A fost Ion Antonescu un erou?

„Nu toţi patrioţii sunt eroi“

Adrian Cioroianu

Ion Antonescu si regele Mihai pe frontul de Est

Despre autor

Adrian Cioroianu (n. 1967) este istoric, publicist, profesor universitar la Facultatea de Istorie. Printre cărţile publicate: „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria
comunismului românesc“ (2005), „Geopolitika Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială“ (2009).

Generalul – ulterior mareşalul – Ion Antonescu a fost i) un patriot, ii) un om integru, iii) ca şef al unui stat intrat în
război nu şi-a luat nicio garanţie diplomatică, iar iv) ca tactician avea o bună pregătire, numai că a fost contrazis
flagrant de desfăşurarea ca atare a războiului. Dar nu a fost şi nu este un erou.

Chiar dacă nu era – cum spune legenda – absolvent al şcolii militare de la Saint-Cyr (şi nicidecum „şef de promoţie“,
cum scria Marin Preda în romanul „Delirul“), Ion Antonescu a fost un ofiţer român bine pregătit şi demn de uniforma
armatei. Numai că – asemenea multor ofiţeri europeni de pe teatrele celui de-al Doilea Război Mondial – el a fost
depăşit de evoluţia prea puţin convenţională a conflictului.
Antonescu a mizat totul pe cartea superiorităţii armatei germane. Era convins, în 1941, că Hitler va câştiga războiul şi
că va fixa termenii păcii viitoare. Puţini mai sperau, în vara lui 1941, că Anglia nu va fi îngenunchiată – dar, ulterior,
intrarea în război a SUA a schimbat datele problemei. Puţini mai credeau, în vara lui 1942, că URSS & Stalin mai au
vreo şansă – dar episoade viitoare precum Stalingrad sau Kursk au întors sensul ofensivei. În faţa dârzeniei
britanicilor, forţei Americii şi sacrificiului sovieticilor, Reich-ul german a intrat în agonie. Aliat al Germaniei, Antonescu
a fost victima propriei sale încrederi totale în Hitler.

Aici apare a doua problemă: alianţa României cu Germania lui Hitler s-a făcut în termenii unui gentlemen agreement
verbal, fără niciun acord scris. Orbit de încrederea în Hitler şi condescendent-ironic faţă de junele rege Mihai al
României, Antonescu n-a cerut garanţii, n-a pus (iniţial) condiţii. E o greşeală uriaşă a lui Antonescu. Ca şef de stat, nu
poţi implica ţara într-un conflict fără o minimă bază diplomatică. Faptul că, ulterior, a vândut nemţilor petrol şi grâu
contra aur nu e o compensaţie.

După model german, Antonescu s-a lansat iniţial într-o politică rasială până la un moment dat criminală. În 1941, el
părea decis să pună în practică „modelul“ soluţiei finale. Abia când a înţeles că Hitler ar putea pierde, regimul faţă de
evrei & ţigani a mai căpătat nuanţe. Faptul că în România nu s-a purtat steaua lui David nu neagă realitatea: adică
planurile rasiale pe care le avea regimul Antonescu dacă Hitler ar fi ieşit victorios în Rusia.

E adevărat că procesul lui Antonescu din mai 1946 s-a desfăşurat în cel mai pur stil sovietic. Dar cred că soarta lui
Antonescu să fi fost aceeaşi chiar şi dacă – prin absurd – ar fi fost judecat de anglo-americani.

În mod categoric, Antonescu a fost un om cinstit (lucru nu tocmai subînţeles la politicienii români, ieri şi azi) şi şi-a
iubit ţara. Dar aici intervine întrebarea: oare, Corneliu Zelea Codreanu sau Nicolae Ceauşescu nu şi-au iubit, fiecare,
România lui? Nu au fost şi ei cinstiţi (măcar materialiceşte vorbind)? Din păcate, dezinteresul material şi iubirea de
ţară nu te fac automat erou. De meditat la acest lucru, pentru că eroismul real comportă infinit mai multe nuanţe şi
criterii.

Ion Antonescu, la unul dintre interogatoriile luate în URSS, în 26 iunie 1945

Imagine din timpul procesului (foto Agerpres).

„Întrebare: Dumneavoastră sunteţi arestat de Comandamentul armatelor sovietice în România, ca unul din vinovaţii
războiului, al ocupanţilor germano-român contra URSS. Recunoaşteţi dumneavoastră vinovăţia în aceste daune?

Răspuns: Da, recunosc. Vina mea constă înainte de toate în aceea că, după ce am venit în România la guvernare, în
luna septembrie, anul 1940, eu am continuat să întăresc legăturile României cu Germania şi am ajutat pe Hitler în
ducerea începutului de el război de ocupare în Europa.

Concret, aceasta s-a exprimat în aceea că, după cererea lui Hitler, cu care el s-a adresat către mine, în ianuarie 1941,
eu am dat voie să treacă armatele mecanizate peste teritoriul României în Balcani, care avea să înfăptuiască acolo
tendinţele agresive ale imperialiştilor germani.

Odată cu aceasta, tot timpul duratei războiului, eu am dat Germaniei material strategic şi producte ale gospodăriei
agricole.

Întrebare: Cu alte cuvinte, dumneavoastră, după ce aţi venit la guvernare, aţi pus-o pe România în folosul germanilor,
iar singur v‑aţi făcut ca un ajutor direct al lui Hitler în ale lui chestiuni de haiducie în Europa?

Răspuns: Într-adevăr, da. Iar rog să luaţi în seamă că dacă eu refuzam aliaţia cu Germania şi nu îl ajutam pe Hitler la
începutul de el război de ocupare, armata germană ocupa România.

Întrebare: Intrând în legătură de daună cu Hitler, dumneavoastră v-aţi condus, nu cu primejdia că vor ocupa, ci cu ale
dumneavoastre tendinţe agresive. Iată, despre ele dumneavoastră trebuie să povestiţi în întâia rând.

Răspuns: Nu neg că, luând legături personale cu Hitler, eu eram de acord cu a lui politică de ocupaţie şi pe baza
acesteia, la mijlocul lunii mai 1941, m-am înţeles cu el despre lovitura împreună, militară, contra Uniunii Sovietice.
După ce s-au făcut pregătirile corespunzătoare, însemnata de noi lovitură, la 22 iunie, anul 1941, a fost înfăptuită. În
aşa mod, eu m-am pus în rândurile dăunătorilor militari şi în aceasta recunosc că sunt vinovat. Eu, tot aşa, recunosc
vina mea în faţa poporului sovietic, în aceea că, cu ajutorul armatelor române şi germane, am ocupat o parte din
teritorie sovietică, am pus acolo a mea administraţie şi am continuat războiul contra Uniunii Sovietice până când, în
august 1944, a căzut România. [...]

Întrebare: Şi dumneavoastră, având plăcere la bogăţiile streine, propunerile lui Hitler le-aţi primit?

Răspuns: Da, luând în seamă propunerile lui Hitler despre posibilităţile de a primi (lua) teritorii, eu m-am unit cu el la
lovitura împreună asupra Uniunii Sovietice şi aceste propuneri le-am primit.

Cu aceasta, eu m-am obligat să dau, pentru participarea în năvălire, necesara cantitate de armată română şi, pe cât să
putea, să măresc darea petroldefier (sic), aşa şi producte agricole pentru hrana armatei germane. După ce noi am
primit o hotărâre unică despre năvălirea militară asupra Uniunii Sovietice, eu m-am întors în România şi am început
pregătirea către războiul viitor.“

Fragmente din stenograma publicată în volumul „Procesul Mareşalului Antonescu. Documente (Ancheta Procesului)“, vol. III, editura „Saeculum I.O.“, Bucureşti,
1998.
N-a venit timpul să putem răspunde categoric
Ioan Scurtu

Mareşalul inspectand trupele (foto MMN)

Despre autor

Ioan Scurtu (n. 1940) este istoric, profesor universitar, cercetător în cadrul Institutului Revoluţiei Române din 1989. Printre lucrările publicate menţionăm: „Istoria
Românilor în secolul XX (1918-1948)“, „Guverne şi guvernanţi“, „Iuliu Maniu“, „Sfârşitul dictaturii“.

În 1941, la ordinul mareşalului Antonescu, trupele române treceau Prutul. Reorganizată, poşta de campanie a Armatei preluase atribuţii care se refereau la
păstrarea secretului militar de front, dar şi la popularizarea unei iniţiative promovate de regim: „Împrumutul reîntregirii 1941“. Oficial, acest „Împrumut de front
sovietic“ reprezenta o contribuţie financiară cerută cetăţenilor români pentru finanţarea operaţiunile militare de recucerire a Basarabiei. Antonescu a impus
participarea la acest „împrumut“ şi populaţiei evreieşti care, în pofida persecuţiilor la care era supusă, a subscris cu o sumă de patru ori mai mare decât ceilalţi
cetăţeni. Astfel, toate cărţile poştale puse la dispoziţia soldaţilor din trupele dizlocate pe frontul de Răsărit conţineau îndemnul: „Noi luptăm. Voi să subscrieţi la
Împrumutul reîntregirii-1941“. Acestea erau destinate exclusiv militarilor aflaţi pe front şi conţineau un spaţiu destinat semnăturii cenzorului militar, cel ce verifica
toate corespondenţele.

(Traian George Crişan)

Regele Ferdinand l-a decorat pe maiorul Ion Antonescu în noiembrie 1916 cu Ordinul Mihai Viteazul, felicitându-l
pentru patriotismul şi curajul dovedit în războiul pentru întregirea neamului.

În 1919,locotenent-colonelul Ion Antonescu a obţinut o nouă astfel de decoraţie, cea mai înaltă oferită unui militar.

Din păcate, despre generalul şi apoi mareşalul Antonescu nu s-au putut şi nu se pot face aprecieri „fără ură şi fără
părtinire“. El a fost o fire conflictuală. A intrat în conflict cu regele Carol al II-lea, apoi cu legionarii, cu comuniştii, cu
sovieticii, cu englezii, cu americanii, cu regele Mihai, cu Maniu, cu Brătianu.

A intrat în război alături de Germania, pentru eliberarea Basarabiei şi a pierdut. A promovat o politică antisemită,
mergând, în perioada septembrie l94l - octombrie 1942, până la Holocaust. Unii au reţinut numai această perioadă şi
această politică, alţii reliefează faptul că la 23 august 1944, când Antonescu a fost arestat, în România trăia cea mai
mare comunitate evreiască din Europa.
Cei învinşi nu au niciodată dreptate. Nu se discută, de exemplu, câţi evrei au fost ucişi în Uniunea Sovietică din ordinul
lui Stalin, pentru că Uniunea Sovietică a fost învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial.

Nu se discută despre responsabilitatea guvernului englez, care nu a admis ancorarea vasului Struma în Egipt, iar
acesta s-a scufundat şi câteva sute de evrei au murit înecaţi, pentru că Marea Britanie a fost învingătoare în Războiul
Mondial. Exemplele ar putea continua.

Nu a venit încă timpul să putem răspunde categoric la această întrebare, dacă a fost Ion Antonescu erou. Învingătorii
din 1945 continuă să-şi facă simţită prezenţa şi să susţină că numai ei au dreptate, dreptate pe care o impun celor
învinşi. Iar România a fost învinsă, atât în războiul din Est, cât şi în cel din Vest, fapt confirmat prin Tratatul de Pace
din 10 februarie 1947.

Poate cel mai important este faptul că românii au mentalitate de învinşi, chiar atunci când stau la masă alături de alţi
semeni ai lor. Şi atunci cum să îndrăznească ei să spună altceva decât spun alţii, chiar atunci când este vorba despre
istoria lor? Poate peste vreo 40-50 de ani, patimile vor dispărea şi lumea va fi uitat că a existat un al Doilea Război
Mondial, dar ar afla că a trăit pe atunci un conducător al unui stat numit România cu numele Ion Antonescu. Şi ar fi
curioasă să afle dacă a fost sau nu erou.

Mareşalul văzut de contemporani

Antonescu la o parada militară

După ce despre regele care i-a lăsat ţara în mână lui Antonescu s-a spus că este unul autoritar şi nu un dictator,
părerile despre Mareşal s-au nuanţat şi ele, fără ca tactica şi acţiunile sale din timpul războiului să înceteze a fi supuse
analizelor drastice. Iată câteva caracterizări din epocă.
Pamfil Şeicaru:

„Sub regimul Mareşalului Antonescu, hoţia şi jaful au fost înfrânate“

„La 6 septembrie 1940, în momentul când omul providenţial, Mareşalul Antonescu, lua în mâini destinele României,
pe al cărui tron se urca tânărul nostru rege Mihai I, ţara se părea cu hotarele sfâşiate, neîncrederea, teama,
descurajarea străbăteau sufletele tuturor şi toţi ne întrebam ce altă nenorocire vor aduce zilele următoare. Cu
mulţimea refugiaţilor tălăzuindu-se pe drumuri, cu autorităţile evacuate, cu ştiri îngrijorătoare venite din locurile
pierdute, populaţia şi pământul ţării era imaginea unui stat trăindu-şi ultimele zile. *...+

Sub regimul Mareşalului Antonescu, hoţia şi jaful au fost înfrânate, hărnicia şi cinstea s-au răspândit. În finanţele ţării
s-a pus ordine, într-atât încât am avut excedente, tocmai când de aşteptat ar fi fost să nu le avem. Cheltuielile inutile
au fost suprimate şi mareşalul a fost primul care a dat exemplul, punând la dispoziţia ţării fondurile ce-i erau atribuite.

Ca armata să poată spune pe câmpul de luptă ceea ce spune acum, ea a trebuit reorganizată, reînarmată şi
reinstruită. Totul s-a făcut sub supravegherea Mareşalului, care şi-a găsit, în apropierea armatei, vechea şi nobila sa
pasiune de militar. Iar când războiul a izbucnit şi Mareşalul a dat soldaţilor ordinul să treacă Prutul, acest ordin nu a
fost un act simbolic, ci unul efectiv, fiindcă însuşi Mareşalul, aflat pe front, şi-a condus armatele peste Prut. [...]

Cei doi ani de regim ai Mareşalului Antonescu apar ca ani de renaştere a naţiunii. În plin război şi în plină ridicare,
intrăm în al treilea an al noii noastre istorii. Intrăm cu credinţa în viitorul nostru şi cu credinţa în misiunea istorică a
Mareşalului Antonescu, sub a cărui conducere ţara şi-a regăsit sufletul“.

Fragmente din Pamfil Şeicaru, „Misiunea istorică a Mareşalului Antonescu“, articol publicat în „Curentul“, 7 septembrie 1942

Gh. Jurgea-Negrileşti:

„Din toată persoana lui emana ceva impunător“

„Inspectam şantierul care îmi era foarte cunoscut, când deodată m-am pomenit cu un bărbat care se uita cum dintr-
un camion se descărca uşa blindată de la adăpost. Fiind cu spatele la mine, nu l-am recunoscut, dar după obicei am
început să-i studiez îmbrăcămintea, care era cu totul neobişnuită.

Avea cizme de călărie din viţel, de culoare deschisă, care, după croială şi fason, trădau Anglia. Asemenea cizme se
lustruiesc cu os de miel – şi după aspectul lor proprietarul avea un valet sau o ordonanţă care se pricepea. Nici
pantalonii nu erau de la noi. Erau nişte splendizi «breeches» bej, inegalabili.

După cum numai Madridul ştie să facă chiloţi de toreadori, tot aşa numai Anglia cunoaşte secretul acestor pantaloni.
Mai menţionez o cămaşă albă imaculată, fără cravată, peste care avea un fel de jiletcă din antilopă cu nasturi de corn
cum am văzut, când s-a întors cu faţa. Cred că jiletca era de la Viena, fiind din cele purtate de grofi, când stau la ţară.
Antonescu fusese cândva ataşat la Londra. Ştiam asta, dar nu mă aşteptam să fi prins rafinamentul britanic atât de
bine.

Deodată m-a observat. Un inginer de la Fichet, uzina care făcuse uşa, m-a întrebat pe unde trebuie introdusă.
Antonescu m-a măsurat cu o privire militară, din aceea care verifică dacă călcâiul de la bocanc a fost lustruit.

- Cine eşti dumneata?

- Sunt de la întreprinderea Ioanovici.

Era stăpânit de o mânie pe care nu mi-o puteam explica. Păcat, pentru că altfel avea trăsături regulate, chiar nobile,
iar din toată persoana lui emana ceva impunător“.
A fost un om cu limitele sale
Mihai Retegan

Hitler primindu-l pe Antonescu la întâlnirea din 1941, când România urma să semneze intrarea în Axă (Foto Guliver
Getty Images)

Despre autor

Mihai Retegan (n. 1950) este istoric, profesor universitar doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, specializat în istoria românilor după Primul
Război Mondial până la prăbuşirea comunismului. Este autor al lucrărilor: „1968 din primăvară până în toamnă“, „Război politic în blocul comunist“, „SSI-SOE.
Jurnal politic“.

Ion Antonescu, mareşal al României... Erou... Adică un fel de Hercule modern care îndeplineşte a treisprezecea
muncă? Sau un El Cid care eliberează ţara de necredincioşi? Sigur, cel ce cunoaşte ştie că generalul venit la
conducerea statului într-un context care îi determinase pe oameni politici versaţi, dintre care unii dărâmaseră un
imperiu şi ridicaseră o ţară, să se retragă aşteptând vremuri mai liniştite, se înhămase nu la a treisprezecea muncă, ci
la un nesfârşit şir de munci şi, în paralel, se angajase şi împotriva „necredincioşilor“.

Dar „erou“? I se potriveşte tot atât de bine ca şi eticheta fixată printr-o lege care prevede pedepse de gândeşti
altminteri decât scriu rândurile din acel act normativ.
Nu a fost nici una, nici alta. A fost un om cu limitele sale, cu înţelegerile şi neînţelegerile sale, pus să acţioneze într-un
context pe care nu-l crease şi care îi îngusta şi mai mult posibilităţile de acţiune.

Sigur, astăzi este uşor pentru unii să spună în patru zări că mareşalul Ion Antonescu a greşit atunci când... şi a mai
greşit atunci când... şi a mai greşit atunci când... Dar toţi aceştia ştiu ce s-a petrecut după. Ce s-ar fi întâmplat dacă
Iuliu Maniu, unul dintre oamenii politici remarcabili ai secolului trecut, ar fi ştiut că va fi trădat chiar de către cei de la
care el şi alte milioane aşteptau izbăvirea...?

Este evident că suntem încă departe de situaţia în care am putea face o evaluare corectă a perioadei şi a rolului jucat
de diferiţii actori ai ultimului secol. Să mai aşteptăm curgerea timpului, că poate va aduce şi domolirea patimilor.

Cinci erori grave faţă de români

Alex Mihai Stoenescu

Generalul Ion Antonescu ţinând un discurs împreună cu Horia Sima, în ianuarie 1940. (Foto Guliver Getty Images)
ziarul de front Victoria

Despre autor

Alex Mihai Stoenescu (n. 1953) este istoric, scriitor. Este interesat de revoluţia română din decembrie 1989. Dintre volumele publicate menţionăm: „Armata,
Mareşalul şi evreii“, „Patimile Sfântului D’Aquino“, „Istoria loviturilor de stat din România“, „În sfârşit adevărul... Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog
cu Alex Mihai Stoenescu“.

Prin erorile sale, Ion Antonescu nu poate fi un erou decât în imagologia unui popor frustrat, care a cunoscut prea mult
timp nedreptatea şi căruia îi lipsesc spiritul de justiţie şi sentimentul istoric întins pe milenii.

Decizia de a transforma Basarabia şi Bucovina în guvernăminte, după ce fuseseră eliberate, este o mare eroare a lui
Antonescu. Nimeni nu a reuşit până acum să explice nevoia de a organiza două provincii româneşti ca nişte teritorii
străine ocupate militar, în loc să revină la situaţia lor juridică şi administrativă din România. Basarabia condusă de un
guvernator, funcţie inexistentă în tradiţia românească, este un alt ordin grav al Mareşalului.

În şedinţa Consiliului de Miniştri din 8 iulie 1941, când s-a pus în discuţie revenirea Basarabiei în graniţele ţării, Mihai
Antonescu declara: „Atâta vreme cât ostilităţile continuă, atâta vreme cât statul român nu a făcut un decret de
anexiune a acestor teritorii, cu organizarea cărora noi ne ocupăm, noi ne găsim într-un regim de ocupaţie belică, iar
nu de ocupaţie ca mod de dobândire a teritoriului. Prin urmare, aici se exercită o suveranitate de ocupant, iar nu de
stat suveran. Până în momentul când vom face declaraţiunea de anexiune formală, şi aceasta n-o putem face decât în
momentul când ostilităţile sunt terminate sau chiar ajung la un punct când ne îngăduie anexiunea formală, până
atunci, din punct de vedere al dreptului pur, noi ne găsim într-o ocupaţie militară şi regimul legal este condus de legile
războiului“.

Pogromul de la Iaşi a fost posibil deoarece Antonescu a hotărât în mod unilateral să cedeze Germaniei o parte a
suveranităţii României, instituind în zona de dispoziţie a Armatei a 11-a germane, cu comandamentul la Iaşi, o
autoritate străină pe pământ românesc. Toate funcţiile oficiale ale autorităţii româneşti din zona de front ocupată de
Armata 11 au fost dublate cu autorităţi germane, care dădeau ordine celor româneşti.

În situaţia în care nu a ştiut ce se întâmplă în Basarabia, responsabilitatea Mareşalului, în calitate de conducător al

statului, rămâne intactă, chiar dacă el nu a dat niciodată un ordin direct de omorâre a evreilor. Decizia de a trece
Nistrul a fost luată tot cu titlu personal, în mijlocul unei crize de sănătate, la care au existat martori. Armata română
nu avea capacitatea să ducă lupte dincolo de Nistru în mod independent şi, de aceea, unităţile româneşti au fost
desfăcute din unităţile naţionale şi subordonate unor unităţi germane.

În finalul carierei şi a vieţii sale, Antonescu dă, pe 22 august 1944, un blam general de laşitate armatei române –
sutelor de mii de militari - apoi, la procesul său din 1946, va face şi declaraţia cea mai nefericită: „Popor ingrat, nu
meriţi nici cenuşa mea“.

Iată, aşadar, cinci erori grave faţă de români. Deşi se acuză lipsa calităţilor politice la mareşalul Antonescu, trebuie
arătat că el a condus cu abilitate şi performanţă o serie de acţiuni politice cum au fost detronarea lui Carol al II-lea,
negocierile cu partidele politice, organizarea plebiscitelor, succesele propagandei. Cauzele erorilor se află atât în
uzura stării sale fizice şi psihice, cât şi în faptul că a condus o dictatură care i-a oferit posibilitatea şi condiţiile de a
rămâne singur în faţa unor decizii copleşitoare.

Fragment din „Un pesimist la sfîrşit de mileniu“; Editura Evenimentul

românesc, Bucureşti, 1999
Ion Cristoiu

Ion Antonescu alături de Hitler (foto Guliver / Getty Images)

„Din dezbaterile de după decembrie 1989 s-a desprins, decisivă, concluzia că, imediat după război, adversari în
perioada anterioară prin poziţia faţă de alianţa cu Germania, Antonescu şi Regele sunt de aceeaşi parte a baricadei.
Pe perioada guvernării sale, Mareşalul fusese un duşman al ruşilor şi al comunismului. Campania din Est a fost pornită
pentru redobândirea unui teritoriu luat în contextul expansiunii ruseşti.

Mareşalul a protejat într-un fel partidele democratice, deşi regimul său nu recunoştea pluralismul politic. Răsturnarea
lui Antonescu şi ieşirea României din alianţa cu Germania nu erau posibile fără o alianţă a Regelui, a partidelor
tradiţionale cu comuniştii. Toate încercările forţelor pluraliste din România de a trata separat cu Aliaţii au eşuat.
Americanii şi englezii au pus de fiecare dată condiţia negocierilor directe cu sovieticii.

Forţele conducătoare s-au aliat cu comuniştii

Şi bulgarii, şi ungurii, conştienţi de faptul că războiul e pierdut de Germania, au încercat o pace separată cu
occidentalii. Şi lor, ca şi românilor, li s-a spus însă că trebuie să trateze mai întâi cu ruşii. Ori, una din condiţiile
negocierilor cu Moscova consta în recunoaşterea comuniştilor drept unul dintre principalii parteneri de discuţie. Ca şi
în cazul Bulgariei, ca şi în cel al Ungariei, forţele conducătoare s-au văzut obligate să se alieze cu comuniştii pentru a
putea duce tratative cu Stalin.

Alianţa Regelui cu Partidul Comunist împotriva lui Antonescu a fost impusă de conjunctura istorică. Era de aşteptat,
aşadar, ca alianţa dintre Rege şi comunişti să se rupă imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944. Chiar de la
constituirea guvernului Sănătescu, s-a văzut că între ruşi şi comunişti, pe de o parte, şi Rege şi partidele istorice, pe de
alta, este o incompatibilitate. Această incompatibilitate, rapid transformată în adversitate, a reflectat la nivelul
României, procesul petrecut la nivelul alianţei împotriva Germaniei naziste.

Comedia împăcării

În planul ţării noastre războiul rece s-a concretizat în bătălia dintre comuniştii, care întruchipau interesele Moscovei,
şi forţele democratice în frunte cu Regele, care întruchipau interesele Occidentului. Chiar dacă deja adversari la
încheierea războiului, foştii aliaţi – URSS şi puterile occidentale – s-au străduit, un timp, să joace comedia împăcării.

Divergenţele însă deveneau tot mai clare. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în România. Deşi se ducea o luptă, în planul
vieţii publice, comuniştii, pe de o parte, şi Regele, pe de alta, s-au străduit să lase impresia unui armistiţiu. Comuniştii
vor declara în numeroase rânduri că, deşi republicani, ei nu pun în discuţie monarhia. La rândul lui, Regele Mihai, deşi
guvernul Petru Groza îi fusese impus de către ruşi, a căutat să aibă, un timp, relaţii normale cu acesta.

Greva regală din vara lui 1945 a dat însă pe faţă prăpastia dintre cele două forţe. Deşi, prin acordul miniştrilor de
Externe din decembrie 1945, s-a ajuns la o soluţionare a crizei politice din România – soluţionare vizând intrarea în
guvernul Groza a unor reprezentanţi ai opoziţiei –, adversitatea dintre Rege şi comunişti nu putea fi pusă la îndoială.
Comuniştii nu-şi făceau nici o iluzie asupra poziţiei Regelui Mihai. Atât ruşilor, cât şi lor, le era limpede că Regele
reprezintă, pe plan intern, interesele partidelor istorice, şi, pe plan extern, interesele puterilor occidentale. De aceea,
în clipa în care războiul rece devenise o realitate dramatică, comuniştii din România au trecut la înlăturarea a ceea ce
ei considerau ultima redută: monarhia constituţională.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, Regele preia stindardul anticomunist purtat de Antonescu de-a lungul
guvernării sale. În bătălia sa împotriva comunismului, Regele ar fi pierdut enorm dacă ar fi arătat cea mai mică
simpatie faţă de omul pe care nu numai ruşii, dar şi occidentalii îl considerau criminal de război. De altfel, înaintând
Regelui cererea de graţiere, comuniştii i-au întins o veritabilă capcană. Dacă ar fi semnat-o, mai mult ca sigur
monarhia ar fi luat sfârşit în România în vara lui 1946, şi nu pe 30 decemrie 1947.

Regele a amânat pe cât posibil, mai mult decât s-a întâmplat în ţările din jur, preluarea definitivă a puterii de către
comunişti. Refuzând cererea de graţiere, Monarhul s-a situat de aceeaşi parte a baricadei cu Antonescu, asumându-şi
riscul de a fi etichetat, mai târziu, drept călău. Aceasta e esenţa tragică a relaţiei dintre Antonescu şi Regele Mihai în
perioada imediat postbelică.“