Originea Românilor

Capitolul I.
Originea românilor şi istoria ţărilor lor
I.1. Cartea Neagră a guvernării comuniste

Actuala guvernare e cea mai coruptă din toate cate s-au perindat la putere de
la 1990 încoace. Deosebirea dintre alte guvernări şi cea comunistă este că ea
se află la putere şi tot ea e abilitată să controleze, supravegheze, sancţioneze
abuzurile. Astfel, se creează impresia că organele de control sunt puse mai
degrabă să ia sub ocrotire şi să apere incălcările celor de la guvernare, nu să
le depisteze. Comuniştii mimează doar lupta cu corupţia: ei se declară
„luptători contra corupţiei”, dar contra corupţiei... altora.
CORUPŢIA STRANGULEAZĂ MOLDOVA. Potrivit organizaţiei nonguvernamentale

Transparency International (TI), R. Moldova e una dintre ţările cele mai corupte din
Europa, cele mai corupte instituţii fiind justiţia (au declarat 82% din chestionaţi), vama şi
organele de control (74%). Fiecare al patrulea cetăţean e nevoit să dea mită, mai ales
organelor de control, inclusiv celora care luptă cu... mita. Volumul total al mitei este de 6,1
la sută din veniturile oricărei afaceri. S-a constatat că aproape fiecare intreprindere este
vizitată de către structurile de control in medie de 35 de ori pe an. Corupţia in acest stat
est-european a devenit de stat - 90% din cetăţeni consideră că nu pot activa in economie
dacă nu dau mită. Numai pe parcursul unui an funcţionarii publici iau mite în valoare totală
de cca 1 miliard de lei, adică 1/3 din valoarea Bugetului de stat. Indicele corupţiei a crescut
in ultimii patru ani cu circa 200%. „Corupţia strangulează Moldova, a spus Pamela Hyde
Smith, fosta ambasadoare a SUA la Chişinău, şi este cauza principală a sărăciei din R.
Moldova".
Deşi guvernanţii se laudă că a crescut PIB-ul, nivelul de viaţă al populaţiei a scăzut

vertiginos. R. Moldova a ajuns cea mai săracă ţară din Europa. Şi cea mai coruptă. Ea mai
are şi conducerea cea mai incompetentă. Conform unui raport al Băncii Europene pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) R. Moldova ocupă ultimul loc din Europa după
calitatea guvernării.
„PEŞTELE DE LA CAP SE STRICĂ”, zice un proverb de-al nostru. Una dintre cele mai
prospere familii din această ţară sărăcită - nu săracă! - este familia preşedintelui Voronin.
Fiul lui Vladimir Voronin, Oleg, e cu adevărat un om cu capacităţi deosebite. El a
concentrat in mâinile sale aproape toată industria zahărului, aproape toate afacerile din
import, de cereale şi de panificaţie, cele din domeniul bancar, cele ale asigurărilor,
construcţiilor, businessului imobiliar şi turistic, ale prestărilor serviciilor pe Internet ş.a.m.d.
Orice persoană care incearcă să facă o afacere, dă de Oleg Voronin. El este

proprietarul (preşedinte al Consiliului de administrare) Băncii „FinComBank”, prin care
tăticul-preşedinte a obligat să-şi deruleze activităţile cei mai importanţi subiecţi economici
din republică, inclusiv instituţii ale statului. Dacă vreun exportator de grâu doreşte să
vândă cereale în afara republicii, el trebuie s-o facă doar prin intermediul firmelor
„Transline”, conduse de Oleg Voronin (conform deciziei guvernului din 20 iulie 2004).
Acest lucru s-a făcut şi la indicaţia ministrului Agriculturii, Dmitri Todoroglo, cumnatul lui V.
Voronin. Astfel, doar pentru intermedierea vânzării a 150 de mii de tone de grâu din
republică, firmele de expediţie au câştigat 750.000 de dolari (8 milioane 850 mii lei). Şi
asta - fără ca proprietarii acestora să mişte vreun deget.
O altă firmă a lui Oleg Voronin, SRL „Metal Market” (str. Hanceşti, nr. 79), se ocupă de
exportul de metale, cu preferinţă de la Uzina Metalurgică din Râbniţa, dar şi de importul
3
Capitolul I. Originea românilor şi istoria ţărilor lor
materialelor de construcţie din Germania, Italia, Ungaria. Firma „Construct-market", care e
tot a lui O.Voronin, are ca domeniu de activitate construcţia de case. Întreprinderea mixtă
„Transline Moldova-Ucraina”, controlată de acelaşi Oleg, se ocupă de organizarea
activităţilor de transport, comercializarea lemnului şi a fierului. Asociaţia „Zahăr” (Chişinău,
bd. Ştefan cel Mare, nr. 73), şi ea aparţinand lui O. Voronin, controlează Mafia Zahărului în
Moldova. Tot junele Oleg e proprietarul unei mari întreprinderi - Fabrica de zahăr din
Briceni, cumpărată la un preţ de nimic (costul ei real fiind de câteva zeci de milioane de
dolari) şi din care a vândut Uzinei Metalurgice din Râbniţa tot utilajul, ca metal uzat,
inclusiv şinele de la calea ferată din preajmă.
TATA ASIGURĂ ACOPERIREA POLITICĂ. (...) De altfel, familiei Voronin îi displac doar
istoria şi civilizaţia românilor, nu şi banii acestora. O. Voronin are mai multe firme în
Romania: „MSI Trading Ltd" (Iaşi, str. Moara de Foc); SC „Kaolin”-Impex SRLVaslui (or.
Vaslui, str. Călugăreni, L/9, ap. 5), „Daewoo” (firmă mixtă româno-moldovenească, cu
sediul în Chişinău, bd. Moscovei, nr. 11) ş. a. Tot la Iaşi junele Voronin pană relativ nu de
mult avea şapte depozite en-gros. Paradoxul, însă, e altul: banii româneşti ajunşi la
Chişinău stimulează antiromânismul tatălui comunist.
Restaurarea Mănăstirii Cărpiana a devenit pentru familia Voronin un procedeu de

estorcare şi spălare de bani, lucrările fiind supravegheate de cei care s-au declarat nu o
dată atei - Vladimir şi Oleg Voronin. Menţionăm că, la 3 mai 2004, V. Voronin a obligat toţi
agenţii economici din republică să doneze o cotă de 0,8-0,9 din venitul şi cifra de afaceri
anuală „pentru lucrările de reconstrucţie ale complexului monastic Căpriana”, pe un cont
deschis la „FinComBank”. Nimeni nu cunoaşte suma exactă acumulată, dar surse
competente afirmă că aceasta ar fi enormă, iar la Căpriana n-a ajuns nici a zecea parte
din ea.
Oleg Voronin şi soţia sa sunt un fel de „moşieri” in Chişinău: ei deţin numeroase

terenuri, dar şi mai multe imobile, case, apartamente etc. pe străzile I. Creangă (unde
domiciliază permanent), V. Alecsandri, 81 şi V. Alecsandri, 79, pe str. A. Mateevici (locul
unde s-a aflat fosta casă a lui Leonid Brejnev), pe str. Ciocârliei (unde deţine trei loturi de
pămant: două obţinute de la Primăria capitalei şi altul - cumpărat de la o persoană fizică)
ş. a. La ora actuală, familia Voronin ţinteşte să-şi insuşească Fabrica de băuturi alcoolice
„Aroma”, „Banca de Economii" ş. a. Se creează impresia că adevăratul stăpân al R.
Moldova e Oleg Voronin, iar tatăl său, preşedintele Voronin, îl ajută s-o mulgă cât mai
bine. Toţi businessmenii care au stat in calea afacerilor fiului preşedintelui au fost fie
inlăturaţi, fie aduşi la starea de faliment (prin controale aberante), fie arestaţi.
E adevărat că V. Voronin susţine că nu este la curent cu activităţile de business ale

feciorului Oleg. Dar la fel de adevărat e că averea lor este comună şi că domnul
preşedinte este cel care-i asigură fiului său acoperirea politică, pentru ca acesta să poată
aduna cat mai mulţi bani.
COMUNISTUL NR. 1. Vladimir Voronin nu seamănă deloc a fi un preşedinte „comunist”. In

timp ce preşedintele Chinei, Hu Jintao, a locuit la staţiunea balneară de la Karlovy Vari
intr-un apartament care costă 200 de dolari pe zi, preşedintele moldovean Voronin a stat in
apartamente al căror cost depăşeşte 1000 de dolari. La fel procedează Voronin şi atunci
când participă la diverse simpozioane şi intruniri, iar aceşti bani sunt plătiţi din buzunarul
ţării, adică al nostru al fiecăruia. Faptele nu ar fi atât de şocante dacă Voronin ar fi
preşedintele bogatei Elveţii sau emirul nu mai puţin bogatului Qatar, dar dansul reprezintă
una dintre cele mai sărace ţări din lume şi cea mai săracă ţară din Europa.
4
V. Voronin are un apartament cu patru camere intr-un bloc al fostei nomenclaturi
comuniste de pe str. S. Lazo din centrul capitalei. Se spune că, de la o vreme, el a inceput
să cumpere apartamentele de pe scara sa, ca să-şi lărgească spaţiul vital cât toate cele
cinci etaje ale imobilului. Locatarilor li se propun alte apartamente în alte zone ale oraşului,
iar când aceştia nu pot fi convinşi cu bani (un apartament de trei-patru camere în imobilul
respectiv costă intre 100 şi 200 mii de euro), preşedintele găseşte alte modalităţi pentru a-i
convinge... Deocamdată, e doar la jumătate, dar dacă mai câştigă un mandat, va reuşi să
procure şi restul casei.
De fapt, Vladimir şi Taisia Voronin nici nu prea locuiesc in apartamentul cu pricina.

Danşii s-au mutat la vila din pădurea Condriţa, situată la 39 km de oraş. Reparată capital
in timpul preşedinţiei lui Petru Lucinschi, în ultimii patru ani, acest bun al statului a devenit
un bun al familiei Voronin. Spaţiul prevăzut pentru vilă a fost lărgit cu încă 500 ha de
pădure, inconjurat cu un gard înalt de sarmă ghimpată - ca un adevărat lagăr de
concentrare -, Voronin mai construindu-şi pe acel teritoriu încă o vilă. Vila actuală şi
spaţiile auxiliare - pentru cele aproape o sută de slugi, bodyguarzi, ingrijitori şi dresori de
animale - au fost de două ori renovate şi modernizate. La această reşedinţă luxoasă,
„modestul” preşedinte comunist se comportă ca un boier feudal: ţine cai de rasă, pe aleile
parcului conduce în mare viteză motocicleta sa de lux, pentru care fiul Oleg a plătit 20.000
dolari, organizează petreceri pentru prietenii de partid, vila de la Condriţa semănând tot
mai mult cu cea de la Kunţevo, a lui Stalin, de unde acesta a condus in ultimii ani de viaţă
URSS-ul. Toate acestea se întamplă în pofida stipulărilor din statutul PCRM, conform
cărora preşedintele acestui partid, care e şi preşedintele statului, nu are dreptul să se
lăfăiască în lux sau să se dedea la un mod de viaţă incompatibil cu sărăcia în care se
zbate poporul. Popor, pe care Vladimir Voronin „îl conduce” spre viitor din beciurile pline cu
butoaiele de zaibăr de la Condriţa.
Vladimir Voronin este un român rusificat, numele sau real fiind Cioară (in rusă =
vorona). Din C.V.-ul său aflăm că s-a născut la 25 mai 1941, într-un sat din raionul
Dubasari. Studii: liceale la "tehnicum cooperatist" din capitala republicii, apoi Institutul
Industriei Alimentare de la Moscova şi Academia de Ştiinte Sociale de pe lânga CC al
PCUS, în final absolvind cursurile Academiei MAI a URSS. A fost crescut şi pregătit să
devină un "cadru de rezervă" al Moscovei, care i-a urmărit şi dirijat întreaga carieră
profesională şi politică. După un scurt directorat al unui combinat de panificaţie,
ascensiunea sa inseamnă: preşedintele Executivului raional Ungheni, prim-secretar al
Comitetului de partid Bender (Tighina) si apoi ministru al Afacerilor Interne, cu grad de
general-maior. Activitatea parlamentară: deputat în Sovietul Suprem al RSSM (1980-
1990); din martie 1998, deputat in Parlamentul Moldovei, membru al Biroului Permanent.
În 2001 este ales preşedinte al Republicii Moldova, din partea Partidului Comuniştilor, al
carui lider era.
Comunistul KGB-ist a devenit repede un capitalist notoriu, el şi fiul său Oleg, împreună
cu alţi apropiaţi, conducând o adevărată mafie a zahărului, alcoolului şi tutunului, cu o
reţea de firme în Basarabia, România, Elveţia şi Gibraltar. În acţiunile sale, începând din
1997, a fost sprijinit de China si Cuba, prin bunuri şi bani, cu acordul Moscovei. Aşa se
explica faptul că, în anul 2000, planul de "federalizare", atribuit lui E. Primakov, găseste în
Voronin un adept perfect, proiectându-l spre cea mai inalta funcţie în stat. Printre altele,
acest truc de sorginte sovietică însemna pierderea Transnistriei şi oficializarea Găgăuziei,
soluţie dragă Moscovei.
Tovarăşul Voronin, deputat în Parlamentul basarabean, preşedintele Partidului
Comuniştilor, în plenul Parlamentului de la Chişinau, în ziua de 29 septembrie 2000,
a proferat grave insulte drapelului de stat al ţării, tricolorul, etichetându-l ca fiind
"fascistskii flag" (drapel fascist). Cu toate că MAE (din România) "a luat nota cu
5
indignare de afirmaţiile defaimatoare la adresa drapelului naţional" şi ca Art.203/2
din Codul Penal al R. Moldova prevede pentru "profanarea simbolurilor naţional-
statale ale Republicii Moldova şi altor state", pedepsirea persoanelor cu funcţii de
răspundere este privarea de libertate (3-7 ani), sau cu o amendă de până la 80 de
salarii minime şi cu destituirea din funcţie, Vladimir Voronin n-a patit nimic!
Victoria comuniştilor în alegerile din R. Moldova (50,2% din voturi) n-au constituit o
surpriza pentru analiştii politici. Se prefigura astfel "axa Moscova-Minsk-Kiev-Chişinău",
ceea ce-i convenea de minune lui Ion Iliescu, ce se lansase în cursa pentru al treilea
mandat prezidenţial ("curat constituţional", vorba lui Pristanda), sprijinit de preşedintele
Rusiei, V. Putin. După ce Vornin a luat frâiele Basarabiei, România lui Iliescu putea deveni
un "stat-tampon" între fosta URSS si NATO, date fiind "bunele relaţii cu Rusia" preconizate
de cei doi rusofoni.
N-au mai trecut decât câteva luni de la inscăunarea lui Voronin şi iată că acesta
începea "războiul" cu limba română. Primul atac, la adresa Teleradio Moldova, prin care se
interzicea denumirea "română" a limbii vorbite! Al doilea, se referă la ministrul
Învăţământului, comunistul Ilie Vancea, acuzat că nu face nimic pentru întroducerea în
programa de studii a limbii moldoveneşti şi a Istoriei Moldovei, în locul Istoriei Românilor.
Al treilea atac se îndreaptă împotriva actului de reactivare a Mitropoliei Basarabiei,
permanent nedreptăţita, afirma P.F. Teoctist, Patriahul Bisericii Ortodoxe Române, şi, în
această situaţie, nevoită să apeleze la instanţele de judecată interne şi internaţionale, care
i-au dat câştig de cauză!" Preşedintele Voronin a incercat să intervina în procesul de la
CEDO (Strasbourg), dar fără succes, pe el deranjându-l chiar utilizarea cuvântului
Basarabia, ce desemneaza o unitate administrativă care nu există"! Tot el afirma ca aşa-
zisa Mitropolie a Basarabiei este o "formaţiune schismatică în cadrul Mitropoliei Moldovei",
care ţine de Patriarhia Moscovei.
De la limba moldoveneasca la oşti ruseşti
Dincolo de marile probleme economico-sociale cu care se confrunta ţara (o treime din
"oamenii muncii" sunt plecaţi peste hotare să-şi câstige pâinea), preocuparea preşedintelui
Voronin este limba româna şi istoria românilor, uitând de democraţie, nivel de trai şi, mai
ales, de lupta anticorupţie (cu ea laudându-se în campania electorală). Acum ţinea morţis
ca alături de limba moldovenească sa fie oficializată limba rusă, ca o chestiune prioritară a
guvernarii de sub conducerea sa.
I-au venit in ajutor tot felul de pseudo-istorici si lingvisti, printre care cel mai notoriu se
cheamă Vasile Stati, care, dupa ani şi ani de "studiu", publica in 2003, la Chişinău, un
DICŢIONAR MOLDOVENESC-ROMÂNESC, având girul Ministerului Culturii al Republicii
Moldova. Autorul (autorii?) recunoaşte comunitatea originii şi a structurilor gramaticale ale
limbilor romanice de rasarit, ferindu-se să spună limba română (ca în epoca sovietica), şi
nu accepta existenţa subdialectului moldovean al limbii noastre. Este perioada când
anumiţi lingvisti se străduiau să descopere "autonomia" limbii moldoveneşti faţă de limba
româna. Şi n-au gasit-o! A aflat-o "lingvistul şi istoricul" V. Stati, care găseste vreo 19.000
de cuvinte şi forme, care-i dau dreptul să afirme că asta-i limba moldovenească, încercând
să transforme un subdialect din limba literară româna, într-o altă limbă. Adevăraţii
specialişti din Basarabia, precum Ion Barbuţă, directorul Institutului de Lingvistica din
Chişinău, acuzând aceasta aparişie, spunea că "nici sub Stalin nu a indrăznit nimeni să
publice un dicţionar bilingv român-moldovenesc", dar admitea că-i vorba de o încercare
cvasi oficială, prin care moldoveneasca sa fie "mai uşor de înlocuit cu rusa"!
Socotit unul dintre cei mai mari duşmani ai istoriei românilor şi ai limbii române, acest
Stati, fost deputat (1994-1998), din partea Partidului Democrat Agrar, de sorginte
comunistă, a fost pus la punct chiar de Academia de la Chisinau, dar "opera" sa a dat apă
la moara rusofonilor basarabeni, printre care se numară, bineinteles, şi V. Vornin.
Atitudinea preşedintelui, încă înainte de apariţia acestei mistificări istorico-lingvistice, a
generat, printre altele, Marea Adunare Naţionala de la Chişinău (de la 9 ianuarie până în
aprilie 2002), cu aproape 100.000 de participanţi, un adevărat maraton mediatizat în toată
6
lumea, in favoarea românismului moldovenesc, impotriva comunizării ţării, cerându-se
organizarea de alegeri anticipate. In fruntea acestei mişcări populare de o neintâlnită
amploare s-a aflat Partidul Popular Crestin Democrat (PPCD), condus de Iurie Roşca,
sprijinit şi de alte forţe politice şi profesionale naţionale şi democratice, printre care elevi,
cadre didactice, studenţi şi ziarişti; greva angajaţilor Companiei de Stat Teleradio Moldova
consona cu revendicările manifestanţilor.
La toate acestea, preşedintele moldovean declara că "in spatele lor, în afară de
interesele mafiote şi ale structurilor corupte, se află interesele unei ţări vecine - România".
Mai mult, "Acestea sunt interese naţionaliste şi unioniste", iar PPCD, care a organizat
protestele, "este capabil doar de un singur lucru: să distrugă şi să fure"! Şi, parcă il aud pe
Ion Iliescu, chemându-i pe mineri împotriva hoardelor fasciste din Piaţa Universităţii. Zicea
Voronin: "Aceştia sunt neo-fascişti, mai exact - naţional-fascişti. La baza activităţii lor nu
există nimic constructiv. Scopul lor principal este să dărâme, să distrugă stabilitatea
Republicii Moldova. Toţi membrii fracţiunii lor parlamentare sunt cetăţeni ai României. Ei
toţi pledează pentru unirea Moldovei cu România".
PREMIERUL VASILE TARLEV, care e al treilea în lista comuniştilor la alegeri, nu rămane

nici el prea mult in urma familiei Voronin. E celebru cazul cu gestionarea frauduloasă, de
către Tarlev, pe când era director la Fabrica „Bucuria", a 2.500.000 de dolari. Când e
intrebat ce a făcut cu banii, premierul o face pe „niznaiul".
V. Tarlev şi ruda sa Petru Tarlev sunt responsabili pentru criza pâinii (care n-a mai
ajuns să coste 16 bănuţi, cum au promis comuniştii in 2001, ci s-a scumpit şi mai mult) şi
de situaţia critică de la „Franzeluţa” SA, generată de afacerile ilicite la achiziţionarea făinii.
Premierul Tarlev e vinovat şi de gestionarea frauduloasă a mijloacelor financiare din
Fondul de rezervă al guvernului. Tot el a împărţit sute şi mii de hectare dintre cele mai
bune pămanturi din republică pentru case particulare. Ne referim la Hotărarea semnată de
Tarlev şi Todoroglo de a elibera 33,2 ha din cadrul Complexului experimental al Academiei
de Ştiinţe şi a le oferi unor doritori de a-şi face castele, cei mai mulţi - oaspeţi de pe alte
meleaguri la Chişinău. Din aceeaşi categorie de incălcări face parte instrăinarea, in 2002,
a cca 24,8 ha de pădure din fondul „Moldsilva” pentru construcţia vilelor de către angajaţii
Cancelariei de Stat.
Exemplele de mai sus sunt doar cateva dintre abuzurile strigătoare la cer ale celora
care ne conduc. Ii vom lăsa să ne mai fure incă patru ani?! Sau la 6 martie 2005 le vom
spune: „Ajunge!”?
Să ne facem dreptate la 6 martie 2005. Votaţi contra corupţiei comuniste!
După N.Dabija (Literatura şi Arta) şi Evenimentul Zilei
Da…, scumpul nostru scriitor, Nicolae Dabija, a strigat in 2005 (ceea ce a rămas
valabil şi pentru perioada imediat următoare, după 2005 incoace ), dar a fost mai mult in
gol. Să vedem ce se va intâmpla şi în 2009. Până acuma “dragul” preşedinte al republicii,
V.Voronin, a arătat nu o singură dată că e “demn” de postul pe care îl ocupă. Această
şansa i-a fost dată de popor, din păcate. Eu zic, că nu este cazul de a privi liniştit la ceea
ce se întâmplă în R. Moldova, ci de contribuit cu ceva (cu orişice) pentru “lecuirea” acestei
boli, care este ideologia comunistă unită cu cea ţaristă.
Nu e nevoie să permitem unor “nesimţiţi” să ne îngreuneze urechile cu tot felul de

prostii pe care, e clar că le-a născocit conducerea atât ţaristă cât şi cea a URSS-ului, cea
din urmă insistând mai cu forţă. Ceea ce a spus B.Shaw cu ceva timp in urmă e actual
7
pentru micul nostru “stat”: - “Oameni, straduiţi-vă să aveţi ceea ce iubiţi. Luptaţi din
răsputeri, în caz contrar va trebui să iubiţi ceea ce vi se va da.”
Nu demult, V.Voronin a spus că noi suntem moldoveni (ceea ce nu neagă nimeni, doar
că facem parte din poporul român, asta el nu poate şti, fiindcă e comunist) şi că avem o
limbă moldovenească (iaraşi o mare snoavă băgată in capul oamenilor care, din păcate,
nu au “carte”).
Deci,să incepem…
I.2.Vlahii
Vlahii (sau valahii), sunt populaţiile romanizate din Europa Centrală şi Răsăriteană:
românii, aromânii, istroromânii şi meglenoromânii, dar de la crearea statului modern
român, acest termen este folosit de obicei pentru a-i desemna pe românii (în sensul larg al
cuvântului) care locuiesc la sud de Dunăre (excepţie fac românii din Dobrogea).Ei sunt
descendenţii coloniştilor romani sau a populaţiei locale romanizate dacice, tracice şi iliri.
Valahii din Moravia şi vlahii din Croaţia (unde vlah înseamnă şi sârb ortodox pe
teritoriul croat) sunt românii slavizaţi (excepţie fac în Croaţia istroromânii care nu au fost
slavizaţi). Regimul comunist din Serbia şi din Bulgaria a folosit cuvântul "vlah" pentru a
crea impresia că românii de acolo sunt o naţiune diferită de românii din România. Această
strategie de deznaţionalizare a românilor a fost întâlnită şi în Basarabia, unde s-a
implementat ideea că românii de acolo, numiţi "moldovani" sunt diferiţi de moldovenii de
peste Prut şi în consecinţă, nu ar aparţine naţiunii române.
Etimologie
Vlahii sunt urmaşii tracilor. Din păcate, în prezent nu sunt recunoscuţ ca minorităti
naţionale în Grecia, Bulgaria şi Albania, unde sunt lipsiţi de dreptul la educaţie în limba
maternă şi sunt supuşi unui proces de asimilare forţată.
Dacii şi vecinii lor-Cassius Dio, Istoria romană, LI, 22,6 : ...dacii locuiesc pe ambele
maluri ale Istrului. Dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu-lângǎ ţara tribalilor - ţin cu plata
birurilor de Moesia şi se numesc moeşi, afară de cei asezaţi foarte aproape de tribali. Cei
de dincolo poartă numele de daci, fie ca sunt geţi, fie cǎ sunt traci din neamul dacilor, care
locuiau odinioarǎ în Rhodope.
Răscoala Asǎneştilor din 1185- relatarea lui Niketas Choniates: Împăratul Isaac
Anghelos (1185-1195) [...] zgârcindu-se să cheltuiască pentru serbările de nuntă din banii
vistieriei, îi aduna fără cruţare din propriile ţinuturi; şi a jecmănit, din meschinărie, şi alte
oraşe din părţile Anchialosului, pe furiş, dar mai ales şi i-a făcut sieşi şi romeilor duşmani
pe barbarii din Muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar acum se
cheamă vlahi. Aceştia, încredinţaţi de inaccesibilitatea ţinutului în care locuiau şi bizuindu-
se pe fortăreţele lor, care sunt şi foarte numeroase şi ridicate pe stânci abrupte, s-au
sumeţit şi altădată împotriva romeilor [...]După ce misienii au început să acţioneze făţiş ca
nişte răzvrătiţi [...] La început vlahii se codeau şi fugeau de răscoala la care erau împinşi
de Petru şi Asan [...]
Originea numelui este germanică: aceiaşi origine duce la cuvintele "welsh" şi "valloon"
în alte părţi ale Europei. Popoarele slave au folosit iniţial numele de valahi în general în
legătură cu toate popoarele romanice. Mai târziu, înţelesul cuvântului s-a schimbat. De
8
exemplu, Italia în limba poloneză este numită Włochy. Termenul a fost la început un
exonim, în timp ce vlahii foloseau diferite cuvinte derivate din romanus pentru a se numi
pe ei înşişi: rumâni, rumâri, armâni, arumâni, etc.
Populaţiile vecine cu care aromânii au venit in contact folosesc, de obicei, pentru a-i
denumi, termenul generic de Vlahi, dar în două variante: Belivlasi (,,români albi), denumire
intrebuinţată de bulgari (care îi contrapun astfel românilor care traiesc in nordul Dunarii -
Caravlasi sau Cerni-vlasi, adică români negri) şi Kutzovlahi, denumire uzitată de către
greci, despre a carei semnificaţie şi origine există mai multe ipoteze. Vom aminti trei dintre
acestea:
a.) pentru cei mai mulţi dintre cercetători, ar fi vorba despre o denumire peiorativă -
români şchiopi, denumire care poate fi regasită şi in operele cronicarilor Miron Costin,
Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino.;
b.) ,,kutzo deriva din turcescul ,,kucuk (=,,mic), apelativul fiind folosit pentru a-i
desemna initial pe locuitorii ,,Micii Vlahii, in opozitie cu ,,Marii Vlahi (locuitorii Vlahiei Mari,
adică Tesalia secolelor al XII-lea si al XIII-lea);
c.) P.S. Nasturel propune recent etimonul turcesc ,,koc (=,,berbec), deoarece era vorba
despre o populaţie formată în general din păstori nomazi. Un etimon satisfăcător, cel puţin
din punct de vedere semantic.
Astfel, in limbile balcanice, cuvântul Vlah devine sinonim cu cel de păstor nomad, dar
este interesant de observat cum s-a trecut de la sensul originar al cuvântului la sensul
etnic (după cum arată Matilda Caragiu-Marioteanu şi Theodor Capidan).
• Ungro-Valahia, mai târziu Valahia ("Ţara Românească") – între Carpaţii

Meridionali şi Dunăre
o Vlaşca - în sudul Munteniei
o Valahia Mică ("Oltenia") – la vest de râul Olt
o Valahia Mare ("Muntenia") - la est de râul Olt
• Moldo-Valahia ("Moldova") – între Carpaţii Răsăriteni şi Nistru
• Vlahia de Sus – în Epir
o Moscopole
• Vlahia Mare ("Megale Vlachia") – în Tesalia
• Vlahia Mică – în Etolia, Acarnania, Dorida, Locrida
• Valahia Veche ("Stara Vlaška") – în sud-vestul Serbiei
• Valahia Albă – în Moesia
• Valahia Neagră ("Morlachia") - în Dalmaţia şi sudul Bosniei.
• Valahia Sirmium – pe râul Sava
• Valahia Moraviană ("Valašský") – în Munţii Beskidy din nord-estul Cehiei
Oamenii
Românii (Cunoscuţi de asemenea şi ca Daco-Români, vorbind limba română) trăiesc
în:
• România – 20,5 milioane,

• Republica Moldova – 2,8 milioane.
Ca minorităte naţională trăiesc în:

9
• Ucraina – 409.000 – în sudul Basarabiei, în nordul Bucovinei şi în
Maramureşul de nord.
• Serbia – 75.000 (30.000 în Voievodina, dar cea mai importantă comunitate
este cea a vlahilor din Timoc şi Morava, lipsită de cele mai elementare
drepturi naţionale. Numărul acestor români este estimat la aproximativ
250.000 persoane),
• Bulgaria - mai ales în Timocul de est şi în lunca Dunării.
• Ungaria – 10.000
Aromânii (vorbind limba armânească) trăiesc ca minorite naţională în:
• Grecia – mai ales în Munţii Pind,

o Notă: guvernul Greciei nu recunoaşte nici o diviziune etnică, aşa ca
nu exista nici o statistică exactă
• Republica Macedonia – 9.695 (0.5% din totalul populaţiei),
• Albania – între 10.000 şi 40.000,
• România – aproximativ 27.000 (recensământ 2002), în relitate peste
100.000, în special în Dobrogea,
• Bulgaria
Meglenoromânii (vorbind limba meglenoromână) trăiesc în nordul Greciei (aproximativ

3000) şi Macedonia (aproximativ 2000).
Istroromânii (vorbind limba istroromână) trăiesc în peninsula Istria din Croaţia de azi,
numărând aproximativ 1.000 - 1.500 de oameni.
Cultura
La fel ca şi limba, legăturile culturale dintre vlahii nordici (românii) şi vlahii sudici
(armânii) au fost rupte până în secolul al X-lea şi de atunci au fost influenţe culturale
diferite:
• Cultura română a fost influenţată de slavi şi mai târziu de unguri şi de

germani (mai ales în Transilvania). În secolul al XIX-lea a apărut o
importantă deschidere către Europa occidentală fiind strânse în special
legăturile culturale cu Franţa.
• Cultura aromână dezvoltată mai întâi ca o cultura pastorală, mai târziu a fost
influenţată de culturile bizantină şi greacă.
Religia
Religia vlahilor este predominant creştin ortodoxă, dar sunt unele regiuni unde sunt
catolici şi protestanţi (în Transilvania), iar unii sunt musulmani (foşti convertiţi din Grecia,
trăind în Turcia de la schimbul de populaţie din 1923).
10
I.3.Evul mediu
În condiţii favorabile pe plan internaţional, fără de amestecul ungar şi ameninţarea
tătarilor, în secolul XIV au luat naştere la sud şi est de Carpaţi, statele româneşti de sine
stătătoare, Valahia Maior (Muntenia) şi Valahia Minor (Moldova). Acest lucru a deschis
calea unei vieţi politice a provinciilor româneşti, care va fi ilustrată de-a lungul istoriei prin
mari valori create într-una sau într-alta dintre acestea şi unei afirmări internaţionale.
Deplasarile permanente ale populaţiei dintr-o provincie într-alta, migrările dintr-o parte
într-alta determinate de condiţii socio-politice, precum şi legăturile economice, politice şi
culturale puternice, au înlesnit existenţa unităţii etnice româneşti, au făcut ca românii din
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova să aibă tot mai acut conştiinţa faptului că
alcătuiesc un singur popor, cu origine comună şi trăsături etnice şi spirituale identice.
Ameninţările din afară, care nu mai conteneau, au facut ca din zorii vieţii statale domnitorii
români să ducă o politică ce se credea că poate asigura o stabilitate statului ce evolua, că
poate întări legăturile şi poate conduce treptat la unirea ţărilor româneşti într-un singur stat
unitar şi independent.
Începând cu secolul XIV mulţi conducători politici au inceput să-şi dea seama că
apărarea ţărilor româneşti se putea face doar prin alianţe solide. Schimbarea orientării
politice a uneia dintre acestea putea influenţa şi chiar modifica politica celorlalte două ţări.
Acţiunile întreprinse de Mircea cel Batrân în Moldova, Alexandru cel Bun in Muntenia,
Iancu de Hunedoara atât în Transilvania cât şi în Moldova, cele întreprinse de Ştefan cel
Mare, şi cele întreprinse de Ioan Voda cel Cumplit în Muntenia, de Mihai Viteazul în
Transilvania şi Moldova, au avut acelaşi ţel: asigurarea cooperarii militare a ţărilor surori
prin impunerea ca domnitori a unor aliaţi fideli. Acest lucru a avut urmări importante în
ceea ce priveşte crearea statului unitar, dat fiind elementul etnic comun al românilor.
Cu cât ameninţarea din afară era mai mare cu atât eforturile de unire deveneau mai
puternice.
Alianţele politice şi militare ale Ţărilor Române din secolele XIV şi XV au dus către
mijlocul secolului al XV-lea la o reala unire a forţelor, şi au dat naştere până în secolul XVI-
lea ideii reconstituirii vechii Dacii, prin aducerea sub o conducere unică a întregului spaţiu
românesc. Mihai Viteazul a fost acela care a reuşit sî facî aceasta idee viabilă, chiar dacă
pentru scurt timp, dând un scop precis celor care l-au urmat. Sub domnia sa cele trei ţări
româneşti s-au unit, el intitulându-se: "domn al Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei".
Faptele politice intreprinse de Mihai Viteazul s-au dovedit a avea o importanţă majoră.
Ele au trezit conştiinţa românească şi au lăsat urme durabile; ele au îdemnat generaţiile ce
i-au succedat să creeze un stat unitar şi independent, iar eroul de la Calugareni s-a
transformat în simbol al unităţii naţionale.
Poporul român a folosit răstimpurile de pace pentru a-şi dezvolta cultura; acest lucru i-a
dat tăria de a-şi afirma dreptul la existenţă. După ce statele slave sud-dunărene şi Bizanţul
au căzut sub dominaţia otomană, şi până la ridicarea Rusiei, Ţările Române au fost în
avangarda apărării creştinătăţii ortodoxe , fiind un scut al Bisericii Răsăritene şi al tradiţiilor
acesteia. Învăţaţii greci şi slavi care au trăit in Ţările Române au dus o activitate susţinută
de promovare a literaturii bisericeşti. Ajutaţi fiind de domnitorii români si de familiile
11
nobililor români, aceştia au tipărit carţi bisericeşti, care au pătruns în partea de sud a
spaţiului dunărean, şi au contribuit prin credinţa lor proprie la conştiinţa naţionalităţii.
Ţările Române au dus mai departe tradiţia culturală a Imperiului Bizantin. Unii dintre
domnitorii români au fost conştienţi de aceasta misiune şi au acţionat ca atare. Neagoe
Basarab, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu s-au considerat succesori
de drept ai tradiţiei bizantine. În această postură, ei şi-au asumat rolul de protectori ai
Bisericii Ortodoxe şi de continuatori ai faptelor împăraţilor Bizanţului. Întreaga lor domnie a
fost nutrită de acest gând; toate faptele lor au fost rezultatul acestei conştiinţe. Ei au
întrodus la curţile domneşti splendoarea şi ceremonialul din anturajul împăraţilor
Bizanţului. Din primele momente de existenţă ale statului român, cancelariile timpului şi-au
luat ca model Bizanţul.
Operele de artă româneşti - picturile şi arhitectura medievale - sunt pline de

originalitate. Arta românească s-a dezvoltat atât graţie tradiţiei cât şi prin cunoaşterea artei
ţărilor vecine; aceasta a îmbinat în mod fericit elemente ale tradiţiei locale cu cele datorate
Bizanţului, slavilor din sud şi Europei occidentale. Vastele relaţii economice, politice şi
culturale dintre Ţările Române şi celelalte state au favorizat răspândirea culturii medievale
româneşti în străinătate, şi au permis să participe activ la dezvoltarea culturii europene.
O nouă situaţie internaţională se configurează în sud-estul Europei la finele secolului al

XVII-lea, odată cu slăbirea treptată a Imperiului Otoman şi sporirea puterii Imperiului Rus
şi a Imperiului Austriac. Poarta Otomană, în vederea încetinirii procesului de eliberare a
Ţărilor Române, dată fiind cucerirea de către Imperiul Austriac a Transilvaniei, Banatului şi,
temporar, a Olteniei, a instaurat regimul fanariot, sperând că prin aceasta să-şi păstreze
dominaţia asupra Munteniei şi Moldovei. Regimul fanariot nu a însemnat doar o încercare
de a reduce dreptul la autonomie al Principatelor din sud-estul Carpaţilor, dar şi o politică
reformatoare, cel puţin sub unii dintre domnii fanarioţi, o politică de adaptare a societăţii
româneşti la noile condiţii şi de dezvoltare a culturii neoelenistice, deopotrivă cu mişcarea
culturală românească. În Transilvania şi Banat au apărut şanse de progres, chiar dacă
stăpânirea habsburgică era acolo.
Dezintegrarea structurilor feudale de pe întreg teritoriul României, începută de pe la

jumătatea secolului al XVIII-lea, a adus cu sine o şi mai evidentă dezvoltare a relaţiilor de
producţie capitaliste şi apariţia naţiunii române moderne, afirmarea conştiinţei şi idealurilor
naţionale. În plan cultural, Şcoala Ardeleană a fost aceea care a trezit conştiinţele prin
glorificarea trecutului şi prefigurarea unui viitor prosper nu numai în Transilvania ci pentru
toţi românii. În plus, marea răscoală a ţăranilor transilvăneni din 1784, şi în special
revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, nu au reprezentat episoade
sporadice, ci momente marcante de istorie naţională, fundamentul dezvoltării istorice, care
au condus la prăbuşirea feudalismului şi crearea statului modern român.
Secolul XIX a înregistrat apusul epocii fanariote şi începutul unui proces ireversibil de
modernizare. Secolul XX-lea a arătat că poporul român poate fi delimitat într-un singur
stat. Dar, totuşi, până la urma Marile Puteri decid soarta celor mai mici.
12
I.4.Istoria Moldovei
În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci. Numele ţării, de Moldova, vine de la
râul cu acelaşi nume, pe valea căruia s-a format primul nucleu al noului voievodat. Există
mai multe teorii asupra originii numelui de Moldova. Potrivit cronicilor numele râului ar veni
de la Molda căţeluşa voievodului Dragoş. Istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C.
Giurescu sunt de părere că numele de Moldova vine de la molid. O altă teorie susţine că
numele său derivă de la cuvintele din limba dacică (nescrisă pâna in prezent) molta (adica,
"multum" din latina) şi dava (cetate), sau "aqua" (acva-ava-apa - apeDUCT. De la care
vine numele de MU DAVA (vezi "Moldova" veche şi nouă de la Dunăre).
Potrivit Enciclopediei Cugetarea sub denumirea de Moldova este cunoscută şi de

străini, care au mai numit-o şi Bogdania, după numele voievodului Bogdan I Întemeietorul
şi chiar Ruso-Vlahia, prin analogie cu Ungro-Vlahia, Muntenia. De asemenea, Muntenia
mai era numită şi Valahia Maior, iar Moldova, Valahia Minor. În Evul Mediu, Moldova era
împărţită în Ţara de Sus şi Ţara de Jos, la care se adaugă şi Basarabia veche (Bugiacul
turcesc), ce se crede că a aparţinut iniţial Munteniei. Scaunul ţării a fost pe rând la Baia şi
Siret (sec. 14), Suceava (sec. 15) şi Iaşi (din sec. 16).
Istoria timpurie
Originile latine ale Moldovei se trag din perioada de ocupaţie romană a Daciei şi
litoralului Pontic pâna la Olbia (în zilele noastre România, Bulgaria si Ucraina de sud-vest
pe care s-a format o nouă cultură prin romanizarea de către coloniştii romani a populaţiei
locale. După ce Imperiul Roman s-a retras de pe o parte din teritoriu, iar trupele sale au
părăsit regiunea în 271 d.Hr., o multime de popoare migratoare au trecut prin această
regiune, ca: hunii, goţii, slavii. În secolul XIII, Ungaria şi-a extins influenţa în această zonă
şi a creat nişte fortificaţii în apropierea râului Trotuş (în România de azi) şi în zona
Neamţului (Baia sau Můlda) din cauza deselor invazii tătare. În urma acţiunii voievodului
Dragoş, venit din Maramureş, regiunea a intrat sub influenţa ungurească, până ce a venit
Bogdan I în 1359- 1363, tot din Maramureş, şi i-a înlaturat pe urmaşii lui Dragoş.
Istoria medievală
Moldova în cea mai mare întindere a ei (sec. XV), era cuprinsă între: Munţii Carpaţi
(hotarul cu Transilvania), Nistru (la nord şi est), Marea Neagră, Dunăre, Siret şi Milcov
(hotarul cu Muntenia sau Ţara Rumânească de mai târziu). Pe vremea lui Bogdan I,
Moldova nu depăşea ţinutul dintre râurile Moldova şi Siret. Urmaşii săi şi-au întins
stăpânirea mai ales spre sud şi est, astfel încât Roman I, se putea intitula „Domn de la
munte până la mare”. Alexandru cel Bun a stăpânit ţara întreagă, cu excepţia sudului
13
Basarabiei de la Dunăre cu Chilia şi partea de dincolo de Trotuş, dar şi a Ţinutul Putnei, pe
care le va lua Ştefan cel Mare de la regatul Ungar si Muntenia.Sub Ştefan cel Mare, nepot
al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş din Muntenia, Moldova a ajuns la
întinderea şi puterea ei maximă. Cel mai cunoscut domnitor moldovean, Ştefan cel Mare,
împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat împotriva invaziilor turceşti, Regatelor
ungar si polonez, ca şi celor tătare. Ştefan a luptat în 36 de bătălii majore, terminând doar
două, nedecis (Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara cu pierderi
foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci când un domnitor pierdea o luptă în propria
ţară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, şi pleca în pribegie). La sfârşitul domniei
sale, independenţa Moldovei era nesigură. Urmându-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai
mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit. În aceste condiţii,
Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al
Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lângă plata tributului către Imperiul
Otoman şi mai apoi intervenţia în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităţilor otomane,
Moldova a trebuit să sufere şi numeroase invazii turceşti, tătăreşti, şi ruseşti. Dintre domnii
care i-au urmat lui Ştefan cel Mare, s-au evidenţiat: Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu,
Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir.
Petru Rareş, Bogdan al III-lea şi Ştefan cel Mare — frescă de la Mănăstirea Dobrovăţ
Expansiunea rusească
În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile
deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria către Imperiul Rus. Prin extindere,
Basarabia (numită aşa după numele domnitorului Basarab I) a fost anexată şi mai târziu
înglobată în Imperiul Rus, după războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la Bucureşti
din 1812. După înfrângerea ruşilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris
stipula ca Moldova (şi Valahia) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri
străine care au semnat tratatul de retrocedare a Sudului Basarbiei către Moldova, adică a
regiunilor Ismail, Bolgrad, şi Cahul. În 1859 Principatul Moldovei s-a unit cu Ţara
Românească, prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate, în persoana lui
Alexandru Ioan Cuza, punând astfel cărămida de temelie a statului modern România. Prin
Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul
Basarabiei către Imperiul Rus.
Marea Unire
Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul
Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului
război mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaţionale a
principiului autodeterminării naţionalităţilor.
14
Al doilea Război Mondial

În final, în 1940, România a pierdut teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, după
ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia,Bucovina de
nord şi Ţinutul Herţa. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică
parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Restul a fost oferit RSS
Ucraineane.
Prin Dictatul (Arbitrajul) de la Viena, Romania acceptă în august 1940 să cedeze

Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanţiilor de securitate germano-
italiene. De asemenea, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost cedat Bulgariei. Pentru a
recupera teritoriile ocupate de URSS, România a intrat în cel de-al doilea război mondial
de partea Puterilor Centrale în iunie 1941.
În timpul celui de-al doilea război mondial, se reuşeşte eliberarea Basarabiei care a
fost făcută de Ion Antonescu, când a dat celebrul îndemn "Ostaşi, Vă ordon, treceţi
Prutul!", însă a durat numai trei ani, deoarece la 23 august 1944 armata sovietică a
ocupat-o pentru a patra oară.
La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor

istorice şi al armatei, a destituit dictatura lui Antonescu şi a pus armata României de partea
Aliaţilor. România a luptat greu în bătăliile cu germanii din Transilvania, Ungaria şi
Cehoslovacia.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvania a revenit României,
dar Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au fost
pierdute. RSS Moldova a devenit independentă abia în 1991, sub numele de Republica
Moldova.
Cronologie
• Oraşe atestate documentar pe teritoriul viitorului stat Moldova: 940/965 - Cetatea
Albă (Maurocastro), 1174 - Bârlad, 1241 - Baia, cca. 1274 - Chilia, 1310 - Hotin,
1340 - Siret.
• 1164 - Nicetas Choniates scrie în cronica bizantină despre locuitorii de "la hotarele
Galiţiei".
• 1241 - Năvălesc tătarii între Carpaţi şi Nistru.
• 1300 - O pecete cu inscripţia "civitas Moldavia" (în limba latină) atestă existenţa
oraşului Baia.
• 1310 - Sunt cunoscute aşezările Ţeţina (la vest de Cernăuţi) şi Hotin (sediu
episcopal catolic).
• 1325 - Românii moldoveni de pe teritoriul viitorului stat Moldova luptă alături de
poloni, ruteni, şi lituanieni împotriva margravului de Brandenburg.
• 1326 - O oaste de "walachi" îl ajută pe regele Wladislav Lokietek.
• 1343 - Voievodul maramureşean Dragoş, trimis de regele ungur îi bate pe tătari şi-i
alungă peste Nistru.
• 1345 - Sunt atestate documentar mănăstirile franciscane de la Baia, Siret şi
Cosmin.
• 1350 - La Botoşani colonia de armeni de aici îşi construieşte prima biserică.
15
• 1352/1353 - Regele Ludovic organizează o nouă provincie numită Moldova în
fruntea căreia este desemnat românul Dragoş.
• 1359 - Are loc descălecatul lui Bogdan I şi întemeierea Moldovei ca stat
independent
• cca. 1391 - Urcă pe tron Roman I, pe care hrisoavele îl numesc voievod al Moldovei
de la munţi şi până la mare.
• 1420 - În timpul lui Alexandru cel Bun are loc prima luptă a moldovenilor cu turcii
care atacă fără succes Cetatea Albă.
• Din secolul al XV-lea, Moldova este împărţită în Ţara de Sus şi Ţara de Jos la care
se adaugă Bugeacul turcesc (Basarabia veche)
• 1467 - Ştefan cel Mare zdrobeşte la Baia oastea ungară condusă de Matei Corvin.
• 1475 - La Vaslui Ştefan cel Mare şi Sfânt spulberă oastea de 120 000 de soldaţi a
lui Soliman.
• 1484 - Turcii iau Cetatea Albă şi Chilia.
• 1497 - Regele polon Ioan Albert este înfrânt de Ştefan cel Mare şi Sfânt în Codrii
Cozminului.
• 1538 - Turcii iau Bugeacul cu Tighina.
• 1574 - Ioan Vodă cel Viteaz este trădat de boieri şi ucis cu cruzime de turci.
• 1600 - Mihai Viteazul devine şi domnitor al Moldovei şi realizează unirea celor trei
ţări române.
Mihai Viteazul a fost domn al Ţării Românesti(1593-1601), al Transilvaniei(1599-1600)

şi al Moldovei(1600). La sfârşitul anului 1594 a ridicat steagul luptei antiotomane la
Bucureşti. I-a invins pe turci care au incheiat pace cu domnitorul. Insă pentru a păstra
libertatea atât de greu cucerită nu se intrevedea decât o singură solutie, unirea tuturor
fortelor româneşti sub o singură conducere. Dar noul principe al Transilvaniei (Andrei
Bathory) şi domnul Moldovei (Ieremia Movilă) se aliaseră cu turcii, respectiv cu polonii. În
aceste condiţii, Mihai Viteazul a hotărât să-i inlature şi să preia conducerea celor două ţări
române.
In 1600 Mihai Viteazul a realizat pentru prima dată unirea tuturor românilor sub
conducerea unui singur domnitor. Această unire i-a neliniştit pe otomani, habsburgi şi
poloni care in 1601 au pus la cale asasinarea domnitorului.
16
• 1711 - Poarta otomană instaurează domniile fanariote, iar ca prim domnitor este
numit Nicolae Mavrocordat.
• 1713 - Hotinul devine raia turcească.
• 1775 - Austria ia nordul Moldovei pe care îl numeşte Bucovina.
• 1812 - Rusia ia partea de est a Moldovei, dintre Prut şi Nistru, pe care tot ruşii o
numesc Basarabia.
• 1821 - Are loc Eteria lui Alexandru Ipsilanti.
• 1822 - Se restabilesc domniile pământene prin numirea lui Ioniţă Sandu Sturdza.
• 1848 - Revoluţia din Moldova are un caracter petiţionar.
• 1856 - Moldova primeşte înapoi de la ruşi trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul -
Bolgrad - Ismail dar sunt luate din nou de Rusia în 1878.
• 1859 - Cele două Principate Române se unesc sub domnia lui Alexandru Ioan
Cuza.
I.5.Basarabia
Stema Basarabiei
Basarabia (ucraineană Бесарабія, rusă Бессарабия, bulgară Бесарабия, turcă

Besarabya) este denumirea dată teritoriului Voievodatului Moldovei situat între Prut şi
Nistru. Numele de Basarabaia i-a fost atribuit provinciei de către Imperiul Rus, care a
anexat terioriul în 1812, după ce i-a fost cedat de Imperiul Otoman prin Tratatul de la
Bucureşti din 1812, care punea capăt războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Teritoriul
Basarabiei coincide parţial cu teritoriul Republicii Moldova, în timp ce partea de sud
(Bugeac) şi cea de nord (cea mai mare parte a fostlui judeţ Hotin), intră astăzi în
componenţa Ucrainei.
17
Istoricul numelui
Iniţial numele de Basarabia a fost dat stepei cuprinse între Marea Neagră - Dunăre -
Prut - Nistru, cunoscută ulterior şi ca Bugeac. Acest teritoriu a fost cucerit în secolul al XIV-
lea de la tătari de Alexandru Basarab, de la care i-a rămas şi numele de Basarabia. Mai
târziu după ce a fost în componenţa Moldovei, a ajuns şi sub stăpânire turcească şi
rusească. În 1812, Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care
l-a denumit abuziv Basarabia, atribuindu-i astfel numele purtat până atunci de Bugeac
(Basarabia veche) şi încercând astfel să-şi justifice actul de agresiune şi rapt teritorial.
Raptul teritorial din 1812
Localizarea Basarabiei
În urma războiului ruso-turc din 1806 - 1812, câştigat de Imperiul Ţarist, ruşii cereau
"ambele ţări româneşti". Doar iminenţa atacului lui Napoleon a făcut ca pretenţiile ruseşti
să se reducă treptat, de la ambele ţări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul Moldovei
dintre Nistru şi Siret, pentru ca până la urmă pretenţiile să se menţină asupra ţinutului
dintre Nistru şi Prut. Anexarea teritoriului amintit anterior a fost posibilă prin Tratatul de la
Bucureşti din 16/28 mai 1812, când primul dragoman al Porţii a trădat în schimbul unui
latifundiu şi al unui inel foarte preţios. Ulterior primul dragoman a fost executat pentru
trădare din ordinul Porţii.
Unirea de la 1918
Declanşarea revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat şi începutul prăbuşirii
ţarismului. În acest context provinciile anexate de ruşi cu forţa tind să devină autonome,
pentru ca mai apoi să se separe cu totul de puterea rusească. Astfel la Chişinău în data de
3 martie 1917 a fost înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc sub conducerea lui Vasile
Stroescu şi care avea ca obiectiv "crearea unei diete provinciale numită Sfatul Ţării".
Prima întrunire a Sfatului Ţării a avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917 când a fost ales în
funcţia de preşedinte Ion Inculeţ, în timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreşedinte, iar
secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Ţării a proclamat oficial Republica Democrată
Moldovenească la data de 2 decembrie 1917.
Declanşarea revoluţiei bolşevice în octombrie 1917 când puterea în Rusia a fost

câştigată de comunişti a adus şi armistiţiul între ruşi şi germani, trădând astfel armata
română rămasă singură pe frontul de est fiind şi ea nevoită în cele din urmă să accepte
armistiţiul cu germanii la 9 decembrie 1917. Aflată în retragere prin Basarabia armata rusă
18
a început să jefuiască, să violeze şi să omoare populaţia civilă românească, fruntaşii
basarabeni fiind asasinaţi şi impuse organizaţiile comuniste. În aceste condiţii la 22
decembrie 1917, Sfatul Ţării a cerut guvernului aflat la Iaşi să trimită armata să
restabilească ordinea. Trupele conduse de generalul Broşteanu au trecut Prutul în ziua de
10 ianuarie 1918 reuşind eliberarea Chişinăului la 9-16 Ianuarie 1918 pentru ca în câteva
zile să elibereze complet Basarabia.
Odată ce Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti la

24 ianuarie 1918 apar şi pretenţiile teritoriale din partea Ucrainei. Intenţiile de unire cu
România sunt exprimate prin "moţiuni de unire votate de diferite judeţe (Soroca, Bălţi)".
Unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatului Ţării la 27 martie 1918.
Raptul teritorial din 1940

Al treilea rapt teritorial asupra Basarabiei s-a produs în 1940. Ca urmare a pactului
secret Ribbentrop-Molotov din 1939 şi a ultimaturilor transmise României de către Uniunea
Sovietică în vara lui 1940, la data de 28 iunie 1940, Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei
(acesta nefăcând obiectul ultimatului) au fost anexate abuziv de către ruşi. În timpul
retragerii din aceste teritorii armata, administraţia, şi a populaţia civilă română au fost
supuse la umilinţe şi asasinate. Aceste acţiuni antiromâneşti au fost comise atât de
minorităţile din acele teritorii şi în special de comuniştii evrei cât şi de armata de ocupaţie
sovietică şi sunt descrise în cartea "Săptămâna Roşie" de Paul Goma.
După ce Basarabia a fost ocupată în 1940 de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei

părţi. Partea centrală a fost denumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi era
formată din 30.000 kmp basarabeni, plus 4.100 kmp de teritoriu de peste Nistru dintr-o aşa
zisă republică autonomă moldovenească de 8.000 kmp care fusese înfiinţată tot de Stalin
în 1924 cu scopul ruperii României în bucăţi. Sudul Basarabiei (de la Marea Neagră) şi
partea de nord a Basarabiei ce însumau 14.400 kmp, precum şi restul de 4.000 kmp din
fosta republică autonomă înfiinţată peste Nistru în 1924, au fost acordate Ucrainei.
Ocupaţia sovietică din 1940 a însemnat atât distrugerea sistemului economic cât şi al
fiinţei naţionale în Basarabia, fiind deportaţi zeci de mii de români în Siberia la dispoziţiile
date de Stalin. La 14 iulie în acelaşi an, la ordinul lui Beria familiile românilor basarabeni
au fost dezmembrate şi deportate, bărbaţii fiind trimişi în lagăre diferite de cele unde au
fost trimise femeile şi copii lor. Astfel bărbaţii au fost deportaţi în lagăre cum ar fi
Kozeliscenski (500 bărbaţi), Futilovski (300 bărbaţi), iar restul familiilor lor alcătuite din
femei şi copii în lagărele din Karaganda şi Aktiubinsk (11.000 de persoane). Aceste fapte
cutremurătoare s-au repetat şi în 1941 (înainte de începerea eliberării ordonate de
Antonescu), fiind deportaţi în regiunea Omsk, 6.000 de români basarabeni, în timp ce în
regiunea Kirovsk au fost trimişi 10.000 de români basarabeni şi lista poate continua.
Dezmembrarea familiilor a fost apilcată şi în aceste cazuri, bărbaţii find separaţi de familiile
lor.
Ar fi bine de amintit şi unele acte violente intreprinse de comunişti si susţinătorii

acestora împotriva populaţiei româneşti din Basarabia şi Bucovina.
SÃPTÃMÂNA ROSIE 28 IUNIE - 3 IULIE 1940 SAU BASARABIA SI EVREII
Martiriul Basarabiei si al Bucovinei între 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941
19
Prima perioadă de teroare; evacuarea: 28 Iunie – 3 Iulie 1940: „La Chişinău era
exercitată (teroarea) de către «patrulele de autoapărare», cu sediul pe strada Armenească
si dirijată de faimoasa „Rozenberg cea Roscată”, de Bubis, de Klinicikov şi de Melnic.
Avocatul Sternberg a acţionat independent o vreme, apoi a fost cooptat de patrule.
A doua perioadă: de la 3 Iulie la sfârşitul lunii August.
— Preluarea administraţiei de către functionari aduşi din Rusia;
— Inlocuirea «patrulelor de revoluţionari locali» cu «truditori NKVD profesionişti»;
— Arestarea tuturor persoanelor suspecte, în primul rând a oamenilor politici, mai
ales cei din Sfatul Ţării, care militaseră pentru unirea Basarabiei cu Romania din 1917: 5
fosti deputaţi în Sfatul Ţării (printre care: Ion Codreanu, Leanca, Secară, Catelli), un fost
senator – acuzaţi de... tradare de patrie (sovietică, se inţelege);
— foşti ofiteri în Armata Albă;
— funcţionari civili şi militari – toţi aceştia au fost transferaţi pentru mai multă
siguranţă la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului, pretextând că nu mai era loc la
Chişinău...
Sărbătorirea liberării Basarabiei de sub jugul boierilor români – la Chişinău – la 6 Iulie
1940:
Statuia Regelui Ferdinand pe care evreii scriseseră lozinci profanatoare şi
antiromâneşti a fost învelită în pânză roşie şi împodobită cu portretul lui Stalin; pe
coloanele Clopotniţei Catedralei (învelite in roşu): portretele lui Stalin şi Molotov;
În tribuna oficială: N.S. Hruşciov, comisarul Mehlis, mareşalul Timoşenko (el
condusese «operaţiile militare»).
Reprezentanţi ai truditorimii localnice: fratele lui Timoşenko, ţăran analfabet din
Furmanovka, Cetatea Albă; Krâlov, primarul Chişinaului, Sviridov, responsabilul
Komsomolului.
Cordoanele Gărzii de Onoare (comandată de generalul NKVD Bodin) erau alcatuite din
trupe NKVD şi trupe SS (un batalion de SS-işti se afla in Basarabia, pentru a-i conduce în
Germania pe coloniştii germani din Sud – vezi şi mărturia lui Gr. Vindeleanu).
În această perioadă au fost confiscate aparatele de radio şi întrodusă radioficarea.
S-au înfiinţat organizaţii de partid în toate localităţile.
La 2 August a fost adoptată legea de «Alcatuire a Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti Unionale».
Tot atunci s-a declarat «reuniunea RSSMU cu RSSAM»(!)
Noul preşedinte al guvernului, tovarăşul Konstatinov anunţa că judetul Hotin şi Sudul
(judetele Ismail şi Cetatea Albă) nu mai fac parte din Basarabia, ci din Ucraina.
Organizare:
RSSM (U) condusă de o «comisie guvernamentală creată de către Sovietul Comisarilor
Poporului», în care intra:
– tov. Ilinski, locţiitor al preşedintelui (Konstatinov);
– tov. Sazakin – ministrul de Interne
– tov. Orlov. seful Cârmuirii Republicane (?)
– tov. Soracian, – gospodaria comunală
– tov. Melnic, pres. al sovietului oraşenesc Chişinău.
După cum se vede: nici un aborigen...
Colectivizarea s-a facut fără opozite: ţăranii erau deja terorizaţi, traumatizaţi de
brutalitatea ocupaţiei – şi au «consimţit».
S-au ridicat din biblioteci, de la particulari toate carţile tiparite cu litere «burgheze» şi au
fost arse.
Şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti.
Facultăţi la Chişinău şi Cernăuţi – de filologie-pedagogie – însă numai în ucraineană şi
rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi
politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau sa inveţe o meserie, după un
examen de limbă rusă, erau trimişi la şcoli-intemat (FUZ) în Ucraina.
20
La 1 Ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost înlocuit cu cel chirilic.
Fabricarea „limbii moldoveneşti” – din arhaisme, din rusisme, din adaptarea rusismelor
şi eliminarea neologismelor franceze – dar nu şi germane!
„Biserica” – a fost interzisă abia în faza a doua (la 1 Ianuarie 1941). Lăcaşurile au fost
prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. În «campania contra ateismului» majoritatea
zdrobitoare a comisarilor: evrei.
Închisoarea: până la 15 Februarie 1941: arestate 48.000 persoane.
Deportarea: fară judecată – «pe baza de listă»;
a) capi de familie
b) familii intregi
Pe vagoane scria «Tren cuprinzând muncitori români care au fugit din România de sub
jugul boierilor, ca să vină in raiul sovietic. Iesiţi-le în cale cu flori».
Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 de
persoane.
În locul lor au fost aduşi circa 200.000 de nemoldoveni.
Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a
Bucovinei.
Scopul: deznaţionalizarea.
În toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odesa, un tren
de marfă; în fiecare vagon (din cele 22) cate 40-60 persoane impuşcate prin pereţii de
lemn (doar acest tren a cuprins 1.000 de victime). Adulţi, femei, copii – fuseseră arestaţi şi
trimişi in Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului...
«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
— până în Septembrie 1940 trimişi în URSS (din Teritoriile Ocupate: 135.000 muncitori
— în Octombrie-Noiembrie: 19.200
— în Decembrie: 27.000
— Aceştia erau «trimişi liberi».
Asasinatul individual, colectiv:
— arestaţii mai puţin periculosi erau deportaţi;
— periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se smulgeau scrisorile care
trebuiau să pară expediate din... Siberia.
— la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. În Septembrie
’41 (trei luni după liberare) au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă
comună – mâini, picioare legate;
— la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Vaitoianu: 6 cadavre (5
barbati, o femeie), mâinile legate la spate;
— la Cetatea Albă: 19 Aprilie 1941 – 19 cadavre;
— la Cernauţi: înainte de 22 Iunie 1941 au arestat «prea multi, nu-i mai puteau
transporta»; i-au legat, i-au aşezat cu faţa in jos – au trecut cu tancurile peste ei.
Orchestra simfonica a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu prin ţară.
S-a intors în 3 Iulie (1940). In gara Chişinăului toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi
lângă Orhei şi impuscaţi în Valea Morii;
După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţi 15.000 ostatici şi prizonieri
români ca represalii pentru impuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului
de la Odessa.
După o statistică sumară alcatuită de români: intre 28 Iunie 1940 si 22 Iunie 1941 au
fost asasinate sau moarte sub tortură circa 30.000 de persoane.
În ajunul Paştelor 1941, un grup de 40 de elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din
Orhei au redactat manifeste antisovietice – Dumitru Avramoglu: «Ne-am saturat de regimul
şi de pâinea sovietică! Vrem pâine românească! Jos Bolsevicii! Jos NKVD! Jos Stalin»
Trădaţi de o colegă evreică, au fost arestaţi. În frunte cu profesoara, elevii majori:
Anatolie Guma, Grigorie Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeachi, Anatolie Cotun, Onisie
21
Cozma au fost executaţi ca «spioni şi trădători de ţară»; minorii au fost condamnaţi la câte
25 de ani.
Pe ocupanţi îi impresionaseră magazinele alimentare (...). Cumpărau cantităţi enorme
de alimente. Mâncau pe loc, până li se facea rău. Trimiteau colete uriaşe la ei, în Rusia.
Spre uimirea localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase de bucătărie, mosorele
de aţă, zeci de metri pe panglică, ace de cusut, ace pentru masini de cusut nasturi – mai
cu seamă nasturi. În magazinele de imbrăcăminte erau uluiţi de ce se putea găsi – nu se
atingeau de pălării, cravate (considerate «burgheze»). Era frecvent ca rusoaicele să iasă
în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezând că sunt rochii de stradă. Au fost văzute
purtând sutien peste rochii, peste bluze.
În noaptea de 13 spre 14 Iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a
basarabenilor şi a bucovinenilor. Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai
100.000») oamenii au fost deportati in Siberia.
«Într-un sfert de oră să fiţi gata!»
De acasă erau urcaţi în camioane militare. La gară, în tren, câte 60-70 persoane în
fiecare vagon (de marfă).
Pe vagoane scria: «Emigranţi voluntari».
Au fost deportaţi şi evrei – dintre cei foarte bogaţi.
În judeţele din Sudul Basarabiei, trecute la Ucraina, nu au fost desparţite familiile; în
RSSM: bărbaţii duşi separat în lagăre de muncă forţată, familiile în Siberia.
La Comrat denunţătorul-sef: Rimanov. Spre deosebire de alţi ticăloşi, el nu s-a retras
cu Armata Roşie după 22 Iunie 1941. Localnicii l-au linsat.
Pe drum (era iunie, vara), oamenii cereau apă. NKVD-istii le aruncau prin ferestrele
zăbrelite peşte sărat, spunându-le: «Na, apă sovietică pentru bandiţi români!».
«Supravieţuitorii, când primeau Adeverinţa de reabilitare (!), constatau că data
condamnării era cu cel puţin un an ulterioară arestării. Deci fuseseră deportaţi fără decizie
juridică.
Direct-responsabili de teroarea din Basarabia – intre 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941:
Serov – înalt comisar NKVD al... RSS Ucrainene;
Dmitrenko, înalt comisar NKVD al RSS Moldovenesti;
Gog(o)lidze – reprezentantul NKVD al lui Stalin (a fost executat odata cu Beria – ce
târziu, ce târziu!);
Nasedkin, şeful Gulag-ului pe întreaga Uniune Sovietică (în luna Mai 1941 Nasedkin
definitivase planul de deportări masive din Estonia, Letonia, Lituania, Basarabia şi
Bucovina de Nord);
Borodin – prim-secretar al PCM...
Bilanţul unui (mai puţin de) an de putere sovietică:
— arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 români, reprezentand 12,23%
din populatie – după revenirea sovieticilor, în 1944, procentul victimelor avea să urce la
peste o treime din total.
— Foametea organizată între 1946-1947 a pricinuit moartea a cca 200.000 persoane
(vezi, pe larg in volumul Basarabia, la ed. Jurnalul Literar 2002).
— Arestările în vederea deportării din 1949: peste 11.000 de familii.
Câteva din faptele si numele unor evrei care si-au arătat „iubirea” fată de băstinasii
români, dupa 28 Iunie 1940 – am mai spus-o? – foarte bine am făcut!, am s-o repet, până
va intra bine in urechile şi in inima celor care resping- resping-resping acest adevăr istoric:
La Chisinau: din ziua de 28 Iunie 1940: Etea (Petia?) Beiner, doctorul Derevici,
avocatul (un articol de ziar bulgar il desemna ca inginer) Steinberg (Strenberg) – locuitori
ai orasului au pornit in patrulele de autoapărare, conduse de Tovarăşa cu Parul Rosu,
Rozenberg, de pe strada Armenească, sediul NKVD. Ei au fost primii care si-au
manifestat, pe străzi, bucuria de a fi fost „liberati de sub jugul mosieristilor romani”, agitând
listele negre (alcatuite de cine stie cand...) si urlând amenintarea:
22
«Ne-a venit nouă randul să vă ardem noi pe rugul Inchizitiei!» – dacă i-ai fi intrebat
cine/când ii arsese pe rugul Inchiziţiei (Basarabenii? Care nici nu stiau ce-i o Inchiziţie?),
ar fi pretins că insăsi intrebarea ta este, cum altfel: antisemită;
— tot ei s-au aflat in fruntea bandelor care i-au atacat pe refugiaţii ce incercau sa iasă
din oraş pentru a se indrepta spre Prut – coloane alcătuite din funcţionari, profesori, elevi,
studenţi;
— la indemnul şi prin exemplul celor trei (dirijaţi de la sediu de Tovarăşa-Roşie,
Rosenberg), „populaţia paşnică indignată” – alcătuită de Evrei locali, aduşi de peste Nistru
(dar şi dintre cei venişi din timp de peste Prut – nici o greutate: atunci nimeni din România
moşieriştilor şi burgheziştilor nu avea nevoie de pasaport ca să treaca Prutul de pe malul
drept pe cel stâng) – ţineau deja pregătite: pietre, bâte, vase cu uncrop, oale de noapte,
pline. Refugiaţii români au fost bătuţi cu pietre, opăriţi, ciomăgiţi, dezbrăcaţi, scuipaţi,
stropiţi cu fecale (pe teologii şi preoţii căzuţi la pămant, femeile doar mimau sau chiar
urinau cu adevărat), apoi tarati si inchisi in subsolurile clădirilor Facultătii de Teologie,
unde NKVD-ul amenajase una dintre inchisori, specializată in, mai cu seamă, anchetarea
ostaşilor răpiţi în timpul retragerii;
Şi ce dacă am mai spus-scris? – rescriu, re-spun (de la evrei am învăţat: „Repetiţia:
mama sanătăţii”):
— aceiaşi (Beiner, Derevici, Sternberg) s-au aflat în fruntea haitelor de enkavedişti
care, în urmatoarele zile au operat mii de arestări (doar în oraşul Chişinău) – după listele
lor negre.
— La Tighina: in 28 Iunie 1940 avocatul Glinisberg a împuşcat demonstrativ, în stradă,
doi funcţionari ai Prefecturii;
— acelaşi împreună cu alţi evrei i-au tăiat limba şi urechile, în plină stradă, preotului
Motescu, apoi l-au dus în altar şi au dat foc bisericii – în foc a sfârşit şi preot şi biserică;
— La Soroca: avocaţii Fluchser (Flexer?), Pikraevski (şi ei autori de liste negre) au
împuşcat în stradă, la 28 Iunie 1940, mai mulţi funcţionari superiori, avocaţi, ofiţeri români;
La Cetatea Albă: autorii de liste-negre Zuckermann şi Burmann i-au împuşcat în stradă
pe preoţii Eusebie Popovici şi Nicador Maleski;
La Orhei şi în satele învecinate: Popăuţi, Olişcani, Isacova bande de evrei purtând
steaguri roşii şi portretul lui Stalin au terorizat localităţile numite, au ucis preoţi, strigând:
«Vrem Moldova pâna la Siret!» (Nu va fi momentul însă nu mă pot stapâni: de ce nu
strigau – că tot împuscau ei popi: « Vrem Moldova pană la... Atlantic!», deşi nici «până la
Pacific», n-ar fi stricat – să nu fi fost încă momentul?)
La Cernauţi – încă din 27 Iunie 1940 (ce precocitate!) evreii au alcatuit un comitet
popular condus de Sallo (Solo?) Brunn (Braun?), autonumit primar; împreuna cu adjunctul
Glaubach (numit de către autonumitul Brunn/Braun) au pornit în fruntea cetelor de evrei
căutători mai cu seamă de preoţi, de studenţi la Teologie, de profesori, de înalţi funcţionari
– ca să-i ucidă (ceea ce au şi făcut). Încă o dată – nu, nu e inutilă repetarea: aceste acte
de bărbărie au avut loc începând din 28 Iunie 1940, în Teritoriile revendicate de Sovietici –
dar încă necedate oficial – şi perpetuate mai cu seamă de evrei asupra Românilor
localnici.
La o eventuală obiecţie, martorul mincinos de profesie Elie Wiesel ar raspunde că asta
nu este decât un amănunt – oricum. Francezii nu ştiu istorie... (dar bineinteles că lui
Wiesel îi convine perfect analfabetismul în materie de istorie al francezilor, astfel şi poate
desfăşura mitologia unicului genocid: Holocaustul) – iar A. Spire, jurnalist la France
Culture (după ce a trudit cu drag la organul PCF L’Humanité) ar justifica injustificabilul –
cum a mai facut-o pe platoul canalului de televiziune Paris Premiere susţinând cu o
obraznicie egalată de inconştienţă (bine stăpânită...); dreptul la consideraţie (!?) al evreilor
este mult mai mare decât dreptul la viaţă şi la justiţie al africanilor!, plus necomunişti,
nesovietici şi, păcat de moarte: goi...
În Iulie 1941, după liberarea Chişinăului de bolşevici, în curtea Consulatului italian,
unde NKVD-ul işi stabilise unul din sedii, au fost dezgropate 80 cadavre, în majoritate
23
rămase neidentificate, într-atât fuseseră mutilate (membre, capete tăiate), batjocorite
(organe sexuale in gură), arse la flacără in timpul „anchetei”, iar după moartea
anchetatului cu var viu şi cu acizi. După resturile de imbrăcăminte, s-a dedus că mărtirizaţii
fuseseră preoţi, studenţi, elevi, ceferisti (după chipie);
S-a constatat că în subsolurile Palatului mitropolitan fuseseră amenajate celule
individuale pentru „nationaliştii români”;
Pentru a nu lungi pomelnicul macabru, câteva cifre:
— La data de 7 Septembrie 1941, la Chişinău au avut loc funeraliile naţionale ale celor
450 persoane găsite în gropile din curţile Consulatului italian, Palatului Mitropolitan,
Facultătii de Teologie – multe rămase neidentificate din pricina mutilărilor
— În mai puţin de un an de ocupaţie bolsevică s-au înregistrat în afară de... lipsa celor
cca 300.000 refugiaţi în ce mai rămăsese din România) în jur de 30.000 arestaţi, din care
unii au fost impuscaţi pe loc, alţii au fost deportaţi, au murit în detenţie, au dispărut...;
— În Basarabia, pe lângă secerişul roşu al oamenilor, dintre 1940 – 1941 au fost
dinamitate, incendiate de autorităţile sovietice: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor
instituţii publice, 79 ale autorităţilor.
La aceste crime împotriva Românilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord au
participat cu zel (si eficace) foarte, prea mulţi evrei, unii numiţi de noua autoritate directori
de şcoli, de instituţii, de colhozuri, de sovhozuri etc., însă cei mai numeroşi erau voluntari
în aparatul politico-represiv: partid, Komsomol, sindicat, miliţie, NKVD.
După retragerea sovieticilor din Basarabia şi din Bucovina de Nord, în Iulie 1941, alde
Rozenberg, Goldenberg, Axelrod, Beiner, Pikraevski, Brunn, Sternberg, Derevici,
Fluchaser, Zuckermann, Glaubach, Burman, Glinsberg, chiar şi Marii Ruşi de la Popăuţi
care, pe când ucideau popi, declarau ca ei vor «Moldova pâna la Seret!», au şters-o în
furgoanele Armatei Roşii, în Kazahstan, nu au rămas, să dea seama de faptele lor, oalele
sparte le-au plătit nevinovaţilor, unii (medici, profesori, negustori, bancheri, sionişti),
victime ale bolşevicilor.
Dar chiar dacă cei ce scriu istoria o vor consemna potrivit adevarului istoric, fără a
manipula cronologia – ce-ar fi? Ar fi pedepsiţi intr-un Nürnberg II (pe care îl imaginăm în
romanul Ostinato, scris în România începând din 1965) şi marii-vinovaţi-comuniăti, aflaţi
de ani buni la adăpost în Lumea Capitalistă?: în USA (unde nu sunt toleraţi criminalii
nazişti-fascişti; criminalii bolşevici, da, cu precădere „lucrătorii” din poliţiile politice
comuniste, fiice ale NKVD-ului – numai dacă sunt evrei), în Germania (ca despăgubiţi); în
Franţa ca pensionari ai Rezistenţei, deşi după război fuseseră expulzaţi cu sutele ca spioni
sovietici. După decenii de activitate în aparatele represive ale democraţiilor populare, unde
fuseseră tot răul imaginabil (mai degrabă din răzbunare oarbă şi din interes material decât
din convingere politică), au dat fuga la adăpost la capitalişti plângându-se că, în Ungaria,
în Cehoslovacia, în Polonia, în Bulgaria, în România (tovarăşii-juşti ca Perahim, Marcou,
Mirodan, Maria Bonus, Tertulian, G. Horodinca, Nina Cassian, Crohmalniceanu, Ana
Novak s.a.) fuseseră cumplit persecutaţi, în dubla lor calitate de... comunişti şi de evrei! În
„prelungirea în Orient a Occidentului”: Israel, pensionarii NKVD, KGB, komisarii poliţiilor
politice ale ţărilor sovietizate îşi petrec ultimele momente din viaţa lor dedicată triumfului
bolşevismului în toată lumea (dar nu în Israel!), în reculegere, în pace şi în „rugăciune-
mistica” – nu era un pleonasm în gura lor atunci când îi vânau, cu revoluţionara daruire, pe
nefericitii creştini din Ţările Comunismului Biruitor. Din păcate, nu.
Ceea ce nu inseamnă că cei care pot da glas indignării – să tacă. Vorba mea: «Dacă
tac mă doare şi mai tare».
Paul Goma
Suplimentul Aldine al ziarului Romania Libera, 28 Iunie 2003
Acuma putem să răspundem şi la întrebarea celora care se întreabă: - De ce

Antonescu a dus lupta şi împotriva evreilor? Am văzut mai sus, de ce. Totuşi, în
24
război au fost făcute multe fapte, din cele mai urâte, care s-au putut face împotriva
omenirii. Acestea au fost atât din partea sovieticilor, cât şi din partea naziştilor şi a
aliaţilor săi. Şi încă ceva, în fiecare neam se găseste câte un trădător (evreii au ucis
evrei, românii pe români, ruşii pe ruşi ş.a.m.d.). Fiecare apărindu-şi dreptatea şi
idealurile în felul său. În zilele noastre, nu cred că ar fi cazul să repetăm ceea ce a
fost făcut, e timpul de restabilit adevărul istoric.
Eliberarea din 1941

Eliberarea Basarabiei a fost făcută de Ion Antonescu în timpul celui de-al doilea război
mondial, când a dat celebrul îndemn "Soldaţi, Vă ordon, treceţi Prutul!", însă a durat numai
trei ani, deoarece la 23 august 1944 armata sovietică a ocupat-o pentru a patra oară.
Acţiunile antiromâneşti făcute de minorităţi şi de comuniştii evrei împotriva populaţiei civile
române în 1940, s-au repetat în momentul retragerii armatei sovietice în 1941. Ele au fost
însoţite şi de crimele făcute de administraţia sovietică. Aceste fapte abominabile sunt
descrise în cartea "Ard malurile Nistrului" de Constantin Virgil Gheorghiu.
Invazia sovietică din 1944

După invazia din 1944, organizarea teritorială a rămas cea făcută de Stalin după raptul
teritorial din 1940 când Basarabia a fost ruptă în trei părţi. Ocuparea din nou a Basarabiei,
Bucovinei şi Ţinutului Herţei a fost urmată pe timp de 50 de ani de o campanie de
distrugere a fiinţei şi spiritualităţii româneşti prin deportări masive, interzicerea alfabetului
latin, desfiinţarea bisericilor, teroare şi asasinate. Dacă în 1940 au fost deportaţi zeci de
mii de români basarabeni, deportările şi exterminările în masă după 1944 s-au ridicat la
cifre de sute de mii de români basarabeni.
Epoca postsovietică
După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991, fosta Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească se declară independentă la 27 august 1991 sub numele de Republica
Moldova, iar la 2 martie 1992 a fost recunoscută şi de Organizaţia Naţiunilor Unite.
Încercările de unire cu România, iniţiate din ambele părţi, n-au dus la nici un rezultat,
clasa politică moldovenească încercând să zădărnicească orice apropiere între cele două
ţări. În momentul de faţă, limba de stat este română, potrivit Declaraţiei de independenţă.
Constituţia Republicii Moldova, în articolul său 13, numeşte limba de stat moldovenească,
iar Academia de Ştiinţe o numeşte corect română. Legea cu privire la funcţionarea limbilor,
adoptată în perioada sovietică şi menţinută în vigoare până în prezent, proclamă
identitatea linvgistică moldo-română, recunoscând că populaţia Republicii Moldova şi cea
a României vorbeşte aceeaşi limbă.
I.6.Ţara Românească
Moto
Ţara aceasta drept stemă pasăre corb poartă,
25
Iar pe gâtul ei acum şi o cunună atârnă,
Cu adevărat al casei prea luminate şi prea bătrâne,
A casei prea viteazului neam Basarab.
("Pravila cea mică" tipărită în 1640 la mănăstirea Govora, versuri de Udrişte Năsturel
-"La prea luminata stemă a milostivilor Domni Basarab").
Ţara Românească (Valahia) este o provincie istorică situată la nord de Dunăre şi la

sud de Carpaţi, locuitorii folosind endonimul de români, exonimele uzuale utilizate până în
epoca modernă fiind valahi sau vlahi. Denumirea se referă exclusiv la această zonă
geografică, corespunzătoare în linii mari fostului principat cu acelaşi nume şi care
constituie sudul României moderne. Până la mijlocul secolului XIX statul era numit Ţara
Rumânească (sau Ţeara Rumânească).
Harta României cu provincia istorică Ţara Românească delimitată de culoarea galbenă
Istorie
Ţara Românească este statul întemeiat între Munţii Carpaţi şi Dunăre în secolul XIII -
XIV. Străinii în general o denumeau Valahia (denumire de origine germanică). Mai era
numită şi Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria), pentru a nu o confunda cu Moldova
numită şi Ruso-Vlahia (adică Vlahia de lângă Rusia). În documentele latineşti era
cunoscută ca Transalpina. După numele primului domnitor Basarab I, unii o numeau
Basarabia sau Ţara Basarabească. Moldovenii o numeau Muntenia, iar turcii îi spuneau
Iflak sau Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak.
Reşedinţa principală a ţării a fost pe rând la Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte şi

Bucureşti. În anumite perioade, domnii Ţării Româneşti, au stăpânit ca teritorii primite de la
regii Ungariei: Făgăraşul, Amlaşul, Basarabia (cu garnizoana Chilia), sudul Moldovei de
mai târziu (Vrancea - Putna spre Trotuş). Stăpânirea domnilor munteni s-a întins şi asupra
unei părţi din Dobrogea până în a doua jumătate a secolului XV, astfel încât sub Mircea
cel Bătrân (după 1406), ţara a ajuns la cea mai mare întindere a sa.
Valahia cca. 1390
26
Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menţionată în izvoarele bizantine, bulgăreşti,
maghiare şi slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale
locuite de vlahi şi conduse de cneji ( prinţ, conducător) şi voievozi (lideri militari), la sud şi
est de Carpaţi. O caracteristică specifică istoriei românilor este că au trăit în trei principate,
Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, având acelaşi sânge, aceeaşi limbă şi cultură,
aceleaşi tradiţii, fiind însă separaţi de Carpaţi.
Diploma acordată la 2 iunie 1247 Cavalerilor Ioaniţi,cunoscută ca Diploma Ioaniţilor,

menţionează că pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti existau nu mai puţin de patru
formaţiuni în limitele fostei provincii romane, Dacia Malvensis (Oltenia istorică) :
Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Seneslau şi Litovoi. Litovoi si fratelui sau Bărbat (voievod),
s-au luptat cu trupele maghiare la 1227, în urma luptei Litovoi moare, Bărbat este luat
prizonier dar se răscumpără şi se întoarce la conducere. Pe fondul stingerii dinastiei
arpadiene în Ungaria cnezatele de la sud de carpaţi se unesc.
Lupta de la Posada (Cronica pictată de la Viena)
Astfel Basarab I fiul lui Thocomerius este primul stăpânitor atestat al întregului
teriotoriu al Ţării Româneşti. Basarab I refuză să mai plătească tribut şi se confruntă cu
regele Carol Robert de Anjou. Lupta se dă în 9 - 12 noiembrie 1330, la Posada unde
acesta zdrobeşte oastea maghiară condusă de Carol Robert de Anjou, care se salvează
fugind travestit. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod şi
Domn. Victoria de la Posada, semnează actul de naştere al ţării care va fi cunoscută sub
numele de Ţara Românească, în următorii ani fiindu-i alipite şi teritoriul dinspre părţile
tătăreşti de la nord de deltă.
Mircea cel Bătrân
Într-o hartă ipotetică a Rumâniei (României) din 1833, Valahia este denumită Ţeara Rumânească
27
După multe războaie purtate cu Poarta, Ţara Românească a trebuit să accepte
suzeranitatea acesteia, şi să plătească tribut. Ţara devine vasală faţă de turci în timpul lui
Mircea cel Bătrân, pentru a evita o invazie a turcilor şi transformarea ţării în paşalâc. Până
în secolul XVII-lea de fiecare dată când presiunea turcilor creştea, mulţi domnitori s-au
răzvrătit sau nu au mai îndeplinit cererile Porţii:Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, Radu de
la Afumaţi, Mihai Viteazul sau Radu Şerban.
Legăturile politice cu Ungaria şi mai târziu cu Austria habsburgică urmăreau stoparea

expansiunii turceşti şi eliberarea de sub dominaţia lor. Pentru o perioadă scurtă de timp,
Mihai Viteazul a reuşit să unească cele trei ţări române (Unirea de la 1600).
După 1716, Imperiul Otoman a refuzat să mai accepte domnitori români şi a instituit
Regimul Fanariot, alegând domnii dintre familiile influente de greci care locuiau in cartierul
Fanar, din Constantinopol. Aceşti domnitori fanarioţi, pot fi consideraţi ca funcţionari ai
Porţii.
Domnia fanariotă a încetat după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), când sunt
acceptaţi din nou domnitori pământeni. În 1831 este adoptat Regulamentul Organic. În
1859, Ţara Românească şi Moldova se unesc în Principatele Unite Moldova şi Ţara
Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
I.7.Transilvania
Transilvania (sau Ardealul; în maghiară Erdély, germană Siebenbürgen) este o
provincie istorică a României, cu o bogată tradiţie statală de sine stătătoare.
Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei

şi versantele carpatice ce se înclină spre aceasta. Pe teritoriul Transilvaniei se află
judeţele Alba,Bihor Bistriţa-Năsăud, Braşov, Cluj, Covasna, Harghita, Hunedoara, Mureş,
Sălaj şi Sibiu. Noţiunea Transilvania are, sub aspect geografico-politic, două accepţiuni
distincte: prima se referă, într-un sens restrictiv, doar la regiunea intracarpatică, delimitată
de Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi, spre vest, de Carpaţii Occidentali (Munţii
Apuseni). Această macrozonă a fost denumită în evul mediu Voievodatul Transilvaniei sau
Transilvania voievodală (="ţara de peste pădure"), suprafaţa ei totală măsurând
aproximativ 57.000 km². A doua componentă a termenului include, într-un sens extins,
Crişana, Sătmarul şi Maramureşul, adică Părţile Vestice sau Partium, care au fost
alăturate după mijlocul secolului al XVI-lea nucleului istoric intracarpatic şi au constituit
împreună Principatul Transilvaniei. Uneori, Transilvaniei i se dă un sens foarte larg,
aceasta desemnând teritoriul românesc de la vest de Carpaţii Orientali şi nord de Carpaţii
Meridionali, astfel incluzând şi Banatul. Caracterul fluctuant al conţinutului termenului se
explică prin evoluţia complexă, istorico-politică, a regiunii din epoca postromană până în
timpurile moderne.
Suprafaţa totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş,

însumează 100.293 km², care repreprezintă 42,1% din totalul suprafeţei României.
Populaţia ce trăieşte în acest spaţiu numără 7.221.733 locuitori, cifră care reprezintă
aproximativ o treime din cea a populaţiei României.
Etimologia
Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie atestat pentru anul
1075, este un cuvânt compus din termenii "trans" (peste, dincolo) şi "silva" (pădure), care,
28
în traducere, ar fi echivalentul expresiei româneşti "dincolo de pădure". Există şi prezumţia
că la baza termenului ar fi stat denumirea "terra ultrasilvana" sau "terra ultra silvam" (vezi
mai jos). Termenul maghiar erdő este echivalentul cuvântului românesc "pădure" (fino-
ugric: ered = izvorî). În secolul 12, atestat documentar de Anonymus în latina mediavală în
cronica Gesta Hungarorum Erdőelv = Erdő-elve = Erdő-elő = Erdély = începutul pădurii
sau înainte de pădure. Comparativ, Muntenia în maghiară era numită "Havas-elve"
(Havasalföld) (se poate spune că ungurii şi romanii priveau din direcţii diferite). Regionimul
german Siebenbürgen, echivalentul german al celui românesc "Transilvania", respectiv
maghiar "Erdély", este un cuvânt compus din cuvintele "sieben" (şapte) şi "Burg" (cetate)
şi semnifică în limba română "şapte cetăţi", (Kronstadt, Schäßburg, Mediasch,
Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz şi Klausenburg).
Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat

documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de
Córdoba Hasdai ibn Şaprut. Monarhul hazar menţiona "ţara Ardil" (în ebraică („Ereţ Ardil”, „
‫)”ארדיל‬, bogată în aur şi argint. Această menţiune a fost făcută în jurul anului 960, iar
numele "Ardeliu" e atestat pentru anul 1432. Unii cercetători consideră forma "Ardeal" o
derivare din limba maghiară, având drept caracteristică o adaptare întâlnită şi în alte
denumiri: Erdöd -> Ardud etc. Unii cercetători însă au adus în discuţie diverşi termeni de
origine indoeuropeană, derivaţi din rădăcina *"er(a)dh", din care ar proveni, printre altele,
şi celticul "Arduenna" (pădure). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa radicalului
"ard" (cu sensul de "înălţime") şi în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan, Ardiche,
Ardennes, Ardelt, Ardilla, etc.), deci ar însemna "loc înalt şi păduros". S-a luat, de
asemenea, în considerare faptul că ungurii - grup de triburi ce trăiseră în stepă - nu aveau
în vocabular cuvântul "pădure", trebuind să-l împrumute de undeva. Totodată s-a constatat
şi fenomenul lingvistic potrivit căruia, pentru cuvintele româneşti preluate de maghiari, "ea"
se transformă în "é", iar "a" iniţial tinde să fie transcris "e", potrivit sistemului fonetic
maghiar. Până în prezent, nici un lingvist nu a reuşit să dea o lămurire etimologică
plauzibilă, necontestată, a denumirii "Erdély" decât prin erdő "pădure" cu adaosul sufixal
"ély", interpretat ca distorsionare a cuvântului elve "peste, dincolo", adică "Ţara de dincolo
de pădure". Dar etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară. Alţi cercetători
au propus o explicaţie bazându-se pe lexicul limii sanscrite: "HAR-DEAL" (în ebraică, HAR
= Munte), Grădina Domnului, ceea ce se suprapune peste o veche tradiţie românească
creştină, şi anume aceea că Ardealul este Grădina Maicii Domnului, deşi aceasta ipoteză
este foarte puţin plauzibilă.
Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată pe larg şi de Paul Lazăr

Tonciulescu, în cartea sa "Ardeal, pământ şi cuvânt românesc" (Editura Miracol, Bucureşti,
2001, ISBN 9739315607). Autorul trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul
timpului şi le evaluează sub toate aspectele.
Geografia Transilvaniei
Transilvania este din punct de vedere geografic un platou înalt, separat în sud de Ţara
Românească prin lanţul Carpaţilor Meridionali şi în est de Moldova prin Carpaţii Orientali.
Zona vestică a Transilvaniei (Crişana) are graniţă cu Ungaria. La nord, se învecinează cu
Ucraina (regiunile Transcarpatia - care cuprinde partea de nord a Maramureşului istoric - şi
Ivano-Frankvisk). Platoul cu înălţimi între 305 şi 488 de metri este irigat de râurile Mureş,
Someş, afluenţi ai Tisei, şi de râul Olt, afluent al Dunării. Cel mai mare oraş din regiune,
conform recensământului din 2002, este Cluj-Napoca (capitala sa istorică, alternativ cu
Sibiul şi Alba Iulia) urmat de Braşov (vezi secţiunea separată din acest articol pentru
populaţii şi o listă mai completă).
29
Istoria Transilvaniei
Antichitatea târzie. Primul mileniu
Pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat în antichitate centrul politic al regatului

Dacia, Sarmizegetusa Regia. Regatul dac a fost cucerit în 106 e.n. de Imperiul Roman sub
conducerea împăratului Traian. În timpul împăratului Hadrian (117-135), teritoriul actual al
Transilvaniei a fost organizat şi inclus în provincia Dacia Superior.
O nouă organizare administrativ-teritorială a fost iniţiată între anii 158-159 de împăratul

Antoninus Pius (138-161). Teritoriul de azi al Transilvaniei a fost inclus în provinciile Dacia
Porolissensis, cu capitala la Porolissum, şi Dacia Apulensis cu capitala la Apulum.
Aşezările mai importante au fost ridicate la rangul de colonii şi municipii. Aşezări
importante, colonii sau municipii, au fost Ulpia Traina Augusta Dacica Sarmizegetusa,
Apulum, Napoca, Potaissa sau Patauissa, Porolissum, Aquae.
O reţea importantă de drumuri asigura legătura între aceste aşezări. Concomitent cu

organizarea administrativ-teritorială şi militară avu loc şi un intens proces de colonizare a
Daciei cu cetăţeni romani.
Practicarea creştinismului în aceste locuri este atestată prin mărturiile scoase la lumină
de cercetările arheologice. Biserica Ortodoxă Română atribuie prin tradiţie apostolului
Andrei începutul creştinării dacilor. Existenţa unei vieţi creştine în epoca postromană este
confirmată de diverse descoperiri arheologice, printre care se numără şi un donarium (un
obiect votiv) descoperit la Biertan, care conţine inscriptia "ego Zenovius votum posui" ("eu,
Zenovie, am pus acest obiect votiv").
O înflorire deosebită cunoaşte extracţia minereului de aur. În faţa atacurilor insistente

ale carpilor (daci liberi), şi goţilor, împăratul Aurelian (270-275) decide retragerea
administraţiei şi a legiunilor romane în sudul Dunării de Jos.
După retragerea aureliană (271 d. Chr.), teritoriul intracarpatic a fost invadat succesiv,
între secolele III şi X, de goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari şi pecenegi. Populaţia
autohtonă, rămasă după retragerea aureliană, a fost forţată să părăsească oraşele
romane din locurile deschise, retrăgându-se către zonele muntoase, pentru o apărare mai
bună. Descoperirile arheologice atestă faptul că, o vreme, amfiteatrul de la Sarmizegetusa
romană (Ulpia Traiana Sarmizegetusa) a fost folosit ca fortăreaţă, având intrările
baricadate. Unele popoare migratoare, cum a fost cazul gepizilor, au reuşit să creeze
structuri politice relativ stabile. Determinantă pentru evoluţia istorică a Transilvaniei a fost
însă stabilirea ungurilor în Panonia, aceştia avansând treptat către interiorul arcului
carpatic.
Istoria Transilvaniei în "mileniul întunecat", adică în perioada cuprinsă între retragerea

administraţiei romane (271 d. Chr.) şi începuturile evului mediu românesc, în secolele IX-
XII, constituie până în prezent un subiect de controversă între istorici, cu conotaţii politice
şi naţionaliste.
Se poate remarca totuşi o profesionalizare şi o debarasare de ideologii naţionaliste în

discursul istoric românesc despre Transilvania. Istoriografia română oficioasă susţine, în
general, că după retragerea aureliană o mare parte a populaţiei romanizate a rămas în
zonele ei de locuire de la nordul Dunării de Jos, respectiv pe teritoriul actual al
Transilvaniei, fără însă a exclude deplasări limitate şi timpurii, în ambele sensuri, de la
30
sudul Dunării spre nord sau de la nordul Dunării spre sud, ale protoromânilor. Istoriografia
central şi vest-europeană (maghiară, istorici germani contemporani, specializaţi în istoria
sudesteuropeană) se situează, în general, pe o poziţie divergentă, încercând să probeze
că românii au imigrat din sudul Dunării de Jos şi au pătruns treptat sau fost colonizaţi pe
acest teritoriu de regii arpadieni între secolele X-XIII. Prezumtivele regiuni balcanice sunt
zonele muntoase din Bulgaria, Macedonia, Bosnia de astăzi, unde există toponime
conţinând etnonimul vlah.
Năvălirea ungurilor conduşi de Arpad în Bazinul Carpatic (sau Bazinul Panoniei)
Mărturiile arheologice, toponimele şi hidronimele existente în Transilvania, tind să

confirme teoriile continuităţii româneşti în Transilvania.
Cronicile maghiare şi anume "Gesta Hungarorum" (Cronica Notarului Anonim P. al

regelui Béla al II-lea al Ungariei), "Chronicon Hungaricum" (Cronica Ungurilor a lui Símon
de Kéza), cronica anonimă "Descriptio Europae Orientalis" (Descrierea Europei Orientale),
"Chronicon pictum vindobonense" (Cronica pictată de la Viena), cronicile slave intitulate
Istoriile popoarelor şi cronicile ruseşti Chronica Nestoris sau Povest vremennîh
let(Povestea anilor care au trecut), redactate între secolele XII-XIV, atestă pe teritoriul
Transilvaniei, al Crişanei şi în zonele învecinate, spre vest, atât prezenţa românilor, numiţi
"blahi" sau "vlahi", sau dizlocarea lor de către unguri, cât şi existenţa mai multor formaţiuni
statale anterioare începutului procesului cuceririi ei de către maghiari.
Notarul anonim P., supranumit Anonymus, evocă, printre altele, lupte ale maghiarilor cu
şefi locali: Menu Morout, Gelou şi Glad. Referinţele etnologice ale izvoarelor anterior
precizate sunt confirmate şi de două documente scrise, emise de regele Béla al IV-lea
(1235-1270) în anii 1256 şi 1262. Ambele izvoare confirmă prezenţa românilor, alături de
secui, la cumpăna secolelor X-XI pe teritoriul Regatului Arpadian, în calitate de
contribuabili la veniturile regale.
Voievodatul Transilvaniei
Ocuparea Transilvaniei a fost iniţiată spre mijlocul secolului X de două triburi maghiare
conduse de Gyula şi Kende, care au avansat dinspre vest pe văile râurilor Mureş şi
Someş. Procesul ocupării integrale a Transilvaniei a fost finalizat abia la sfârşitul secolului
al XII-lea, în timpul regnului lui Béla al III-lea al Ungariei (1172-1196), prin atingerea zonei
centrale a Carpaţilor Meridionali. Cu toate acestea, mai ales în "ţările" românilor,
autoritatea regalităţii maghiare a început să fie resimţită abia după secolul XIV. Cucerirea
s-a consumat in trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul
spre sud-estul Transilvaniei, a fortificaţiilor de graniţă. Aceste întărituri, "indagines",
"gyepũ" sau "presaka", erau zone împădurite lăsate în paragină, prevăzute cu locuri
supravegheate de trecere, denumite "porta", "clusa" sau "kapu", fiind apărate de grupuri
militare, amintite în izvoarele scrise timpurii maghiare sub numele "speculatores",
31
"sagittarius" sau "örök". Teritoriul din faţa acestor sisteme fortificate a fost denumit, în mod
corespunzător, "terra ultrasilva".
În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat cu referire la Transilvania, un act de
danie al regelui Géza I al Ungariei (1074-1077), emis în anul 1075 în beneficiul mănăstirii
Sf. Benedict, teritoriul de referinţă apare sub numele de "Terra ultra silvam" ("ţara de
dincolo de pădure"). În actul de danie din anul 1138 emis în beneficiul mănăstirii Dumis,
regele Béla al II-lea al Ungariei (1131-1141), denumeşte teritoriul în cauză "in ultrasivanis
partibus".
În paralel cu ocuparea s-a desfăşurat, între secolele XI-XIII, şi un amplu proces de

colonizare a Transilvaniei. Greutăţile cuceririi au fost nenumărate, în principal datorită
împotrivirii românilor autohtoni şi a lipsei oamenilor necesari administraţiei şi armatei,
astfel încât regii maghiari s-au văzut nevoiţi să invite colonişti din diverse popoare
europene, precum saşii, secuii şi Cavalerii teutoni. Alături de unguri, un rol important în
ocuparea Transilvaniei l-au jucat secuii şi, începând cu mijlocul secolului al XII-lea, în
perioada guvernării regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), grupuri de populaţie
germanofonă şi francofonă venite din stânga cursului mijlociu al Rinului, din Imperiul
German. Această populaţie nou colonizată a fost cunoscută ulterior sub numele generic de
saşi şi în documentele oficiale în latină saxones.
Concomitent cu aceste procese, regii Ungariei au procedat la organizarea unor

structuri proprii, laice şi ecleziastice, pe teritoriul Transilvaniei. În anul 1111 apare evocat
primul demnitar laic, un anume "Mercurius princeps Ultrasilvanus", cât şi primul episcop
catolic al Transilvaniei, "Simion Ultrasivanus", cu reşedinţa în cetatea de la Bălgrad
(Bellegrad), azi Alba Iulia, acesta fiind menţionat într-un document emis în 1111 de regele
Coloman (1095-1116). Organizarea administrativă şi ecleziastică a Transilvaniei a debutat
probabil în secolul al XI-lea în teritoriile anexate statului maghiar situate în vestul
provinciei. Din primul pătrar al secolului al XI-lea datează prima biserică romano-catolică,
cel mai vechi monument sacral maghiar din Transilvania, şi anume biserica din Alba Iulia.
Cele mai timpurii atestări documentare ale primelor comitate maghiare din Transilvania,
cele cu sediul în cetăţile regale Alba, Turda, Cluj şi Dăbâca, datează însă abia din secolul
al XII-lea. Spre mijocul secolului al XII-lea, teritoriul Transilvaniei era reorganizat sub forma
unui voievodat, probabil renunţându-se la principat sub presiunea tradiţiei româneşti, fiind
compus din mai multe comitate regale. În anul 1174 este menţionat primul voievod al
Transilvaniei, "Leustachius Voyvoda", probabil identic cu Leustachius Rátót, comite de
Dăbâca (Dobâca).
În directă legătură cu pericolul reprezentat de incursiunile repetate ale cumanilor în

Transilvania şi urmărind să diminueze presiunile exercitate dinspre nord asupra Imperiului
Latin (1204-1261) de al doilea Ţarat Bulgar cu sprijinul cumanilor, regele Andrei al II-lea al
Ungariei (1205-1235) aşează în Ţara Bârsei la 1211 ordinului Cavalerilor Teutoni
(Deutscher Orden sau Deutscher Ritterorden). Centrul comendurii ordinului teuton în
Transilvania s-a aflat în cetatea Feldioara. Urmărind interese strategice proprii şi anume
crearea unui stat cruciat "pro defensio Christianitatis" (pentru apărarea creştinătăţii) supus
autorităţii Curiei Papale, ordinul Cavalerilor Teutoni a intrat în conflict cu coroana Ungariei,
cavalerii fiind expulzaţi din Transilvania în anul 1225.
În prima treime a secolului al XIII-lea, în anul 1224, saşii dobândesc prin "Andreanum",
o importantă diplomă de privilegii conferită de regele Andrei al II-lea al Ungariei, o
organizare administrativ-teritorială şi ecleziastică proprie pe teritoriul comitatului Sibiului
(Comitatus Chybiniensis). Acest comitat, condus de un comite regal, a fost compus din
şapte scaune, motiv pentru care respectivul teritoriu a purtat şi denumirea Şapte Scaune
32
(Sieben Stühle). Saşii din Ţara Bârsei şi cei din nord-estul Transilvaniei au fost organizaţi
în cadrul districtelor regale ale Braşovului şi Bistriţei. Între 1325 şi 1329 sistemul
administrativ şi juridic al comitatului Sibiului va fi reorganizat. Începând cu anul 1486
adunările generale ale obştii saşilor vor fi desemnate sub numele Universitatea Naţiunii
Saşilor (Universitas Saxonum sau sächsische Nationsuniversität). Secuii vor beneficia şi
ei, în cursul secolului al XIV-lea, pe teritoriul lor de locuire (Székelyföld), în estul şi sud-
estul Transilvaniei, de o organizare administrativ-teritorială pe scaune şi de privilegii
similare. Din cele şapte unităţi administrativ-teritoriale secuieşti originare (Universitas
Siculorum septem sedium Siculicalium), formate în secolele XIII-XIV, se vor constitui în
secolul al XVI-lea, prin diviziuni teritoriale, un număr total de 12 scaune.
Populaţia românească, organizată potrivit dreptului cutumiar (jus valachicus) în obşti

săteşti şi uniuni de obşti, conduse de cnezi şi voievozi, era organizată în interiorul unor
"ţări" (terrae). Autonomiile locale ale acestor "ţări" româneşti, situate în zonele periferice
ale Transilvaniei (Ţara Făgăraşului, Ţara Amlaşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului,
Ţara Lăpuşului), tolerate în parte de autorităţile statului maghiar, încetează să fiinţeze o
dată cu dispariţia dinastiei arpadiene (1301). În secolele XIV-XV, "ţările" vor fi reorganizate
sub forma unor districte româneşti ("districtus (v)olachales" sau "districtus valachorum"),
conduse de demnitari numiţi de coroană. Sunt cunoscute un număr de aproximativ 60
districte româneşti. Supusă restricţiilor şi, în perioada angevină, persecuţiilor a fost şi
biserica ortodoxă a românilor din Transilvania. Deja în primii ani ai secolului al XIII-lea, în
contextul evenimentelor prilejuite de Cruciada a IV-a (1202-1204), izvoarele scrise
maghiare relatează în anii 1204, 1205 şi 1223 despre starea deplorabilă în care se aflau
unele mănăstiri "greceşti" (ortodoxe) din Regatul Ungariei, cât şi despre măsuri abuzive
îndreptate împotriva autorităţii juridice a acestei biserici.
Organizarea politică, administrativă şi colonizarea Transilvaniei au înregistrat un recul

semnificativ în timpul marii invazii mongole din primăvara anului 1241. Izvoarele istorice
scrise contemporane oferă la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii
pustiite. Imediat după retragerea trupelor mongole în anul 1242, regele Béla al IV-lea
iniţiază un vast program de refacere a regatului şi, în special, a Transilvaniei. Aşezarea
unor noi hospites (colonişti), dotaţi cu privilegii deosebite, susţinerea comerţului,
dezvoltarea primelor oraşe (Sibiu, Cluj, Braşov, Bistriţa şi Sighişoara), construcţia unor noi
cetăţi de piatră sunt doar câteva dintre măsurile iniţiate de regalitate.
Pe fondul vigurosului proces de reconstrucţie a Regatului Ungariei se fac resimţite,

începând cu a doua jumătate a veacului al XIII-lea, tendinţe centrifuge în rândul marii
nobilimi maghiare şi, în special, a voievozilor Transilvaniei. În timpul voievodului
Transilvaniei Roland Borşa (1282-1294) şi al urmaşului său Ladislau Kán al II-lea (1294-
1315), stările au instaurat un regim congregaţional, care apare în izvoare sub denumirea
"regnum Transilvanum", autonom faţă de Regatul Ungariei. Aceste evenimente vor
conduce la subminarea gravă a autorităţii centrale, afectată şi de disputele dinastice, care
va fi restaurată abia în timpul guvernării regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308-
1342).
Începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea si, mai ales, în secolele XIV-XV grupurile
privilegiate ale societăţii transilvane, nobilii maghiari, saşii şi secuii se constuite treptat în
stări. Datorită structurii prevalent etnice a stărilor, ele vor fi denumite oficial pe la 1500
"nationes" (naţiuni). Membrii stărilor, organizaţi în congregaţii sau universităţi
(congregationes, universitas), au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania.
Ultima participare a elitei politice a românilor la o congregaţie a stărilor transilvane este
amintită în anul 1355. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382)
33
în anul 1366 atestă agravarea condiţiei politice, juridice şi religioase a populaţiei româneşti
din Transilvania.
Începând cu anul 1375 şi continuând cu raidurile din 1419, 1420, 1425, 1428 şi 1431
Transilvania este confruntată acut cu pericolul otoman. La solicitarea regelui Sigismund de
Luxemburg, (1384-1437), o parte a iobăgimii transilvănene, scutită pâna atunci de efortul
militar, este obligată începând cu 1397 să participe la oaste. Înfrângerea sârbilor la
Kosovopolje în anul 1389 şi moartea voievodului Mircea cel Bătrân, (1386-1418), al Ţării
Româneşti au înlăturat ultimele obstacole majore în calea Imperiului Otoman spre
Transilvania şi centrul Europei. Un rol major în oprirea temporară a pericolului turcesc l-a
jucat Iancu de Hunedoara, (1407-1456), voievod al Transilvaniei (1446-1456) şi guvernator
al Ungariei (1446-1453). Complementară efortului său militar a fost strădania de a spori
gradul de autonomie al voievodatului Transilvaniei faţă de Regatul Ungariei. Politica lui
Iancu de Hunedoara faţă de turci va fi continuată de fiul său, regele Matei Corvin al
Ungariei (1458-1490). În faţa pericolului otoman, Transilvania şi Moldova lui Ştefan cel
Mare se sprijină reciproc. În anul 1489, Matei dăruieşte lui Ştefan cel Mare, în semn de
recunoaştere a meritelor sale, castelul Ciceu, cu 60 sate, şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate.
În această perioadă, Transilvania a fost zguduită de mai multe miscări sociale.

Răscoala de la Bobâlna (1437-1438) în majoritate pornită de ţăranii români, dar cărora li s-
a alăturat şi un numar relativ mic de ţărani maghiari (număr dat de proporţiile iobăgiei).
Cauza principală a răscoalei a constituit-o nerespectarea dreptului de strămutare de pe o
moşie pe alta, a dreptului de moştenire a iobagului, şi a dijmei episcopale. În urma
răscoalei s-a semnat actul constitutiv al uniunii "Unio Trium Nationum" uniune îndreptată
împotriva ţăranilor români din Transilvania, românii fiind consideraţi naţiune tolerată.
Uniunea a funcţionat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918. Un impact masiv
asupra societăţii transilvănene l-a avut şi răscoala condusă de secuiul Gheorghe Doja
(Dózsa György) din anul 1514.
Decesul prematur al regelui Matei Corvin, marea răscoala ţărănească de la începutul

secolului al XVI-lea şi ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei,
exprimată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi la
Mohács (29 august 1526) au accentuat criza societăţii maghiare. Această criză s-a
răsfrânt şi asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică şi dubla alegere
pe tronul Ungariei, a voievodului Transilvaniei Ioan Zápolya (1526-1540) si a lui Ferdinand
I de Habsburg (1526-1540) au facilitat intervenţia turcilor. Ungaria de Est şi Transilvania
erau guvernate de Zápolya, iar Ungaria Centrală şi de Vest (la vestul Dunării) erau
conduse de Ferdinand. Părţile care îi susţineau s-au angajat în confruntări militare,
aplanate abia la 24 februarie 1538 prin pacea de la Oradea. Prin hotărârea Dietei de la
Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate ale
Transilvaniei jură credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul dinastiei Zápolya, şi recunosc
suzeranitatea Înaltei Porţi asupra Transilvaniei. Acest acord, urmat de alte hotărâri ale
Dietei, pune bazele Principatului Transilvaniei. Primul principe al Transilvaniei a fost Ioan
Sigismund (1542-1571).
Principatul Transilvaniei
34
Transilvania, 1635
În 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul Otoman ca stat

independent, care plătea totuşi un dar de complezenţă ("munus honorarium") Porţii
Otomane, în valoare de 10.000 de ducaţi anual. În această calitate, a participat ca ţară
beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani şi a încheiat o serie de tratate cu ţări
europene, inclusiv Imperiul Otoman, de pe o poziţie de egalitate. Trebuie subliniat faptul că
Principatul nu includea Banatul (aflat sub stăpânire turcească) şi nici Bihorul (unde se
instaurase Paşalâcul de Oradea). În aceste circumstanţe istorice, în anul 1542, saşii, prin
Johannes Honterus şi, ulterior, o parte a populaţiei maghiare din Transilvania aderă la
Reformă. În anul 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania şi o supune autorităţii
sale. Totodată, adoptă câteva măsuri menite a uşura situaţia românilor din principat.
Situaţia politică încordată precum şi războaiele dese l-au împiedicat pe voievodul român
să realizeze o unificare de durată a acestei provincii cu Moldova şi Ţara Românească.
Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naţionalist ungar, care lupta împotriva
Împăratului Romano-German Ferdinand I de Habsburg.
Transilvania intră la sfârşitul secolului XVII în componenţa Imperiului Austriac, ca

principat autonom. În anul 1685 trupele Imperiului Austriac intră pe teritoriul Transilvaniei,
iar în anul 1699, prin Tratatul de la Karlowitz (azi Sremski Karlovci, în Serbia), Imperiul
Otoman cedează Austriei: Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavonia. Banatul Timişoarei
rămânea în componenţa Imperiului Otoman. Banatul a fost anexat de Imperiul Austriac în
anul 1718 prin Tratatul de la Passarowitz (azi Požarevac, în Serbia).
La 7 octombrie 1698 sinodul de la Alba Iulia a decis unirea românilor ardeleni cu

Biserica Romei, fapt care a deschis calea emancipării lor culturale. Drepturile politice
promise nu au fost însă acordate. Episcopul Inocenţiu Micu-Klein a stabilit reşedinţa
Bisericii Române Unite la Blaj şi a transformat acest oraş într-un centru de spiritualitate
românească. Tot el a pus bazele mişcării Şcoala Ardeleană.
Unele comunităţi româneşti ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat

decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei (în 1701 au fost transmise împăratului
austriac proteste ale locuitorilor din zona Braşovului) sau au retractat la mijlocul sec. al
XVIII-lea actul unirii, ca urmare a acţiunilor iniţiate de mitropolitul sârb de la Sremski
Karlovci şi puse în practică de călugării ortodocşi intraţi sub ascultarea sa (sunt cunoscute
în special numele lui Sofronie de la Cioara şi Visarion Sarai, sârb din Banat, ambii
canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română). De asemenea, Mitropolia Ţării Româneşti a
sprijinit comunităţile ortodoxe din Transilvania. În general românii din sudul Transilvaniei,
Banat şi Crişana au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce în Maramureş,
Sătmar şi nordul Transilvaniei majoritatea românilor au acceptat unirea cu Roma.
35
Unităţile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX
După eliberarea Transilvaniei de sub suzeranitatea turcească, Curtea de la Viena a

decis repopularea unor ţinuturi a căror populaţie se rărise mult în cei aproximativ 150 de
ani trecuţi după 1526. În regiunile Satu Mare şi Banat au fost aduşi colonişti şvabi, şi au
fost admişi în Ardeal între 350-400.000 de români din Moldova şi Muntenia care au trecut
Carpaţii din cauza exploatării fanariote. Nu este mai puţin adevărat că în secolul al XVIII-
lea au avut loc şi valuri de exod ale populaţiei româneşti din Ardeal spre Ţara
Românească (vide infra, Ştefan Meteş, carte despre atestări documentare). [1]
Bazele legale pentru aceste măsuri au fost adoptate de Dieta maghiară de la Bratislava
şi consfinţite prin semnătura regelui.
• Legea nr. XXVI din 1687 despre naturalizarea străinilor

• Legea nr. XVIII din 1723. despre repopularea pustiilor: „Maiestatea Sa
preasfântă va avea bunăvoinţa să permite ca orice om liber să fie invitat în
ţară, să beneficieze timp de şase ani de scutire de toate taxele, şi acest
drept de libertate va fi anunţat în toată ţara.”
• Legea nr. CIII din 1723. despre repopularea ţării
• Legea nr. CXVII din 1723 despre aducerea în ţară a diverşi meşteşugari.
Administraţia austriacă realizează primele măsuri de recenzare a populaţiei de pe

teritoriul Transilvaniei. Conform estimărilor făcute în anii 1712 şi 1713 de
Verwaltungsgericht – autoritatea administrativă austriacă – repartiţia pe etnii a populaţiei
din Transilvania este următoarea: unguri 47%, români 34%, germani (saşi şi şvabi)
19%.[1] Referitor la recensăminte, v. şi studiile istoricului David Prodan.
Steagul Transilvaniei înainte de 1918
Transilvania în Imperiul Dualist
Între anii 1867 si 1918 Transilvania a fost anexată părţii maghiare a Imperiului Austro-
Ungar (parte numită Transleithania, spre deosebire de Cisleithania, care era partea
austriacă. În această perioada, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva
36
românilor şi, spre sfârşitul secolului XIX, chiar a saşilor, datorita unei puternici politici de
maghiarizare implementata de autorităţile maghiare.
Unirea Transilvaniei cu România

La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbuşirii Dublei Monarhii, Ungaria
îşi proclamă independenţa, incluzând în teritoriul său şi Transilvania. În aceste condiţii,
fruntaşii Partidului Naţional Român şi românii din partidul Social Democrat înfiinţează
Consiliul Naţional Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918. La data de 13 noiembrie, la
Belgrad, guvernul Ungariei semnează armistiţiul cu Antanta, fixând o linie de demarcaţie,
care lăsa sub controlul Ungariei nordul şi centrul Transilvaniei, iar Banatul sub controlul
Serbiei. În aceste condiţii, românii organizează la data de 18 noiembrie / 1 decembrie
1918 o Adunare Naţională la Alba Iulia la care desemnează 1228 delegaţi. Adunarea
Naţională hotărăşte unirea cu România a teritoriilor locuite de români.După unirea din
1918 cu România, timp de un an şi jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul
statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.
Adunarea Naţională de la Alba Iulia
Hotărârea Adunării este transmisă Regelui Ferdinand care la data de 11/24 decembrie
sancţionează unirea cu România a "ţinuturilor cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de
la Alba Iulia." Cu toate acestea, autorităţile române nu exercită controlul asupra tuturor
teritoriilor respective. Armata română se oprise pe linia Mureşului, iar la nord de aceasta
nici Consiliul Dirigent, nici cu atât mai puţin Regatul României nu exercitau o autoritate
efectivă. Puterile Antantei ordonaseră încetarea oricăror operaţiuni militare în vederea
negocierii păcii cu Ungaria.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comunişti,
care proclamă Republica Sovietică condusă de Béla Kun. Forţele comuniste maghiare au
atacat atât noul stat cehoslovac cât şi trupele române din Transilvania în speranţa de a
face joncţiunea cu trupele sovietice care, la rândul lor au atacat în Basarabia şi Ucraina. În
luna iulie 1919 armata română a pornit ofensiva contra forţelor maghiare, iar la data de 3
august 1919 a ocupat Budapesta. Armata română s-a retras din Budapesta în luna
octombrie a anului 1919.
Prin tratatul de la Trianon de la data de 4 iunie 1920 se stabileşte frontiera între

Regatul României şi Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia şi Polonia şi în
sud-vest cu Iugoslavia se stabileşte la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres. Acest din
urmă tratat a fost deosebit de dureros pentru România deoarece a impus abandonarea
unor români din Maramureşul istoric şi din Banat, însă Puterile Antantei au insistat pentru
încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului
Război Mondial.
Între cele două războaie Ungaria a dus o luptă susţinută pentru repararea "nedreptăţii
istorice" de la Trianon. După cum spunea conducătorul statului maghiar între cele două
37
războaie mondiale, amiralul Miklos Horthy, "Inamicul numărul unu al Ungariei este
România, pentru ca cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei". În aceste condiţii
statele succesoare ale Dublei Monarhii au încercat să organizeze alianţe capabile să lupte
contra revizuirii tratatelor de pace. Dintre acestea cea mai durabilă a fost Mica Antantă,
alianţă între România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Cu toate acestea limitele sistemului de
la Versailles au devenit vădite în anii 1930 când Hitler a devenit liderul statului german,
proclamând ca obiectiv principal revizuirea Tratatului de la Versailles, iar slăbiciunea
militară Franţei şi Marii Britanii a devenit evidentă. Acordul de la München din 1938 prin
care Reichul a încorporat regiunea sudetă din Cehia şi destrămarea Cehoslovaciei în anul
1939 au marcat sfârşitul Micii Antante.
Al doilea război mondial
În anul 1940, în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al izolării României ca

urmare a prăbuşirii sistemului său de alianţe (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii),
Ungaria solicită revizuirea frontierei de după primul război mondial. Regele Carol al II-lea
şi guvernul Gigurtu au acceptat principiul discuţiilor însă tratativele de la Turnu Severin din
vara anului 1940 nu au dus la nici un rezultat. În aceste condiţii, miniştrii de externe ai
Reichului şi ai Italiei, Joachim von Ribbentropp şi Galeazzo Ciano au convocat la Viena la
data de 30 august 1940 pe miniştrii de externe ai României şi Ungariei şi au impus un
acord care prevedea trecerea unui teritoriu de 43.492 de kilometri pătraţi în componenţa
Ungariei, teritoriu cunoscut şi sub numele de Transilvania de Nord. Acordul, numit în
istoriografia română Dictatul de la Viena, iar în cea maghiară "Al doilea arbitraj de la
Viena" (primul fiind cel prin care Ungaria a anexat în 1939 teritorii din sudul Slovaciei),
prevedea anexarea de către Ungaria a teritoriului actualelor judeţe Satu-Mare, Sălaj,
Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureş (parţial), Cluj
(cea mai mare parte), Bihor şi parte din judeţul Arad. Sudul Transilvaniei (judeţele Braşov,
Sibiu, Alba, Hunedoara, părţi din judeţele Cluj, Arad şi Mureş) şi Banatul (judeţele Timiş şi
Caraş-Severin) au rămas în componenţa Regatului României.
Hotărârea a nemulţumit ambele state, atât România dar şi Ungaria care se aşteptase
la o restabilire a frontierei de dinainte de 1918 dintre România şi Austro-Ungaria.
Prin articolul 19 al Convenţiei de armistiţiu semnată de România cu Puterile Aliate în

cel de-al doilea război mondial la data de 12 septembrie 1944, după lovitura de palat
condusă de regele Mihai de la 23 august 1944, se prevedea ca statele aliate "sunt de
acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României, cu condiţia
confirmării prin Tratatul de Pace". Statul sovietic urmărea la rândul său să utilizeze
problema Transilvaniei în relaţiile politice dintre România şi Ungaria în perioada postbelică.
Semnificativ este faptul că, deşi armata română a participat la luptele din nordul
Transilvaniei, armata sovietică nu a permis revenirea autorităţilor civile române în teritoriul
cedat la Viena până la data de 6 martie 1945 când la Bucureşti a fost instalat guvernul
dominat de comunişti condus de dr. Petru Groza.
În perioada dintre 1945-1947, până la încheierea tratatelor de pace dintre Aliaţi şi

România şi Ungaria (ambele au avut statut de ţări învinse în cel de-al doilea război
mondial), au existat demersuri ale Ungariei de a păstra chiar şi o mică parte a teritoriului
dobândit în 1940 (fiind vizată în special zona actualului judeţ Satu-Mare). Cu toate acestea
tratatele de pace de la Paris, din 1947 consacră revenirea la frontiera dintre România şi
Ungaria existentă la data de 1 ianuarie 1938 (cea stabilită prin Tratatul de la Trianon) şi
nulitatea dictatului de la Viena. În perioada 1952-1968, pe teritoriul Transilvaniei a
funcţionat temporar Regiunea Autonomă Maghiară
38
Zone etnografice
• Ţara Haţegului
• Ţara Moţilor
• Ţara Zarandului
• Ţinutul Pădurenilor
Oraşele Transilvaniei
Conform recensământului din 2002, oraşele cele mai mari ale Transilvaniei în sens larg
(care cuprinde şi Crişana şi Maramureşul) sunt:
• Cluj-Napoca - 318.027
• Braşov - 283.901
• Oradea - 206.527
• Arad - 172.824
• Sibiu - 170.045
• Târgu Mureş - 149.577
• Baia Mare - 137.976
• Satu Mare - 115.630
• Bistriţa - 86.109
• Zalău - 72.630
Personalităţi
• Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881 Răşinari, d. 7 mai 1938 Ciucea, poet,
dramaturg şi scriitor.
• Emil Cioran (n. 8. April 1911, Răşinari † 1995, Paris), scriitor
• Gabriel Báthory 1608–1613, principe al Transilvaniei
• Hermann Oberth (n. 25 iunie 1894, Sibiu, † 28 decembrie 1989, Nürnberg),
fizician
• Johannes Honterus (n. 1498 ,† 23 ianuarie 1549, Braşov), învăţat şi
reformator umanist
• Liviu Rebreanu (n. 1885 Târlişua, Bistriţa-Năsăud, † 1944 Valea-Mare,
Piteşti)
• Mihai Viteazul (n. 1558 - d. 9 august 1601, Turda)
• Samuel von Brukenthal (n. 1721 † 1803), guvernator al Transilvaniei
• Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei (1581–1597, 1599–1602).
39
I.8.Regatul României
40
Regatul României
1881 – 1947
Stema regatului
Steag
României
Imn
Trăiască regele
Romania si MASSR - 1920
Capitala Bucureşti
Limbă/limbi limba română
monarhie
Tip de guvernare
constituţională
Rege
- 1881 - 1914 Carol I
- 1914 - 1927 Ferdinand I
- 1927 - 1930 Mihai I (prima domnie)
- 1930 - 1940 Carol al II-lea
- 1940 - 1947 Mihai I (a doua
domnie)
Istorie
- încoronarea
13 martie 1881
regelui Carol
- abolirea
30 decembrie 1947
monarhiei
Monedă naţională leu românesc
Din 1859 până în 1877, România a evoluat de la o "uniune personală" a două

principate (Moldova şi Ţara Românească) la un regat condus de un singur prinţ, Carol I de
Hohenzollern, care este ales domn al României. În 1877/1878, România îşi obţine
independenţa. Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano şi Berlin, România obţine
a patra sa provincie (Dobrogea de Nord cu judeţele Tulcea şi Constanţa. Carol I este
încoronat mai apoi ca Rege al României în 1881. În 1913, Corol I împinge România în al
II-lea război balcanic care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la Bucureşti
din 1913, consfiinţeşte statutul regatului României ca putere regional-balcanică şi totodată
41
aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater,
cu judeţele Durostor şi Caliacra. În 1914, regele Carol I moare, rege al României devine
Ferdinand I cel Loial(1914-1927).
După dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală şi de Est, la sfârşitul Primului
Război Mondial, Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au unit cu Regatul României în
1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor, după Unirea realizată de Mihai
Viteazul în anii 1599 - 1601, România Mare. După o perioadă de prosperitate şi progres,
nemaiîntâlnită până atunci pe teritoriile româneşti, Al Doilea Război Mondial va duce însă
la ocuparea Moldovei de peste Prut (Basarabia şi Nordul Bucovinei) de către URSS.
Mica Unire şi monarhia
Stema medie a Regatului României România 1878-1913
Ascendenţa din 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de Domn al Moldovei şi al
Ţării Româneşti sub suzeranitatea nominală a Imperiului Otoman a unit naţiunea
românească in jurul unui singur conducător. În 1862 cele două principate s-au unit formal
sub numele de România, cu capitala la Bucureşti.
Pe 23 februarie 1866 o aşa-numită Monstruoasă coaliţie, compusă din conservatori şi
radicalii liberali, l-a forţat pe Cuza să abdice. Prinţul german Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen a fost desemnat Prinţ al României, în speranţa asigurării sprijinului german
pentru o viitoare unire şi independenţă. Descendenţii săi au devenit regii României, până
la venirea comuniştilor în 1947.
În 1877, după un război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul

Basarabiei este reanexat la Rusia. Carol a fost încoronat ca prim rege al României în
1881.
Noul stat, situat geografic intre imperiile Otoman, Austro-Ungaria şi Rusia şi Regatul
Serbiei, privea înspre vest, în special spre Franţa, pentru modelele sale culturale,
educaţionale şi administrative.
42
Casa regală de În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea

România Antantei. Deşi forţele române nu s-au descurcat bine din punct de
vedere militar, până la sfârşitul războiului, imperiile austriac şi rus
s-au dezintegrat; Adunarea Nationala în Transilvania, si Sfatul Tarii
in Basarabia şi Bucovina si-au proclamat Unirea cu România, iar
regele Ferdinand s-a incoronat Rege al Romaniei la Alba Iulia in
1922.
Carol I
Regina soţie
Regina Elisabeta
Copii
Principesa Maria
Ferdinand
Regina soţie
Regina Maria
Copii
Drapelul de Luptă al Regatului României
Prinţul Carol
Prinţul Nicolae
Principesa
Elisabeta
Principesa Maria
Principesa Ileana
Prinţul Mircea
Carol al II-lea
Regina soţie
Regina Elena
Copii
Prinţul Mihai
Carol Lambrino
Mihai I
Regina soţie
Regina Ana
Copii
Principesa
Margareta
Principesa Elena
Principesa Irina
Principesa Sofia
Principesa Maria
Cronologie
1859 Alexandru Ioan Cuza uneşte Moldova şi Ţara Românească sub conducerea sa.
43
1862 Unirea formală a Moldovei cu Ţara Românească, formându-se principatul
României.
1866 Cuza este forţat să abdice în favoarea lui Carol I.
1877 (10 mai) Este declarată independenţa României.
1878 Sub Tratatul de la Berlin, Imperiul Otoman recunoşte independenţa română, dar
sudul Basarabiei e reanexat la Rusia.
1881 Carol I este încoronat Rege al României.
1907 Proteste ale ţărănimii izbucnesc în întreaga România, peste 10.000 de ţărani sunt
omorâţi.
1914 Moartea regelui Carol I, urmat la tron de nepotul său Ferdinand.
1916 (August) România intră în Primul Război Mondial, de partea Antantei.
1918 "România Mare"
1939 Pactul Molotov-Ribbentrop.
1941 România intră în război de partea Germaniei şi elibereaza teritoriile anexate de

către URSS in urma ultimatumului din seara zilei de 26 iunie 1940.
1944-1945 România luptă contra Germaniei.
1947 Monarhia este abolită.
Marea Unire
Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul
Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului
război mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaţionale a
principiului autodeterminării naţionalităţilor, exprimat în cele 14 puncte ale lui Woodrow
Wilson.
Regatul României, 1920 - 1940
Basarabia
44
În frunte cu Partidul Naţional Moldovenesc, creat în martie 1917, Basarabia a rezistat
tendinţelor Ucrainei de a o anexa, în contextul haosului total din Rusia revoluţionară. În
octombrie 1917, la Chişinău are lor Congresul Ostaşilor Moldoveni care proclamă
"autonomia teritorială şi politică a Basarabiei" şi decide crearea Sfatului Ţării ca organ
reprezentativ. Conducerea sa executivă este încredinţată Consiliului Directorilor Generali,
a cărui conducere o avea Ion Inculeţ. La 2 decembrie 1917 se proclamă Republica
Democratică Moldovenească, membră a Republicii Federative Ruse.
Pentru a opri anarhia militară din Basarabia, Consiliul Directorilor Generali apelează la
guvernul român, care trimite trupe, restabilind ordinea. Ca răspuns, la 13 ianuarie 1918,
guvernul Rusiei Sovietice întrerupe relaţiile diplomatice cu România, sechestrându-i
tezaurul. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti, care se alipeşte României la 27 martie 1918.
Bucovina
După semnarea păcii de la Brest-Litovk (18 februarie 1918), Ucraina ridică pretenţii
asupra Bucovinei. Ca răspuns la manifestul "Către popoarele mele credincioase" al
Împăratului austro-ungar Carol I, deputaţii români din parlamentul de la Viena constituie
Consiliul Naţional Român (CNR). La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918, se
convoacă la Cernăuţi o adunare naţională, proclamată Adunare Constituantă care
proclamă "unirea Bucovinei integrale" la celelalte provincii româneşti. Ca organ central s-a
creat Consiliul Naţional şi un birou Executiv condus de Iancu Flondor. Consiliul Naţional
cere guvernului român intervenţia militară, care este aprobată la 23 octombrie 1918,
pentru a contracara presiunile Ucrainei. La 12 noiembrie 1918, CNR a votat "Legea
fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei". La 15 noiembrie se convoacă
Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate, cu sprijinul locuitorilor
germani şi polonezi, unirea cu România.
Transilvania
În Transilvania, principalele forţe politice româneşti erau concentrate în jurul Partidului

Naţional Român (PNR) şi al Secţiunii Române a Partidului Social Democrat din Ungaria
(PSD-R). La 29 septembrie 1918, prin Declaraţia de la Oradea, ele anunţă hotărârea de
autodeterminare şi separarea politică de Ungaria. La 18 octombrie 1918 se constituie
Consiliul Naţional Român Central (CNRC) ca organ politic unic al românilor din
Transilvania, alcătuit din 6 membri ai PNR şi 6 ai PSD-R. În noiembrie, în întregul teritoriu
se formează consilii şi gărzi naţionale, după modelul CNRC. Acestea preiau de îndată
controlul politic şi administrativ, asigurând ordinea într-o perioadă tulbure. După nota
ultimativă a CNRC adresată guvernului ungar, se desfşoară tratative româno-ungare la
Arad în 13-14 noiembrie 1918, care însă nu dau rezultate.
În acest context, la 5 noiembrie 1918, prin manifestul "Către popoarele lumii", se face
cunoscută dorinţa naţiunii române din Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. CNRC
mai decide convocarea unei mari adunări plebiscitare care să adopte această hotărâre. La
7 noiembrie se publică textul convocării, Marea Adunarea Naţională a Românilor
întrunindu-se la 18 noiembrie 1918 la Alba Iulia. La 1 Decembrie 1918 ea decide în
unanimitate unirea cu România.
45
Perioada interbelică
Judeţele României interbelice
Regatul Romaniei a progresat în perioada interbelică, o nouă Constituţie fiind adoptată

în 1923. Majoritatea guvernelor româneşti din această perioadă au păstrat forma dar nu şi
substanţa unei monarhii constituţionale liberale. La 15 octombrie 1922 are loc la Alba-Iulia
încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Partidul
Naţional Liberal, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, sfătuitorul Regelui Ferdinand, a fost forţa
politică dominantă după Primul Război Mondial şi până la moartea aproape concomitentă
a Regelui Ferdinand şi a lui I.I.C. Brătianu.
Criza dinastică din 1925 a fost provocată de prinţul Carol, moştenitorul tronului, care,
trimis în 1925 să reprezinte familia regală română la funeraliile Reginei Alexandra a Marii
Britanii, nu s-a mai întors în ţară, întâlnindu-se cu iubita sa, Elena Lupescu. La 12
decembrie, printr-o scrisoare, renunţă la drepturile sale la tron, în favoarea fiului său Mihai.
La 4 ianuarie 1926, Parlamentul îl proclamă moştenitor pe prinţul Mihai. După moartea
regelui Ferdinand la 24 noiembrie 1927, Mihai I este proclamat Rege, domnind sub o
regenţă formată din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi primul preşedinte al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan. Neînţelegerile dintre cei trei
subminează monarhia constituţională, încurajând agitaţiile care susţineau revenirea lui
Carol II la tron, ca "salvator" al ţării. Datorită morţii, la 24 noiembrie 1927, a lui I.I.C.
Brătianu, P.N.Ţ. obţine la alegerile din 1927 o majoritate zdrobitoare. La 6 iunie 1930,
Carol II vine în ţară, fiind proclamat Rege la 8 iunie 1930.
Domnia lui Carol al II-lea a reprezentat sfârşitul monarhiei constituţionale şi instaurarea

unui regim de autoritate monarhică. Carol al II-lea a sprijinit cultura şi modernizarea
societăţii româneşti, însă nu a avut nici un respect pentru sistemul democratic al ţării. În
anii 1930 s-a înregistrat o creştere a numărului partidelor ultra-naţionaliste, mai ales a
mişcării fasciste Garda de Fier, ce exploata naţionalismul, frica de comunism, şi
resentimentul faţă de dominaţia străină şi în special evreiască asupra economiei. Alegerile
din 1937 au reprezentat un moment dificil pentru democraţie. Datorită confuziei
alegătorilor, nici unul dintre partide nu a obţinut 40% din voturi, necesare pentru prima
electorală, pe locul III, cu 15,58% plasându-se legionarii. La 28 decembrie 1938, regele îl
numeşte pe Octavian Goga prim ministru, deşi acesta conducea un partid minor, Partidul
Naţional-Creştin.
La 10 februarie 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă

miniştrii din Garda de Fier, şi în directă opoziţie cu sprijinul lui Adolf Hitler pentru Gărzii de
Fier, regele Carol II a dizolvat guvernul şi a instituit o dictatură regală. Instituind starea de
asediu şi cenzura, el numeşte un guvern consultativ, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea,
având în componenţa sa pe generalul Ion Antonescu, ministru al apărării. În februarie
46
1938, Carol II publică noua Constituţie, care asigura baza juridică a regimului autoritar.
Pentru a-şi consolida puterea, el desemnează Consiliul de Coroană ca organ permanent şi
dizolvă partidele politice. Apreciindu-l pe Mussolini, Carol al II-lea creează breslele de
lucrători, în scopul organzării corporatiste a statului român. De asemenea, el creează
ţinuturile, conduse de rezidenţi regali, pentru a avea un control mai puternic asupra
administraţiei locale. În decembrie 1938, el creează "Straja Ţării", după modelul tineretului
hitlerist. Pentru a înlocui partidele politice, în decembrie 1938 de constituie Frontul
Renaşterii Naţionale, primul organism politic de masă din istoria României.
Carol al II-lea ia măsuri dure împotriva Gărzii de Fier, ordonând asasinarea lui
Corneliu Zelea Codreanu în noiembrie 1938. La 21 septembrie 1939, ca o reacţie la
asasinat, un grup de legionari condus de Miţi Dumitrescu îl asasinează pe Armand
Călinescu. În contextul situaţiei politice internaţionale grave din 1939, Carol al II-lea este
silit să abdice la 6 septembrie 1940, lăsând puterea efectivă mareşalului Ion Antonescu
care va forma ulterior, la 15 septembrie, un guvern alături de legionari, proclamând Statul
Naţional-Legionar.
Cronologie
1918 "România Mare"

1919 Conflict între România şi Ungaria aflată sub regimul comunist al lui Bella Kun. Armata
română ocupă Budapesta la 4 aug. 1919 care se va afla sub administraţie militară
până pe 16 nov. 1919.
1920 Tratatul de la Trianon consfinţeşte unirea Românei.
1921 Reforma agrară
1923 Constituţie adoptată pe baza proiectului Partidului Naţional Liberal care garanta
cetăţenia evreilor şi altor minorităţi lipsite de drepturi.
Liga Apărării Naţional Creştine (LANC) este fondată.

1924 Membrul LANC (mai târziu fondator al Gărzii de Fier) C.Z. Codreanu îl asasinează pe
şeful poliţiei Iaşi, dar este achitat.
1926 Este adoptată Legea Electorală Liberală.
"Mica Antantă" cu Cehoslovacia şi Iugoslavia

Tratatul Franco-Român.
1927 Partidul Naţional Ţărănesc
Corneliu Zelea Codreanu se desprinde de LANC, formând Legiunea Arhanghelului

Mihail, mai târziu numită şi Garda de Fier.
Regele Mihai urcă pe tron, la numai 5 ani.
1929 Începutul Marii Crize
1930 Carol al II-lea este încoronat rege.
1931 Prima înterzicere a Gărzii de Fier
1933 (16 februarie) Atelierele de maşini de la Griviţa protestează violent, dar sunt suprimaţi
de poliţie.
(10 decembrie) Prim-ministrul Ion Duca "dizolvă" Garda de Fier, arestând mii de
membri ai acesteia; 19 zile mai târziu este asasinat de o echipă legionară (Nicadorii).
1935 LANC şi Partidul Naţional Agrar se contopesc, formând Partidul Naţional Creştin
(PNC), cu o doctrină fascistă. Partidul se declară încă de la început o formaţiune
naţionalistă, antisemită şi anticomunistă, iar sloganul este "România a românilor!"
47
1937 "Pactul de non-agresiune electorală" între Partidul Naţional Ţărănesc şi Garda de
Fier, mai târziu incluzând Partidul Naţional Liberal georgist, Uniunea Agrară şi
Partidul Evreiesc. Partidul Comunist Român denunţă pactul, dar în practică, îi susţine
pe ţărănişti.
PNC formează un guvern, dar intră repede în conflict cu Carol al II-lea asupra
minorităţii evreieşti.
1938 (10 februarie) Dictatura regală este declarată. Noua constituţie este adoptată la 27
februarie.
(29-30 noiembrie) Liderul Gărzii de Fier, Codreanu şi alţi legionari sunt asasinaţi din
ordinele regelui.
1939 (7 martie) Armand Călinescu formează un guvern.
Pactul Molotov-Ribbentrop stipulează "interesele sovietice" în Basarabia.

(1 septembrie) Germania invadează Polonia. Începutul celui de Al Doilea Război
Mondial.
(21 septembrie) Călinescu este asasinat de către un grup de legionari condus de Miţi
Dumitrescu.
„A sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi Tisa să

formeze un singur stat unitar“
• declaraţia aparţine lui Iancu Flandor, preşedintele Consiliului Secretarilor
de Stat din Bucovina şi a fost făcută în noiembrie 1918 • prima provincie
românească care a decis unirea cu România a fost Basarabia • a urmat
Transilvania pe 1 decembrie 1918 •
Zămislirea României Mari este consemnată în analele istoriei la 1 Decembrie 1918.

Acest ideal al românilor a fost precedat de o seamă de evenimente foarte importante, pe
care le redăm în cele ce urmează. Prima provincie românească care s-a unit cu patria
mamă a fost Basarabia, pe 3 martie 1917 înfiinţîndu-se la Chişinău Partidul Naţional
Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu. În acelaşi an, la Chişinău, în octombrie, la
Congresul Ostaşilor Moldoveni, se formează Sfatul Ţării, alcătuit din 86 de moldoveni şi 36
de reprezentanţi ai altor naţionalităţi, prima reuniune avînd loc la sfîrşitul lunii noiembrie.
Pe 2 decembrie, Sfatul Ţării proclamă „Republica Democrată Moldovenească“, pentru ca
la 24 ianuarie 1918, să se proclame independenţa şi ruperea legăturilor cu Rusia. La
Bucureşti, Alexandru Marghiloman, prim-ministru al României şi reprezentanţii Sfatului
Ţării au dus tratative de unire care s-au concretizat în reuniunea Sfatului Ţării din 15
martie 1918. În ziua de 27 Martie 1918 se votează unirea cu ţara. Marghiloman a citit
declaraţia Guvernului privind autonomia Basarabiei, pentru unire votînd favorabil 86 de
delegaţi, trei voturi au fost contra, înregistrîndu-se 36 de abţineri şi 13 absenţi. În actul
adoptat de Sfatul Ţării de la Chişinău, se preciza că unirea se face pe următoarele baze:
Sfatul Ţării actual rămîne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după
nevoile şi cererile norodului; Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, avînd un Sfat
al Ţării, ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, ca un organ împlinitor şi cu
administraţie proprie; Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; Basarabia va trimite
în Parlamentul Românei un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe
baza votului universal, egal, secret şi direct; Libertatea personală, libertatea tiparului, a
cuvîntului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie,
etc. Alexandru Marghiloman afirma despre unirea Basarabiei cu România că „în numele
48
poporului român şi al Regelui României, cu adîncă emoţie şi falnică mîndrie, iau act de
hotărîrea Sfatului Ţării şi declar că de azi înainte Basarabia este pe veci unită cu
România“, iar regele Ferdinand următoarele: „un vis frumos s'a înfăptuit. Din suflet
mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat, în zile de restrişte, ca o mîngîiere, să văd,
după o sută de ani, pe fraţii noştri basarabeni revenind la Patria Mamă“.
Bucovina, 27 octombrie 1918.

O adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din Bucovina este convocată, la
iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, la 27 octombrie 1918, la Cernăuţi. Adunarea
Constituantă, întrunită sub preşedinţia lui Dionisie Bejan, a votat o rezoluţie în favoarea
unirii cu România, precizîndu-se unele acţiuni de urmat: reprezentanţii poporului din
Bucovina, întruniţi astăzi 27 Octombrie 1918 în Cernăuţi, se declară în puterea
suveranităţii naţionale Constituanta acestei ţări româneşti; constituanta hotărăşte unirea
Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional şi independent; spre a
conduce poporul din Bucovina şi a-i apăra drepturile; Constituanta respinge cu hotărîre
orice încercare ce ar duce la împărţirea Bucovinei şi doreşte însă să se înţeleagă cu
popoarele conlocuitoare.
S-a ales un Consiliu Naţional format din 50 de membri din toate judeţele şi păturile
sociale. Consiliul Naţional a alcătuit şi un Guvern denumit Consiliul Secretarilor de Stat,
avîndu-l ca preşedinte pe Iancu Flondor. Pe 28 noiembrie 1918, la Mitropolia Ortodoxă din
Cernăuţi, 74 de membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului General al
Bucovinei, alături de şapte delegaţi germani, şase polonezi şi 13 ruteni. Erau prezenţi şi
reprezentanţii Basarabiei. Preşedintele Consiliului Naţional, Dionisie Bejan, a deschis
lucrările Congresului: „Întruniţi astăzi în acest măreţ lăcaş, care este şi trebuie să rămînă
simbolul unirii în credinţă cu Dumnezeu şi în neamul nostru, salut cu neţărmurită dragoste
pe reprezentanţii viteazei armate române, care, la ordinul M.S. Regelui Ferdinand I ne-a
întins mîna de ajutor în clipele de cea mai grea cumpănă. Salut cu aceeaşi dragoste pe
reprezentanţii fraţilor noştri din Basarabia, Transilvania şi Ungaria. Vă salut pe voi, fruntaşii
neamului românesc din Bucovina, care aţi venit cu inima însufleţită din tuspatru unghiuri
ale ţării, ca să aşezaţi piatra fundamentală care să clădească trainic şi de neclintit
România Mare. Implor harul ceresc şi binecuvîntarea dumnezeiască asupra hotărîrilor ce
veţi lua“.
Iancu Flondor, a dat, apoi, citire „Declaraţiei de Unire“, în care se arăta: „de la
fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi
Cernăuţilor, a făcut parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul
hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele de la
Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul
Moldovei; că fiii acestei ţări au apărat, de-a lungul secolelor fiinţa neamului lor împotriva
tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgîne; că 144 de ani poporul bucovinean a
îndurat opresiunile unei cîrmuiri străine care îi nesocotea drepturile naţionale; că în 1774,
prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei
habsburgice; că 144 de ani, bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate cîmpurile de
luptă ale Europei pentru gloria Austriei; că a sosit ceasul ca Ţările Române dintre Nistru şi
Tisa să formeze un singur stat unitar. Noi, membrii Congresului General al Bucovinei,
întrunind suprema putere a ţării şi fiind singurii învestiţi cu puterea legislativă, în numele
suveranităţii naţionale hotărîm: unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile
hotare pînă la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României“. Actul unirii i-a fost
prezentat, la Iaşi, Regelui Ferdinand de către o delegaţie bucovineană.
Transilvania, 1 decembrie 1918.
49
Partidul Naţional Român decide la 29 septembrie 1918, la Oradea, elaborarea unei
declaraţii asupra dreptului naţiunii române din Transilvania „de a dispune de ea însăşi“.
Textul declaraţiei redactate de Vasile Goldiş, este prezentat de Alexandru Vaida-Voievod la
18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta. Ideile principale cuprinse în declaraţie
aveau la bază o serie de principii enunţate de preşedintele Statelor Unite, Woodrow
Wilson, în speranţa că astfel va putea fi obţinut sprijinul marilor puteri. În document se
susţinea necesitatea convocării unei adunări naţionale şi nerecunoaşterea Parlamentului
şi Guvernului Ungariei ca reprezentanţi ai naţiunii române.
La 30 octombrie 1918, la Budapesta, se constituie Consiliul Naţional Român Central,
compus din cîte şase membri ai Partidului Naţional Român - Teodor Mihaly, Vasile Goldiş,
Aurel Vlad, Alexandru Vaida-Voievod, Ştefan Cicio-Pop, Aurel Lazăr şi ai Partidului Social-
Democrat - Ioan Flueraş, Basil Surdu, Iosif Renoiu, Tiron Albani, Enea Grappini, Iosif
Jumanca. La 3 noiembrie Consiliul îşi mută sediul la Arad şi devine organul de decizie şi
reprezentare a naţiunii române din Transilvania. Între 29 octombrie şi 1 noiembrie ia fiinţă
Consiliul Militar Central Român, structură menită să asigure ordinea şi securitatea
populaţiei româneşti, prin consilii şi gărzi naţionale pe tot cuprinsul Transilvaniei. În tot
acest timp, Guvernul României desfăşura o activitate susţinută de propagandă, în statele
aliate,în favoarea unirii, prin diplomaţii din marile capitale, dar şi prin diverse personalităţi
culturale şi politice.
Între 13-15 noiembrie s-au purtat la Arad tratative cu delegaţia reprezentanţilor
Guvernului Ungariei. Fruntaşii transilvăneni au cerut separarea definitivă a Transilvaniei de
Ungaria, în timp ce delegaţia ungară a admis doar autonomia. Negocierile eşuează. Printr-
o notă ultimativă, din 22 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central adresa Guvernului
Ungariei cererea de recunoaştere a puterii depline a Consiliului asupra Transilvaniei.
Consiliul Naţional decide să convoace, la 1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Naţională a
Românilor din Transilvania şi Ungaria. Pentru această Adunare urma a fi aleşi 600 de
deputaţi pe bază de vot universal şi 628 reprezentanţi ai organizaţiilor şi societăţilor
culturale. Participă la alegeri românii din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş. Timp
de 12 zile, sînt aleşi cîte cinci reprezentanţi de circumscripţie, revendicările fiind unirea cu
România, reformă agrară, vot universal.
Alba Iulia a fost ales şi datorită faptului că Mihai Viteazul realizase Unirea Principatelor
Române, tot în acest oraş. Cei 1228 de delegaţi aleşi s-au reunit la Cazinoul din Alba Iulia,
în timp ce în oraş peste 100.000 de oameni le aşteptau hotărîrile. Erau reprezentate toate
categoriile sociale, delegaţi ai tuturor regiunilor istorice româneşti. Adunarea Naţională de
la Alba Iulia proclamă Unirea „acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu
România“.
I.9. Transnistria înainte şi acum
Localizarea Transnistriei. Transnistria în antichitate

Transnistria îşi derivă numele de la rîul Nistru, rîu ce timp de secole a fost hotarul de
răsărit al Principatului Moldovei. Numele este de origine celtică, fiind înrudit cu Istrul
(Dunărea), Niprul şi Donul şi însemnînd curs de apă. Grecii antici îi spuneau Tyras, la fel
ca şi cetăţii de la vărsarea lui în Mare, viitoarea Cetate Albă.
Conform informaţiilor oferite de Ptolemeu în cartea a III-a a Îndreptarului geografic,
Nistrul se afla la marginea de răsărit a marelui regat al Daciei: „Dacia se mărgineşte la
miazănoapte cu acea parte a Sarmaţiei europene [regiunea dintre Vistula şi Don], care se
întinde de la muntele Carpatos pînă la cotitura pomenită a fluviului Tyras [...], la apus cu
iazigii metanaşti, pe lîngă rîul Tibiscos (Tisa) pînă la Axiopolis de unde, pînă în Pont şi la
gurile sale, Dunărea se numeşte Istru...” (Iazigii metanaşti locuiau între Tisa şi Dunăre.
Numele de metanaşti a fost dat de greci şi ar însemna "după mutare". Asta pentru că
50
grecii i-au cunoscut pe vremurile cînd locuiau în răsăritul Daciei, împreună cu roxolanii,
înainte de a se muta.)
Şi prezenţa romană este atestată dincolo de Nistru, celebrul Val defensiv al lui Traian
împotriva barbarilor tăindu-l mai sus de vărsare şi oprindu-se către gura Bugului (după
Dimitrie Cantemir, la Don).
Românii în Transnistria în evul mediu. Documente ale domnitorilor Moldovei
în mod formal, în Evul mediu de la acest rîu la est se întindea Marele Ducat al
Lituaniei. Mulţi români locuiau însă şi antestepele mai de la răsărit ale Transnistriei
(Pămîntul de peste Nistru), risipiţi în mici comunităţi, rurale în special. Transnistria a fost în
trecut o regiune aridă şi subpopulată, ea începînd să fie colonizată spre anul 1500 în
special de către ţărani moldoveni care treceau Nistrul în căutare de pămînt liber şi de către
ceva tătari, graniţele acestei regiuni nefiind pe atunci, nici măcar vag, delimitate în maniera
în care sînt delimitate părţile unui întreg teritorial. Vecinătatea la răsărit cu alte state a fost
pentru Moldova mai degrabă teoretică decît efectivă pînă către secolul XIX.
La răsărit de Nistru menţionările vieţii româneşti se întîlnesc pe întregul parcurs al
Evului Mediu.
Cea mai veche posesiune moldovenească atestată la est de rîul Nistru a fost castelul
Lerici de la intrarea în estuarul Niprului (unde mai tîrziu va fi cetatea Vozia - Oceakov),
castel capturat de piraţii moldoveni de la genovezi în timpul domnitorului Petru Aron (în
1455). Cetatea Mangop din îndepărtata Crimee a avut şi ea legături cu Moldova, fiind
stăpînită de cumnatul lui Ştefan cel Mare. Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinţesa
de ilustră ascendenţă bizantină Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la
titlul de împărat al Bizanţului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului
printr-un efort creştin concertat, vis pentru care Ştefan a lucrat neobosit aproape o
jumătate de veac.
Un singur domn moldovean, Duca Vodă, a stăpînit în Evul Mediu regiunea implicată
împreună cu Ucraina (scaunul ucrainean fiind la cetatea Nemirova - Niemirow în
poloneză, pe Bug). Totuşi, nici o organizare aparte nu este cunoscută pentru Transnistria
pînă ceva mai aproape de zilele noastre, şi asta în primul rînd deoarece era aproape
pustie. Pe lîngă specificul oarecum uscat al regiunii, al doilea motiv pentru care nordul
Mării Negre a rămas slab populat pentru mult timp a fost şi prezenţa tătărască, atît militară
cît şi civilă, care îngreuna încercările de întemeiere a unei vieţi civilizate de tip est
european şi împiedica înfiriparea unei continuităţi propice extinderii spre est a statalităţii
efective moldoveneşti ori eventual poloneze. S-ar putea pune problema dacă românii
aşezaţi în vechime în Transnistria şi descendenţii lor pot căpăta (sau păstra) numele de
moldoveni, cîtă vreme teritoriul lor nu a fost decît vremelnic şi parţial posesiune a
Principatului numit Moldova. Cel mai probabil numele de moldoveni le este potrivit,
deoarece în zdrobitoarea lor majoritate, românii transnistreni au venit din Moldova de
dincoace de Nistru, au ţinut legături culturale şi de sînge cu cei din apus şi au vorbit
aceeaşi limbă şi acelaşi grai cu ei. Păstorii ardeleni, al căror larg areal de circulaţie cu
turmele este bine cunoscut (Dobrogea, Balcani, stepele de la răsărit) trebuie să fi avut o
contribuţie neglijabilă la elementul român de peste Nistru. Există menţiuni ale prezenţei
negustorilor munteni în Transnistria, dar numărul acestora trebuie să fi fost de asemenea
neglijabil.
Un document extrem de interesant dat de Ioan Vodă cel Cumplit, la 10 mai 1574,
confirmă boierilor săi, logofătul Ion Golia şi Ieremia pîrcălabul, teritorii pe cealaltă parte a
Nistrului (malul stîng), în viitoarea Transnistrie: „loc pentru patru mori, de ceea parte a
Nistrului, pe pîrău, la gura Iahorlîcului, unde se varsă în Nistru”.
Petru Şchiopul întărea, printr-un document emis la 4 august 1588, împărţirea între Ion
Golia logofătul şi Tudora, jupîneasa lui Ieremia pîrcălabul, a morilor de dincolo de Nistru,
confirmînd fiecărei părţi cîte două. La rîndul său Ieremia Movilă a dat proprietarilor hrisov
domnesc, întărindu-le „loc de patru mori, pre ceea parte de Nistru, în pîraie, în gura
Iahorlîcului, unde cade în Nistru”.
51
Aceste documente constituie dovada că în Evul Mediu, cel puţin în apropierea văii
Nistrului, Moldova şi-a exercitat autoritatea politică la răsărit de rîu în mod similar ca şi pe
restul teritoriului principatului.
Dată fiind sărăcia documentară şi repetata distrugere a arhivelor familiale şi statale în
principatele române (urmare tocmai a lipsei de stabilitate şi continuitate ce a marcat evul
mediu românesc, sau ca urmare a unor catastrofe: de exemplu, pe 20 iulie 1827 un mare
incendiu a distrus a treia parte a Iaşului, printre altele fiind complet distrusă arhiva visteriei
şi a divanului Moldovei), documentele amintite, păstrate în pofida atîtor vicisitudini, trebuie
privite nu ca dovezi singulare ale pătrunderii statalităţii moldoveneşti în stînga Nistrului ci
ca certificări ale permanentei legături demografice şi juridice între cele două maluri ale
râului încă dintr-o perioadă veche şi care trebuie să fi depăşit cu mult nivelul strict atestat
documentar.
Micul târg Movilău se pare să fi fost fondat de Ieremia Movilă în jurul anului 1600 pe
malul stîng al Nistrului. În aceeaşi perioada boierul Jura stăpînea ambele maluri ale
Nistrului de la Râbniţa la Dubăsari.
Fiica lui Vasile Lupu, căsătorită cu Timuş Hmelniţki, fiul lui Bogdan Hmelniţki, a fost
înzestrată de tatăl său cu moşii la Iampol şi Raşcov, dincolo de Nistru. Aceste moşii,
locuite de moldoveni, au devenit proprietatea mănăstirii Golia din Iaşi după moartea ei.
Duca Vodă, domn al Moldovei şi hatman al Ucrainei şi-a ridicat curţi domneşti la
Ţicănăuca, în faţa cetăţii Soroca de pe Nistru, aproximativ la jumătatea drumului dintre Iaşi
şi Nemirova, de unde a emis documente ca dintr-o cancelarie domnească. Tot Duca Vodă
colonizează moldoveni în stepele sărace în oameni dinspre Nipru.
Grigore Ureche menţionează barbariile cazacilor veniţi în jaf pe la 1583 comise asupra
coloniştilor moldoveni care trecuseră de cealaltă parte a Nistrului în vremurile grele ale
domnitorului Iancu Sasul (pretins fiu al lui Petru Rareş): „Nu multă vreme după aceia au
mai lovit cazacii din sus de Tighina, pre decindea de Nistru, nişte sate ce să discălicase
pre hotarul leşescu, turci ciutaci, moldoveni foarte mulţi, carii ieşisă din ţară de răul
nevoilor Iancului vodă şi mare moarte au făcut într-înşii şi pradă şi robii şi cu dobîndă s-au
întorsu la casile lor.”
Multe familii moldoveneşti se întindeau deci pe ambele maluri ale Nistrului, la fel cum
azi se întind pe ambele maluri ale Prutului. O interesantă menţiune vorbeşte de sosirea
boierilor hotarnici la Peresecina în ţinutul Orheiului, pentru a delimita moşiile boierilor
Dulman şi Petrică. Aceştia doi mărturisesc că hrisoavele lor „au fost arse în vremea unui
foc năprasnic noaptea, cînd au ars totul în casa lor, aşa încît ei n-au putut scăpa nimic;
rămasu-le-a numai un singur hrisov domnesc, dar acesta se află la neamurile lor de peste
Nistru...”
Ultimul domn moldovean cunoscut care dăruieşte prin hrisov o moşie dincolo de Nistru
unui supus moldovean este Mihail Racoviţă în 1717.
Importanta cetate otomană Oceac (numită de turci Ozu iar de moldoveni Vozia, astăzi
Oceakov) din nordul Mării Negre era cea mai importantă aşezare din spaţiul dintre Nistru
şi Bug şi de asemenea un important pol al prezenţei moldoveneşti. Plasarea sa era în
apropierea cunoscutei colonii milesiene Olbia.
Mărturii ale călătorilor străini despre românii din Transnistria
Călătorul italian Giovanni Battista Malbi trece la 1620 prin Moldova şi vorbeşte despre
învecinarea la est a principatului cu tătarii. Descriind cetăţile tătărăşti şi inclusiv
Oceakovul, apreciază că locuitorii acelor pămînturi sînt „creştini de rit ortodox şi avînd o
limbă coruptă din latină, italiană şi rusă.”. De bună seamă, acesta observase nu coruperea
cu limba vorbită de ruşi, ci împrumuturile (timpurii) în limba română din limba slavonă şi
care constituie o importantă parte a fondului lingvistic românesc. Deducem uşor deci că
românii din partea locului erau cei vizaţi.
Alt călător italian din secolul XVII, Niccolo Barsi din Luca, trece prin Oceakov şi descrie
cele trei fortăreţe existente. El menţionează că „Numai într-o singură fortăreaţă - unde se
făcea piaţă - puteau să intre turcii şi cei din afară care erau valahi.” Tot el relatează faptul
52
că împărţise drumul cu delegaţia moldovenească ce o aducea din Caucaz pe viitoarea
soţie a lui Vasile Lupu, prinţesa circaziană Ecaterina. Paşa de Silistra, aflat şi el la
Oceakov, o vede şi şi-o doreşte în haremul lui. Moldovenii o ascund pe Ecaterina în carele
lor, iar oamenii paşalei o caută în special în „hanurile moldovenilor” din tîrg. Iată deci că
moldovenii erau prezenţi în număr important în Vozia - Oceakov, atît băştinaşi cît şi
călători, dat fiind că aveau hanurile lor. Tot Niccolo Barsi face o categorică remarcă în
privinţa elementului moldovenesc. Înainte de plecarea din Vozia „mă dusei în casa unui
moldovean din care, după cum am mai arătat, sînt mulţi în acest oraş, şi-l rugai să-mi facă
nişte biscuiţi contra plată, deoarece trebuia să trec, timp de trei săptămîni încheiate, prin
locuri pustii.” Iată deci şi sărăcia de atunci în oameni a viitoarei Transnistrii.
În timpul războaielor suedezo-ruse prin Oceakov trece călugărul Daniel Krmann,
venind de la Poltava. În drum întîlneşte moldoveni, iar la Oceakov locuieşte în tinda
„împodobită cu covoare” a casei unui moldovean. La un han local bea, de asemenea, „vin
moldovenesc”. Referitor la locuitorii aşezării el distinge întîi pe valahi, apoi pe tătari, pe
greci şi pe turci. Despre valahii din Vozia-Oceakov, apreciază că „Acest neam de oameni
al valahilor are aceeaşi limbă cu a valahilor şi religia la fel cu a ruşilor şi a grecilor.”.
Menţionarea confesiunii (pe care o deduce din felul în care i-a văzut pe români făcîndu-şi
cruce) era probabil menită să deosebească pentru cititorii jurnalului său pe băştinaşi de
italieni, dat fiind că numele valah a avut un sens larg în limbile multor popoare şi nu era
suficient pentru a identifica etnic pe români.
Lawrin Piaczeczynski, secretarul regelui polon Sigismund al III-lea, trimis ca sol la
hanul tătărăsc Gazi Ghirai al II-lea, traversează regiunile în discuţie. În călătoria sa nu
întîlneşte aşezări slave, ci „sate moldoveneşti pe care le ţine hanul tătărăsc şi pe care le
guvernează în numele lui sluga lui Nazyl aga”, atît în jurul Cetăţii Albe, cît şi în părţile de
peste Nistru.
Principatele române, închinate fiind de la sfîrşitului secolului al XV-lea sultanului turc,
au fost nevoite să plătească tribut Porţii Otomane, la început simbolic, apoi împovărător o
dată cu trecerea timpului. În contul unei părţi din tribut, Poarta a solicitat adesea domnilor
moldoveni să rezolve diverse probleme antreprenoriale precum repararea şi întărirea
diverselor fortăreţe turceşti de frontieră. Astfel moldovenii au reparat în special Cameniţa şi
Vozia (Oceakov) în Transnistria, iar muntenii Orşova la Dunăre. Domnii erau obligaţi să se
ocupe de îndată de însărcinări şi să se deplaseze în persoană cu curtea lor, fiind scutiţi de
drum doar în eventualitatea justificată a unei boli. Numai Petru Şchiopul, ca domn a
Moldovei, a trimis cincisprezece mii de salahori la Vozia şi trei mii de care de materiale de
construcţie.
Această situaţie complexă a făcut propice exodul către spaţiile vaste de dincolo de
Nistru al unui mare număr de moldoveni în căutare de înavuţire, pămînt liber, taxe
insignifiante şi oportunităţi diverse, pe tot parcursul evului mediu, preluînd însă asupra lor
riscurile de a trăi într-o regiune mai instabilă, mai bogată în războaie şi depărtată de
organizarea de tip est european pe care o lăsaseră acasă. Densitatea etnică importantă a
românilor în spaţiile de dincolo de Nistru a indus în eroare geografi şi istorici importanţi ai
vremii, care au dedus din realitatea etnică incontestabilă şi o apartenenţă politică a regiunii
discutate la spaţiul românesc.
Antonio Bonfini (circa 1434 - 1503), cunoscut istoric de origine italiană care şi-a
încheiat viaţa la curtea ungară ca invitat al lui Matei Corvin, este cel mai important istoric al
secolului XV care a dezvoltat tema originii poporului român (în lucrarea „Rerum
Ungaricarum decades quatuor cum dimidia”). Vorbind despre cele două Valahii, Moldova
şi Ţara Românească, el apreciază că acestea se întind „a Transsylvania incipientes inter
Tyram et Borysthenem fluvium, ad Euxinum usque mare latius effunduntur”, adică „din
Transilvania începînd şi pînă la Marea Neagră unde se varsă Nistrul şi Bugul”.
Şi mulţi geografi importanţi au inclus, greşit totuşi, Oceakovul între oraşele Moldovei.
Această includere apare la Giovanni Botero (1540-1617) în „Relazioni universali”, carte
care s-a bucurat de 17 ediţii şi trei traduceri în limba latină (prima la Veneţia în 1591), la
53
Gian Lorenzo d'Anania în „Sistemul universal al lumii sau cosmografia” (Veneţia, 1596) şi
la Giovanni Antonio Magini (1555-1617), profesor la Universitatea din Padova, în
„Geographie universae”, publicată prima dată la Veneţia în 1596.
Despre „cazacii moldoveni” de peste Nistru
Merită menţionată şi atracţia pe care viaţa mercenarilor cazaci a exercitat-o asupra
aventurierilor moldoveni. Mulţi moldoveni s-au mutat între cazaci, ducînd viaţa militară
zbuciumată a lor şi lăsînd mărturii toponimice în spaţiul dintre Nipru şi Don. Multe menţiuni
ale prezenţei moldoveneşti între cazaci şi a imixtiunii lor în luptele pentru putere din
Moldova pot fi găsite atît în cronicile moldoveneşti cît şi în cele polone. Bogdan Hmelniţchi,
întîiul hatman al Ucrainei (denumire însemnînd ţinut de la Graniţă, dat fiind că acolo, în
zona Niprului şi Donului era graniţa dintre tătari-otomani şi Rusia) avea şase polcovnici
moldoveni din treisprezece, zece mii de ostaşi din cei patruzeci de mii pe care îi avea fiind
tot moldoveni. Ultimul hatman liber ales al Ukrainei, în accepţiunea de comandant al
regiunii militarizate de frontieră, a fost Dănilă Apostol (1727 - 1734), şi el moldovean, avînd
în subordine şi detaşamente de „cazaci moldoveni”.
Ştefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug şi
Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali şi
români. Cazacii sunt strânşi dintre moscali şi români. Prin denumirea de cazac, tătarii
înţelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vişnovieţchi se cobora dintr-o soră a lui
P.Rareş. A pretins şi scaunul Moldovei.
După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu
ei ,,Domnişori" - fii adevăraţi sau închipuiţi de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai
Moldovei.
Ioan Nicoară Potcoavă a fost primul hatman ales de întreaga Sece Zaporojeană. El va
reuşi să ocupe pentru scurt timp tronul Moldovei şi acelaşi noroc si-l vor încerca şi alţi
români din fruntea cazacilor: Alexandru şi Constantin Potcoavă, Petre Lungu, Petre
Cazacu. Rangul suprem de hatman al cazacilor îl vor mai deţine dintre românii
transnistrieni Ion Grigore Lobodă, Tihon Baibuza, Samoilă Chişcă, Ion Sârcu, Opară,
Trofim Voloşanin (Românul), Ion Şărpilă, Timotei Sgură, Dumitru Hunu şi eroul legendar al
cazacilor în lupta pentru independenta Ucrainei, Dănilă Apostol. Pe tot parcursul sec XVI -
XVIII, înalte ranguri printre cazaci le-au avut polcovnicii Toader Lobădă, (în Pereiaslav),
Martin Puşcariu (în Poltava), Burlă (în Gdansk), Pavel Apostol (în Mirgorod), Eremie
Gânju şi Dimitrie Băncescu (în Uman), Dumitraşcu Raicea (în Pereiaslav) comandantul
Varlam Buhăţel, Grigore Gămălie (în Lubensc), Grigore Cristofor, Ion Ursu (în Raşcov),
Petru Apostol (în Lubensc). Alţi mari comandanţi de unităţi căzăceşti dintre ,,dacii
transnistrieni" sunt: Ţopa, Scapă, Ţăranul, Moldovan, Munteanu, Procopie, Desălagă,
Drăgan, Gologan, Polubotoc, Cociubei, Turculeţ, Chigheci, Grigoraş, Bogdan, Radul,
Focşa, Basarab, Grigorcea, Borcea, etc. Mulţi din ei vor fi semnatari ai documentelor de
unire a Ucrainei cu Rusia de la 18 ianuarie 1654, iar alţii precum generalul Ciorbă şi
coloneii Mândra, Ghinea şi Brânca vor intra în servicul Rusiei.
O Transnistrie cu viaţă spirituală românească
Teritoriul dintre Nistru şi Bug a depins spiritual de ierarhii ortodocşi ai Brăilei (Ţara
Românească) şi Huşi (Moldova). Mitropolitul Daniil al Proilaviei (Brăila) se intitula într-un
act dat în 30 februarie 1769 la Tighina: „Mitropolitul Proilaviei, al Tamarovei [Reniului, pe
Prut], al Hotinului [raia turcească în acele timpuri], al tuturor marginilor Dunărei [în afara
jurisdicţiei principatelor, adică] şi al Nistrului şi a întregii Ucraine a hanului”. Acelaşi Daniil a
binecuvîntat construirea mai multor biserici în Transnistria la Malovata, Doroţcaia, Măhala,
Pohrebea, Cocieri şi Dencu. După moartea lui Daniil această eparhie a trecut la episcopia
de Huşi. Pînă la 1837 cînd se creează mitropolia Hersonului, Transnistria depinde spiritual
de ierarhii Moldovei.
Omul de litere Mihail Strelbiţchi îşi mută tipografia în 1792 de la Iaşi, capitala Moldovei,
la Dubăsari, în Transnistria. Aici tipăreşte cărţi în româneşte, ruseşte şi greceşte. Prima
carte românească de poezii e tipărită aici, „Poezii noo” de Ioan Cantacuzino. În 1796 mută
54
tipografia la Movilău, tot în Transnistria. Aici publică multe cărţi populare destinate întreg
spaţiului românesc precum „Alixăndria”, istorie fantezistă a vieţii lui Alexandru Macedon.
Românii pun bazele culturii ruse
În 1796 la Dubăsari ori Movilău s-a tipărit primul volum de versuri în limba română
(versuri originale şi traduceri de I.Cantacuzino). În 1799 rusul Pavel Sumarcov notează că
în Ovidiopol, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Mălăieşti majoritatea locuitorilor sunt
moldoveni.
Cultura românească a influenţat şi cultura ucrainienilor şi ruşilor prin românii ce şi-au
găsit rosturi în Rusia. Petru Movilă a devenit mitropolit al Kievului şi întemeietorul
Academiei ruseşti. Călugărul român Paul Berândă este întemeietorul lexicografiei ruseşti.
Milescu Spătaru pe lângă activitatea diplomatică şi ştiinţifică a fost învăţătorul lui Petru cel
Mare. Dimitrie Cantemir a depus o rodnică activitate ştiinţifică fiind şi consilier intim al
împăratului. Herăscu (Hirăstov) a fost literat şi întâi curator al universităţii din Moscova.33
Dosoftei va ajunge episcop al Azovului, Antonie ( trecut peste Nistru împreună cu cei peste
100.000 moldoveni la 1739) a devenit mitropolit de Cernigov şi Bielgorod. Mihail Strilbiţchi
din Moldova îşi va muta tipografia la Dubăsari apoi la Movilău. Ioan Silviu Nistor în ,,Istoria
românilor din Transnistria" mai aminteşte de un român Turcu ca autor al codului penal
rusesc, de Mihail Voloşaninov ca organizator al Ministerului de externe rus şi Grigore
Voloşeninov (Românul) de asemenea diplomat al Rusiei.
Literatura rusă recunoaşte că poezia rusească modernă începe cu Antioh Cantemir.
Prin D.Cantemir, prin Spătaru Milescu (care în China la popasuri dă comandă cazacilor să
îi cânte ,,Dunăre,Dunăre"), prin Leon Donici şi alţii capătă nişte mari oameni de cultură. În
1737 se năştea în Rusia, Nic Bantânş Camenschi urmaş de boier moldovean ce va deveni
membru de onoare al Academiei ruse şi universităţii. Mihai Frunză geniu militar al Armatei
Roşii, mort în 1925 la 40 de ani, este cel al cărui nume l-a purtat capitala R.S.S.Kirghiză
(Frunze) şi Academia militară a URSS. Acesta se născuse în Turkestan, urmare a unor
colonizări ale basarabenilor şi transnistrienilor în 1878 în regiune. În 1854 se stingea la
Odessa Al.Sturza, filozof al religiilor. N.Donici a întemeiat în 1908 la Dubăsarii Vechi,
Observatorul de astronomie fizică. Guvernul rus refuză oferta lui Mihail Stroescu (fratele
filantropului V. Stroescu) de a finanţa deschiderea unei catedre de limba română la
Universitatea din Odessa.
Academicianul sovietic L.S.Berg, afirma: ,,Moldovenii ce locuiesc în Moldova,
Basarabia şi până în guberniile învecinate, Podolia, Herson, iar într-un număr mai mic în
gubernia Ecaterinoslav sunt români", iar Take Ionescu privitor la Rusia ,,este duşmanul
nostru natural".
RASSM-un stat românesc între Rusia şi România Mare
Opoziţie ucraineană la crearea RASSM
După declaraţia din 3 august 1923 a Guvernului Sovietic privind naţionalităţile şi libera
folosire a limbii materne şi ca urmare a tendinţelor hotărâte de ucrainizare, la 3 septembrie
se întrunesc la Balta delegaţii satelor româneşti. Ucrainienii au făcut opoziţie la
organizarea unei republici autonome.
Şi totuşi în 12 octombrie 1924 se crează Republica Autonomă Socialistă Sovietică
Moldovenească58 în cadrul Ucrainei, capitală fiind Balta, iar din 1928 Tiraspolul cu graniţa
vestică fixată declarativ pe Prut. La Bârzula în aprilie 1925 Congresul Pan-Moldovenesc a
fixat graniţele şi Constituţia recunoscută de ucrainieni la 10 mai.
Cu o suprafaţă , la 1934, de 8.434 km2 şi o populaţie de 615.500 locuitori din care 80%
români, noua republică cuprindea raioanele: Balta, Bârzula, Camenca, Crut, Dubăsari,
Grigoriopol, Ananiev, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol. A fost creată pentru a aţâţa
pe nemulţumiţii din Basarabia. Vintilă Brătianu considera cu luciditate că ,,crearea unui
stat român între Rusia şi noi" va permite dezvoltarea în URSS ,,a unei vieţi naţionale
româneşti".
Tiraspolul în alfabet latin
55
Moştenirea lăsată de ţarism era înfiorătoare: populaţia agramată, şcoli de limbă
maternă lipsă, conştiinţa naţională stinsă, oamenii în mare parte neştiind de unde se trag
şi cine sunt, limba la condiţia de limbă păsărească.60 Demn de menţionat că în RASSM i
s-a spus limbii pe nume după cum reiese din paginile săptămânalului ,,Plugarul roşu" din
21 august 1924 (ce apărea din 1 iulie): ,,s-a hotărât ca în şcoale, case şi în aşezăminte de
cultură românească să se întrebuinţeze limba românească".
Au funcţionat 145 şcoli româneşti gimnaziale, 18 şcoli româneşti de rang liceal, institut
agronomic, unul pedagogic şi politehnică, cu o populaţie şcolară românească totală de
24.200 din care 800 studenţi. Din 1933 se introduce alfabetul latin. Apar publicaţii cum ar
fi: ,,Plugarul roşu", ,,Moldova Socialistă", ,,Comsomolistul Moldovei", ,,Moldova literară",
,,Octombrie", ,,Scânteia leninistă". Mai existau staţie radio la Tiraspol, Corul de Stat
,,Doina", teatrul de stat şi secţie română la Şcoala teatrală din Odessa, institut de cercetări
ştiinţifice şi tânăra republică avea un Congres General al Sovietelor, parlament local,
guvern şi chiar un preşedinte de republică.
Revenirea la ,,limba moldovenească" s-a făcut cu puşca
În 1937 însă, intelectualitatea din RASSM a fost acuzată că a făcut jocul duşmanului
de clasă şi exterminată în mod barbar. Începând cu întregul guvern al republicii şi
terminând cu inimoşii scriitori transnistrieni între care: Nicolae Smochină, Toader Mălai,
Nicolae Ţurcanu, Simion Dumitrescu, Petre Chioru, Mihai Andreescu, Mitrea Marcu,
Alexandru Caftanachi, Iacob Doibani, Ion Corcin, Dumitru Bătrâncea, Nistor Cabac.
Atrocităţile staliniste au mers până acolo încât în satul lui Toma Jalbă (Butor-raionul
Grigoriopol) au fost împuşcaţi 167 bărbaţi din cei 168.
Datorită colectivizărilor forţate şi închiderii bisericilor (încheiată în 1938) a avut loc un
adevărat exod peste Nistru atât de intens încât a fost nevoie de un lagăr pentru refugiaţii
transnistrieni, iar numărul intelectualilor originari de dincolo de Nistru ajunsese atât de
mare încât la Chişinău, Cluj şi Iaşi, apar reviste ale acestora: ,,Tribuna românilor
transnistrieni" condusă de Şt. Bulat, ,,Transnistria" redactată de Ilia Zaftur, respectiv
,,Moldova Nouă" redactată de N.Smochină. Grănicerii ruşi trăgeau fără milă în cei pe care
îi descopereau trecând Nistrul. Astfel de evenimente erau obişnuite, însă la 23 februarie
1932 a fost un adevărat masacru fiind ucişi 40 de bărbaţi, femei şi copii, fiind un subiect de
discuţie în parlament şi în presa internă şi internaţională.
Înainte de 28 iunie 1940 şi în zilele următoare se vorbea despre reunirea noilor teritorii
dintre Prut şi Nistru cu RASSM. Agenţia RATAU transmitea din Balta despre mitingul
consacrat susţinerii ,,întrunirii poporului basarabean cu poporul RASSM." Ecouri ale
intenţiei CC al PC din URSS din 11 iunie 1940 se regăsesc în paginile Moldovei Socialiste
din 13 iulie 1940: ,,cu mare bucurie am aflat noi că Sovietul Comisarilor Poporului din CC
al PC Unional au susţinut rugămintea organizatorilor Moldovei şi au intrat cu propunere în
Sovietul Suprem al URSS de a întruni locuitorimea Basarabiei cu locuitorimea RASSM şi
organiza Republica Confederativă SSM".
Kremlinul comandase culegerea de date în vederea luării hotărârii privind structura
administrativ teritorială a RSSM. Un asemenea raport datat la 15 iulie 1940 şi semnat
A.Scerbacov care ţinând cont de considerente etnice, istorice, economice, propune pe
lângă cedarea dintre judeţele basarabene doar a Hotinului (care împreună cu Cernăuţiul
să aparţină Ucrainei), iar din RASSM să cedeze Ucrainei doar raioanele Balta şi
Pesceansc. Viitoarea Moldovă urma să aibe 5 regiuni: Bălţi, Chişinău, Bender, Akkerman
şi Tiraspol cu raioanele Ananiev, Valea Hoţului, Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Codâma,
Cotovsc, Ocna Roşie, Râbniţa, Slobozia, Tiraspol şi Cerneansc). Regiunea Tiraspol ar fi
avut 518.385 locuitori.
Conducerea fostei RASSM propune şi ea cedarea către Ucraina pe lângă Bucovina de
Nord doar a Hotinului, Ceţătii Albe şi Chiliei, iar de la est de Nistru să fie cedate doar
raioanele Codâma, Balta şi Pesciana.
Sfâşierea Transnistriei
56
Kievul însă prin preşedintele Sovietului Suprem al Ucrainei, M.Greciuha cerea la 22
iulie 1940 ca Ucrainei să-i revină pe lângă Bucovina de Nord, Hotin, Akkermann, Chilia şi a
Ismailului, Bolgradului şi a opt din raioanele RASSM (Codâma, Balta, Pesciana, Ananiev,
Valea Hoţului, Ocna Roşie, Cerneansc, Kotovsk). Deşi în urma analizării propunerilor
Ucrainei şi RASSM, A.Gorkin, secretar al prezidiului Sovietului Suprem propunea lui
G.Malenkov secretar al CC al PCUS să se adopte varianta RASSM70, în 2 august 1940
Sovietul Suprem a adoptat legea formării RSSM în varianta propusă de Ucraina.
La 10 mai 1941 se respingeau demersurile cetăţenilor din următoarele localităţi
transnistriene de a trece din componenţa Ucrainei în componenţa Moldovei: Timcov
(raionul Codâma) Stanislavca (raionul Kotovsc), Culmea Veche ( raionul Kotovsc),
Grebenichi şi Slaveano-Serbca ( raionul Grosu) şi dau curs doar cererilor satelor Doroţcaia
Nouă şi Sadovo (raionul Ocna Rosie).72
Iată câteva din numele localităţilor din fosta RASSM care treceau la Ucraina: Lunga,
Hârtop, Visterniceni, Borş, Dabija, Carleşti, Şerpa, Culmea Veche şi Nouă (raionul Bârzu);
Valea Hoţului, Tocila, Grecu, Perişori, Handrabura, Şalpani (raionul Nani); Păsat, Holmu,
Pârlita, Păsăţel, Mironi, Bănzari, Bursuci, Moşneanca, Raculova, Herbina (raionul Balta),
Budăi, Buza, Strâmba, Broşteni, Slobozia, Buchet, Timcău, Ploţi, Şerbi (raionul Crutâi);
Ocna Roşie, Clăveni, Tiscolung, Tiscol, Odaie, Ideia, Coşari, Dihori, Mironi, Slobozia,
Dubău, Ţâbuleanca, Sahaidac, Topala, Ciorna, Perlicani, Basarabia, Bahta, Mălăieşti, Ilie,
Brânza, Untilovca, Găvănosu (raionul Ocna Roşie). Multe din numele românesti vor fi
schimbate: Bârzu în Kotovsk, Mărculeni în Dimovka, Voloşca în Pisariovka, Întunecata în
Svetloe, Nani în Ananiev, Vrabie în Vradievka, Valea Hoţului în Dolinskoie, Mălai în
Karataevka, Urâta în Elenovka etc.
Numele moldovenilor au fost ucrainizate, şi ele: Sandu, Rusu, Buzatu, Cherdevară au
devenit peste noapte: Sandulenko, Rusulenko, Buzatenko, Kerdevarenko.
Transnistria-a XI-a poruncă a decalogului românesc
Sub administraţie românească
Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară
,,Transnistria" ce se întindea între Nistru şi Bugul de până la limanul Niprului, iar în nord
până la apa Niomjâi şi a Rovului. Teritoriul în suprafaţă de 44.000 km2 şi o populaţie de
1,2 millioane locuitori a fost împărţit în 13 judeţe: Ananiev, Balta, Berzovca, Dubăsari,
Golta, Jugastru, Movilău, Oceacov, Odessa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol, Tulcin. În
vederea deschiderii şcolilor la 1941, primarii urmau să consulte imediat obştile locale spre
a stabili limba de predare a învăţământului (rusă sau moldovenească) după alegerea
obştei.
Păstrând vechea împărţire în 64 de raioane, din cei 1.623 funcţionari, doar 398
proveneau din România. Din cele peste 1.000 de biserici desfiinţate de comunişti, în 1943
nu erau încă reparate doar 76. Alături de 219 preoţi localnici mai slujeau 250 preoţi din
ţară. S-au organizat cursuri pentru 800 cadre didactice, româneşti din Transnistria, apar
publicaţii ca: ,,Transnistria", ,,Glasul Nistrului", ,,Bugul", ,,Gazeta Odessei", ,,Ţara
Bugului"", ,,Molva". La Tiraspol s-a înfiinţat Liceul românesc ,,Duca Vodă", iar
cinematografe în Tiraspol, Ananiev şi Odessa.
Reprezentaţii cinematografice au avut loc în toate satele Transnistriei. În satul Hârjău
au fost repatriaţi români din Kuban (504 familii de dincolo de Bug au fost repatriate între
Prut şi Bug la începutul acţiunii). Din relatările bulibaşei Coca din Sinteşti - Ilfov, pe malul
Bugului era amenajat un fel de lagăr unde au fost adunaţi 2.600 ţigani.
În 1944 odată cu înaintarea frontului, cea mai mare parte a Transnistriei a fost
încorporată în RSS Ucraineană, iar raioanele Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol,
Tiraspol, Slobozia în componenţa RSS Moldoveneşti, situatie existentă şi în prezent.
Câţi aţi muri pentru tricolor? Ea a făcut-o!
În Ucraina, la recensământul din 1989, existau la est de Nistru români în regiunea
Odessa care cuprinde însă şi sudul Basarabiei (149.534), Nikolaev (16.673), Kirovograd
(10.694) şi alte regiuni (73.128). Exista în 1992 la Odessa o Societate Culturală
57
Românească ,,Luceafărul" care edita şi un săptămânal cu acelaşi nume condus de Vadim
Bacinschi. Maria Margarit din Ananiev spunea de acest săptămânal că este un ,,alin
pentru durerea ce mă încearcă" şi că ,,ne dor schimbările cărora au fost supuse cândva
denumirile satelor noastre" şi vorbeşte de ,,existenţa de veacuri a noastră pe aceste
locuri".
Interesele ruseşti în zonă a căror expresie este conflictul început în 1992 şi tendinţele
centrifuge continuate până în prezent împiedică accesul la viaţa naţională măcar pentru
românii transnistrieni din raioanele Moldovei. Dacă la început 26.000 elevi din Transnistria
au cerut grafie latină, în urma presiunilor rusofonilor au rezistat doar şcolile nr. 20 din
Tiraspol (despre care T.Tabunşcic vicepreşedinte al Societăţii ,,Transnistria" anunţă că a
crescut de la 30 la 700 de elevi); nr.4, 17, 18, 19, din Bender (Thighina) şi nr. 12 din
Râbniţa. În întreaga Transnistrie moldovenii deţin 40% din populaţie (ruşii şi ucrainenii
deţin doar 22, respectiv 28%); în Tiraspol unde în 1940 aveau 65% mai deţineau în 1989
abia 12%.
În Cocieri (satul transnistrian care i-a dat pe prozatorul şi regizorul Ioviţă Vlad şi
academicianul I.Capiton Lupol) învăţătoarea Maria Gherasim Isaicul în timpul conflictului
pleca şi se întorcea de la şcoală purtând cu ea, tricolorul. Într-o noapte au ucis-o şi au
aruncat-o în fântână. Ferice de copiii ce au avut-o în frunte. Vai nouă ce le permitem unor
analişti români (nu doar lui Smirnov şi armatei a XIV-a) să afirme categoric că nu avem
interese în Transnistria şi că aceasta nu aparţinuse nicicând României.
Cu gândul la aceşti bravi români transnistrieni va fi zis probabil C.Coposu că
,,integritatea noastră teritorială până la frontierele estice ale neamului este o obligaţie
sfântă, ca a XI-a poruncă a decalogului românesc".
Autorităţile autoproclamatei Republici Moldovene Transnistriene de azi controlează pe
lângă raioanele de la est de Nistru şi oraşul Tighina care este în Basarabia. În 1992, după
ce armata Moldovei a intrat în Tiraspol, a primit ordin de la Snegur să se retragă. Ostaşii
au plâns de necaz. Chişinăul este îndreptăţit conform dreptului internaţional să
restabilească ordinea constituţională în zonă însă a avut şi are nişte ezitări cel puţin
suspecte.
În prima jumătate a lui 2005 se pare că multă lume e încântată de planul ucrainean de
reglementare a conflictului. Acest plan prevede democratizarea regiunii prin alegeri
monitorizate şi apoi tratative cu organe legitime. România propune retragerea armatei
ruse, control al frontierei de către Chişinău, apoi alegeri şi tratative privind statutul regiunii
care să respecte constituţia Moldovei. Acest plan convine Moldovei care în parlament a
adoptat planul ucrainean cu multe amendamente încât este mai aproape de varianta
românească. Se mai vrea intrarea în negocieri a SUA, UE şi a României. Rusia se opune
şi mai ales în ce priveşte România. Cel mai periculos este planul Kievului care după
alegeri la Tiraspol poate conduce la recunoaşterea internaţională a separatiştilor. Aceştia
ar putea apoi cere autodeterminarea şi unirea cu Ucraina. Astfel o regiune în care
populaţia cea mai numeroasă o constituie moldovenii poate să ajungă în graniţe ucrainene
prin unirea populaţiei ucrainene cu cea rusă, în această formulă depăşind-o numeric pe
cea română. S-ar pune atunci problema autodeterminării spre exemplu şi a unor raioane
majoritar româneşti din Ucraina sau cecene din Rusia etc etc.
Diplomaţia română a avut un puseu dat de Băsescu apoi a tăcut iar, acceptând
aproape să fie scoasă a doua oară de la masa tratativelor. Se ştie că în prezent părţi în
rezolvarea conflictului sunt doar Moscova, Kievul, Chişinăul, Tiraspolul şi inactivul OSCE.
România are interese acolo fiindcă cei mai mulţi locuitori sunt de un neam cu noi şi s-a
văzut cu ocazia încercărilor de închidere a unor şcoli româneşti că aceşti fraţi ai noştri simt
româneşte.
Articol cules de Viorel Dolha
58
I.10. Laudă ţie, interbelic românesc

Statul totalitar sovietic a acţionat metodic (...) pentru inocularea în conştiinţa
basarabenilor a unei „amintiri” monstruoase, apocaliptice despre lumea
românească de dincoace de Prut. În sufletele oamenilor a fost implantat hăul
românofobiei, care reprezintă şi astăzi o realitate dintre cele mai dureroase, abil
speculate de forţele potrivnice cursului firesc spre reîntregirea Ţării.
Ion Constantin
De accesibilitatea şi caracterul progresist al învăţământului din interbelicul românesc

îşi aminteşte azi cu recunoştinţă dl S. Ursachi, în vârstă de 85 de ani, din Codrul Nou,
Teleneşti: „Trebuie să ştiţi că, în perioada 1918-1940, s-a făcut mult pentru lichidarea
analfabetismului, dar şi pentru trezirea conştiinţei naţionale. (...) De regulă, chiar şi copiii
talentaţi din familiile sărace aveau posibilitatea să-şi continue studiile, lor oferindu-li-se
burse de la stat...” („Timpul”, 2.II.2007).
„Anii treizeci ai acestui secol de sfârşit de mileniu – ţine să sublinieze Nicolae Lupan –
au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Ani plini de prosperitate şi zvâcnire românească
între Nistru şi Prut” („Străin la mine acasă”, Bruxelles, 1996).
... Comparaţia cu malul stâng al Nistrului, la care am recurs deja pe parcursul

expunerii, se impune de la sine, deoarece falsificatorii autohtoni ai istoriei noastre prezintă
lucrurile taman cu susul în jos şi viceversa, susţinând că acolo, la moldovenii
„malurostânjiinişi”, înfloreau cum nu s-a mai văzut limba (!), literatura (!!) şi arta (!!!), în
timp ce aici, în Basarabia „ocupată de boierii români apucători” (aşa se traducea la
Tiraspol termenul „zahvatcik”), analfabetismul era de aproape sută la sută, nu existau
biblioteci publice, cultura naţională degrada în ritm rapid, iar „ocupanţii români” mai că nu-i
mâncau de vii pe sărmanii basarabeni, care se încăpăţânau să nu înveţe... româna, adică
propria lor limbă! (Amintiţi-vă de insinuarea lui D. Miler: „Trăitorii basarabeni sunt stâlşiţ,
omorâţ numa di aşeia cî ii îs basarabeni şî nu-s români, numa di aşeia cî ii nu gândesc
româneşti”.)
...Dar s-o luăm, în sfârşit, ab ovo, adică de la începutul începuturilor, mai precis – de
pe la 1917-1918, când moldovenii basarabeni, „treziţi din somn de
moarte”, şi-au suflecat mânecile şi s-au apucat să-şi clădească viitorul
românesc. Fac acest lucru cu vaga speranţă că voi reteza măcar unul
din hidoasele capete ale balaurului ruso-comunist, care a împroşcat
Basarabia şi întreaga Românie cu balele sale veninoase şi a vărsat
pâraie de sânge românesc nevinovat. Sper de asemenea să diminuez
cât de cât valul de „pârlitică” antiromânească pe care l-au încălecat cu
atâta inconştienţă şi nesăbuinţă guvernanţii comunişti din zilele noastre,
considerând cu naivitate că „poporul Basarabiei” va iubi cu atât mai
duios „norodul rus frate”, cu cât va urî mai patologic poporul român.
Până la urmă, partidul comuniştilor va fi silit să renunţe la logica

confruntării şi să se izbăvească de sindromul ostilităţii faţă de români...
Românii din România sunt prea păţiţi pentru a se mai lăsa ademeniţi de sirena
internaţionalismului comunist. În această ordine de idei îl sfătuiesc pe liderul comunist Vl.
Voronin să nu mai facă declaraţii prăpăstioase ca cea debitată la Bucureşti în 2001:
„Comuniştii sunt internaţionalişti şi nu pot urî vreun alt popor”. Ca să nu încaseze o replică
precum cea apărută în „Flux”-ul nostru: „Într-adevăr, comuniştii nu urăsc alte popoare, ei
59
îşi urăsc doar propriul popor, iar pe alte popoare le iubesc atât de mult, încât nu se lasă
până nu le înnăduşă cu îmbrăţişarea lor...” (4 mai 2001).
...Unirea a fost o necesitate vitală şi istorică. La 1918, toţi românii noştri s-au prins
voiniceşte în Divina Horă a României Mari – o Românie liberă, independentă şi...
europeană! S-au trezit „din somn” mai întâi preoţii. Preoţimea basarabeană, deşi trecuse şi
ea, vreme de peste un veac, prin urgia rusificării ţariste, şi-a păstrat conştiinţa românească
şi a jucat un rol semnificativ în făurirea Unirii din 27 martie 1918. Unul dintre aceşti preoţi,
Nicolae Stadnicov din s. Ţânţăreni, r. Anenii Noi, lansa în presa vremii, la 1 aprilie 1918, un
patetic apel către toţi moldovenii scăpaţi din „împărăţia beznelor îngheţate” (E. Coşeriu) –
apelul de a se învăţa să trăiască româneşte:
„Lacrimile strămoşilor, sângele lor, şi sudorile lor, stoarse de când s-au răzleţit de
mama România, nu mă lasă să tac. Şi nimeni din Basarabia, din cei care trăiesc din
munca şi sudoarea Moldovenilor, care trăiesc pe pământ udat cu sânge şi lacrimi, nu are
dreptul să tacă, acum e timpul să ne învăţăm a trăi româneşte şi a uita
timpurile ţarismului...”
Istoricul român Ioan Nistor (1876-1962) avea cuvinte de înaltă preţuire pentru
basarabeni, care izbutiseră să restabilească legăturile fireşti dintre Basarabia şi România:
„Ferice de fraţii basarabeni care, din prisosul însufleţirii şi dragostei lor de neam şi
ţară au izbutit să împletească din nou legăturile fireşti între Basarabia şi România, legături
care cu o sută de ani în urmă fuseseră destrămate de ghearele prădalnice ale vulturului
din Ural” (Istoria Basarabiei”, Cernăuţi, 1923).
Un alt preot naţionalist basarabean, Teodor Jireghie, unul dintre cei mai prolifici şi
mai documentaţi publicişti din perioada 1917-1918, îi osândea pe bolşevicii pripăşiţi la
Chişinău – dezertori ruşi de pe Frontul românesc, care i-au masacrat pe ostaşii
transilvăneni, foşti prizonieri austro-ungari veniţi de la Kiev (6 ian. 1918) în sprijinul Sfatului
Ţării:
„Unde ţi-e capul, bolşevice, unde ţi-e mintea, ticălosule?! Tu, cela ce ne mănânci
pâinea şi sarea patriei noastre, ne ucizi fraţii şi ne pierzi munca. Tu, cela ce ţi-ai ales
povăţuitori pe cei ce au răstignit pe Hristos şi care nu s-au ruşinat nici în Sfatul Ţării a-şi
vărsa otrava, ai lepădat frontul (...) şi ai venit că te-a chemat Iuda să ne ucizi fraţii cei
nevinovaţi. Ticălosule! nici crăpăturile pământului nu te vor ascunde până nu vei bea
paharul care l-au umplut!”
„Ghearele prădalnice” ale „hoitarilor din Ural” au fost retezate, dar preotul nostru îi
înfierează mai departe pe toţi cei ce „vor face vrajbă în contra Unirii:
„Aşa or să păţească toţi aceia care de acum înainte vor mai încerca să ne vândă şi
să trădeze neamul şi vor face vrajbă în contra Unirii tuturor românilor. Urgia dreptului
judecător va cădea peste ei şi loc de odihnă în ţara românească nu vor dobândi şi
înţelepţii neamurilor ca la iuzi s-or uita”.
Apropo de Sfatul Ţării, parlamentul binecuvântat de Dumnezeu, care prin eforturi şi

sacrificii incomensurabile a înfăptuit multrâvnita Unire a Basarabiei cu patria-mamă,
stârnind ura de moarte şi mânia dementă a veneticilor şi a cozilor de topor, care îl
învinuiesc că „a adus pe români”. Dar, mă întreb eu, pe cine era să aducă? Pe ruşi?
Simplu ca bună ziua: I-a adus pe români la români!
60
Actul acesta cu adevărat istoric nu s-a făcut printr-o anexiune armată, cum afirmau şi
mai afirmă, în virtutea unei neghioabe inerţii, ruşii şi argaţii lor cu diplome de istorici
contrafăcuţi şi românofobi, ci prin votul liber al provinciei, exprimat de către deputaţii
Sfatului Ţării. A fost un act extrem de serios, asupra importanţei căruia a focalizat atenţia
marele patriot Constantin Stere chiar în cadrul istoricei adunări a Sfatului Ţării de la 27
martie 1918:
„În viaţa oamenilor, ca şi a popoarelor, nu sunt multe clipe ca acestea, voinţa de fier
a istoriei a pus pe umerii dumneavoastră o răspundere pe care nu o puteţi înlătura. Nimeni
altul decât dumneavoastră nu poate şi nu are dreptul de a vorbi în numele Basarabiei”.
La aceeaşi adunare, Stere a rostit (în ruseşte) cuvinte memorabile la adresa

minoritarilor din Basarabia:
„În acest moment istoric, care cere să ne ridicăm la nivelul problemei pe care soarta
a pus-o pe umerii noştri, aş vrea să mă îndrept către aceia care până mai ieri au fost
stăpâni aici. Mă îndrept spre dumneavoastră ca spre nişte cetăţeni liberi. Înţeleg că sunt
mulţi care nu-s mulţumiţi de ziua de azi. Dar ei trebuie să se înalţe până la nivelul gândirii
cetăţeneşti. Se poate oare ca în acest moment România să renunţe, jertfind viitorul
neamului? Atunci toate poftele vecinilor s-ar dezlănţui şi ar sfâşia Basarabia în bucăţi, iar
generaţia viitoare ar trebui să trăiască din nou orori şi vărsări de sânge pentru a se
elibera”.
...S-a întâmplat un miracol: Neamul românesc s-a putut afirma pentru prima dată în
istorie ca o singură fiinţă etnică, „izbutind să creeze o realitate pe care se clădea din
temelie edificiul politic al României” (C. Stere).
În faţa acestui miracol, minoritarii (ruşii) din Basarabia, care nu erau – organic – în
stare să se înalţe „până la nivelul gândirii cetăţeneşti”, dar şi neprietenii noştri din Rusia
cea îndrăcită şi bolşevizată, au rămas uluiţi şi au căzut în damblaua românofobiei lor
tradiţionale, căci, cum ar zice azi poetul Al. Corduneanu, „comuniştii, din românofobie au
ieşit şi în românofobie vor pieri” („Flux”, 17.X.2007).
Semnificativ în această privinţă este următorul fragment din alegoria „Cântarea

Basarabiei” de Cristian Tiberiu Popescu:
„Antihristul din Răsărit a spus: Cum a fost cu putinţă ca după o sută de ani
moldovenii să vrea să unească din nou Basarabia cu Ţara lor?! A fost cu putinţă numai
pentru că n-au uitat că sunt români şi şi-au amintit de Dumnezeul Ţării lor. Siliţi-i să uite că
sunt români – acesta să fie numele cel mai de ocară. Faceţi aşa fel să ajungă să li se
strepezească dinţii dacă ar rosti numele de român. Siliţi-i să uite de România, iar dacă ar fi
să-şi amintească, învăţaţi-i voi ce să-şi amintească. Siliţi-i ca, odată cu laptele mamei, să
sugă ură pentru România. S-o ştie pe aceasta drept iadul din care i-am scăpat noi. Ei
trebuie să uite cine sunt, dar n-o pot face atâta vreme cât istoria le-o aminteşte, căci acolo
omul priveşte ca într-o oglindă. Scrieţi voi altă istorie a lor şi puneţi-i să o înveţe pe
aceasta. Distrugeţi-le bisericile, căci acolo pot ajunge să-l regăsească pe Dumnezeul
Ţării. Aşa ei vor fi totdeauna ai noştri...” (v. „Glasul naţiunii”, 28 aug. 1992).
Vă rog mult-mult să citiţi cu atenţie de 2-3 ori acest pasaj, apoi să parcurgeţi încă o
dată textul pus ca moto la începutul eseului de faţă şi vă veţi convinge definitiv că noi,
românii moldoveni, nu avem nici un motiv să-l iubim pe „antihristul din Răsărit”. Să-l
îndrăgească ciorile!...
61
...Ţarişti sau comunişti, ocupanţii au semănat întotdeauna sămânţă de ură şi vrajbă
printre oameni („Siliţi-i să uite că sunt români – acesta să fie numele cel mai de ocară!
Siliţi-i să uite de România!”).
To-To i ono! Faci o declaraţie ucigător de batjocoritoare la adresa poporului care te-a
găzduit cu inima deschisă şi mai pretinzi ca reprezentanţii acestui popor să te iubească!
Gândiţi-vă, stimaţi cititori, cam ce sentimente a stârnit bieţilor moldoveni declaraţia unui
„gospodin porcovnic” pe nume F. Sâromeatnikov, director al învăţământului din Basarabia,
care, luând cuvântul pe data de 10 aprilie 1917 la o întrunire a învăţătorilor moldoveni, a
„debordat” următoarele cuvinte de om atins de „pestă porcină”: „Moldovenii sunt un neam
prost, ei au în limba lor abia câteva sute de cuvinte, precum Samoezii, din care pricină nu
se pot cultiva în limba lor, au nevoie pentru aceasta de limba rusească”. E greu de spus
cam unde l-or fi băgat moldovenii, în gând, pe acest „porcovnic” rus-rusesc!
Interesant, câţi „cioloveci” ca F.S. avem azi în al doilea stat românesc! Cum am face
să-i numărăm, să-i cunoaştem şi să le amintim înţeleapta preîntâmpinare pe care le-a
făcut-o încă în 1914, onestul lor compatriot, istoricul N.N. Durnovo: „În Basarabia se
seamănă sămânţa vrajbei, ca să mărească puterea semănătorului. Recolta va fi, însă, cu
atât mai amară”...
În 1912, cu prilejul împlinirii unui secol de la acapararea Basarabiei de către Rusia

ţaristă, istoricul Durnovo, luminoasă fie-i amintirea, a spus un mare adevăr: „În timpul
acestor o sută de ani de dominaţie rusă în Basarabia ne întrebăm, ce am făcut noi pentru
populaţia moldovenească din punct de vedere spiritual. Absolut nimic, fiindcă în Basarabia
toate şcolile au fost înfiinţate cu unicul scop de a face din români ruşi şi nici măcar n-am
reuşit”. De acord. Dar ce-au făcut în Basarabia românii de dincolo de Prut în cei 22 de ani
de interbelic românesc? Au făcut enorm de mult, mai ales în etapa incipientă a României
Mari. Mai întâi şi-ntâi au fost luate măsuri hotărâte pentru dezvoltarea învăţământului. În
locul şcolilor ruseşti de până mai ieri şi-au deschis uşile pentru copiii băştinaşilor circa 800
de şcoli cu pedagogi instruiţi la cursurile din vara anului 1917, cu manuale scrise cu
alfabet latin ca substituent al celui chirilic, cu cântecele neamului românesc şi cu tricolorul
în locul simbolurilor ţariste. Limba română literară a luat sub protecţia ei graiurile
basarabene (sper să vă amintiţi ce a spus marele Eugen Coşeriu: „Zeiţa protectoare a
moldovenilor este Limba Română”).
...S-a mers, pe cât a fost posibil, pe calea trasată de marii

intelectuali români, cum ar fi dirijorul şi compozitorul George Enescu
(1881-1955), care a specificat:
„Basarabia este pentru noi un juvaier, în toate privinţele, şi datoria

noastră este să ajutăm, prin toate mijloacele, trezirea poporului la viaţa
culturală şi artistică, solicitând simpatia fraţilor noştri moldoveni şi
făcându-le tot binele de care au fost privaţi atâta vreme”.
Pe această cale a păşit şi istoricul Ion Nistor, care a scos în evidenţă un adevăr de o
importanţă covârşitoare şi anume că după 1918 România a luat sub aripa ei însăşi fiinţa
naţională a populaţiei basarabene, ferind-o de primejdia rusificării şi cruţând-o de anarhia
rusească şi de teroarea bolşevică. Iată ce scrie reputatul om de ştiinţă în „Istoria
Basarabiei”:
„În vreme ce noua viaţă de libertate pe toate terenurile ce Basarabia îşi croise se
organiza, răsări în drumul ei primejdia cumplită a anarhiei ruse, care ameninţa să înece
totul în valurile ei năprasnice. În acea clipă supremă neamul nostru din Basarabia avu
62
fericirea să găsească alături de sine, stând de pază, pe Ţara-Mamă care, cu toată
primejdia în care ea însăşi se afla, a putut să ofere nu numai o mângâiere platonică, ci şi
batalioane glorioase ale unei armate nebiruite. Această armată, ridicând la Nistru zid
neclintit în drumul anarhiei, a redat poporului din Basarabia putinţa de a-şi făuri în tihnă
soarta sa aşa cum dânsul o înţelegea. Iar dânsul o înţelegea, votând prin glasul Sfatului
Ţării, în vibrarea unui entuziasm fără seamăn, reintegrarea sa pentru eternitate în sânul
patriei comune”.
Autorul admirabilei cărţi „Basarabia din nou la răscruce”, Iftene Pop, scoate în relief
noi nuanţe istorice:
„Timp de 22 de ani a reuşit România să cruţe populaţia Basarabiei de teroarea

bolşevică şi să oprească procesul rusificării. Atâta s-a putut. Atâta s-a făcut, dar prin acest
act a fost apărată însăşi Europa în partea noastră de lume”.
Dar, cum era şi firesc, cea mai alinătoare undă de căldură

sufletească ne-a venit din partea M.S. Regelui Ferdinand care, într-un
vibrant mesaj trimis pe numele adunării din 27 martie 1918, scria:
„Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc bunului

Dumnezeu că Mi-a dat, în zilele de restrişte, ca o dulce mângâiere să
văd, după o sută de ani, pe fraţii basarabeni revenind iarăşi la Patria-
Mamă. Aduc prinosul meu de călduroase mulţumiri Domniilor Voastre şi
Sfatului Ţării, ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes. În
aceste momente solemne şi înălţătoare pentru patrie, de aici înainte
comună, Vă trimit la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut regescul Meu salut,
înconjurându-Vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească”.
...Rezumativ vorbind, Regele Ferdinand I a venit la tron pe data de 27 sept. 1914;

peste doi ani, la 15 aug. 1916, România intră în război, care, după grele suferinţe şi mari
sacrificii, se sfârşeşte cu împlinirea visului de veacuri: unirea tuturor românilor într-un
singur stat. România Mare, numele dat regatului român întregit, reprezintă desăvârşirea
unei grandioase evoluţii istorice a poporului român, din care fac parte şi basarabenii.
„Visul de veacuri al poporului nostru, obligat secole de-a rândul, prin vitregia vremurilor, să
trăiască divizat şi sub stăpânire străină – ne spune istoricul Paul Cernovodeanu – a ajuns
să se împlinească (...) în 1918, toţi fiii neamului românesc (...) reunindu-se cu fraţii lor în
cadrul aceluiaşi stat naţional unitar, independent şi indivizibil...”
...Aşa cum era firesc să se întâmple, în interbelicul românesc au cunoscut un

puternic avânt literatura şi arta.
România Mare a fost cântată în versuri:
Trăiască România Mare,
Slăvit să fie-al ei popor!
Să fâlfâie cu adorare
Stindardul mândru tricolor! ( Ioan Neniţescu)
În aceeaşi perioadă s-au născut cântece populare:
63
Cântaţi voioşi cu mic şi mare,
Un vis de veacuri s-a-mplinit!
De-acum e România Mare,
Un soare nou a răsărit.
Prozatorul Nicolae Beldiceanu (1881-1923) a scris foarte inspirat despre „sufletul”

Basarabiei de după Marea Unire din 1918:
„Îngerul luminii pluteşte peste sufletul Basarabiei. Şcolile româneşti s-au deschis
pretutindeni. Învăţăceii îşi umplu cămările, dornici de fagurii graiului românesc...”
În poezia sa „Imnul Unirii”, Ion Boilă îi înţepa cu neprefăcută satisfacţie pe „fraţii mai
mari” care până mai ieri erau aici stăpâni cu puteri discreţionare:
Cei ce-au vrut ca să-ţi răpună
legea ta şi graiul tău,
Au ajuns de-ocara lumii
sub blestemul cel mai rău!
Iar în zilele noastre, cuprins de o nostalgică jale, poetul basarabean Ion Cuzuioc
plânge România Mare ca pe o comoară pierdută: Aveam cândva o ţară ca o floare, Urcam
Carpaţii, coboram la mare, Dar ne-a lovit o grea „eliberare”, Făcând pârjol prin vechile
hotare...
...Annus mirabilis (Anul minune) – aceasta este denumirea dată de englezi anului
1666 în care Londra a scăpat abia-abia dintr-un incendiu de mari proporţii. Aceasta este şi
denumirea dată de un cărturar român cu dragoste de latinie anului 1918 – anul plin de har
dumnezeiesc, anul minune când Basarabia a scăpat din ghearele hoitarului uralo-altaic,
anul de naştere al României Mari.
Annus mirabilis 1918! Începutul unei ere noi... Treburile românilor basarabeni
mergeau ca pe roate... Despre desfăşurarea acestei perioade basarabeanul avea o vorbă
a lui de Stan-păţitul... O vorbă care umbla prin toate satele noastre şi reda cea mai mare
tragedie a vieţii sale de om al credinţei, al familiei şi al pământului: „Slavă Domnului! m-am
însurat... mi-am făcut o căsuţă... mi-am luat doi bouleni... oleacă de pământ... o văcuţă la
copii... patefon... şi când să trăim şi noi mai bine, hop! c-au venit ruşii...” Au venit şi ne-au
dat în cap cu „eliberarea”!...
Hopul acesta avea rezonanţa clopotului de dandana care vesteşte urgie şi prăpăd în
ţară: Gata, s-a zis cu binele românului basarabean, se spulberă toate năzuinţele şi toată
agoniseala vieţii lui...
„În ziua de 28 iunie 1940, zi cu mult soare şi multă voie bună (...) – scrie martorul
ocular Nicolae Lupan în cartea sa de memorii „Străin la mine acasă” (Bruxelles, 1996) – s-
a produs un eveniment care a schimbat brutal şi iresponsabil viaţa fericită a atâtor şi atâtor
familii de basarabeni...”
64
...”La 28 iunie 1940 – precizează Dominte Timonu în „Autobiografia” lui – s-a abătut
asupra Ţării vânt rău de Răsărit, vând cotropitor, şi a trebuit să pornesc pe căile
refugiului...”
În toată istoriografia sovietică – cea mai mincinoasă şi mai mârşavă din lume –
această crimă abominabilă a fost înfăţişată ca eliberare. Leonida Lari face praf din această
minciună „istorică”.
Ce eliberare? Un întreg calvar!
De români sunt pline
gropile cu var!
Ce eliberare?! Ani de ani în şir
Semănat cu oase-i drumul
spre Sibir...
Despre „nobleţea” ostaşilor sovietici „eliberatori” scrie distinsul intelectual Boris

Vasiliev, victimă a represaliilor comuniste, în „Flux” (6 iulie 2006):
„Ostaşii sovietici, despre care se spune că apărau ţara, s-au năpustit ca hunii şi au
distrus floarea neamului nostru, intelectualitatea, şi au pus în toate posturile-cheie cozile
lor de topor, trădătorii de neam, râsurile satelor”.
…Despre actele de sălbăticie la care au fost supuşi românii în timp ce se retrăgeau

din Basarabia ... românească, în iunie 1940, a scris cu inima sângerândă celebrul istoric
român Nicolae Iorga:
„Se adună şi cresc, văzând cu ochii, documentele şi materialele, actele oficiale şi

declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să
apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu ochii lor nenumărate acte
de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi
infame şi criminale au fost comise de străinimea furioasă, ale căror valuri de ură s-au
dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. (...) Fraţilor noştri (...) li s-au servit numai gloanţe,
au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li
s-au furat ce aveau cu dânşii, ca apoi să fie supuşi unui tratament hain şi vandalic”
(„Neamul Românesc”, 6 iulie 1940).
Voi nota că în toamna aceluiaşi an N. Iorga a fost asasinat cu bestialitate şi, după
cum se bănuieşte, nu numai de legionari...
Cum s-a încheiat interbelicul românesc în Basarabia şi de ce s-a încheiat atât de

tragic, putem afla de la ÎPS Efrem Enăchescu, chiriarhul care l-a succedat pe Mitropolitul
Gurie în 1944: „Cuvântul nou de înviorare a magnetizat energiile tuturor
clericilor şi progresul realizărilor pe toate terenurile ar fi fost considerabil
dacă puterile iadului de peste Nistru nu s-ar fi lăsat ca o perdea de
moarte peste scumpa noastră Basarabie...”
65
Se impune precizarea că „puterile iadului” au pus capăt efortului modernizator al
burgheziei şi al elitei politice nu numai în Basarabia, ci şi în întreaga Românie, curmând cu
brutalitate, după 23 august 1944, marşul românilor spre Europa. Şi e mare păcatul,
deoarece în 1945-1950, cum ne spune filozoful Ion D. Sârbu, „...noi, românii, eram
încă foarte europeni, foarte latini şi foarte conştienţi de nivelul nostru material şi spiritual.
Cred că ne găseam cu zece clase de civilizaţie peste media abrutizată şi asiatică a bieţilor
ruşi „eliberatori” („Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, vol. II, Craiova, 1993).
La curmarea marşului românilor spre Europa au contribuit, din păcate, şi... românii
înşişi. Cum? Prin trădătorii care s-au pus în slujba ruşilor ocupanţi. A „excelat” în această
privinţă Petru Groza, şi pentru asta a fost „răsplătit” cu vârf şi îndesat de intelectualii
antiruşi şi anticomunişti”: „Are cap pătrat şi dur, Pe muscali îi pupă-n cur Şi în... pesta
mamei lui A atins apoteoza... Cine credeţi că-i acesta? Să vă spun eu: Petru Groza!(
Păstorel Teodoreanu)
Valentin Mândâcanu
I.11.Istoriografie - Despre trecutul românesc al Basarabiei nu

au avut voie să scrie pânå în 1989 nici istoricii din Moldova
sovietică, nici cei din România comunistă
Între 1945 şi 1989, între Prut şi Nistru, a existat Republica Socialistă Sovietică
Moldovenească (RSSM), parte a URSS. Istoricii i-au rescris istoria, iar populaţiei i-au
inventat o identitate aparte. Românii de aici au devenit “moldoveni” – un popor aparte –,
iar limba lor, scrisă cu caractere chirilice, s-a numit “limba moldovenească”. Nici în
România nu se putea vorbi despre Basarabia românească. Iar slujitorii muzei Clio,
patroana istoriei, au ocolit subiectul.
Prin semnarea Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova în 12 septembrie 1944,

România şi URSS cădeau de acord şi asupra frontierei dintre cele două state. Se revenea
la prevederile acordului din 28 iunie 1940, prin care Basarabia şi nordul Bucovinei treceau
sub ocupaţie sovietică. La sfârşitul războiului, Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie
1947) a reluat termenii stabiliţi în 1940 şi 1944 pentru hotarele estice ale României. Prutul
urma să devină frontiera dintre cele două state.
FOAMETE ÎN “PATRIA POPOARELOR”. După ce Basarabia a fost “eliberată” în anul

1944 de Armata Roşie, vechea provincie românească a intrat sub dominaţia URSS. În faţa
autorităţilor sovietice au apărut greutăţile administrării teritoriului. O secetă cumplită s-a
abătut asupra regiunii în anii 1945-1946. Deşi în ziarele locale se vorbea vag despre “lipsa
de ploi”, la începutul anului 1947 situaţia devenise foarte gravă. Abia atunci au început să
apară ştiri în presa de la Chişinău. Din cauza secetei şi a politicii sovietice de
rechiziţionare a produselor agricole de la săteni, a izbucnit foametea. Nu era ceva nou
pentru aceste locuri. Şi în vremea administraţiei române, în 1935, localnicii suferiseră de
foame. Atunci însă autorităţile de la Bucureşti ajutaseră populaţia cu alimente trimise din
toată ţara. În 1946, sovieticii au trimis prea puţine alimente basarabenilor. Deja 30.000 de
locuitori erau la mijlocul anului, în plină vară, suferinzi de distrofie.
Numărul victimelor s-a înmulţit spre sfârşitul anului, au apărut cazuri de canibalism şi
de criminalitate. Mulţi ajungeau să comită deliberat delicte pentru a se “adăposti” în
închisorile unde au primit ceva de mâncare. Spectrul foametei i-a făcut pe alţii să încerce
trecerea frauduloasă a frontierei spre România. Cantinele care trebuiau să-i deservească
pe basarabenii înfometaţi au dispărut una câte una, iar cele rămase nu aveau nici măcar
66
lemne de foc pentru prepararea hranei. Despre câţi locuitori au murit în cei doi ani de
foamete nu dispunem de date oficiale. Potrivit istoricului basarabean Mihai Gribincea, între
150.000 şi 200.000 de basarabeni ar fi pierit de foame atunci.
“OPERAŢIUNEA SUD”. La 28 iunie 1949, Consiliul de Miniştri al RSSM a decis

deportarea unor categorii de basarabeni, primii fiind “chiaburii”, moşierii şi marii
comercianţi. Hotărârea fusese luată la Moscova şi urma să fie aplicată şi în cele trei ţări
baltice (Letonia, Estonia şi Lituania) intrate după război în componenţa URSS. 11.342 de
familii (circa 35.000 de oameni) din satele şi târgurile Basarabiei trebuiau să ia calea
exilului forţat. În prealabil, au fost “şterse” de pe listă familiile cu membri ce serveau în
Armata sovietică ori care fuseseră decoraţi cu “medalii de muncă şi de luptă ale URSS”.
De “buna desfăşurare” a operaţiunii urma să se ocupe Securitatea de Stat a RSSM. Mii de
“lucrători operativi” au venit în republică, o “armată” de 13.000 de ofiţeri şi ostaşi asigurând
ordinea pe parcursul evacuării. Totul s-a petrecut în mare secret, nici măcar secretarii
raionali de partid nu cunoşteau planul operaţiunii. Deportarea a avut loc în noaptea de 5
spre 6 iulie. Multe familii au fost distruse cu acea ocazie. Copii fără părinţi sau invers au
fost deportaţi şi mult timp n-au mai ştiut unii de alţii.
Singurul drept pe care-l aveau surghiuniţii era să ia cu ei maximum 1.500 de kilograme.

Celelalte averi care nu puteau fi luate erau confiscate şi puse la dispoziţia colhozurilor. În
Siberia traiul deportaţilor a atins limita supravieţuirii. Locuiau mai multe familii în barăci
lipsite uneori de orice mobilier. În ciuda alimentaţiei precare şi a condiţiilor rele de trai,
oamenii aveau obligaţia de a munci în domeniul forestier şi piscicol. Împărţiţi în brigăzi,
plecau dimineaţa la muncă în gerul siberian pentru a se întoarce rupţi de oboseală seara.
Revenirea deportaţilor în locurile de baştină era o procedură anevoioasă. Puţini au obţinut
permisiunea aceasta, după ce dosarele le-au fost “reexaminate” de comitetele executive
ale sovietelor raionale. Ajunşi acasă, “norocoşii” constatau că nu mai aveau unde locui.
Casele lor aparţineau deja colhozurilor şi deveniseră în scurt timp grădiniţe, farmacii şi
şcoli.
DEPORTĂRI ÎN BĂRĂGAN. Locuitorii din Basarabia s-au aflat în timpul războiului într-
un permanent refugiu. Atenţi la mişcările de pe front, mulţi basarabeni care se temeau de
o eventuală ocupaţie sovietică au fugit în 1944 în România. Cei care s-au retras în Vechiul
Regat au pierdut tot ce aveau. În România sperau să ia viaţa de la capăt. Mulţi s-au stabilit
în Banat, în satele părăsite de etnicii germani ori deportaţi în Uniunea Sovietică. Laurenţiu
Platon, basarabean din satul Răzeni de peste Prut, s-a aflat printre refugiaţi. Despre cum a
ajuns în Banat i-a relatat lui Viorel Marineasa, autorul unui volum intitulat “Deportarea în
Bărăgan”. Laurenţiu Platon a primit în toamna lui 1945, împreună cu părinţii săi, o casă
lângă Sânnicolau Mare, în comuna Cheglevici. “Am primit o casă fără geamuri, fără nimic,
povesteşte el. Am pus pături la geam, am pus paie pe jos şi-am fost vreo trei familii. Şi ne-
am culcat toţi la rând. Pe urmă am găsit o altă casă, am reparat-o, am aranjat-o. (...),
ţineam cai, oi, păsări multe. Pământ ne-a dat, cinci hectare. Recoltă bună!” Fericirea
basarabenilor în noul lor cămin nu a durat mult. În 1951 părinţii lui au fost “dislocaţi” şi
trimişi în Bărăgan, unde au primit “domiciliu forţat” până după moartea lui Stalin.
O ISTORIE MINCINOASĂ. Subiectul trecutului românesc al Basarabiei a fost ocolit de

istoricii români după 1945. În “Manualul de istorie a RPR” operă a unui “colectiv de istorici”
ce-l aveau coordonator pe Mihail Roller, istoria teritoriului dintre Prut şi Nistru este
prezentată conform “dogmei” sovietice. Ocuparea Basarabiei de Imperiul Ţarist în 1812
era descrisă ca o “eliberare de sub jugul turcesc”. Despre alipirea ei la Imperiul ţarului
Alexandru I nu se scria nici o vorbă. Aceeaşi “scăpare” şi în cazul unirii cu România. În
paginile manualului, evenimentele din 1918, – când Basarabia şi Bucovina s-au unit “cu
ţara” – nu erau nici măcar amintite, în shimb “marea revoluţie bolşevică din octombrie” era
67
descrisă în pagini întregi. Autorii mai consemnează şi ocuparea Basarabiei “cu forţa” de
trupele trimise de la Bucureşti. “Guvernul reacţionar român, folosind situaţia grea a tinerei
republici sovietice, menţionează manualul, o atacă şi o ocupă (ianuarie 1918), înăbuşind
cu forţa armată lupta sovietelor revoluţionare din Basarabia.” Această teză era îmbogăţită
şi cu o pretinsă implicare a germanilor, care ar fi semnat o înţelegere pentru a permite
României să ocupe Basarabia. În realitate, autorităţile de la Chişinău chemaseră trupele
române pentru a stopa anarhia soldaţilor bolşevizaţi. Momentul cedărilor din iunie 1940
către aceeaşi Rusie, de data asta sovietică, nu este amintit în manual. Se scrie doar
despre “Dictatul de la Viena”, prin care o parte a Transilvaniei era trecută sub administraţie
maghiară.
BASARABIA – UN SUBIECT TABU. Ştim astăzi mai multe despre subiectele interzise
istoricilor români din cartea lui Ioan Opriş, “Securitatea şi istoricii”. Între altele, lucrarea
prezintă documente despre nemulţumirile cercetătorilor români, obligaţi să uite că au
existat două foste provincii româneşti, Basarabia şi Bucovina. La un moment dat, printre
membrii Institutului de Istoria Artei, Securitatea l-a infiltrat pe agentul “Silviu”. Scrupulos,
acesta a notat tot ce a auzit în jurul său, inclusiv opiniile critice, exprimate între colegi, de
cercetătoarea în artă feudală Teodora Voinescu. “Măsurile care se iau pentru a salvgarda
interesele de ţară stăpânitoare a Rusiei Sovietice la noi sunt de-a dreptul ridicole, se
plângea Teodora Voinescu colegilor săi, nu ai voie să pomeneşti în lucrările tale Basarabia
şi Bucovina de Nord. La bibliografii nu trebuie să arăţi că o carte a fost tipărită la Cernăuţi
sau Chişinău în timpul dominaţiei române, iar pe nenorociţii de basarabeni care vin la noi,
ca de pildă maiorul Prepeliţă de la legaţia sovietică, nu-i lasă să vorbească româneşte, ci
prin interpreţi.” După mai multe verificări, Teodora Voinescu a fost reţinută în 1960, pentru
afirmaţii “duşmănoase” la adresa regimului.
INVENŢIILE LUI LAZAREV. Istoriografia basarabeană a contribuit şi ea la crearea noii

identităţi a “poporului moldovean”. În 1949, A.M. Lazarev, ministrul Educaţiei Publice,
alături de istoricii I. Grosul şi N. Mohov, a scris un “Curs de istorie a Moldovei”. Se năştea
astfel mitul “etnogenezei moldoveneşti”. Sub pana acestor “autorităţi în materie de istorie”,
se năştea practic un nou popor, al moldovenilor, urmaşi ai geto-dacilor romanizaţi şi ai
slavilor sudici. Întregul curs “dovedea” influenţa benefică a culturii ruseşti asupra celei
moldoveneşti. Mai târziu, în 1974, acelaşi Lazarev a publicat volumul “Organizarea statului
sovietic moldovenesc şi problema basarabeană”.
În condiţiile în care Nicolae Ceauşescu distanţase România de politica sovietică şi

imprimase o linie “naţională”, academicianul de la Chişinău “reamintea” şi mai accentuat
vechile sale teze din anii stalinismului.
Reabilitare
Anii de dominaţie sovietică au făcut numeroase victime printre basarabeni. După

obţinerea independenţei la 27 august 1991, statul moldovenesc a făcut demersuri pentru a
repara un trecut dureros pentru mulţi locuitori. La 8 decembrie 1992, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat o lege pentru “reabilitarea victimelor represiunilor politice
săvârşite de regimul comunist totalitar de ocupaţie”. Cei care au avut de suferit până în
1990, se stipula în lege, trebuiau să primească drepturi politice, sociale şi civile, dar şi să
fie compensaţi, prin daune materiale, pentru suferinţa lor. Toţi deportaţii şi familiile lor erau
declaraţi nevinovaţi. Legea se adresa cu precădere victimelor “Operaţiunii Sud” din iulie
1949.
După ce Basarabia a intrat sub ocupaţie sovietică, între anii 1944 şi 1953, au fost
colonizaţi, conform istoricului român Ion Constantin, peste 500.000 de etnici ruşi (aduşi din
68
Tambov, Saratov şi Smolensk), ucraineni şi ruteni. Cei mai mulţi s-au stabilit la oraşe,
satele continuând să fie populate preponderent de moldoveni. Între 1954 şi 1959, sovieticii
au dirijat un al doilea val de colonizări în Basarabia, alcătuit din populaţie de origine turcă:
găgăuzi, başkiri, uzbeci. Aceşti noi locuitori, dezrădăcinaţi la rându-le, fără voie din
meleagurile natale, luau locul deportaţilor în Siberia, de la care “moşteneau” casele. În
ciuda colonizărilor cu alte etnii, moldovenii alcătuiau 64,5% dintre locuitorii RSSM în 1989.
UNIUNE
“Copiii noştri, precum şi generaţiile viitoare trebuie să ştie precis un lucru, şi anume că
părinţii lor nici nu îşi pot închipui altfel viaţa decât în uniune cu Rusia, în uniune frăţească
cu popoarele care îşi au patria aici şi a căror soartă o împărtăşim din vechime şi pentru
totdeauna”
Ivan Bodiul prim-secretar de partid al RSSM, 1967
CLARIFICARE
“Este cunoscut faptul că actualul teritoriu al RSSM a fost ocupat de Regele României şi
reunite la momentul cuvenit cu teritoriul sovietic. Nu există nici o dispută în ceea ce
priveşte frontierele între România şi Uniunea Sovietică, deoarece ambele sunt state
socialiste, dirijate de interese comune şi urmărind acelaşi scop: comunismul. Aceasta nu
împiedică însă ca în momentul de faţă să existe între locuitorii României oameni care cred
că Moldova constituie o parte a României”
Nikita Hruşciov secretar general al PCUS, 1959
ROMÂNITATE
“Că nu suntem români străinul Pe-a lui o ţine. Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul Decât
pe mine. Basarabie cu jale, Basarabie, De pe deal şi de pe vale, Basarabie!”
Grigore Vieru
BASARABIE CU JALE SIBERIA
“Atunci m-a luat la judecată, m-a întrebat cum şi de ce nu am ieşit la lucru. Eu am spus
totul adevărat, cum am fost bolnavă de tifos şi îs slabă din putere, de îmbrăcat n-am cu ce
mă îmbrăca cald, gerul e peste patruzeci de grade, afară de «buran». «Buran» înseamnă
vânt cu jicoală, dar asta tot timpul era pe acolo. Aşa că nu prea aveau pentru ce mă
judeca. Atât am rămas eu vinovată, că nu am dat «zaivlenie», adică să mă deie din lucru.
Şi m-au judecat să şed două luni la închisoare”
Aniţa Nandriş-Cudla, Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia
I.12. Cartea cu multe semne de întrebare

(prostia unora,care ar trebui scoasa din mintile
poporului,aratind adevarul istoric)
Fac bine cei ce încearcă să ne arate lucrurile aşa cum sunt, nu şi cei care ne duc în
eroare prin falsificări, scriind aberaţii în cărţile lor care pot fi catalogate drept literatură
69
fantastică. În loc să ne trezim mintea, “amorţită”, dintr-un vis urât noi suntem expuşi, în
continuare, la prostia unor zişi oameni ai ştiinţei istorice, aceştia fiind cei care nici ei nu
ştiu cine sunt.
Citeşti cartea „Statalitatea poporului moldovenesc”, semnată de Victor Stepaniuc, şi

remarci prezenţa în paginile ei a unui şir de afirmaţii care se bat cap în cap. Ne vom referi
la cele ce ţin de istoria Basarabiei din perioada ţaristă.
Pe de o parte, autorul îi comunică cititorului: „Prevederile Păcii ruso-turce de la
Bucureşti, în primul rând, că Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Rusiei,
constituiau o grea lovitură dată statalităţii moldoveneşti”. Iar pe de altă parte, preluând o
pretinsă teză propagandistică a istoriografiei sovietice moldoveneşti, declară că anexarea
totuşi a avut şi un rol „progresist”: „Desigur, Moldova de Est, dintre Prut şi Nistru, se
încorpora într-un imperiu străin (au existat şi imperii care nu au fost străine? - n.a.), dar
într-un context social-economic, politic mai avansat” decât cel al Imperiului Otoman”.
Adică, vrea să-l asigure pe cititor că, în esenţă, actul din 1812 nu a fost atât de grav. Pot fi
inventate asemenea îndreptăţiri, ne întrebăm noi, în timp ce, după cum a recunoscut A.
Lazarev, Principatul Moldovei s-a pomenit dezmembrat artificial, tăiat în două, frontiera
fiind trasată „pe trupul viu al poporului şi al ţării sale” (Orizontul, 1988, nr. 6, p. 80). În plus,
conform aceleiaşi istoriografii, ţarismul era interesat să folosească Basarabia „în calitate
de piaţă de desfacere şi izvor de materie primă pentru industria capitalistă din Rusia”
(Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1967, vol. I, p. 564). Or, după cum a relevat A.
Zavtur, monarhia rusă transformase Basarabia „într-un apendice agrar al Rusiei”.
Sub aspect duhovnicesc, susţine în continuare V. Stepaniuc, „teritoriul spiritual dintre
Prut şi Nistru se unea cu o Biserică de aceeaşi credinţă”. Deci, din punct de vedere politic,
teritoriul a fost anexat, iar din cel religios - pur şi simplu, s-a unit, spre „binele” ortodocşilor
de pe acest teritoriu. E o muşamalizare evidentă. În realitate, Rusia expansionistă a luat în
mod arbitrar, în supunerea Bisericii Ortodoxe Ruse un teritoriu aflat de secole sub
jurisdicţia Mitropoliei Moldovei, ale cărei drepturi canonice au fost, astfel, uzurpate.
Şi tot în acest context afirmă că „în 1813, pentru prima oară în istorie, s-a pus temelia
înfiinţării pe teritoriul duhovnicesc ortodox al Moldovei dintre Prut şi Nistru a structurii
superioare de diriguire a vieţii bisericeşti - Mitropolia (corect: Eparhia - n.a.) Chişinăului şi
Hotinului, cuprinzând episcopia (sic!) de Tiraspol şi Dubăsari”. Aşadar, dezmembrarea din
1812 a Moldovei, în viziunea lui V. Stepaniuc, „rămâne una dintre cele mai mari tragedii
ale poporului moldovenesc”, pe când ruperea în două a spaţiului Mitropoliei Moldovei şi
crearea, din ordinul autorităţilor de pe Neva, a noii structuri bisericeşti, a fost un eveniment
excepţional. În privinţa inexistenţei pe atunci a episcopiei de Tirasol şi Dubăsari, precizăm
că, în 1813, în componenţa Eparhiei Chişinăului şi Hotinului au fost trecute circa 100 de
biserici situate între Nistru şi Bug. Această subordonare a bisericilor din stânga Nistrului a
existat până la 6 martie 1837.
V. Stepaniuc vrea să-l convingă pe cititor că, în urma semnării Tratatului de pace de la
Bucureşti, „Moldova dintre Prut şi Nistru, prima dată, după 1484, a devenit integră, fiind
eliberate pământurile moldoveneşti transformate de turci în raiale şi cele din Basarabia
(Bugeac) ocupate de nogai. Simplu ca bună ziua. Realmente, prin dispoziţia din 1807 a
împăratului Rusiei, aceste pământuri ale Ţării Moldovei, declarate pradă de război (li s-a
acordat statut de domeniu al statului rus, statut pe care l-au avut până în 1917), au fost
puse sub administraţia Divanului Moldovei, subordonat autorităţii militare ruse de ocupaţie,
veniturile acumulate de pe ele urmând să fie întrebuinţate pentru aprovizionarea armatei
imperiale. După 1812, oficialităţile de la Sankt Petersburg au colonizat pământurile
respective cu diferite seminţii aduse din alte zone geografice, numai nu cu moldoveni.
Elaborând cartea, V. Stepaniuc s-a condus de principiul selectivităţii: a ales ceea ce îi
convine şi a omis ceea ce nu-i place. Bunăoară, a omis, pe cât e posibil, cuvântul român
din textele citate. A neglijat până şi titlul lucrării lui Leon Boga Lupta pentru limba
70
românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după 1812, indicat la note, dând drept
titlu denumirea primului capitol al acestei lucrări, din simplul motiv că nu conţine cuvântul
român.
Citind cartea, cititorul este derutat. Pe de o parte, el este informat că, în 1862-1863,
partidul boierilor din provincia răpită „visa să restabilească naţia moldovenească în
Basarabia, în vederea apropierii împrejurărilor care ar da naţiei dreptul de a cere unirea cu
Moldova”. I se mai spune că, în 1875, „în mediul intelectualităţii moldoveneşti...,
concentrate mai ales la Chişinău, există persoane ce înclină spre România”. Iar pe de altă
parte, susţine că în 1918 a avut loc anexarea Basarabiei la România. Să fie considerată
drept anexare unirea firească a pământurilor strămoşeşti ale Moldovei, care, la rândul ei,
era unită, din 1859, cu Ţara Românească?
Cartea denotă un pronunţat caracter românofob. Prin urmare, ea nu reprezintă o
cercetare istorică, ci o comandă politică.
Dinu Poştarencu,
cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie al AŞM
Nu loviţi în statalitatea R. Moldova
Cartea „Statalitatea poporului moldovenesc” este o primă încercare a dlui deputat

Victor Stepaniuc de a se încadra în ştiinţa istorică. Încercare eşuată atât pentru autor, cât
şi, mai ales, pentru ideea de consolidare a statalităţii R. Moldova. V. Stepaniuc şi-a
complicat situaţia şi din cauza că a încercat să se conducă de ideologia partidului politic
pe care îl reprezintă, preluând chiar doctrina stalinistă despre Basarabia şi basarabeni.
Probabil că a avut şi nişte consultanţi care i-au făcut un prost serviciu. Efectul ar fi fost
altul, dacă autorul ar fi respectat cel puţin afirmaţiile lui Lenin despre români. Este bine
cunoscut faptul că Lenin a demonstrat în ajunul unirii Basarabiei cu Patria-mamă România
din 1918 că noi, basarabenii, suntem români şi că din cauza imperiului ţarist am stagnat în
toate domeniile, comparativ cu fraţii noştri de peste Prut (vezi volumul 25, pag. 271 a
ediţiei a 5-a). De altfel, Lenin şi-a menţinut afirmaţiile şi după Marea Unire a tuturor
românilor şi întregirea Ţării (vol. 39, p. 88).
Aş vrea să le amintesc apărătorilor „devotaţi” ai statalităţii R. Moldova că ceea ce fac
ei, publicând astfel de cărţi, nu numai că subminează această statalitate, dar creează
impresia că moldovenii nu sunt oameni serioşi. Cum credeţi, domnilor „savanţi şi mari
politicieni”, de ce Moscova a insistat şi continuă să insiste autonomia
transnistreana?Deoarece Moscova, care a creat RSSM, ştie foarte bine că fosta republică
unională şi actualul stat suveran R. Moldova, este formată din două bucăţi: o parte din
acest stat ţine de teritoriul şi etnia românească (Basarabia), cealaltă parte, mai mică
(Transnistria), ţine de un teritoriu şi o “etnie” sovietică. Cum aveţi de gând, domnilor, să
minţiţi americanii, care oficial au recunoscut unirea Basarabiei cu România în 1918 şi care
în prima jumătate a anilor ’30 ai secolului trecut au semnat cu URSS actul juridic de
stabilire a relaţiilor diplomatice, ce stipulează că frontiera dintre URSS şi România este pe
râul Nistru? Americanii sunt cărturari, ei nu uită ceea ce semnează şi nici ceea ce declară.
Cum puteţi, domnilor, să ne minţiţi pe noi şi pe cei din Occident, care ştiu că şi Basarabia a
participat la prima unire a principatelor din 1859 şi 1860? Aceiaşi francezi, englezi, turci
etc., care au învins Rusia ţaristă în războiul din Crimeea în 1856, cunosc adevărul istoric:
conform tratatului de pace încheiat atunci, trei judeţe ale Basarabiei (Cahul, Ismail,
Cetatea Albă) fuseseră retrocedate Moldovei, iar în 1859 reprezentanţii Sudului Basarabiei
au votat şi ei, la Iaşi, Unirea Moldovei cu Muntenia şi formarea României. Occidentul, de
asemenea, ştie destul de bine că, în 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost ocupate
cu forţa de către imperiul stanilist. Mai mult decât atât, acest Occident mai ştie că, în 1939,
71
cei mai mari tirani ai civilizaţiei, Hitler şi Stalin, au decis să lichideze două state europene:
Polonia şi România.
Polonia a fost lichidată, iar România a fost grav amputată. I s-au luat 99738 km2 şi
6821000 de locuitori, inclusiv 44442 km2 şi 3190000 de locuitori ai Basarabiei. În 1940 şi,
ulterior, în 1944 Rusia a încălcat propriul angajament juridic internaţional: Tratatul ei cu
Turcia din 1921, conform căruia părţile anulaseră toate tratatele şi convenţiile imperiului
ţarist cu Poarta Otomană, inclusiv cel din 1812, referitor la anexarea Basarabiei. Apropo,
acest tratat este în vigoare şi astăzi. Preşedintele Federaţiei Ruse V. Putin a confirmat
acest fapt atunci când s-au agravat relaţiile dintre Georgia şi Rusia. Am putea aduce şi alte
argumente, documente şi fapte recunoscute de către marile puteri din Europa, SUA,
Japonia, China şi alte ţări.
Deci, dragii mei, actuala Republica Moldova nu are nici o bază juridică internaţională.
Unica bază de existenţă a acestui stat este de ordin politic, de aceea e foarte şubredă, iar
voi, cu astfel de cărţi, o răsturnaţi. Domnilor istorici şi propagandişti de curte, spuneţi-le
stăpânilor voştri să nu mai consume banii şi timpul pentru fel de fel de „monografii”,
„manuale” de istorie şi „dicţionare”, fiindcă toată această maculatură loveşte în statalitatea
R. Moldova, şi loveşte dur.
Sergiu Chircă,
Om Emerit în ştiinţă din R. Moldova
Viaţa lui Ştefan cel Mare, folosită în susţinerea "moldovenismului"
Înţelegerea semnificaţiilor domniei lui Ştefan cel Mare a constituit un deziderat

perpetuu al cunoaşterii istoriei Ţării Moldovei. Alături de contribuţiile mai vechi, noi lucrări
vin să ridice vălul de negură ce încă mai acoperă anumite aspecte ale domniei şi
personalităţii marelui domn. Altele însă au rolul de ă mări confuzia şi de a interpreta
ideologic istoria astfel încît să justifice pretenţiile politice ale unor rusofili comunişti de la
Chişinău. O astfel de carte este Ştefan cel Mare. Voievodul Moldovei (Chişinău, 2004) a lui
Vasile Stati.
Apărută în stânga Prutului, în seria Biblioteca "Pro Moldova", "monografia" îi are ca
recenzenţi pe Petru Boico şi Anatol Dubrovschi. Cartea lui Vasile Stati se doreşte a
cuprinde "concluzii şi generalizări ştiinţifice, interpretări oricum netradiţionale precum şi
mărturii înveşnicite în memoria istorică a moldovenilor" (p. 9) cu privire la "Omul Moldovei,
oştean a(l) pământului său moldovenesc", "Simbol al Moldovei, patron al Republicii
Moldovei" (p. 7).
Numai că autorul – aşa cum ne-a obişnuit şi în alte lucrări – se foloseşte de
comemorarea celor 500 de ani de la trecerea la Domnul a lui Ştefan cel Mare pentru a
terfeli istoria naţiunii/ poporului din care se trage.
Dorind să demonstreze cu orice preţ că moldovenii şi românii sunt popoare/ naţiuni
diferite, "istoricul" V. Stati. apelează la tot felul de tertipuri deprinse din şcoala istorică
(istoriografică) sovietică (U. A. M. Lazarev, Organizarea statului sovietic moldovenesc şi
problema basarabeană). Astfel, din arsenalul său nu lipsesc citarea trunchiată din lucrările
înaintaşilor săi, selectarea doar a istoricilor convenabili "construcţiilor" sale; menţionarea
părtinitoare şi sublinierea la nesfârşit a mărturiilor documentare ce întăresc "viziunea" sa şi
ignorarea celorlalte surse ce vizează problema abordată. Pentru a nu da posibilitatea
urmăririi în aparatul critic a spuselor sale, "cercetătorul" se dispensează de notele de
subsol, mărginindu-se la trimiteri lapidare după pasajul citat. Şi aceasta nu întotdeauna.
În acest mod, dând dovadă de rea-credinţă şi de măsluirea instrumentelor de lucru ale
unui istoric, V. Stati reuşeşte nu numai falsificarea istoriei ci şi mânjirea chipului celui mai
mare domn al Ţării Moldovei.
Nu imi propun să subliniem toate erorile şi ororile din cartea lui V. Sati, pentru că ar
însemna să întocmim o nouă monografie dedicată energicului domn. Un asemenea
72
demers nu-şi are însă rostul, în condiţiile în care există numeroase lucrări care au tratat
acest subiect (v. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Bibliografie, Sfânta Mănăstire Putna, 2004),
ignorate de "savantul" V. Stati. De aceea mai bine să îndreptăm doar încălcările flagrante
din "istoria" propusă de falsificatorul din stânga Prutului. Avem în vedere, în primul rând,
discreditarea unităţii de neam dintre moldoveni şi români, idee în jurul căreia V. S.
pendulează pe tot parcursul "monografiei" sale.
Privitor la originile lui Ştefan cel Mare, "cercetătorul" scrie: "Născut la Borzeşti, pe
Trotuş, în inima Moldovei istorice, moldovan de viţă domnească moldovenească" (p. 9). În
primul rând, Borzeştiul pe Trotuş nu poate fi inima Moldovei în nici un chip geografic,
politic, strategic, economic sau cultural. În al doilea rând, legenda cu stejarul din Borzeşti
s-a dovedit a fi o creaţie cultă, aparţinând lui N. Gane (v. Sorin Iftimi, Ştefan cel Mare şi
Borzeştiul. Dincolo de legendă, în vol. Ştefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa,
Iaşi, Ed. Alfa, 2003). În plus, studiul prin documente a regimului proprietăţii din zona
Trotuşului nu confirmă existenţa unor domenii/ moşii ale familiei domneşti.
Şi în al treilea rând, Ştefan cel Mare nu era doar de "viţă domnească moldovenească".
Se ştie că Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan, s-a refugiat o vreme în Ţara Românească,
unde s-a căsătorit cu Maria Oltea, mama marelui domn (v. Ştefan S. Gorovei, Muşatinii).
De altfel, legăturile matrimoniale dintre cele două familii domneşti din Ţara
Românească şi Ţara Moldovei sunt mai vechi. Avem în vedere aici legăturile dintre Roman
I şi Mircea cel Bătrân, cu sprijinul căruia Alexandru cel Bun a preluat domnia în Ţara
Moldovei. O fiică a lui Ilie voievod a fost căsătorită cu Vlad Dracul, iar între Petru al II-lea şi
Vladislav al II-lea se pare că au fost relaţii de rudenie. Faptul că Vlad Ţepeş şi-a găsit azil
la curtea lui Bogdan al II-lea şi Ştefan cel Mare în Ţara Românească condusă de acelaşi
Vlad Ţepeş demonstrează strânse legături (posibile înrudiri) între conducătorii luptei
antiotomane din această regiune (v. Ştefan Andreescu, Vlad ţepeş. Dracula).
Desigur, la stadiul actual al demersurilor istoriografice, nu se poate lămuri pe de-a-
ntregul problema înrudirilor dintre cele două dinastii româneşti. Dar, de aici până la a le
nega cu totul doar pentru a demonstra "că Ştefan al III-lea cel Mare a trăit, a domnit şi a
murit ştiindu-se moldovan în ţara sa – Moldova" (p. 9) reprezintă o dovadă clară că unele
cercuri – cel puţin politice – de la Chişinău caută cu disperare o legitimitate istorică.
De oferirea unei legitimităţi politico-istorice conducerii de la Chişinău ţin şi eforturile lui
V. S. de a demonstra că moldovenii sunt diferiţi de valahi, adică de românii de azi. Pentru
a demonta o asemenea absurditate nu se poate face apel decât la o sursă documentară.
Referindu-se la campania lui Mahomed al II-lea în Moldova în 1476 cronicarul polon
Joannes Dlugoss relata: "Oastea basarabilor având aceeaşi limbă ca şi moldovenii şi
cunoscându-i pe ei în toate ale lor (subl. n.) le da mai mult de lucru decât turcii". Care
diferenţe domnule Stati? E adevărat că N. Iorga a subliniat "caracterul osăbit al Moldovei",
însă marele istoric nu avea în vedere decât particularităţile procesului de întemeiere a Ţării
Moldovei, respectiv a condiţiilor externe care au favorizat apariţia celor două state
medievale româneşti. Româneşti, pentru că în secolul al XIV-lea se întemeiază statul
moldovean şi nu naţiunea moldoveană. O naţiune moldovenească n-a existat niciodată
(poate doar în mintea bolnavă a unor răuvoitori pseudoistorici); a existat în schimb poporul
român din Moldova, condus de o dinastie românească. Că avem de-a face cu conducători
români în Ţara Moldovei o demonstrează documentele maghiare. Întemeietorul dinastiei
din Moldova, Bogdan I, apare la cronicarul Ioan de Târnave ca fiind român: "Bogdan,
voievodul românilor din Maramureş, adunând pe românii acelui district a trecut în taină în
Ţara Moldovei, care era supusă coroanei ungureşti, dar din cauza vecinătăţii tătarilor de
mult timp părăsită de locuitori."
Că această familie domnitoare cârmuia o ţară românească ne-o arată o serie de
documente externe şi interne. În corespondenţa cu Suveranul Pontif, mama domnului
Petru I apare în formula "Margaritha di Cereth, domina Valahiae Minoris" (subl. n.) adică
doamnă a Micii Valahii, a Ţării Moldovei spre deosebire de "Magna Valahiae", denumire
dată Ţării Româneşti. O titulatură asemănătoare găsim într-un act emis la Caffa în 1455,
73
unde Petru III Aron apare ca fiind: "voyvoda domini velachie inferioris et mocastri" (subl.
n.) deci conducătorul unei Valahii. Paralel cu numele de Ţara Moldovei, în documentele
interne s-a folosit şi Ţara Moldovlahiei, adică Ţara Românească a Moldovei (v. D.R.H., I şi
III, indice). Când se raportează la voievodatul de la sud de Carpaţi, Ştefan foloseşte –
printre altele – sintagma "l’altra Vlahia" (cealaltă Valahie), diferită de Valahia condusă de
el.
Supuşii domnului apar în unele izvoare ca fiind valahi, deci români. În faimoasa "Listă a
oraşelor ruseşti", târgurile ţării Moldovei apar ca fiind valahe, de unde deducem că
locuitorii erau români. Documentele date de Ştefan cel Mare ilustrează realităţile etnice de
la est de Carpaţi. Cu toate că citează des documentul din 18.02.1470, V. Stati foloseşte
doar traducerea editorului I. Bogdan (p. 113 – 114), unde termenul de valah este tradus
prin moldovean pentru a nu se face confuzie cu locuitorii Ţării Româneşti. Însă editorii
colecţiei "D. R. H." au îndreptat această traducere, ceea ce pseudoistoricul V. Stati se face
că nu cunoaşte. Astfel, traducerea corectă capătă noi conotaţii care desfiinţează teza
"Ştefan cel Mare s-a ştiut moldovan, domnitor al moldovenilor din ţara sa Moldova" (p. 101
– 102). Prin documentul în cauză Ştefan scoate din robie pe tătarul Oană şi copiii lui fugiţi
în Ţara Leşească: "să şadă în ţara noastră, el şi cu copiii lui slobod şi în bună voie şi fără
nici o siluire, cum şed şi trăiesc în ţara noastră toţi românii, după dreptul lor românesc (...)
şi să plătească după legea românească, cum e legea românească" (subl. n.).
Membrii familiei domneşti din ţara Moldovei apar ca fiind români. Pentru că ne aflăm în
faţa unei false cărţi de istorie despre Ştefan cel Mare vom da un exemplu despre familia
acestuia. Este cazul Elenei, căsătorită cu Ivan cel Tânăr, fiul lui Ivan al III-lea marele cneaz
al Moscovei. Ea este numită în documentele ruseşti Elena voloşanca, prin urmare valaha/
românca şi nu moldoveanca cum insinuează V. Stati. (p. 98).
Şi cronicarii afirmă că moldovenii sunt români. La Grigore Ureche găsim scris:
"Rumânii, câţi se află lăcuitori în ţara ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu, de la un
loc suntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag". În faţa unei asemenea declaraţii de
identitate naţională, calificarea operei lui Grigore Ureche ca fiind "prima cronică
moldovenească, în limba moldovenească" (p. 42) demonstrează din plin profesionalismul
"învăţatului" din stânga Prutului. Miron Costin în "Cronica Moldovei şi Munteniei" are un
pasaj edificator: "Despre diferitele numiri ale poporului moldovean şi muntean. Numele cel
mai adevărat, autentic de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care
nume acest popor l-a păstrat întotdeauna între dânşii ... până astăzi; acelaşi nume este
dat îndeobşte şi muntenilor şi moldovenilor şi celor care locuiesc în ţara Transilvania.
Rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din roman şi astăzi când întreb pe
cineva dacă ştie moldoveneşte spune: ştiu româneşte aproape ca scis romanice. Un alt
nume ei nu au primit niciodată". Nu-i aşa că "geniala" concluzie "cu acest nume (de
moldovan) şi numai cu acesta au fost înveşniciţi în creaţia populară, în propriile
documente ale Cancelariei de Stat, în toate cronicile moldo – slavone şi letopiseţele
moldoveneşti în limba moldovenilor..." (p. 52 – 53) e de neclintit? Să fim serioşi! În
"Hronicul vechimei a romano – moldo – vlahilor", Dimitrie Cantemir întăreşte cele scrise de
înaintaşii săi şi descalifică pe cei de-o teapă cu V. Stati: "Arătă-să pre scurt", citim în
capitolul XII al acestei opere, "precum neamul moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor, cari
cu toţii de un nume de obşte români se chiamă să fie rodul său firişi romani". Poftim pe V.
Stati şi pe ciracii săi să mai mediteze asupra uneia din trăsnitele încheieri cu referire la
români: "Dacă pentru denumirea unui fenomen sau a unei comunităţi în anumite epoci
sunt folosite (...) apelative diferite, înseamnă că denominarea acestui fenomen sau a
comunităţii nu s-a statornicit încă, n-a devenit fapt de conştiinţă. Aceasta e o axiomă." (p.
52). Aşa-i că sunteţi istorici şi filologi de două parale chioare?
Din cronicarii sus menţionaţi, exponentul curentului pro-moldovenesc şi antiromânesc
nu pomeneşte nici un rând din cele spuse de noi, însă din "Istoria ţării Româneşti" de
stolnicul C. Cantacuzino se grăbeşte să citeze: "Incă între dânşii (românii din Ardeal,
moldovenii şi ceştea de ţara aceasta) mult se osăbesc, care aceasta iaste cum să vede
74
din amestecătura vecinilor lor" (p. 55). Nu am fi obiectivi dacă nu am admite unele
deosebiri în cadrul provinciilor istorice româneşti. Diferenţe există în rândul tuturor statelor
naţionale, din pricina condiţiei istorice în care au evoluat. A se vedea cazul Marii Britanii,
Spaniei, Franţei, Germaniei, Italiei, Rusiei etc. Însă nu au generat – decât în mod artificial
– două state de aceeaşi naţiune.
Astfel, "realităţile" – surprinse de stolnicul C. Cantacuzino – "pe care astăzi la Chişinău
te-ai mira de le-ar publica cineva" (p. 55) sunt neconcludente. La o citire atentă a "Istoriei
ţării Româneşti" se poate observa lesne viziunea unitară asupra spaţiului românesc: "Însă
Valahii, aceşti gheograri şi mai toţi istoricii câţi scriu zicea şi Moldovei şi ceşteia şţara
Românească – n. m.ţ; apoi o împarte în două, una de sus; alta de jos îi zic."
Având asemenea mărturii – extrase aleatoriu din scrierile cronicarilor români şi străini,
din actele oficiale interne şi externe – cum poate V.Stati să afirme existenţa unei naţiuni şi
limbi moldovene? Chiar de la Ştefan cel Mare avem un document care denumeşte limba
valahă, adică românească: "hec inscripsio ex valahico in latinum versa est..." (din omagiul
prestat de Ştefan regelui polon la 16.09.1485). Cu toate că citează acest document (p.
103), V. S. afirmă (preluând din comentariul lui I. Bogdan) că textul omagiului a fost
redactat în moldoveneşte şi apoi tradus în latină. Ca doctor în filologie, autorul ar fi trebuit
să ştie că "ex valahica" se traduce doar prin formula "din valahă", adică din româneşte.
Dar când raţiunea este eclipsată de interes meschin nimic nu trebuie precupeţit pentru
satisfacerea stăpânilor care te hrănesc din banii contribuabililor din Republica Moldova.
În aceste condiţii mai poate rezista concluzia tendenţioasă că "Ştefan cel Mare […]
vorbea limba poporului său, a moldovenilor, limbă pe care ei o numeau şi o numesc şi
astăzi moldovenească" (p. 103)?
Nu ne îndoim că asemenea elucubraţii îşi vor găsi locul în marele coş de gunoi al
istoriei, dar ne întristăm când şleahta alcătuită din Vasile Stati, Petru Boicu şi Anatol
Dubrovschi găsesc credibilitate şi sprijin de la forurile care ar trebui să vegheze la
respectarea adevărului. Lovind în istoria românilor şi limba română, aceşti trei "corifei" ai
partidei pro-Moldova reuşesc să falsifice identitatea cărţii de căpătâi a propriei ţări –
Republica Moldova. Dacă ar fi fost cu adevărat istorici şi-ar fi dat seama că o ţară fără
istorie sau cu una falsificată e sortită întotdeauna pieirii (v. Imperiul Ţarist, U. R. S. S.).
75

Originea Românilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Originea Românilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul I.

Originea românilor şi istoria ţărilor lor

I.1. Cartea Neagră a guvernării comuniste

CORUPŢIA STRANGULEAZĂ MOLDOVA. Potrivit organizaţiei nonguvernamentale

Deşi guvernanţii se laudă că a crescut PIB-ul, nivelul de viaţă al populaţiei a scăzut

Orice persoană care incearcă să facă o afacere, dă de Oleg Voronin. El este

Restaurarea Mănăstirii Cărpiana a devenit pentru familia Voronin un procedeu de

Oleg Voronin şi soţia sa sunt un fel de „moşieri” in Chişinău: ei deţin numeroase

E adevărat că V. Voronin susţine că nu este la curent cu activităţile de business ale

COMUNISTUL NR. 1. Vladimir Voronin nu seamănă deloc a fi un preşedinte „comunist”. In

De fapt, Vladimir şi Taisia Voronin nici nu prea locuiesc in apartamentul cu pricina.

PREMIERUL VASILE TARLEV, care e al treilea în lista comuniştilor la alegeri, nu rămane

Să ne facem dreptate la 6 martie 2005. Votaţi contra corupţiei comuniste!

După N.Dabija (Literatura şi Arta) şi Evenimentul Zilei

Nu e nevoie să permitem unor “nesimţiţi” să ne îngreuneze urechile cu tot felul de

• Ungro-Valahia, mai târziu Valahia ("Ţara Românească") – între Carpaţii

• România – 20,5 milioane,

Ca minorităte naţională trăiesc în:

Aromânii (vorbind limba armânească) trăiesc ca minorite naţională în:

• Grecia – mai ales în Munţii Pind,

Meglenoromânii (vorbind limba meglenoromână) trăiesc în nordul Greciei (aproximativ

• Cultura română a fost influenţată de slavi şi mai târziu de unguri şi de

Operele de artă româneşti - picturile şi arhitectura medievale - sunt pline de

O nouă situaţie internaţională se configurează în sud-estul Europei la finele secolului al

Dezintegrarea structurilor feudale de pe întreg teritoriul României, începută de pe la

Potrivit Enciclopediei Cugetarea sub denumirea de Moldova este cunoscută şi de

Al doilea Război Mondial

Prin Dictatul (Arbitrajul) de la Viena, Romania acceptă în august 1940 să cedeze

La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor

Mihai Viteazul a fost domn al Ţării Românesti(1593-1601), al Transilvaniei(1599-1600)

Basarabia (ucraineană Бесарабія, rusă Бессарабия, bulgară Бесарабия, turcă

Raptul teritorial din 1812

Declanşarea revoluţiei bolşevice în octombrie 1917 când puterea în Rusia a fost

Odată ce Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti la

Raptul teritorial din 1940

După ce Basarabia a fost ocupată în 1940 de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei

Ar fi bine de amintit şi unele acte violente intreprinse de comunişti si susţinătorii

SÃPTÃMÂNA ROSIE 28 IUNIE - 3 IULIE 1940 SAU BASARABIA SI EVREII

Martiriul Basarabiei si al Bucovinei între 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941

Acuma putem să răspundem şi la întrebarea celora care se întreabă: - De ce

Eliberarea din 1941

Invazia sovietică din 1944

Ţara Românească (Valahia) este o provincie istorică situată la nord de Dunăre şi la

Harta României cu provincia istorică Ţara Românească delimitată de culoarea galbenă

Reşedinţa principală a ţării a fost pe rând la Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte şi

Valahia cca. 1390

Diploma acordată la 2 iunie 1247 Cavalerilor Ioaniţi,cunoscută ca Diploma Ioaniţilor,

Lupta de la Posada (Cronica pictată de la Viena)

Mircea cel Bătrân

Legăturile politice cu Ungaria şi mai târziu cu Austria habsburgică urmăreau stoparea

Transilvania cuprinde partea centrală a României, respectiv Depresiunea Transilvaniei

Suprafaţa totală a Transilvaniei, împreună cu Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş,

Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat

Problema etimologiei cuvântului "Ardeal" a fost tratată pe larg şi de Paul Lazăr

Pe teritoriul actual al Transilvaniei s-a aflat în antichitate centrul politic al regatului

O nouă organizare administrativ-teritorială a fost iniţiată între anii 158-159 de împăratul

O reţea importantă de drumuri asigura legătura între aceste aşezări. Concomitent cu

O înflorire deosebită cunoaşte extracţia minereului de aur. În faţa atacurilor insistente

Istoria Transilvaniei în "mileniul întunecat", adică în perioada cuprinsă între retragerea

Se poate remarca totuşi o profesionalizare şi o debarasare de ideologii naţionaliste în

Năvălirea ungurilor conduşi de Arpad în Bazinul Carpatic (sau Bazinul Panoniei)

Mărturiile arheologice, toponimele şi hidronimele existente în Transilvania, tind să

Cronicile maghiare şi anume "Gesta Hungarorum" (Cronica Notarului Anonim P. al