşirilor de capital sub controlul noilor refugiaţi (atingând într-o singură
generaţie numărul de câteva sute de mii) se făcea tot mai simţită. Situaţia era fără ieşire mai ales din cauza intervenţiei

12
conjugat anti-româneşti a puterilor străine, manipulate de Alianţa izraelită. În fine, prin arendarea pământurilor
moldoveneşti în mod concentrat sub controlul acestor refugiaţi, care au folosit sălbăticie contra ţăranilor români, s-a
ajuns la marea răscoală din 1907, în urma căreia mii de români şi-au pierdut viaţa.

Winston Churchill a explicat într-un articol faimos din anii 1920 că evreimea organizată s-a divizat în timpul primului
război mondial între bolşevism (ale cărui ravagii acum la aproape optzeci de ani de la evenimente se pot măsura în zeci de
milioane de victime şi un atac fără precedent împotriva creştinismului) şi sionism, care este o mişcare ideologică fascistă,
rasistă şi de purificare etnică.

Ambele grupuri de ideologi, agenţi şi terorişti au trădat statul român, care le oferise protecţie şi adăpost timp de
multe generaţii. Bolşevicii, luptând direct şi fără oprire contra românilor, prin sabotarea Unirii, prin uneltiri şi prozelitism,
au ameninţat fiinţa naţională românească, statul naţional român, biserica naţională, şi civilizaţia creştină. Pentru a
înţelege acest fapt este suficient a constata dezastrul programat al creştinilor în Rusia bolşevizată, unde milioane de
creştini au fost martiri, apoi toate bisericile au fost desacrate sau distruse, în timp ce nici o sinagogă nu a fost atinsă.
Sioniştii urmăreau ruperea unei părţi din teritoriul naţional român şi vinderea lui prin alipirea de imperiul bolşevic. Prima
încercare istorică a evreilor de a se regrupa a fost în Basarabia românească, pe care cetăţenii români evrei basarabeni,
trădând interesele ţării, au făcut totul pentru a o aduce sub bolşevici, chiar sub numele de Republica Socialistă Sovietică
Evreiască.

Desfăşurarea evenimentelor

Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia şi Bucovina, “încă din noaptea de 27 spre 28
iunie”, la ora 3 a.m., străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În acelaşi timp, grupuri specializate organizează
acţiuni antiromâneşti în vederea creării panicii, dezorganizării şi confuziei generale. Astfel de acţiuni au loc în oraşele:
Chişinău, Cernăuţi, Soroca,Tighina, Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, încă de la începutul evacuării armatei,
administraţiei şi civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: “…ruşii indiferenţi; evreii aclamă intrarea
Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinşi de evenimente, nu înţeleg ce se petrece”. Documentele strânse arată
că “actele de agresiune şi batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie
1940, au fost iniţiate şi desfăşurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari, “între
care şi o sumă de evrei”.

Faptele

În timpul celui de-al doilea război mondial doar Mareşalul român Ion Antonescu, ministrul de externe Mihai
Antonescu, şi Miscarea Legionară i-au susţinut pe sionişti, preferând să-i vadă pe cetăţenii români evrei mai degrabă
plecaţi din Romania în Palestina decât rămaşi, ca să fie trădători, activi în chip de agenţi comunişti ai puterilor străine cu
care Romania era în război.

România este astfel singura ţară care nu a deportat pe evrei, un număr considerabil dintre acestia regăsindu-se în
Palestina.

Deşi au fost număraţi printre victime de mai multe ori de holocaustologii ce folosesc încă mijloacele de propagandă
comunistă, chiar aflându-se, prin aceasta, în plin negaţionism al holocaustului roşu (al căror teoreticieni şi practicieni erau
ca foşti profesori de marxism) evreii români după invazia sovietică erau mai numerosi decat inainte de război!

Un autor sionist deosebit de discreditat de poziţia sa manifest anti-românească este Matatias Carp. Cele trei volume
sub semnătura sa sunt singura sursă de date privind populaţia evreiască, secret de stat. Lucrarea sa este publicată imediat
după invazia sovietică, în acest context, pentru a fi citată în extenso azi, la peste 60 de ani de la evenimente… Mai mult,
istoricul Dinu C. Giurescu remarcă faptul că cele trei volume scoase în 1947 la Bucureşti, de către Matatias Carp, sunt
“fără trimiteri la fondurile de arhivă”.

13
Alexandru Şafran, fost rabin şef, într-o declaraţie din 1946 recunoaşte faptul că anexarea Basarabiei şi Bucovinei de
Nord de către sovietici “a fost intâmpinată cu bucurie de unii evrei din aripa stângă şi comunişti”.

În timpul evacuării din Basarabia şi Bucovina de Nord a armatei române şi a populaţiei refugiate române, provocată
de ultimatumul din 26 iunie 1940 prin care Uniunea Sovietică a cerut României cedarea acestor provincii amintite,
populaţia evreiască de aici a iniţiat şi desfăsurat o serie de manifestări şi asasinate antiromâneşti:

- uciderea şi batjocorirea ofiţerilor şi militarilor români;

- jefuirea şi maltratarea refugiaţilor români;

- asasinarea oficialilor români din diferite instituţii publice şi devastarea acestora;

- distrugerea şi denigrarea însemnelor oficiale româneşti.

Aceste fapte grave asupra populaţiei române nu au fost întâmplătoare, ci ele au fost programate şi organizate cu
mult timp înainte, existand in Basarabia 118 organizaţii teroriste şi un Plan de bolşevizare a României în care comuniştii
evrei erau implicaţi foarte mult.

Începând cu data de 28 iunie 1940, evreii de pe tot cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei de Nord şi-au manifestat
bucuria că au devenit cetăţeni sovietici, unii dintre ei s-au înarmat şi fluturau nişte liste negre dorind să-i pedepsească pe
cei notaţi acolo. Aceste liste negre vor fi folosite mai târziu pentru denunţarea românilor care erau consideraţi “trădători
de ţară” faţă de Rusia, între ei şi mulţi membri ai Sfatului Ţării. Alte liste destinate execuţiilor au fost redactate chiar de
intelectualii evrei comunişti ca: avocat Carol Steinberg, avocat Etea Diner, dr. Dorevici. Mai mult, avocatul evreu
Steinberg, a condus un grup de evrei ce loveau cu pietre armata romană aflată în retragere.

La Cernăuţi, imediat ce a fost anunţat ordinul de evacuare, evreii au iniţiat şi desfăşurat acţiuni antiromâneşti: au
rupt şi scuipat steagurile tricolore româneşti, iar pe monumentul Unirii au pus steagul roşu sovietic. După ce au vandalizat
însemnele oficiale româneşti, evreii au distrus crucea de pe catedrală şi “au înlocuit-o cu steagul roşu şi portretul lui
Stalin”.

Au mai fost consemnate devastări şi împuscături. Tot la Cernăuţi, evreii şi puşcăriaşii eliberaţii, iau atacat pe românii
care se refugiau, jefuindu-i şi maltratându-i. Preotul bisericii catolice şi câţiva gardieni au fost împuscaţi de evrei. În timp
ce preoţii şi teologii români erau maltrataţi iar militarii umiliţi de evrei, alţi evrei de pe margine stăteau şi fotografiau
aceste scene.

Ziarul “Universul” relatează faptul că populaţia ucraineană din Cernăuţi a manifestat un comportament corect faţă
de populaţia românească ce se refugia, în timp ce populaţia evreiască a avut o atitudine atât de neomenească încat i-a
revoltat şi pe comandanţii armatei de ocupaţie ruseşti.

La Chişinău, evreii plasaţi în intersecţii au atacat refugiaţii români şi i-au jefuit, ba mai mult, au aruncat atat asupra
lor cât şi asupra militarilor români aflaţi în retragere, cu pietre, cu oale cu apă clocotită, şi conţinutul oalelor de noapte.
Sub protecţia unor soldaţi ruşi, evreii au batjocorit militarii din armata română, ofiţerilor fiindu-le smulse treşele, iar unor
ostaşi li s-au tăiat nasturii de la pantaloni, după care într-o primă fază li s-a dat drumul în hohote de râs, pentru ca mai
apoi, să fie luaţi de soldaţii ruşi.

În momentul aterizării la Chişinău a unui grup de 20-30 de avioane ruseşti, “imediat evreii au arbora drapele roşii” şi
au început să manifeste pe stradă. Lor li s-au alăturat şi comuniştii proaspăt eliberaţi din închisoarea locală. Împreună,
“manifestanţii evrei şi comuniştii” au strigat lozinci antiromâneşti şi defăimătoare la adresa armatei române: “Jos Armata
Română!”, şi împotriva regelui, “Jos Carol!”, precum şi de susţinere a ocupantului sovietic “Trăiască Stalin şi Armata
Roşie!”. De asemenea, ei au blocat străzile, nepermiţând refugiaţilor români accesul spre gară. Încercând să facă ordine
pentru ca populaţia să poată ajunge la gară şi să se refugieze, comisarii Paşcu Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi
Stol, au fost prinşi de evrei şi executaţi prin împuşcare în plină stradă. Alte incidente s-au înregistrat pe strada Alexandru
14
cel Bun, unde funcţionarii români refugiaţi care doreau să ajungă la gară au fost opriţi de “o masă compactă de evrei şi
ruşi” care postându-se pe trotuare ameninţau şi aruncau cu pietre.

La Soroca, primăria şi poliţia au fost ocupate de evreii comunişti aflaţi sub comanda avocatului evreu Michel Flexer
(Flexor). La poliţie, acesta a ţinut un discurs prin care a defăimat autorităţile şi administraţia românească, apoi i-a asasinat
pe comisarul Murafa şi pe ajutorul acestuia Eustaţiu Gabriel în faţa statuii Generalului Poeţas. A fost jefuit tezaurul
administraţiei financiare, din camionul în care era transportat, iar Dirigintele Oficiului Postal, Vartolomei, avocatul
Gheorghe Stănescu şi locotenentul Pavelescu, însoţit de mai mulţi subofiţeri au fost prinşi de evrei şi li s-au rupt
galoanele. Administratorul Ion Gheorghe şi căpitanul Georgescu au fost împuşcaţi. Pavelescu şi Vartolomei au scăpat
dând 50-60 de mii de lei unor evrei. Subofiţerul Ene a fost împuşcat pe la spate în timp ce încerca să fugă, iar avocatul
Stănescu a fost coborât din maşină şi împuşcat de avocatul evreu Pizaresky Alexandru. Maiorul Virtic Gheorghe
comandantul jandarmilor din Soroca şi căpitanul Ramadan, dorind să plece cu o maşină au fost prinşi de evrei, au fost
dezarmaţi şi li s-au rupt galoanele. Preoţii care voiau să se refugieze din oraş au fost opriţi de evrei şi intorşi din drum.

La Viniţa, cei care au provocat dezordini au fost evreii comunişti cărora li s-au alăturat şi ucrainenii. Astfel, şeful
sanatoriului din localitate, dr. evreu Winer a rupt drapelul românesc, păstrând numai fâşia roşie pe care şi-a legat-o peste
piept strigând că “a sosit ceasul evreilor”. Tot el a interzis personalului românesc să părăsească sanatoriul. În momentul
intrării armatei sovietice în oraş, aceasta a fost aşteptată de populaţia evreiască în frunte cu evreul Şatran. Perceptorul şi
preotul au fost atacaţi şi jefuiţi de un grup de evrei condus de avocatul Raufberger.

Fapte grave s-au mai înregistrat la Româneşti în judeţul Lăpuşna, unde elevii evrei i-au agresat pe profesori, la Reni
unde s-au înregistrat incidente între evrei cu banderole roşii pe mâini şi autorităţi, la Tighina unde jandarmii români au
fost dezarmaţi de evrei, şi li s-au luat şi uniformele, şi la Cetatea Albă unde evreii au dat foc la primărie. La Lipcani, peste
Prut de Rădăuţi, evreii strigau “Trăiască Rusia Sovietică şi Stalin!”

În data de 29 iunie 1940 regele Carol al II-lea îşi notează în jurnalul personal “că mai ales evreii” sunt cei “care-i
atacă şi-i insultă pe ai noştri” şi că aceştia i-au batjocorit pe ofiţerii români.

Presa străină relatează şi ea despre cele întâmplate în Basarabia şi Bucovina de Nord: Corriere della Serra scrie că în
ziua de 29 iunie aproximativ 3000 de evrei care au trecut pe la Reni în Basarabia au atacat atât refugiaţii civili, cât şi
armata română pe care i-au bătut cu pietre, i-au împiedicat să-şi continuie drumul, i-au jefuit, le-au luat armamentul şi le-
a distrus mijloacele de transport. Mai mult chiar, căutau să-i instige şi pe localnicii români împotriva acestora. Şi Gazzeta
dell Popolo confirmă situaţiile grave create de evrei consemnând că la Galaţi, comuniştii evrei locali împreună cu cei veniţi
din alte părţi, au provocat dezordine, atacând forţele de poliţie şi garnizoana, rezultând 15 morţi. Tot Gazzeta dell Popolo
vorbeşte şi despre Cernăuţi, arătând că după evacuarea militarilor români, evreii în număr de câteva zeci de mii, după ce
au comis numeroase delicte, au eliberat deţinuţii din inchisori, i-au înarmat şi “au început cu furie să masacreze pe
românii aflaţi pe străzi, au jefuit băncile, casele particulare, au incendiat bisericile şi palatele”. Corriere della Sera
relatează şi el despre cele întâmplate la Galaţi vorbind despre faptul că evreii veneau din toate părţile la Galaţi pentru a
trece în Basarabia şi după ce i-au dezarmat pe soldaţii din gardă, au atacat oraşul, trăgând nebuneşte, devastând vitrinele
şi agresând cetăţenii români.

Notele făcute de armata română constată la data de 30 iulie 1940 că evreii din Basarabia nu s-au refugiat şi că au
rămas, instigând la acţiuni antiromâneşti şi făcând manifestaţii comuniste. Refugiaţii din Basarabia au declarat că cei care
le-au făcut greutăţi pe parcursul evacuării au fost comuniştii locali, în majoritate evrei şi că aceştia i-au torturat, i-au lovit
cu pietre, le-au jefuit bagajele, i-au împiedicat să se deplaseze, le-au luat animalele şi le-au devastat vehiculele folosite
pentru deplasare.

La Chişinău, încă înainte de apariţia trupelor ruseşti, evreii din baroul local şi-au legat la mâini banderole roşii şi i-au
supus pe funcţionarii români la tot felul de violenţe. În toate gările de la Chişinău şi până la Ungheni, bandele de evrei
înarmaţi cu pistoale şi bâte loveau populaţia română pentru a o împiedica să urce în trenuri.

15
Şi în Bucovina, la Cernăuţi, înainte de intrarea soldaţilor sovietici, evreii au făcut manifestaţii antiromâneşti, au
devastat biserici şi au asasinat personalităţi româneşti şi ofiţeri. Se mai raportează că un grup de evrei comunişti cu vârste
de 15-16 ani au săvarşit crime şi acte de barbarie, ucigând soldaţi, ofiţeri şi jandarmi români cu propriile baionete, după ce
iniţial îi dezarmaseră. Tot la Cernăuţi, grupuri de muncitori au devastat clădiri şi cămine studenţesti, au eliberat deţinuţii
din închisori şi au maltratat armata şi populaţia română care se refugia.

La Stampa din ziua de 1 iulie 1940 prezintă articolul “Ororile şi devastările comise de evrei în Basarabia şi Bucovina”
în care vorbeşte de manifestările de bucurie ale evreilor faţă de armata de ocupaţie sovietică şi consemnează faptul că la
Cernăuţi s-a constituit un guvern provizoriu din evrei comunişti. Acelaşi gen de iniţiative a avut loc şi la Reni, Ismail, şi în
alte locuri.

O notă a armatei din 1 iulie 1940 confirmă faptul că încă înainte ca armata sovietică să-şi facă apariţia, populaţia
evreiască din Cernăuţi a devastat bisericile şi i-a asasinat pe mulţi dintre şefii autorităţilor locale. Se raportează şi că
Brigada de Cavalerie aflată sub comanda domnului Postelnicu a trecut cu greu Prutul, având lipsă ofiţeri şi soldaţi precum
şi echipament din cauza greutăţilor, sicanelor şi umilinţelor la care au fost supuşi de către armata sovietică în colaborare
cu bandele de civili formate din “bolşevici şi jidani”.

O sinteză a zilei din 2 iulie 1940, arată că evreii au organizat în diferite oraşe comitete revoluţionare în vederea
preluării puterii. La Cernăuţi, evreul Salo Brul a devenit comisar al poporului, primar şi viceprimar sunt tot doi evrei,
Glaubach şi respectiv Hitzig, iar prefect este evreul Meer. Sovietul comunal din Chişinău, este condus de un evreu originar
din Huşi, şi anume, avocatul Steinberg. Comitetul local înfiinţat la Chilia Nouă îl are ca şef pe un evreu medic din oraş, dr.
Rabinovici. La Soroca este indicat ca fiind “conducătorul acţiunii teroriste” un evreu gardian public în serviciul poliţiei
locale, pe nume Leizer Ghinsberg. Alţi doi evrei foşti ziarişti la Adevărul şi Dimineaţa au luat posturi importante în
Basarabia. Ei sunt Terziman şi Candea.

Sunt consemnate atentate şi asasinări împotriva oficialităţilor şi împotriva românilor civili, din partea evreilor
comunişti. Bandele evreo-comuniste din Chişinău fluturând steaguri roşii, acţionau în gări pentru a-i determina pe călători
să coboare din trenuri. Refugiaţii români care nu puteau să se apere au fost jefuiţi de aceştia, şi doar cei care au avut
arme au putut să le respingă atacurile. Tot la Chişinău, intervenţia unui detaşament de jandarmi i-a salvat pe studenţii
teologi de a nu fi linsaţi de o bandă de evrei comunişti, asta după ce jandarmii au fost nevoiţi să facă uz de armă. Însă doi
inspectori financiari, Preotescu şi Pădureanu, nu au mai putut fi salvaţi, fiind impuşcaţi. De asemenea, teroriştii evrei i-au
mai ucis pe perceptorul şi notarul din Ceadar-Lunga, judeţul Tighina, pe preotul Bujacovski din Tighina, pe fostul senator
colonelul Adamovici, pe şeful poliţiei din Abaclia, tot din judeţul Tighina. La Cazaclia şi Ceadâr-Lunga au mai fost omorâţi
notari, preoţi şi poliţisti. Evreii din Reni, ce purtau banderole roşii, i-au împuşcat pe doi marinari români, ceea ce a
determinat o ripostă a autorităţilor şi au fost lichidaţi, în urma confruntărilor, circa 15-20 de evrei comunişti.

Fapte atroce s-au petrecut la Cetatea Albă, unde preoţii au fost schingiuiţi de bande comuniste de evrei. Preoţilor le-
au fost arse bărbile cu ţigări aprinse, iar bisericile au fost devastate. La Cernăuţi, bandele de evrei au atacat cu pietre două
autocare cu soldaţi români, iar atacul lor a fost respins numai prin folosirea armelor. La Brăila, fraţii Birnbaum ameninţau
că “multora dintre români le-a sunat ceasul” şi că ei îi au pe caţiva în vedere pentru ca să se răfuiască cu ei. În alt caz, o
persoană pe nume Iancu, zis şi Jean, ameninţa şi el că în scurt timp pe Palatul Regal va flutura drapelul roşu sovietic.

O telegramă din data de 3 iulie 1940, venită de la graniţă, informează că populaţia evreiască manifestă o atitudine
ostilă tot mai pronunţată în zona Prutului şi că acest fapt face ca localităţile locuite de evrei să fie focare comuniste
periculoase.

Ziarul maghiar Pesti Ujsag din 3 iulie 1940, scos la Budapesta, face referire la “presa italiană care condamnă uneltirile
evreilor din Romania” arătând că ziarele italiene consemnează că “Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea
lor provocatoare “.

16
Alte informaţii transmise de armată relatează că la Cernăuţi au fost vandalizate mai multe biserici, printre cea mai
importantă Sf. Nicolae. La Bolgrad, evreii comunişti care manifestau pe străzi, purtau steaua evreiască în 6 colţuri şi o
banderolă roşie. Un grup de evrei a atacat cu focuri de armă depozitul de muniţii din Rădăuţi, însă atacul a fost respins de
către gardă, iar atacatorii s-au retras lăsând doi morţi în urmă.

Acţiunea de asasinare a românilor din oraşul Cetatea Albă a fost condusă de evreul Abram Carolic. Între victime, au
fost protopopul judeţului Crisan Folescu, preotul Petru Siniţă, şeful gării şi ajutorul acestuia. Tot la Cetatea Albă, evreii
comunişti au oprit un tren şi au incercat să dezarmeze un divizion de artilerie, şi numai intervenţia sovieticilor a
impiedicat acest lucru. Şi la Volintiri, grupurile de evrei comunişti i-au terorizat pe români, fiind ucise mai multe persoane
printre care grefierul Ştirbu Iosif. La Bălţi, bandele de evrei au creat panică printre românii care se refugiau, fiind trase
focuri de armă asupra lor. Tot în acest timp, au fost rupte crucile bisericilor şi arborate în locul lor, steagurile roşii
sovietice.

La Chişinău, ziarele Sovietskaia Bessarabia şi Bessarabskaia Pravda scoase de ocupaţia sovietică, sunt conduse de
redactori evrei. La Ismail, morarii şi brutarii evrei au instigat bandele de terorişti evrei împotriva manutanţei locale
răspândind zvonul că armata a rechiziţionat făina. Au fost asasinaţi lt. Alexandrescu şi plt. mj. Jianu. Manipulaţi de
instigările evreo-comuniste, la acţiune au participat şi soldaţi aparţinand manutanţei.

La Reni, un grup de comunişti evrei împiedică populaţia ce dorea să se îmbarce pe vaporul Carpaţi pentru a se
refugia în ţară, lovindu-i cu bâtele. Vaporul a reuşit totuşi să plece doar după ce s-au tăiat paramele de ancorare.

În comuna Ashita, evreii au împuşcat în picioare doi soldaţi români care rămăseseră în urmă. La Chilia Nouă, bande
de evrei comunişti au devastat bisericile, au arborat steaguri sovietice pe instituţii şi au împiedicat populaţia românească
să se refugieze.

Un soldat originar din Piatra Neamţ, care era rănit a fost îngropat de viu, la ordinul şi sub îndrumarea comisarilor
sovietici evrei, care au ignorat rugăminţile acestuia de a nu fi îngropat pentru că avea acasă 4 copii. Un alt soldat român
care era bolnav, şi care era transportat cu o căruţă a fost împuşcat pentru că agresorii voiau căruţa. Cererile ofiţerilor
români de a le lăsa acea căruţă pentru a putea transporta soldatul bolnav, nu au fost luate în seamă, şi unul dintre
agresori a tras câteva gloanţe sfărămându-i ţeasta.

Bilanţul unui (mai puţin de) an de putere sovietică:

- arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentand 12,23% din populaţie (după revenirea
sovieticilor, în 1944, procentul victimelor avea să urce la peste o treime din total).

De unde atâta ură?...

De câteva zile a fost de ajuns ca, nu doar Mareşalul, românul să-şi cunoască „prietenii”.

Iar după război l-au declarat pe Ion Antonescu, tot ei – „prietenii” iudeo-bolşevici, ca fascist, antisemit, trădător de
patrie, - oare a cărei patrii? – lucru cert, că aceasta nu era România.

Holocaust în Romania?

Cel de-al doilea razboi mondial este istorie. Dintr-o conflagraţie de asemenea proporţii se trag învăţăminte de către
cei mulţi şi avantaje economice si politice de către cei interesaţi. Plânge cineva sacrificiul celor 30 de milioane de oameni

17
(după unii, 100 de milioane) cazuţi în cel de-al doilea război mondial? Ei sunt de mult uitaţi! Nu este cazul şi cu cei
aproximativ 6 milioane de evrei ucişi tot atunci (s-ar putea ca cifra să nu fie exactă!).

Cei care susţin de câţiva ani de zile existenţa Holocaustului în România sunt probabil extremişti care profita de
remanenţa propagandei sovietice în istoriografia româna pentru a acoperi fenomenul aderenţei la comunism a unei parţi
importante din comunitatea evreiască şi a impune o imagine de participantă la Holocaust a României.

Se ştie că pe toata perioada razboiului, conducerea României a încercat să rezolve problema evreiasca prin
emigrarea în Palestina. Demersurile au avut un caracter extern preponderent, deoarece ele implicau o relaţie a regimului
progerman cu Marea Britanie şi SUA. Antonescu a cerut liderilor comunităţii evreieşti să ţina această legătură, având în
vedere că n-o putea face oficial şi că relaţiile personalităţilor evreieşti erau mai eficiente. La 30 septembrie 1940, dr.
Filderman - preşedinte al Uniunii Evreilor din România, preşedinte al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din
România, preşedinte al Comitetului Joint distribution pentru România, membru al Parlamentului Român - a înaintat un
memoriu în care esenţială era propunerea de a facilita emigrarea unui număr cât mai mare de evrei în Palestina,
propunere la care Antonescu s-a raliat imediat.

De notat însa că Anglia, importantă militantă pentru drepturile evreilor, folosea soluţia deportarii evreilor sosiţi
ilegal în Palestina, atitudine pe care nu a recunoscut-o regimului Antonescu pentru evreii aflaţi ilegal în România. În pofida
acestei situaţii, guvernul român era dispus în continuare să favorizeze emigrările prin acceptare tacită. Anglia s-a opus
încă o data categoric. La propunerea făcută de dr. Filderman pentru o emigrare în SUA pe bază de reciprocitate, Brutus
Coste, însarcinatul cu afaceri ad interim la Washington preciza: „Evreii din răsăritul Europei n-au fost niciodată consideraţi
aici ca elemente a căror emigrare trebuie încurajată. S-a făcut şi se face o deosebire marcată între evreii din Occidentul
Europei şi cei din Polonia, Rusia şi România. Când e vorba de fapte, simpatia americană pentru evrei opereaza doar pâna
la un punct: intervenţii indignate în favoarea evreilor din Europa - da; admiterea în masă a mult deplânselor victime ale
persecuţiilor antisemite - nu.”

În ciuda tuturor piedicilor întâmpinate, Antonescu a continuat să insiste pe ideea sa, iar într-o adresă trimisă
Ministrului Afacerilor Străine a reconfirmat principiile emigrării. Emigrările au continuat, nu în numărul scontat, ci în
număr mic, cu acordul guvernului român şi cu riscuri mari pentru emigranţi.

Zigu Ornea îşi aminteşte: „Antonescu şi Filderman au fost colegi de liceu şi erau prieteni. Antonescu s-a angajat să
protejeze populaţia evreiasca în România şi şi-a respectat angajamentul; această populaţie nu a fost decimată şi supusă
holocaustului.”

Dupa război, când au venit comuniştii evrei la putere, conducerea evreiască ce salvase comunitatea de la dispariţie a
fost ameninţată şi obligată să fugă din ţară clandestin – Filderman - sau expulzată – şef Rabinul Şafran. Alexandru Şafran a
fost unul dintre cei la care s-au prezentat echipei de militari ca să aresteze un criminal de razboi. El nu a fost niciodata
agreat de comunişti – în frunte cu Ana Pauker, care îl considera un trădător.

În ceea ce priveşte existenţa unui Holocaust în România, în care zic unii că au murit 400.000 de evrei, alţii pretind
800.000, nu este de crezut că va fi găsită dovada că ar fi căzut atiţia evrei victime ai unor legi şi acte de guvernare
îndreptate împotriva lor şi urmărind exterminarea fizică a acestora. Au fost unii evrei executaţi prin şentinţa Curtii
Marţiale, dar pentru trădare de ţară, spionaj şi acte de diversiune în favoarea unui stat inamic, cu care ne aflam în stare
de razboi: Uniunea Sovietică. Singurii evrei din România care au suferit prigoana, suferinţele şi jertfele unui Holocaust, au
fost cei din Nordul Ardealului, ajunşi în stapânirea Budapestei prin Diktatul de la Viena din august 1940. Au fost duşi în
lagare cu acte în regulă, cu toate dovezile necesare sau cei din Basarabia, Bucovina si Transnistria, dar pe care Ucraina sau
Rusia refuză să-i contabilizeze.

18
Să se producă un Holocaust în Europa, la mijlocul secolului XX, într-o ţară în care au venit la putere evreii comunişti,
iar despre cele 400.000 sau 800.000 de victime să nu se ştie nimic şi să rămână ascunsă această crimă gigantică? Evident,
intrebarea este retorică.

Cu mulţi ani în urma, circula printre români povestea unei întâmplari anecdota: Alexandru Rosetti, invitat în Israel,
este dus să viziteze şi muzeul memorial al Holocaustului de la Yed Vashem. Acolo dă peste o statistică a victimelor
înregistrate pe ţări, în care România era trecută cu 500.000 victime. Om cu creştere aleasă, Rosetti citeşte şi nu zice nimic
gazdelor. Când se întoarce la ambasada României, se duce la ambasador şi îl ia la rost, cum de admite asemenea inepţii.
„Lăsaţi domnule academician că încă e bine”, îi răspunde ambasadorul. „La început au vrut să ne treacă cu 600.000, dar
am mai discutat cu ei, am mai dus câteva roţi de caşcaval, icre negre, nişte Murfatlar, şi au lăsat la 500.000! Mai mult n-
am putut! N-am avut cu ce!”

Şi iată si declaraţia-testament făcută de Wilhelm Filderman în lucrarea Populaţia evreiască în timpul celui de-al
doilea război mondial, publicată la Iaşi în 1994, editura Fundaţiei Culturale Române, ediţie bilingvă, scoasă de Gheorghe
Buzatu:

„A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost
executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării
fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale
acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzând unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am
confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri
draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în Ţară. În
timpul dominaţiei hitleriste în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Antonescu, care a făcut foarte
mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene
emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului
nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor…

El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a caror viaţă
era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care,
făcându-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun.

Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul ca poporul român, chiar când a avut într-o măsură limitată
controlul ţării, a demonstrat sentimente umaniste şi de moderaţie politică.”

De asemenea, nu este prea târziu să ne aducem aminte de cele spuse în lucrările lor de evreii Nicolae Steinhardt,
Marcel Marcian, Oliver Lustig despre sufletul acestui popor în mijlocul căruia s-au născut, au trait şi au murit. Cu toţii au
mărturisit despre situaţia de excepţie – fericită – în care s-au aflat evreii din România în timpul războiului, sub “dictatura”
antonesciană.

În final, găsim binevenită concluzia lui W. Filderman, care a ţinut împreuna cu Sabin Manuilă o comunicare la
Congresul Institutului Internaţional de Statistică, la Stockolm, în 8-5 august 1957, cu titlul „Evoluţia numerică regională a
populaţiei evreieşti din România”:

„În nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti.”

Andrei Tudor Chiriac

19
Încă un lucru nu e clar ... Dacă Mareşalul a contribuit, ca şi poporul român, la masacrarea acestor bieţi ovrei, - De ce
sovieticii nu au scos rafturi întregi, aşa cum le place când merge vorba, mai ales, de români, pe această temă? Nici în ziua
de astăzi nu prea se răsună .... nimic la concret. Dar, nici din punct de vedere logic nu putem vedea aceasta. Cum un
militar, care s-a impus, în primul rând, prin corectitudinea sa, îi pot fi atentate aceste dovezi (desenate, sigur că, de
„amicii” iudeo-comunişti combinaţi cu sovieticii), atunci când Domnia Sa şi-a expus destul de clar poziţia faţă de această
populaţie. Oare aceste acuzaţii nu au fost doar la îndemâna celora care aveau o mare antipatie (nu pot fi numiţi şi ei
rasişti!?) faţă de urmaşii geto-dacilor?

Aşadar, în cele din urmă, Mareşalul Ion Antonescu a hotărât să respingă planul elaborat de autorităţile naziste
pentru "Soluţia Finală".

De ce?

A fost o atitudine de principiu faţă de evreii din România în hotarele ei din toamna 1940. Iată explicaţia într-o
rezoluţie pusă de Mareşal pe un memoriu al Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti, datat 19 octombrie 1941: "Am luat
angajamente faţă de evreii din Vechiul Regat. Le menţin. Nu am luat nici un angajament faţă de evreii din noile ţinuturi
(Basarabia şi nordul Bucovinei). Aceştia, în marea lor majoritate, au fost nişte brute. Nu pot fi gasiţi adevaraţii vinovaţi,
toţi vinovaţii. Ei sunt mulţi, sunt acoperiţi. Regret pentru oamenii cumsecade. Trebuie să fie şi din aceştia..."

De asemenea, într-o rezoluţie din 17 februarie 1942, Mareşalul Ion Antonescu sublinia: "Am garantat prin
declaraţiile făcute viaţa şi libertatea evreilor autohtoni. Trebuie să mă ţin de cuvânt. Dacă, însă, comit acte contra liniştii,
siguranţei şi intereselor noastre, trebuiesc luate măsuri contra vinovaţilor şi în contra colectivităţii, eventual pentru
aceasta trebuie preveniţi de Ministerul de Interne prin comunităţile lor."

De ce regimul comunist care se înscauneaza în Romania nu a dorit sa se cunoască mai bine cele întamplate cu evreii
în anii 1940-1944? – Fiindcă, majoritatea celor instalaţi de către sovietici în fruntea ţării erau jidani adunaţi, fideli
sovietelor.

În toamna lui 1944, opinia publica din România ştia prea puţin despre deportările din Basarabia şi Nordul Bucovinei,
ca şi despre cele din Transnistria. Comunităţile evreiesti ştiau, evident; dar ele abia reveneau în societate după izolarea în
care, forţat, trăiseră. În octombrie şi noiembrie 1944, "România Libera" publica unele articole. Dar cum cotidianul era
vădit procomunist, iar cititorii săi în număr restrâns, şi aceste prime informaţii publice au avut o circulaţie redusă.

Procesele criminalilor de razboi (intre 14 mai şi 13 iulie 1945) au însemnat un pas înainte în direcţia cunoaşterii a
ceea ce a fost. Primul proces (14-22 mai) - 38 acuzaţi, în mare majoritate militari de rang înalt - s-a concentrat mai ales pe
represaliile de la Odessa, din octombrie 1941. Alte trei procese au cuprins pe cei ce administraseră lagărele şi "coloniile"
de evrei strămutati forţat în Transnistria. Informarea opiniei publice s-a facut cu retorica obişnuită a presei comuniste şi
afiliate: fapte relativ puţine, toate amestecate în cuvinte şi calificative violente. Aşa încât cititorii - cel puţin cei cu spirit
critic - desluşeau mai greu adevărul.

După impunerea Republicii Populare Române, politica oficială a fost de a nu mai discuta de fel acest capitol al
evreimii române din anii 1940-1944. Dar românii din Basarabia şi Nordul Bucovinei nici astăzi nu cunosc acea mică parte a
adevărului, care iaca – iaca va ieşi la suprafaţă.

Manualul "standard" pentru învăţământul mediu, după care au învăţat cel putin 15 serii de absolvenţi, nu cuprinde
nici o referinţă; ca şi cum dramaticile evenimente nu ar fi avut loc.

20
Rabinul - şef Alexandru Şafran, mare personalitate a evreimii romane, a făcut tot ce a fost posibil şi a reuşit să se
vadă cu Mareşalul Ion Antonescu. S-a întâlnit cu Conducatorul statului chiar în septembrie 1940, apoi în toamna 1941,
când relatează:

"Mareşalul, dimpotrivă, a sfârşit prin a accepta întâlnirea. Odată ajuns în faţa lui, emoţia m-a copleşit. L-am implorat
să-i fie milă de cei în nenorocire, hăituiţi, alungaţi de la casele lor, şi să nu-i trimită la moarte. O clipă am crezut că l-am
impresionat, dar imediat s-a apucat să ţipe şi să profereze ameninţări. Am încercat atunci să-l calmez... A roşit, apoi a
devenit brusc palid..."

A încercat, fără succes, să obţină o ameliorare de la soţia Mareşalului. S-a întâlnit cu Patriarhul Nicodim. După o
primire iniţial rece "atmosfera s-a schimbat deodată în mod miraculos. El, (Patriarhul), murmura acum, jumătate pentru el
însuşi, jumătate pentru mine: <<Ce pot să fac?>>. Am răspuns imediat: <<Puteţi face foarte mult. Sunteţi Patriarhul
acestei ţări, aveţi mari răspunderi şi în acelaşi timp o mare autoritate...>> A promis totuşi că va vedea ce s-ar putea face şi
că va rămâne în contact cu mine, ceea ce mi-a redat curajul..."

A ramas "în contact permanent cu Palatul Regal". Iată ce scrie el: "Am căutat sa iau legatura cu Regina mamă.
Femeie nobilă prin inimă şi spirit, ea s-a arătat foarte emoţionată de expunerea mea, mai ales de soarta copiilor..."
Insistenţele Reginei, sprijinite de Patriarh, au dus, temporar, la o "încetinire a convoaielor...". Ulterior, ea a obţinut de la
Mihai Antonescu "autorizaţia de a trimite ajutoare compatrioţilor noştri nenorociţi". Alexandru Şafran a reuşit, prin
mijlocirea Patriarhului Nicodim, ca ordinul de a purta steaua galbenă să fie anulat.

După 23 august 1944, liderii tradiţionali ai evreimii-române au fost vânaţi de comunişti.

Ei au încercat să reziste presiunii comuniste. Chiar din septembrie 1944, Filderman începe o susţinută campanie
pentru repunerea în drepturi a evreilor, pentru îndreptarea, cât posibil, a rănilor produse de politica oficială din anii
precedenţi.

Dar regimul procomunist impus la 6 martie 1945, l-a îngradit şi în cele din urmă l-a îndepărtat pe dr. Wilhelm
Filderman de la conducerea Federaţiei Uniunii Comunităţilor Evreieşti. Dr. Filderman reprezinta România normală,
democratică, pluralistă, pe care regimul comunist urmarea s-o distrugă. El a fost silit în 1947, ca şi marele rabin Al. Şafran,
să părăsească ţara.

La şedinta Biroului Politic P.M.R. din 14 ianuarie 1953 când conducerea partidului a hotărât desfiinţarea comitetelor
minorităţilor etnice, Iosif Chisinevschi se exprima astfel: "Comunităţile (evreieşti) în tot timpul au fost un cuib de jefuitori,
de exploatatori, de spioni. Comunităţile au avut întotdeauna pe un Filderman şi, de la exploatare şi jefuirea oamenilor
săraci în cimitire etc., până la acte criminale de spionaj, acestea au fost în programul lor. De aceea - continua Iosif
Chisinevschi - cred ca aici trebuie sa mergem ferm. Să-i ia dracu, vor urla, dar până la urmă vor amuţi, altfel vor dăuna nu
numai nouă, dar şi întregului lagăr al păcii. Reducerea sinagogilor se poate face şi nu va fi nici o plângere din partea
populaţiei evreieşti muncitoare... Aşa cum nu ne e milă de preoţii catolici spioni, aşa să nu ne fie milă de rabini şi cantori."

A consemnat Tesu SOLOMOVICI

21
Deci, chiar dacă au şi fost făcute nişte crime de voie sau fară de voie pe timpul conducerii Mareşalului de Fier , chiar
dacă nu s-au respectat nişte norme, în ceea ce priveşte războiul, chiar dacă a influinţat cu un ordin – două .... De ce, noi,
poporul român, în care curge acelaşi sâinge de dac ce a curs şi-n venele lui Ion Antonescu, nu-l comemorăm ca pe un moş
al nostru? De ce le facem pe plac celora care ne doresc în mormântul istoriei lumeşti? De ce noi, urmaşii lui Decebal şi
Burebista, nu suntem mândri de ceea ce suntem şi de ceea ce-au făcut strămoşii noştri pentru noi, viitorul lor?

Când a fost declarat duşman al poporului, care a trădat interesele naţionale şi a comis crime de război – cine i-a dat
această sentinţă? Numai nu românii. Cine a stat în spatele acestor declaraţii? – sigur nu au fost ei. Atunci de ce să
ascultăm vocea cuiva şi nu a noastră? De ce să nu fim noi stăpânii istoriei noastre – al poporului daco-român?

Astfel, să-i aducem un omagiu Mareşalului românilor, Ion Antonescu, - un mic gând bun i-ar ferici sufletul.

Cât va trăi poporul nostru îl va pomeni pe acest erou al neamului românesc. Având un loc de cinste alături de marii
ostaşi ai acestui neam: Burebista, Decebal, Alexandru cel bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vlad Ţepeş,
Iancu de Hunedoara, Mihai Viteazul şi alţi adevăraţi patrioţi ai românilor.

Doamne, păzeşte-ne pe noi românii!

22
BIBLIOGRAFIE

http://bisericasecreta.wordpress.com/

www.referat.ro

http://www.romfest.org/

http://www.ziua.ro/

http://worldcomunism.blogspot.com/ , date preluate din:

– Elie Wiesel, contra intereselor Romaniei, Teofil Ivanciuc, p.18

– Cronologie privitoare la membrii familiei regale. Cronologia se bazeaza pe cartile “Istoria

Romanilor de la origini pana in prezent” de Vlad Georgescu, ed. Humanitas, Bucuresti 1992

si “Monarhia in Romania 1866-1947″ de Ioan Scurtu, ed. Danubius, Bucuresti 1991, si pe

presa romana de dupa 1989<

– Zionism versus Bolshevism: A Struggle for the Soul of the Jewish People, nr. din 8

februarie 1920, al ziarului “Illustrated Sunday Herald”

– Numeroase surse din arhivele locale

– Secretul sabiei de foc, Radu Mihai Crisan, p. 56

– Săptămana Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 154

– Evreii din Romania (1939-1944), Dinu C. Giurescu

– A Study of History, 12 volume, Oxford University Press

– Surse evreieşti

– Rabinul Clujului Moshe Carmilly

– Ioanid, Carp

– Evreii din Romania (1939-1944), Dinu C. Giurescu

– Cercetarea are la bază: rapoarte oficiale ale armatei romane, articole din presa vremii,

jurnale personale ale oficialilor si civililor, mărturii, toate prezentate in eseul “Săptămana

Rosie” de Paul Goma

– Săptămana Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 94-96

– Săptămana Rosie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p. 164, 177, 219

http://www.worldwar2.ro/ , date preluate din:

23
Duţu A., Dobre F., Loghin L. Armata Româna în al doilea război mondial (1941-1945) - Dicţionar Enciclopedic, Editura
Enciclopedica, 1999

Scafes C., Şerbanescu H., Scafes I., Andonie C., Danila I., Avram R. Armata română 1941-1945, Editura R.A.I., 1996

Duţu A., Retegan M. Razboi şi societate vol. 1, RAO, 2000

Rotaru J., Burcin O., Zodian V., Moise L. Mareşalul Antonescu la Odessa, Editura Paideia, 1999

Giurescu C. România în al doilea razboi mondial, ALL Istoric, 1999

Valenas L. Memorialul Apocalipsei, Editura Saeculum, 2002

24