Tema: Participarea României la cel de-al doilea război mondial.

Situaţia politico-militară în preajma declanşării războiului sovieto-nazist. Intrarea

României în război de partea Germaniei.

În cadrul primei intrevederi dintre Hitler şi Antonescu, din noiembrie 1940, Conducătorul român
îşi asuma angajamentul de a participa la războiul împotriva Uniunii Sovietice. Pregătirile pentru
atacarea inamicului au continuat şi, către sfârşitul lui martie 1941, Hitler a adoptat hotărârea finală de a
declanşa războiul. Atât el, cât şi comandanţii armatei germane prevedau doar un rol limitat pentru
armata română, întrucât aveau serioase dubii privind capacitatea acesteia de a desfăşura acţiuni
ofensive independente. În mare parte aceste aprecieri erau juste, armata română fiind însoţită pe tot
parcursul opetaţiunilor de o serie de defecţiuni. Cele mai serioase deficienţe ale armatei române, care
au devenit evidente pe măsura angajării acesteia mereu mai adânc în teritoriul sovietic au fost: dotarea
tehnică insuficientă cu tancuri, automobile, tunuri, aviaţie pentru desfăşurarea acţiunilor ofensive de
amploare; aprovizionarea precară a armatei cu muniţii şi alt echipament militar, dat fiind nivelul
respectiv de dezvoltare şi capacitatea industriei militare de război; lipsa experienţei pentru acţiuni
ofensive de proporţii; angajarea într-un război care va necesita mobilizarea la maximum a potenţialului
uman, economic şi militar al ţării; spiritul populaţiei favorabil doar pentru un război pentru eliberarea
teritoriilor naţionale; existenţa problemlor vizând stabilirea şi asigurarea unor legături corespunzătoare
între comandamentele marilor unităţi acţionând în zona frontului atât româneşti, cât şi cu cele aliate.
În 1940, Antonescu planificase reorganizarea armatei, prin reducerea efectivelor sale şi sporirea
mobilităţii şi puterii sale de foc. Dar industria românească nu putea produce echipamentul necesar, iar
conducătorii germani au preferat să creeze noi divizii blindate germane decât să furnizeze armatei
române tancuri şi vehicule motorizate. Pentru a întări armata sa, Antonescu nu avea decât alternativa
sporirii numărului de divizii de infanterie.
Germanii erau departe mult mai preocupaţi de protejarea câmpurilor petrolifere româneşti
împotriva unui atac sovietic şi au încredinţat apărarea acestora şefului Misiunii aeriene germane în
România. Aşa cum vedeau ei situaţia, aprovizionările româneşti cu petrol aveau să devină importante o
dată cu declanşarea războiului, întrucât livrările din Uniunea Sovietică, alt furnizor major al
Germaniei, ar fi încetatfără îndoială.
La 12.06.1941, la Miinchen, Hitler l-a informat pe Antonescu în legătură cu planul său de a ataca
Uniunea Sovietică. Răspunsul lui Antonescu a constat în promisiunea unei participări militare şi
economice integrale a ţării sale la această campanie.
Bun patriot şi bun militar, Antonescu nu era totuşi din punct de vedere al abilităţii politice la
înălţimile nevoilor momentului; nu era nici nazist, nici fascist, nici măcar filogerman,dar ca soldat a
crezut în victoria Reichului şi această credinţă l-a impus să-şi arunce ţara, dincolo de limitele fireşti ale
recuceririi teritoriilor pierdute, într-un război din care nu avea decât de pierdut; a crezut cu naivitate că
în acest fel îl va convinge pe Hitler să-i redea Ardealul de Nord şi nu a scăpat nici o ocazie pentru a
aminti Fiihrerului că dictatul de la Viena fusese nedrept şi că aştepta revocarea lui. Hitler i-a întreţinut
de altfel cu abilitate iluzia în privinţa posibilităţii de redesenare a frontierilor după victoria finală, tot
aşa cum întreţinea şi speranţele lui Horthy în menţinerea lor.
Obiectivele participării la războiul antisovietic. România, grav afectată teritorial prin
rapturile teritoriale din 1940, nu va ajunge la nici un conflict militar fără motivaţia eliberării propriilor
teritorii. Sfârşitul lunii decembrie 1940, când orientarea către Germania–situaţie fără alternativă-era
pecetluită prin acte economice, militare şi politice, odată cu adoptarea directivei ,,21” de către Hitler,
operaţiunea ,,Barbarosa”, angazează deja România în viitorul război împotriva sovieticilor, ,,impus
neamului român”. Ne vom afla ,,în legitimă apărare”, scopul României fiind ,,recucerirea teritoriilor
căzute sub stăpânire rusească”.
Explicând această decizie, I. Antonescu avea să declare la procesul ce i s-a intentat în 1946: ,,Nu
pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu URSS din iunie 1940, când Rusia a fost
agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decăt o retragere strategică şi politică la care recurge
orice ţară, orice om când este surprins fără sprijin şi nu este în măsură să se apere. Din iulie 1940 până
în aprilie 1941 actele de agresiune parţiale ruse au continuat. Deci în iunie 1941 a fost o acţiune care se
încadra şi era o urmare a agresiunii pe care le suferise poporul român”. Deci, a fost un risc asumat
conştient.
Încă din faza pregătitoare pentru declanşarea ostilităţilor, reprezentând prima jumătate a anului
1941 (când s-au intensificat preparativele militare, politice şi economice pentru intrarea ţării în război)
timp în care întrevederile între Antonescu şi demnitarii germani pregătesc acţiunile militare, România
demonstrează un interes egal şi pentru soarta Transilvaniei, chestiune ridicată absolut la toate
intrevederile dintre Antonescu şi Hitler în intervalul 1940-1944.
În momentu declanşării operaţiunii ,,Barbarosa”, la 22.06.1941, I. Antonescu s-a aflat alături de
Germania hitleristă, ordonând trecerea Prutului singur, fără nici o consultare cu factorii politici ai ţării
şi fără a încheia un tratat sau o convenţie cu Germania care să stipuleze condiţiile şi limitele
colaborării, participării României la marea conflagraţie a sec. al XX-lea.
În ordinul din 22.06.1941 către armată ,,Ostaşi! V-am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei
mele naţionale să vă duc la biruinţă. Să şterg pata de dezonorare din cartea neamului şi umbra de
umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor
strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti din totdeauna. Ostaşi, Vă ordon!
Treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Meazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al
bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii
voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. Ostaşi. Plecaţi azi pe drumul biruinţei lui Ştefan
cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus strămoşii noştri cu lupta lor. Înainte. Fiţi
mândri că veacurile ne-au lăsat aici straja dreptăţii şi zid de cetate creştină. Fiţi vrednici de trecutul
românesc. Comandant de căpetenie al Armatei, general Ion Antonescu”.
Regele Mihai I a aprobat întru totul acţiunea întreprinsă de conducătorul statului: ,,În clipele când
trupele noastre trec Prutul şi codrii Bucovinei pentru a întregi sfânta ţară a Moldovei lui Şt. Cel Mare-a
telegrafiat el lui I. Antonescu-gândul meu se îndreaptă către domnia voastră, domnule general, şi către
ostaşii ţării. Vă sunt recunoscător, domnule general, pentru că numai prin muncă, tăria şi stăruinţa
domniei voastre, neamul întreg şi cu mine trăim bucuria zilelor de glorie străbună, iar ostaşilor noştri
bravi le urez sănătate şi putere ca să statornicescă pentru vecie dreptele graniţe ale neamului. Trăiască
România! Trăiască viteaza noastră armată!”
La Moscova, gestul României, scontat de altfel, a fost primit cu neascunsă iritare. Gr. Gafencu,
ministrul român în capitala sovietică, a fost chemat la Molotov pentru a da explicaţii. Molotov s-a
adresat cu o întrebare: ,,Aş vrea să ştiu, domnule ministru, care e situaţia dintre noi. Trăiam, până mai
ieri, în pace. Azi trupele dvs. sprijină atacul banditescal nemţilor împotriva noastră. Aş vrea să ştiu
dacă îmi puteţi da o lămurire”.(....) ,,România nu avea dreptul să rupă pacea cu URSS. Ştia că, după
reluarea Basarabiei, nu mai avem nici o pretenţie împotriva ei. Am declarat în mai multe rânduri, în
termeni categorici, că doream o Românie paşnică şi independentă. Voinţa noastră, pe care am întărit-o
prin fapte, era să întărim raporturile dintre noi. Când Germania va dat aşa-zisa garanţie, am protestat
împotriva acestei garanţii fiindcă presimţeam că e menită să tulbure raporturile dintre URSS şi
România. Aceste garanţii însemna sfârşitul independenţei dvs. Aţi intrat sub dependenţa
Germaniei.Câteva luni mai târziu, aţi fost ocupaţi de fapt, de trupele germane. Nu era nevoie să vă
asociaţi la agresiunea bandiţilor împotriva noastră. Suntem siliţi să tragem toate consecinţele acestor
fapte”. Gafencu: ,,Să-mi fie îngăduit, în această calitate, să-mi exprim părerea de rău că prin politica ei
urmată în timpul din urmă, URSS nu a făcut nimic pentru a împiedica, între ţările noastre, durerosul
deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia,
ci şi un colţ din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru care au urmat de atunci, prin actele
de forţă ce au intervenit pe Dunăre, chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcaţie,
Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere şi de siguranţă şi a trezit
îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa statului român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă
parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin şi nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviţi şi dacă nu ne-
am fi simţit ameninţaţi”. Molotov: ,,În ce priveşte Basarabia, am părerea mea. Dacă aţi fi vrut, am fi
putut găsi, din vreme, o înţelegere cu privire la ea care ne-ar fi scutit de multe neplăceri. Azi, însă,
problema e alta. Vă gândiţi la teritorii şi nu vă daţi seama că sunt în joc independenţa şi însăşi existenţa
dvs. ca stat”.
 Imediat după declanşarea operaţiilor militare, V. Molotov l-a convocat la Kremlin pe ambasadorul
ungar Kristoffy Joszef căruia i-a declarat că Uniunea Sovietică ,,nu are nici un fel de pretenţii agresive
faţă de Ungaria şi nu are nici un fel de obiecţiuni faţă de realizarea pretenţiilor Ungariei în detrimentul
României: în această privinţă, nici pe viitor nu va avea”.
Caracterul războilui. Indiferent de aliatul ales şi ceasul desemnat, războiul României a început într-
un moment în care entuziasmul poporului a fost general, cu nimic mai prejos decât cel manifestat în
mai 1877 la proclamarea independenţei naţionale ori în august 1916 la intrarea ţării în acţiunea pentru
eliberarea Transilvaniei, în comparaţie cu care războiul lui Antonescu-proclamat în mod oficial sfânt-s-
a impus decisiv prin anvergura operaţiilor şi justeţea ţelurilor propuse. ,,Marşul Basarabiei” evoca
astfel neuitatele clipe ale nopţii de 21-22.06.1941 ,,Azi noapte la Prut, Războiul a-nceput, Românii trec
dincolo iară, Să ia înapoi prin arme şi scut Moşia pierdută astvară”.
Războiul s-a bucurat de spiginul marii mase a populaţiei, care a văzut în el o cale de înlăturare o
dată pentru totdeauna a ameninţării ruseşti la adresa fiinţei ţării. Conducătorii politici şi populaţia
aveau deplină încredere în superioritatea militară a Germaniei şi se aşteptau la o campanie scurtă şi
victorioasă.
A fost un război de eliberare naţională şi anticomunist. Popularitatea deciziei de-a implica România
în cel de-al doilea război mondial, ca şi satisfacţiile pentru lanţul de victorii succesive datei de
22.06.1941 şi-au aflat reflexul în rezultatele extrem de semnificative ale plebescitului din 9.11.1941,
când cu 3.481.311 voturi ,,da” şi 74 ,,nu”, naţiunea şi-a exprimat aprobarea asupra ,,guvernării
dezrobitoare a Mareşalului Antonescu”.
Antonescu a angajat în campanie grosul armatei sale-12 divizii infanterie, o divizie blindate, 6
brigăzi speciale, 672 avioane (inclusiv 219 bombardiere, 146 avioane de vânătoare) cu un efectiv de
325.685 militari. Grupul de armate ,,general Antonescu” includea Armata a 11-a germană (cond.
gen.Eugen von Schobert) şi armatele a 3-a şi a 4-a române (comandate respectiv de gen. corp. de
armată Petre Dumitrescu şi Nicolae Ciupercă), din care 6 divizii de infanterie, 3 brigăzi vânători de
munte, 3 brigăzi de cavalerie şi alte unităţi mai mici au fost plasate sub comanda directă a Armatei a 11
Germană.
La începutul campaniei împotriva Uniunii Sovietice, forţele române şi germane din Moldova au
fost concentrate în 3 grupări de armată: la Nord-armata a 3-a română; în Centru armata a 11-a
germană-cea mai numeroasă; la Sud armata a 4-a română. Comandant suprem era I. Antonescu. Iniţial
principala misiune a acestui grup a fost aceea de a acoperi flancul drept al Grupului german de
Armate ,,Sud” din Polonia ocupată. Ofensiva generală pe frontul românesc s-a declanşat la 2/3 iulie
1941, întrucât Grupul de armate Antonescu se afla mai departe la est decât baza de la care Grupul de
armate ,,Sud” din Polonia pornise operaţiile. La mijlocul lunii iulie 1941, forţele germane şi române
atinseseră Nistrul Superior şi Mijlociu, iar la Sud pe data de 26.07.1941 au atins Nistrul Inferior.
Astfel, în decurs de o lună, principalul obiectiv românesc eliberarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei-
a fost atins.
Dilema trecerii Nistrului.Liderii liberali şi naţional-ţărănişti, ca şi regele Mihai, i-au cerut lui
Antonescu, în iulie 1941, după eliberarea prin lupte grele a teritoriilor răpite cu un an mai înainte, să
înceteze ostilităţile cu Rusia Sovietică. La fel îi cer şi unii generali, între care şeful Marelui Stat Major,
Iosif Iacobici. Antonescu refuză, considerând că recuperarea celor două provincii era nemijlocit legată
de victoria în război şi oricum n-ar fi putut rezista presiunilor germane, care deocamdată nu se
manifestau, dar care n-ar fi întârziat să se facă simţite, România aflându-se în vecinătatea frontului
contra URSS.
Iu. Maniu ,,Dacă întreaga opinie publică românească, cu noi toţi, am fost pentru recucerirea
provinciilor rupte prin agresiune de la patria mumă, suntem categoric în contra ca România să
urmărească obiective de agresiune. Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia, astăzi
aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia-în tovărăşie de
arme cu Ungaria şi cu Axa, care ne-au rupt printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o prte
importantă a ţării noastre, vătămându-ne teritoriul, mândria şi onoarea noastră naţională. Chiar şi
tovărăşia de arme de până acum, impusă de împrejurări, este cât se poate de supărătoare, câtă vreme
încă nu am primit nici o satisfacţie în problema Transilvaniei, dar are totuşi o singură justificare: aceea
că este menită să repare pierderea ce am suferit, înainte cu un an, în urma presiunii exeritate de Axă,
care la vremea sa ne-a legat mâinile, oprindu-ne să ne apărăm. Acum ea ni le-a dizlegat. Basarabia şi
Bucovina s-au unit cu regatul vechi, prin voinţa lor liberă şi pe baza principiului autodeterminării
popoarelor. Ar fi prea pretenţios să proclamăm noi, România război sfânt contra Rusiei, pentru
organizarea ei internă, de stat şi socială. Războiul sfânt, militar şi politic, să-lprestăm pentru România
Mare, cu toate provinciile sale. Nu avem nici un soldat român de sacrificat pentru scopuri străine.
Trebuie să cruţăm armata noastră pentru scopurile noastre româneşti, care sunt mult mai mari şi de
tragică actualitate pentru foarte apropiate vremuri. Este adevărat că la nord şi la est de Nistru avem
foarte mulţi fraţi români aşezaţi acolo de veacuri, la care avem dreptul să aspirăm pentru întregirea
naţională. Pe aceştea însă nu-i putem câştiga şi mai ales nu-i putem păstra cu armele. Anexarea lor
trebuie să se întâmple cu liberul lor consimţământ şi cu aprobarea marilor puteri, atunci când se va
stabili statutul teritorial definitiv al Europei”.(18.07.1941).
Antonescu n-a procedat ca mareşalul Mannerhein, omul politic finlandez, care se oprise după
cucerirea Kareliei (nu-i mai puţin adevărat că Finlanda nu se găsea pe frontul principal al operaţiunilor
militare). Acest fapt va fi ulterior, un puternic cap de acuzare împotriva conucătorului român.
I. Antonescu. ,,A mă fi oprit la Nistru şi a retrage forţele din Rusia înseamnă, pentru un om care
mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute de la trecerea Prutului,
acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţaţi public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor;
însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul
victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm şi avem datoria sacră şă luptăm, nici graniţele care
vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi copiilor noştri; în
sfârşit, însemnează din cauza nestabilităţii şi feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic-şi aceasta este cea
mai mare crimă-a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica
drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care mi-l cereţi să-l fac, domnule
Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă, concomitent cu dezorganizarea,
prăbuşirea şi distrugerea armatei ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jidanii,
ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distugerea ordinii, a liniştii, pentru a profita de ocazie, pentru a
da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar
ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţisă-
l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat de onoare, al unui om de stat nu numai inconştient, dar
nebun”. (29.10.1942.)
Dorinţa lui I. Antonescu a fost aceea de a nu sacrifica inutil sângele poporului român, ci numai în
măsura în care participarea la luptă ar fi răspuns cerinţei de a satisface marile deziderate naţionale.
Doctrina continuării războiului dincolo de teritoriile româneşti, cu marile sacrificii cunoscute, cuprinde
o justificare ideologică, ,,cruciada împotriva comunismului”, alături de nemţi ,,pentru salvarea
credinţei, ordinii, civilizaţiei”, şi una militară, ,,când o ţară se găseşte în război, armata acestei ţări
trebuie să meargă până la fundul pământului ca să distrugă forţele inamice, să câştige războiul. Este un
principiu capital de conducere strategică a operaţiunilor militare, care s-a aplicat de la romani până
astăzi. Căutaţi în istoria secolelor şi veţi vedea ă nimenea nu s-a oprit la frontieră, ci a mers acolo unde
a putut să distrugă armatele...”. (Din răspunsul lui Antonescu în cadrul procesului din 1946). Ambele
argumente suscită interpretări în funcţie de situaţia şi interesele României, de poziţia Germaniei, de
extinderea operaţiunilor militare prin intrarea SUA în război şi definitivarea alianţei antigermane
(august 1941 şi ianuarie 1942). Trebuie luat în calcul şi veritabilul şantaj la care supunea Germania-
România faţă de interesul acesteia vital pentru Transilvania. Afirmaţia potrivit căreia ,,speranţa
recuceririi Transilvaniei de Nord a fost desigur elmentul determinant în continuarea războiului
împotriva Uniunii Sovietice, după ajungerea la Nistru”, chiar absolutizând faptele este unul din
argumentele forte. Întrebarea care va persista, evident referitoare la la acţiunile de după iulie 1941, are
în vedere unde şi când puteau şi trebuiau să se oprească acţiunile militare ale României? Pe mareşalul
Antonescu să-l judece prin ceea ce îi domina personalitata, un militar de talent, mai puţin ca om
politic. Astfel, în etapa cea mai intensă a războiului din răsărit o parte însemnată de trupe au fost
păstrate în ţară pentru a putea contracara o eventuală agresiune hortistă împotriva României şi pentru
existenţa condiţiilor militare favorabile trecerii la elberarea Nord-Vestului Transilvaniei şi refacerea
integrităţii ţării.
 Este un fapt că, la un moment dat I. Antonescu supraapreciase forţa de luptă a armatei germane şi
părea a fi convins de victoria sa finală pe frontul din răsărit. El îşi făcuse anumite iluzii în legătură cu
rolul pe care, în virtutea contribuţiei aduse de armata română, credea că îl va putea juca România.
Aceasta se întâmpla în octombrie 1942, chiar în preziua ofensivei sovietice de la Stalingrad.
Evenimentele ulterioare l-au adus la realitate.
Trecerea Nistrului. Ofensiva trupelor române la est de Nistru. Trecând Nistrul, I. Antonescu
a dat curs cererii lui Hitler de a continua ofensiva. Fuhrerul i-a scris lui Antonescu la 27.07.1941, că
,,ar aprecia cu deosebită recunoştinţă” dacă Armata română ar înainta în spaţiul de la Sud-Vest de Bug
şi prin aceasta ar lua ,,asigurarea controlului acestui teritoriu”. Decizia trimiterii trupelor române
dincolo de Nistru era argumentată de Antonescu prin încrederea că o victorie germană va interveni în
viitorul imediat şi intenţiona aşa cum i-a scris lui Hitler la 30.07.1941, să lupte alături de Germania
până vor atinge scopul final al distrugerii Uniunii Sovietice. I. Antonescu a fost preocupat, de
asemenea, de anularea dictatului de la Viena şi considera, că fiind alături de Hitler, la viitoarea
conferinţă de pace, va putea obţine înapoierea Transilvaniei.
La 17.07.1941, trupele române au procedat la prima lor trecere a Nistrului, iar la începutul lunii
august tot teritoriul dintre Nistru şi Bug, cu excepţia Odesei, fusese curăţat de forţele sovietice. Hitler
şi Antonescu s-au întâlnit, la 6.08.1941, pentru a discuta rolul viitor al armatei române în război.
Hotărârile lor au condus la implicarea şi mai adâncă a României în efortul german de război. Cei doi
au căzut de acord ca armata română să ocupe şi să asigure securitatea teritoriului dintre Nistru şi Nipru
şi ca unele unităţi armate, în special brigăzi de cavalerie şi vânători de munte să fie folosite la Est de
Nipru. Hitler şi Antonescu au fost, de asemenea, de acord ca teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit
Transnistria, să intre sub administraţie civilă românească. Convenţia, care a oficializat aranjamentul,
semnată la Tighina, la 30.08.1941, privea mai ales asigurarea de produse agricole şi de alt fel de
produse din regiune şi facilităţi în materie de transporturi, care au fost puse toate, temporar, sub control
german. Se cerea, de asemenea, guvernatorului civil român, ,,în interesele efortului comun de război”,
să respecte instrucţiunile Comandamentului Militar German. Dar această înţelegere nu asigura
României stăpânirea permanentă a Transnistriei. O asemenea omisiune ar putea reflecta divergenţele
fundamentale dintre Hitler şi Antonescu. Cel dintâi părea dispus să dea Transnistria României, cu
condiţia însă ca Antonescu să renunţe la orice pretenţii privind Nordul Transilvaniei. Antonescu, pe de
altă parte, se opunea categoric oricăror concesii în privinţa Transilvaniei, întrucât o considera o parte a
leagănului strămoşesc al românilor, teritoriu pe care, insista el, aceştea îl moşteniseră de la daco-
romani.
Relaţiile României cu Marea Britanie şi SUA. Susţinerea campaniei ,,Barbarosa” a condus la
punerea României în stare de război nu numai cu URSS (06.1941), dar şi cu Marile Puteri Occidentale:
Anglia(12.1941) şi SUA (12.1941-06.1942), relaţiile cu acestea deteriorându-se la maximum. Sub
presiunea Uniunii Sovietice, guvernul britanic a trimis un ultimatum guvernului român, la 30.11.1941,
cerând retragerea armatelor sale dincolo de Nistru, până la 5.12.1941. Întrucât aceasta nu s-a întâplat,
Marea Britanie i-a declarat război României la 7.12.1941. Obligată de Germania şi Italia să-şi onoreze
angajamentele potrivit termenilor Pactului Tripartit, pa care Antonescu îl semnase în noiembrie 1940,
România a declarat război SUA la 12.12.1941. SUA n-a găsit cu cale să răspundă cu propria lor
declaraţie de război până la 5.06.1942, subliniind însăşi atunci că România participă la război nu din
libera voinţă, ci numai din constrângere şi sub controlul Germaniei. Antonescu şi majoritatea
politicienilor români erau parteneri reţinuţi în războiul Germaniei împotriva Aliaţilor apuseni. O
declaraţie a lui Antonescu, făcută unui grup de ziarişti, la 12.12.1941, sugera propria sa lipsă de
entuziasm şi susţinând cu naivitate că; .,,sunt aliatul Reichului contra Rusiei, sunt neutru în conflictul
dintre Marea Britanie şi Germania, sunt de partea americanilor împotriva japonezilor”.
Participarea armatei române la operaţiunile militare ale celui de-al doilea război
mondial. Prezenţa României pe fronturile celui de-al doilea război mondial s-a extins pe durata a
1421 de zile (22.06.1941-12.05.1945) şi a cunoscut mai multe faze distincte, în funcţie de zonele
operaţiilor, natura obiectivelor strategice, calitatea aliaţilor şi adversarilor de fiece moment, motivarea
ţelurilor avansate etc. În acest context se pot distinge următoarele faze:
1. Campania din Est (22.06.1941-23.08.1944) în cursul căreia România, aliată cu Germania şi
sateliţii săi, a acţionat iniţial pentru eliberarea Basarabiei şi Nordului Ba nu s-a îtâplatucovinei,
 iar mai departe, şi-a trimis forţele în adâncul URSS, fapt care a pus-o în stare de război cu toate
puterile marcante ale Naţiunilor Unite.
2. Campania dintre 23.08-31.08.1944, purtată exclusiv pe teritoriul naţional pentru lichidarea sau
alungarea trupelor germane, devenite inamice în momentul răsturnării regimului antonescian şi
al solicitării armistiţiului Puterilor Naţiunilor Unite în frunte cu URSS.
3. Campania din Vest (1.09.1944-12.05.1945) în cursul căreia România acţionând de data aceasta
în tabăra Naţiunilor Unite (dar fără a-i fi recunoscută calitatea de colibigerant, precum Italiei
după 1943), s-a aflat în război declarat cu Germania şi ultimii săi aliaţi, iar trupele sale,
combătând în cadrul şi sub conducerea unui înalt comandament zonal al URSS, a acţionat
iniţial pentru alungarea trupelor germane şi ungare din Nordul Transilvaniei, deci parte a
teritoriului naţional răpit (1.09.1940-25.10.1944), apoi împotriva Germaniei pe teritoriul
Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei de Nord).
De-a lungul întregii campanii din Est, Comandantul Suprem al armatei române a fost generalul I.
Antonescu, avansat, la 22.08.1941 Mareşal al României. În tot timpul războiului antisovietic
Antonescu a fost asistat de o excelentă echipă alcătuită din: Al. Ioaniţiu, Iosif Iacobovici şi Ilie Ştefan
(Şefi în această ordine, ai Marelui Stat Major), C. Pantazi (titular al Ministerului de Război), N.
Ciupercă, N. Dăscălescu, Ioan Al. Sion, C. Constantinescu-Claps, îndeosebi Ch. Avramescu şi Petre
Dumitrescu, acesta din urmă comandant neîntrerupt al legendarei Armatei a 3-a (iunie 1941-08.1944).
Mareşalul a ştiut să-şi îmbărbăteze subordonaţii orişicând în clipele cele mai grele ale eşecurilor
ce-au marcat campania, când şi-a asumat toată răspunderea pentru insuccesele intervenite. Spre
exemplificare, din telegrama adresată generalului Ilie Şteflea, la 3.12.1942, în plină desfăşurare a
bătăliei bătăliilor de pe Frontul de Est-la Stalingrad: ,,Arătaţi generalului Dumitrescu şi comandanţilor
că încrederea mea în ei a rămas neclintită; eu ştiu că s-au bătut ca cei mai buni soldaţi din toate
timpurile, că o greşală de concepţie ( Marelui Cartier General german), de conducere şi neputinţă din
cauza lărgirii excesive a liniilor de comunicaţii şi a subestimării inamicului a dus fatal la distrugerea
armatei noastre (...) Răspunderea în faţa istoriei o port eu, pentru că nu am făcut mai mult decât am
făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea
germană, a lipsei de prevedere şi a impasivităţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi
pregătirile ştiute din vreme ale inamicului”.
Necesităţile operaţiunilor au condus, de regulă, la includerea marilor unităţi române în grupurile de
armată ale Wehrmachtului, deşi nu au lipsit cazurile, mai cu seamă în primele etape ale campaniei,
când lucrurile stăteau viceversa, cum a fost, de exemplu, în vara anului 1941, când Armata 11 germană
(gen.-col. Eugen von Schobert) a acţionat în cadrul Grupului de armate general I. Antonescu la
eliberarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei (împreună cu Armatele 3 şi 4 române). În ansamblu,
tebuie reţinut că, între 1940-1944, raporturile militare româno-germane au fost profund afectate de
evoluţia evenimentelor de pe front, că au cunoscut aceleaşi sinuozităţi specifice legăturilor politico-
diplomatice menţinute între Berlin şi Bucureşti.
Angajamentele României pe Frontul de Est a înregistrat mai multe faze din 1941 la 1944 şi anume:
1. Bătălia celor 33 zile, pentru eliberarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei (22.06-26.07.1941) cu
participarea efectivă a Armatelor 3 şi 4 române în cooperare cu Armata 11 germană. Între
22.06-1.07.1941 acţiunile militare pe frontul din Moldova s-au redus la la incursiuni realizate
de trupele germane şi române în vederea stabilirii unor capete de pod apte să se servească
ofensivei din zilele următoare. Şi trupele sovietice au lansat atacuri la vest de Prut. În ziua de
23.06.1941 aviaţia sovietică a încercat să bombardeze oraşele Bucureşti, Iaşi, Constanţa,
Galaţi, Dorohoi, Brăila, Tulcea, Rădăuţi şi Buzău. Un pericol l-a prezentat atacul asupra
portului Constanţa şi asupra porturilor dunărene întreprinse de vasele de război ruseşti, respinse
în cele din urmă. La 2.07.1941, Armata 11 germană a primit ordinul de a pune în aplicare
,,ipoteza Munchen” şi a forţat Prutul cu direcţia Moghiliev-Viniţa. La 7.07.1941 elementele
înaintate ale Armatei 11 germane au atins Nistrul la Moghiliev. În aclelaşi timp, Corpul 30 de
armată german a înaintat de-a lungul văii Răutului, forţând Nistrul la 17.07. Corpul 54 german
a acţionat pe direcţia Bălţi-Vadul Raşcov. De la 13.07 el a fost îndreptat spre Orhei, Chişinău,
Tighina, în sprijinul Armatei a 4-a române, ajungând la Orhei la 15.07. Lupte crâncene s-au dat
la Cuconeşti, Movila Ruptă, Corpaci, Corneşti.
 Armata a 3-a română a acţionat în vederea eliberării Bucovinei de Nord. Ofensiva generală s-a
declanşat la 3.07.1941 pe direcţia Mihăileni, Noua Suliţă, Hotin. Lupte crâncene s-au dat la
Fântâna Albă. La 8.07. trupele române au intrat în Hotin. Între 7-12.07., Armara a 3-a română a
efectuat un marş de 140 km spre est, ocupând un nou aliniament pe Nistru în zona Româncăuţi.
Armata a 4-a română, amplasată în sud a iniţiat la început atacuri demonstrative între Comarna-
Galaţi, cu forţarea ulterioară a Dunării între Ismail şi Chilia. După 13.07 începe ofensiva generală
pe două direcţii: Chişinău-Dubăsari şi Cimişlia-Tighina. Lupte grele s-au dat la Ţiganca şi Epureni.
La 16.07 trupele române au intrat în Chişinău. La 21.07 divizia 15 infanterie română atinge
Tighina, la 20.07 Corpul 22 român forţează Prutul la Oancea şi intră în Cahul. La 21.07 divizia 10
infanterie elibera Ismailul, Chilia, Vâlcov. La 25.07.1941 a fost eliberat ultimul punct deţinut de
către sovietici pe malul drept al Nistrului-oraşul Cetatea-Albă.

2. Bătălia pentru Odesa (14.08-16.10.1941), angajată în deosebi cu forţele Armatei a 4-a

(comandate succesiv: gen. N. Ciupercă şi Iosif Iacobici). Luarea Odesei, ultimul punct de
sprigin sovietic în Transnistria, a fost încredinţată Armatei a 4-a române. Antonescu
subapreciase forţa apărării sovietie şi fefuzase ofertele germane de ajutor. Primul asalt general
al oraşului, din 18.08.1941, au scos în evidenţă dificultatea copleşitoare a sarcinii cu care se
confruntau românii. Aceştea aveau nevoie de o masivă concentrare de artilerie, de sprigin
aerian, de tancuri, nedispunând de nici unele dintre acestea. Odesa a căzut în cele din urmă la
16.10.1941, după ce Armata a 11 germană a ocupat Crimeea şi a încercuit Sevastopolul,
principala bază de aprovizionare a Odesei. Dar, între timp, grosul armatelor sovietice fusese
evacuat pe cale maritimă.Cele două luni de asediu au impus armatei române un teribil tribut:
70.000 morţi şi răniţi.(17.729 morţi, 63.345 răniţi, 11.471 dispăruţi). Cea mai mare parte a
mutilatei Armate a 4-a a trebuit să fieretrasă în România, lăsând doar 2 divizii pentru asigurarea
securităţii Transnistriei. Astfel contribuţia română la campania de pe Frontul de Est, de-a lungul
iernii 1941/42, a fost mult redusă. Doar 5-6 divizii au luat parte la lupte, în principal în
Crimeea, în cadrul Armatei a 11-a germane.
3. Marşul trupelor germane (în speţă, Armata 11) şi române (în special, Armata a 3-a) în direcţia
Bug-Nipru-Marea Azov (zona Berdiansk-Mariupol)-stepa Nogai (august-octombrie 1941).
4. Bătălia Crimeii (toamna anului 1941-Corp armată 54 germană şi Armata a 3-a română)
culminată cu cucerirea Sevastopolului la 4.07.1942. La 29.12.1941 Hitler îi trimite lui I.
Antonescu o nouă scrisoare în care cere participarea forţelor militare române în campania
militară din 1942. Când Hitler şi Antonescu s-au întâlnit la Rostenburg, cartierul general a lui
Hitler de pe Frontul de Răsărit, la 11.02.1942, ei erau siguri că Uniunea Sovietică fusese
înfrântă şi că nu va mai fi capabilă să întreprindă o serioasă contraofensivă, date fiind enormele
pierderi în oameni şi echipament suferite în primul an de război. Antonescu şi-a reiterat
angajamentul de a implica o mare parte a forţelor române în viitoarea ofensivă de primăvară,
dar a pus drept condiţie ca Germania să asigure armata sa cu echipament modern. El a cerut, de
asemenea, ca Ungaria şi Bulgaria să se angajeze la rândul lor cu forţe pe Frontul de Răsărit. Îl
înfuriase declaraţia lui Ribbentrop, făcută la Budapesta, la 8.01.1942, cum că problema
frontierii ungaro-române fusese soluţionată prin Dictatul de la Viena. Antonescu i-a reamintit
lui Hitler că România intrase în război nu pentru a revizui hotărârile de la Wersailles, ci pentru
a lupta împotriva slavilor. De aceea i se părea o nebunie să lupte împotriva slavilor în Răsărit şi
să permită acelora din Sud (bulgarilor), alături de maghiari, să se consolideze. El a averizat din
nou că România nu va renunţa niciodată la revendicările sale privind întreaga Transilvanie, dar
a promis să nu formuleze aceste cereri până la sfârşitul războiului. Scopul său, a explicat
acesta, era restabilira României Mari, ca un bastion atât împotriva slavilor, cât şi împotriva
maghiarilor. În toamna anului 1942 la est de Nistru se aflau 463.395 militari români, din care
pe front-380.103, restul-în Transnistria şi Ucraina.
5. Epopeea Stalingradului a cunoscut mai multe epizoade distincte: a) Marşul trupelor române
(Armatele a 3-a şi a 4-a) şi Armata a 6.a germană spre Stalingrad (28.06-09.1942), în comun cu
armata a 2-a ungară şi a 8-a italiană. Armata a 3-a română va acţiona la cotul Donului, iar
Armata a 4-a va acţiona în stepa Calmâcă; b) asaltul Stalingradului (09-11.1942); c) defensiva
 în zona Stalingradului (19.11.1942-declanşarea ofensivei sovietice). Frontul armatei a 3-a
română a fost rupt în două sectoare (încercuite diviziile 15-gen. Mazarini, 6-gen. Lascăr, 5-gen.
Sion), din armata a 4-a (încercuită divizia 20- gen. Tătăranu) restul oştirilor române împinse
spre Vest. În contradicţie cu intenţiile lui Hitler de a nu retrage forţe din regiunea
Stalingradului, a intervenit recomandarea din 26.11.1942 a Marelui Cartier General Român
privind aducerea în ţară a Armatelor a 3-a şi a 4-a. Retragerea înfăptuită în conformitate cu
ordinul din 19.01.1943 a Marelui Stat Major Român s-a realizat în 02-03.1943, până la
17.04.1943, toate forţele erau deja aduse în ţară şi demobilizate.
6. Operaţiile dn Cuban (1.02-9.10.1943)-retragerea Corpului de cavalerie Român (diviziile 6, 9
cavalerie, diviziile 1, 2, 3, munte, diviziile 10, 18 infanterie) inclus în Grupul de armate
germane (com. Von Cleist), care fusese destinate asaltului Caucazului, care după eşecul de la
Stalingrad, a abandonat poziţiile anterioare, pentru a fi evacuat în Crimeea.
7. Apărarea (10.1943-04.1944) şi evacuarea Crimeii (14.04-12.05. 1944)-salvarea pe cale
maritimă şi aeriană a 2 divizii germane şi 7 divizii române.
8. Retragerea armatelor germane şi române în Basarabia şi Moldova-înfăptuită în iarna 1943/44
sub presiunea armatelor sovietice pe direcţia Doneţ-Nipru-Nistru-Bug-Prut. Grupul de
armată ,,A” din 04.1944 a fost redenumit în Grupul de Armate ,,Ucraina de Sud”-în cadrul
căreia a acţionat în zona Bug-Nistru 5 divizii române (5, 14, 15, 21 şi 24 infanterie)-destinate
supravegherii căilor de comunicaţie. La 3 şi 4.03.1944 s-au declanşat ofensivele Fronturilor 1,
2 şi 3 ucrainene concretizate în atingerea Nistrului (18.03), ocuparea Cernăuţilor (29.03) şi
forţarea Prutului (26.03) în punctele Ripiceni, Stânca, Şendreni. În atare condiţii la 16.03.1944
directiva nr. 45 a Marelui Stat Major român reintroduce Armata a 4-a română în stadiul
operativ. Armata a 3-a română, dispusă în dispozitiv pe litoralul Mării Negre între Bug şi
Nistru, se retrage la Vest de Nistru. Graţie măsurilor luate în lunile 03-04.1944, s-a realizat o
linie de rezistenţă în Nord-Estul României, pe traseul Kuty-Paşcani-nordul Iaşiului-nordul
Chişinăului-Dubăsari-linia Nistrului până la vărsarea în Marea Neagră. Apărarea ţinea Grupul
de Armate ,,Ucraina de Sud” (cond. Schorner, Hans Friessner) şi reunea armata 17 germană
(Crimeea), Armata a 3-a română şi a 6-a germană (,,gruparea Dumitrescu”), Armata a 4-a
română şi a 8-a germană (,,gruparea Wohler”).
9. Bătălia Moldovei-angajată la 20.08.1944, în urma ofensivei Fronturilor 2 şi 3 ucrainene-
dispozitivul româno-german fiind rupt. Puternica linie de apărare Focşani-Nămoloasa-Galaţi
nici nu a fost pusă în aplicare, dată fiind lovitura de stat din 23.08.1944, urmată de ruperea
Alianţei României cu Axa şi angajarea în războiul împotriva Germaniei.
Semnificaţia Campaniei din Est rezidă în: armatele române luptaseră 3 ani ,,ca să-şi salveze
independenţa şi hotarele”, iar bătălia Moldovei s-a încheiat ,,printr-un dezastru militar...în care s-a
decis soarta poporului român”. Purtat în condiţiile generale create şi întreţinute de marii beligeranţi,
războiul României a fost între 1941-1944 total, ceea ce a antrenat pentru statul român cheltuieli
imense, care în mod precis, n-au ajuns încă a fi evaluate.
România în ultima fază a războiului din Europa. Campania din Vest (septembrie
1944-mai 1945).Imediat după înlăturarea lui I. Antonescu, armata română s-a angajat în războiul
antihitlerist şi a luptat alături de forţele militare ale statelor-membre ale Coaliţiei antihitlreriste, în
special-ale URSS, împotriva aliaţilor de odinioară-Germania şi sateliţii ei. Campania din Vest a avut
două subetape: a) septembrie-octombrie 1944, când trupele române în coordonare cu cele sovietice au
eliberat întreg teritoriul ţării, inclusiv nordul Transilvaniei, alungând trupele germane şi ungare; b)
octombrie 1944-mai 1945, când trupele române, aflate în continuare sub comandamentul Armatei
Roşii, au depăşit graniţa de vest a ţării, acţionând în urmărirea forţelor aliate germane în principal-pe
teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi nordul Austriei.
Întreaga economie naţională a ţării a fost mobilizată pentru nevoile frontului. Spriginirea războiului
antihitlerist a cerut poporului român mari eforturi şi sacrificii. În urma jafului hitlerist, distrugerilor
produse de bombardamente şi operaţiuni militare, economia ţării a avut mult de suferit. Cheltuielile
necesare pentru susţinerea Armatei Roşii şi plata despăgubirilor de război au depăşit de 3,5 ori venitul
naţional al României din 1938. Efortul militar al României în cele 263 de zile de după 23.08.1944 şi
până în mai 1945 a constat: efective participante-538536 militari, din care 455.401 trupe de uscat,
73.667 militari din aeronautică, 9.468 de militari din marină. Pierderi suferite-169.822 de militari,
dintre care 21.035 morţi, 90.344 răniţi, 58.443 dispăruţi. Inamicul a pierdut 136.529 de militari,
inclusiv 117.798 de prizonieri, 18.731 morţi, 101 avioane distruse, 498 de nave. Au fost scoase din
luptă 15 divizii de infanterie ale inamicului. Astfel, sub aspectul efectivelor angajate în războiul
antihitlerist de către ţările coaliţiei antihitleriste, România ocupa, indiscutabil, locul 4 după URSS,
SUA şi Marea Britanie.
Efortul economic al României în susţinerea războiului antihitlerist însumează transporturile de
toate categoriile, asigurarea materială a trupelor şi a populaţiei, precum şi asigurarea sistemului de
telecomunicaţii.
România a pus la dispoziţia sovieticilor 52.614 vagoane şi 2.377 locomotive din ţară, precum şi în
afara graniţelor ţării încă 23.000 vagoane de marfă, 322 de locomotive, 2500 de vagoane cu destinaţie
specială, 7 trenuri speciale etc. 63 % din reţeaua de căi ferate ale Românieiserveau pentru nevoile
frontului, 50.526 de trenuri au deservit frontul antihitlerist.
Muncitorii şi ţăranii români au fost mobilizaţi pentru deservirea şi repararea căilor ferate,
depourilor, rezervoarelor pentru produse petroliere, telecomunicaţiilor şi atelierilor CFR, care erau
puse pe măsura refacerii lor, la dispoziţia comandamentului sovietic. Din cei 939 km de conducte
petroliere 845 km au fost folosite în interesul Înaltului comandament sovietic. Din 3.200.000 tone de
ţiţei extras din septembrie 1944 până în iunie 1945, 2.300.000 tone, adică 71,9 % au fost livrate URSS.
Astfel, România a depăşit substanţial obligaţiile rezultate din Convenţia de armistiţiu din 13.09.1944.
Pentru cerinţele forţelor militare sovietice s-au livrat materiale în valoare de 75, 5 miliarde lei, din
care 58,3 miliarde de lei reprezentând materiale de dotaţie. Conform Convenţiei de la 16.01.1945
referitoare la despăgubirile de război, România era obligată să livreze petrol, cereale, vite, material
lemnos, cai, locomotive etc. în valoare de 37.320.457 dolari. Până la 1.06.1945 s-au livrat bunuri în
valoare de 46.300.532 dolari. La Conferinţa de pace de la Paris reprezentantul SUA a subliniat că
România de la 23.08.1944 şi până la încheierea păcii, a depăşit sarcinile cu 2 miliarde de dolari. Din
calculele făcute de specialişti, tabloul efortului economic al României în războiul antihitlerist
reprezenta peste un muliard de dolari, în valuta anului 1938. Cifrele enunţate demonstrează că efortul
economic al României pentru susţinerea războiului antihitlerist a fost deosebit de mare şi a impus
angajarea tuturor ramurilor economiei naţionale şi mobilizarea tuturor resurselor umane şi materiale.
Consecinţele războiului. România din 1940 până în 1944 a livrat nemţilor 1.378.450 tone de
grâu la preţuri joase, 75.000 tone de carne, ¾ din carburanţii necesari pentru Reich. Nimic nu au fost
însă mai presus decât pierderile omeneşti. În campania pentru Basarabia de-a lungul a 33 de zile s-au
înregistrat 24.396 victime, inclusiv 5011 morţi. Bătălia Odesei s-a soldat cu 17.792 morţi, 63.345 răniţi
şi 11.471 dispăruţi, episodul Stalingrad (15.11.1942-15.03.1943) 15.566 morţi, 67.183 răniţi, 98.692
dispăruţi. În ansamblu, pierderile pe Frontul de Est au totalizat 625.000 morţi, răniţi, dispăruţi.

Holocaustul în spaţiul românesc. Campania antisemită promovată în Germania de Ministrul

Propagandei, Joseph Goebbels, avea să-i prezinte pe evrei drept duşmani primordiali ai naţiunii
germane. Holocaustul înseamnă, totodată, suma tuturor acţiunilor antievreieşti, coordonate şi
implimentate de către regimul nazist din Germania şi de către aliaţii săi europeni între anii 1933 şi
1945: privarea evreilor de drepturile lor civile şi economice, segregarea şi înfometarea, deportarea şi
ghetoizarea etc. Lagărul Auschwitz II Birkenau, cu patru mari camere de gazare, va deveni simbol
absolut al distrugerii evreilor europeni.
Proclamarea Statului Naţional-Legionar, instaurarea dictaturii lui Antonescu au dus la adoptarea
legislaţiei antisemite şi aplicarea acţiunilor specifice holocaustului nazist şi pe teritoriul României, care
au avut sute de mii de victime din rândul evreilor şi romilor.
Acţiunile de marginalizare şi de lichidare fizică a reprezentanţilor raselor considerate indizerabile
sunt cunoscute prin termenul ,,Holocaust”-umilinţe nesfârşite, suferinţe fizice şi psihice, pierderea
speranţei, distrugerea unor comunităţi, a unei culturi, a unei limbi, a tot ceea ce creează memoria
colectivă a unui popor.
 Începând cu 1938, guvernele conduse de O. Goga, A. C. Cuza şi Gigurtu au promovat legea de
revizuire a cetăţeniei evreilor din România, cărora li s-au retras drepturile politice. Guvernele naţional-
legionare au aplicat o legislaţie antievreiască menită să elimine definitiv pe evrei din viaţa economică,
socială, politică şi culturală românească. În timpul rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941, în
Bucureşti au fost omorâţi 120 de evrei.
Caracterul antisemit al regimului antonescian s-a afirmat în special în anii 1940-1942, ca apoi, ,,pe
măsura deteriorării situaţiei pe frontul de Est şă i se pună surdină şi chiar să dispară, mareşalul
înţelegând că protejarea evreilor poate constitui un însemnat capital politic în negocierile cu anglo-
americanii”.(Fl. Constantiniu).
În Basarabia, Bucovina şi Transnistria au fost organizate peste 100 de ghetouri şi lagăre ale
evreilor.
Evreii din România au scăpat însă de deportarea în lagărele de exterminare în masă din Polonia. În
urma protestelor opiniei publice şi ale unor figuri marcante, presiunilor şi ameninţărilor guvernului
SUA etc., în toamna anului 1942, regimul antonesciana decis contramandarea deportării evreilor spre
lagărul de la Belzec. Numărul evreilor ucişi în timpul Holocaustului nu poate fi stabilit cu precizie.
Politicile de purificare se refereau şi la romi, care urmau să fie deportaţi pe teritoriile de după
Nistru. Deportările au început la 1.06.1942 şi s-au încheiat oficial la 15.08.1942. Cei aflaţi pe front sau
mobilizaţi au fost scoşi din evidenţele militare, printr-un ordin al Marelui Stat-Major, trimişi acasă şi
îndrumaţi pe urma familiilor în Transnistria. În anul 1942, 25.000 de romi din România (aproximativ
12% din totalul populaţiei rome) au fost deportaţi în Transnistria. În acest număr erau cuprinşi toţi
romii nomazi şi o parte din romii sedentari, fiind consideraţi o ,,problemă” din cauza modului de viaţă,
a situaţiei infracţionale sau a lipsei mijloacelor de existenţă. Din cauza condiţiilor de existenţă foarte
dure din locurile de deportare, îndeosebi a foametei, frigului şi bolilor, circa 11.000 dintre deportaţi au
murit. Supraveţuitorii s-au întors în ţară în primăvara anului 1944, odată cu retragerea din Transnistria
a armatei şi autorităţilor române.
Crimele oribile contra demnităţii şi libertăţii acestor persoane au fost condamnate la toate nivelele.

Eliberarea şi administrarea Basarabiei (iunie 1941-martie 1944). Regimul antonescian.

Restabilirea administraţiei româneşti în Basarabia. Necesitatea reorganizării
Înainte de începerea războiului germano-sovietic, în România a existat o polemică între reprezentanţii
de vază ai emigraţiei basarabene şi conducerea de la Bucureşti cu privire la viitorul Basarabiei. Astfel,
la începutul lunii mai 1941, Dr. P. Cazacu, L. Valuţă şi C. Dăscălescu au înaintat Conducătorului
Statului, generalul I. Antonescu, un memoriu în care pledau pentru elaborarea unui plan bine chibzuit
ce urma a fi pus în aplicare la întoarcerea administraţiei româneşti în Basarabia. Semnatarii propuneau
organizarea unui plebescit care, în opinia lor, ar fi dat rezultatele cvasiunanime pentru Unirea
Basarabiei cu Ţara. Ei au propus, de asemenea, ,,înfiinţarea unei organizaţiuni strict secrete, pentru
studierea, cercetaera şi urmărirea sistematică a tuturor faptelor ce s-au petrecut şi se petrec în
Basarabia ocupată”. Pe baza actelor şi datelor adunate şi sitematizateurma să se elaboreze planul
organizării viitoare a Basarabiei şi a măsurilor ce trebuiau luate în perioada de tranziţie. Semnatarii
memoriului pledau, de asemenea, pentru folosirea amplă a basarabenilor în concretizarea acestor
acţiuni. Autorităţile cu rezerve au apreciat posibilitatea aplicării lui.
În toiul luptelor pentru eliberarea Basarabiei de bolşevism, la 3.07.1941, vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri, profesorul Mihai A. Antonescu a expus, în cadrul unei conferinţe ţinute în
incinta Ministerului de Interne, proiectul organizării celor două provincii româneşti-Basarabia şi
Bucovina-expresie a ,,suveranităţii statului român în aceste teritorii”, care avea la bază ceea ce numea
autorul ,,purificare etnică”, guvernul român fiind hotărât să creeze pentru o anumită vreme ,,un zid de
impermeabilitate absolută între teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei pe de o parte şi teritoriul Regatului
de cealaltă”. Orice raporturi între locuitorii din Regat şi cei din provinciile eliberate ,,puteau fi stabilite
doar în cadrul, cu controlul şi numai sub auspiciile administraţiei statului”. În faţa administraţiei ce
urma să sosească în Basarabia a fost pusă sarcina organizării producţiei, valorificării recoltei,
aprovizionării populaţiei cu produse alimentare, combusibil etc. ,,Printre primele acte administrative
pe care le va întreprinde guvernul, a subliniat M. Antonescu, va fi stabilirea unui inventar general al
bunurilor, a unui recesământ al populaţiei şi proprietăţii”. Programul guvernamental prevedea o nouă
organizare administrativă a Basarabiei, printre care crearea unui nou judeţ în sudul Basarabiei, dată
fiind întinderea teritorială mare a judeţelor C. Albă şi Ismail pentru o administraţie eficace. La baza
acestei organizări trebuiau puse ,,iniţiativa şi răspunderea agentului administrativ”.
M. Antonescu a vobit în repetate rânduri de o anumită descentralizare, de necesitatea de a crea o
administraţie model. În realitate, evoluţia într-o direcţie care cotrasta vizibil cu tradiţia naţională în
domeniul construcţiei de stat a avut desigur, cu totul alte temeiuri, şi, anume, după cum consideră unii
memoralişti, motive de ordin extern-eliberarea provinciilor pierdute s-a făcut cu concursul armatei
germane. De aici, încercarea de a controla într-o manieră indirectă, ţinuturile răsăritene.
Aşa cum au subliniat istoricii I. Scurtu şi C. Hlihor, conducerea antonesciană ,,a dorit să
experimenteze un nou model de organizare şi administrare a teritoriului, opus celui creat de regimul de
autoritate al regelui Carol al II-lea, bazat pe un puternic centralism. Modelul urma să se introducă
ulterior pe tot cuprinsul ţării. Aceste provincii trebuiau să devină ,,un câmp de experienţă, un şantier de
lucru şi muncă pentru a dovedi ceea ce în decursul vremurilor s-ar fi putut realiza şi nu s-a realizat. Se
urmărea de fapt ,,desfacerea vechiului centralism în unităţi administrative de sine stătătoare” cu viaţă
proprie, în care rolul de bază să-l aibă comuna, cu buget de venituri şi cheltuieli”.
La 7.07.1941, I. Antonescu s-a adresat basarabenilor cu o proclamaţie în care menţiona că datorită
vitejiei ostaşilor români au fost izgoniţi ,,duşmanii neamului” care le-au ,,pustiit bisericile, casele şi
avutul” şi ,,au răspândit...moartea şi focul”, punând capăt anului ,,zbuciumat de umilire şi nedreptate,
de cotropire şi vrajbă”. ,,Aţi simţit prin propria voastră suferinţă, prin sărăcia şi umilirea în care aţi trăit
ce înseamnă comunismul. Aţi putut judeca singuri că viaţa fără libertate şi proprietate, fără dreptate şi
familie, fără biserică şi lumină este mai cumplită decât moartea”. ,,Un neam trăieşte şi se înalţă prin
fapta de credinţă şi luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui. Din cenuşa robiei şi din rănile
încerării, să ridicăm azi noi temeiuri de viaţă. Trecutul s-a stins, să întemeiem viitorul! Trebuie să
ştergem toate urmele prădătorilor şi să distrugem toate uneltele lor”. Gen. I. Antonescu a luat decizia
ca el însuşi să se ocupe direct de conducerea Basarabiei şi Bucovinei ,,Voi conduce Eu însumi
organizarea Basarabiei şi Bucovinei şi voi reface toate aşezările”. ,,O domnie nouă şi curată, o nouă
ordine întemeiată pe cinste şi muncă, pe dreptate şi adevăr, stă chezăşie a viitorului”. ,,Românii vor fi
cu adevărat stăpâni în ţara lor, iar ţăranii vor simţi cu adevărat bucuria muncii şi rodul pământului lor.
Vom veghea până la moarte ca drepturile voastre să fie sfinţite, ca viaţa nouă ce întemeiem să şteargă
toate amintirile păcatelor noastre din trecut”. Conducătorul Statului Român i-a îndemnat pe basarabeni
ca prin disciplină, prin ordine, prin muncă să păşească în marşul învierii naţionale.
Două sunt elementele ce trebuie reţinute de la această primă abordare a dosarului basarabeano-
bucovinean. Mai întâi s-a efectuat o evaluare a situaţiei pe care o constataseră trupele româneşti
revenite în locurile pe care le părăsiseră cu un an în urmă. I. Antonescu surprindea această realitate
într-o formulare tipică pentru el, deosebit de expreivă: ,,Au rămas urmele unor barbarii fără precedent,
cum nici hoardele hunilor nu au lăsat în urma lor”. Priveliştea pe care o înfăţişau cele două ţinuturi
părăsite de ruşi era, într-adevăr, de natură să contureze un tablou degradant.
Al doilea element priveşte statutul, pe termen lung, al celor două provincii. Regimul lui I.
Antonescu a permis ca Basarabia şi Bucovina de Nord să fie guvernate ca două proincii separate, între
ele şi patria-mamă să fie menţinute administraţii separate.
Pe data de 9.07.1941 M. Antonescu într-o declaraţie presei cu referiri şi la Basarabia şi Bucovina, a
repetat necesitatea păstrării unei izolări totale a celor două provincii româneşti, apreciind acest
regim ,,de ocupaţio bellica, de ocupaţie militară” care va fi legal în aceste teritorii până la terminarea
războiului cu URSS, când va urma ,,un decret de anexiune”. Păstrarea regimului de ocupaţie militară
era necesar administraţiei româneşti: ,,1) pentru a şterge în aceste teritorii toate urmele bolşevismului
şi a dezrădăcina uneltele comuniste aşezate într-un an de cotropire; 2) pentru a înlocui sănătos
instituţiile aduse de regimul sovietic, prin vechile aşezări credincioase civilizaţiei şi nevoilor noastre
veşnice; 3) pentru a putea reorganiza aceste provincii pe baze noi, considerând drepturile autohtonilor
şi sigurând Basarabiei şi Bucovinei un nou destin în cadrul Statului Naţional”.
Primele măsuri de ordin administativ şi politico-economic. Regimul militar a primit
însărcinarea să instaureze o ordine publică puternică şi sănătoasă, să organizeze strângerea recoltei, să
retragă din circulaţie rublele ruseşti şi să refacă circuitul economic al acestor teritorii; să revizuiască
complet proprietatea, să contribuie la redobândirea bunurilor de către cei care le-au pierdut în vara
anului 1940 şi în perioada ocupaţiei; bunurile fără stăpân să fie împărţite ostaşilor români, pentru a
consolida elementul românesc în aceste provincii; realizarea unei reforme agrare. Se aduceau lămuriri
despre necesitatea antrenării unor specialişti germani în organizarea administrativă a ţinuturilor.
Activitatea administraţiei civilo-militare româneşti din Basarabia a fost determinată de condiţiile
reale de război. Astfel, în conformitte cu Decretul-Lege nr. 637 din 9.07.1941 privitor la bunurile
părăsite de inamic şi instituirea pedepsei cu moartea pentru unele infracţiuni săvârşite în spatele
frontului: conform Art. 1 pentru a evita jafurile şi prădăciunile ,,Depozitele şi materialele de orice
natură lăsate de inamic sunt proprietatea Statului Român”, care pot fi întrebuinţate ,,pentru
aprovizionarea populaţiei” şi trebuiesc predate în decurs de 24 de ore. Art. 2.viza predarea
armamentului sau materialeleor de război ale inamicului în 24 de ore. Art. 3 prevedea pedeapsa cu
moartea a celor care ,,vor contraveni dispoziţiunior de mau sus, precum şi cei care ar ataca soldaţi
germani şi români sau populaţia civilă, ar distruge sau jefui depozite sau bunuri, precum şi acei care ar
încerca sau ar săvârşi acte de spionaj sau sabotaj în spatele armatelor, sau în teritoriile ocupate de
acestea”. Statul a luat sub controlul său toate cantităţile de tutun, chibriturile, brichetele, cărţile de joc,
extragerea şi vânzarea sării etc. În scurt timp a fost organizată retragerea rublelor şi schimbarea lor pe
lei. În zece centre urbane-Hotin, Cernăuţi, Soroca, Bălţi, Orhei, Chişinău, Cahul, Ismail, Tighina şi
Cetatea Albă-au fost înfiinţate 57 de oficii de schimbare a rublelor. Acest proces a durat aproximativ o
lună şi jumătate, termen în care 206.860 persoane au preschimbat 122.957.198 ruble, la cursul un leu
pentru o rublă (suma maximă amisă s-a redus de la 24.000 la 10.000 ruble). BNR a avut, de asemenea,
sarcina cumpărării aurului şi monedelor străine, afalte în posesia populaţiei.
La 23.07.1941, I. Antonescu l-a numit pe gen. Constantin Voiculescu drept ,,Împuternicit al
Generalului Antonescu pentru administrarea Basarabiei, iar în calitate de consilier pe Ministrul de Stat,
germanul Pflaumer. I. Antonescu a interzis oricăror structuri de stat de la Bucureşti să se amestece în
conducerea şi aministrarea provinciilor: ,,Nici o autoritate de Stat, de orice rang oficial, nu are dreptul
să se amestece, în nici un fel, în conducerea şi administrara Bucovinei şi Basarabiei. Relaţiile între
Departamente şi administrarea ţinuturilor ocupate se va face numai prin intermediul împuterniciţilor
mei...Aceste relaţii nu vor privi decât chestiunile de principiu, inerente sudării politice, economice şi
administrative, în mod treptat”. Personalul administrativ, economic, financiar etc. va fi trimis de
împuterniciţii lui Antonescu.
Într-o altă conferinţă de presă M. Antonescu a declarat că, în sfârşit refugiaţii din Basarabia şi
Bucovina se pot întoarce acasă. Prevenind revenirea haotică a refugiaţilor la vetre, guvernul român a
evitat un posibil război în Basarabia-între foştii proprietari, nevoiţi să părăsească meleagurile natale în
vara anului 1940, şi elementele împroprietărite de către regimul bolşevic în timpul ocupaţiei
vremelnice. O altă cauză a reţinerii refugiaţilor de a se întoarce imediat a fost şi insuficienţa
mijloacelor de transport, care era utilizat, în primul rând, în scopuri militare, precum şi din cauza
distrugerilor provocate de sovietici la retragere.
Generalul I. Antonescu a ordonat împuternicitului său în Basarabia să elaboreze instrucţiuni
provozorii pentru administrarea şi conducerea acestui ţinut. Principiile generale (temporare) ale
organizării Basarabiei au fost fixate în Ordonanţa nr. 1 (din 25.07.1941) şi Decizia nr. 799 (din
8.08.1941) ale generalului C. Gh. Voiculescu.
În conformitate cu Ordonanţa, teritoriul Basarabiei era considerat persoană juridică, condus şi
administrat de împuternicitul generalului Antonescu, care era organ de control şi tutelă pentru
municipiul Chişinău şi oraşele de reşedinţă; organ de reformare a hotărârilor instanţelor tutelare
subordonate. Împuternicitul era şeful ierarhic al tuturor administraţiilor de stat şi locale. El numea,
avansa şi licenţia funcţionarii publici de toate categoriile. Secretarul general, directorii şi sudirectorii
se numeau, la propunerea împuternicitului, prin decret. El exercita puterea asupra tuturor funcţionarilor
din provincie. Administrarea provinciei se constituia pe direcţii. Prefectul era şeful tuturor serviciilor
din judeţ, precum şi şeful poliţiei. El era şeful ierarhic al prim-pretorilor din judeţul său şi instanţă de
reformare a hotărârilor date de prim-pretor. Era ajutat de subprefect. Plasa era condusăde un prim-
pretor, ajutat de un pretor. Prim-pretorul era era reprezentantul puterii de stat în plasă şi în această
calitate era şeful tuturor serviciilor din plasă (agricol, silvic, sanitar, veterinar, tehnic, financiar şi
şcolar). El era şeful poliţiei din plasă şi organ de reformare a hotărârilor date de primar. Până la
numirea primarilor, notarul comunal gira administraţia comunală.
În conformitate cu Decizia nr. 799, Administraţia Centrală a Provinciei Basarabia avea la bază
nouă direcţii (Administrativă, Agriculturii, Finanţe, Economie, Bunurilor, Culturii, Sanitară, Muncii,
Lucrărilor Publica şi Comunicaţii, fiecare încadrând servicii pe domenii aparte. Poliţia şi jandarmeria
depindeau direct de Împuternicit.
La 1.08.1941, în urma unei inspecii la Chişinău, gen. I. Antonescu a decis ca departamentele şi
instituţiile statului să nu mai dea directive prefecturilor, primăriilor şi diferitelor organe ale statului din
Basarabia şi Bucovina. Departamentele puteau da numai directive şi acelea numai împuterniciţilor
pentru Basarabia şi Bucovina. În baza dispoziţiilor gen. Antonescu toate organele administrative din
cele două provincii urmau ,,să lucreze pe teren prin dispoziţiuni luate la faţa locului, reducându-se la
minimum birocraţia şi corespondenţa”. Prefecţii şi primarii, precum şi ceilalţi funcţionari numiţi în
Basarabia şi Bucovina, nu puteau fi înlocuiţi decât cu avizul guvernatorilor şi cu aprobarea gen.
Antonescu.
Un alt obiectiv de importanţă stringentă a fost aprovizionarea populaţiei cu alimente şi strângerea
recoltei. În acest context, gen. Voiculescu a emis, la 28.08.1941, Ordonanţa nr. 5 care reglementa
organizarea muncilor agricole. Pe teritoriul Basarabiei urmau să se execute următoarele munci
obligatorii: recoltarea cerealelor şi plantelor furajere; săpatul plantelor prăşitoare, viilor etc; treeratul
păioaselor; dezmerişitul. Pentru executarea lucrărilor menţionate se considera rechiziţionată: 1) toată
populaţia muncitoare de la sate şi oraşe cuprinsă între 12 şi 70 de ani; 2) toate vehiculele cu tracţiune
animală, maşinele de secerat, cosit, treerat; 3) toţi specialiştii în agricultură etc. În ordonanţă erau
fixate preţurile maximale pentru muncile executate. Până la recoltarea roadei erau păstrate toate
organizaţiile ruseşti: colhozurile, sovhozurile, conduse de un administrator desemnat de comună şi
numit de Camera Agricolă. Erau reglementate strict şi alte aspecte ale organizării muncilor şi
repartizării roadei. Erau prevăzute şi sancţiuni sub formă de amendă sau arest de la 3-6 zile.
Pentru a stârpi propaganda comunistă, printr-o altă Ordonanţă din 28.08.1941 ,toţi locuitorii
Basarabiei au fost obligaţi în termen de cinci zile să depună la primării ,,toate cărţile de propagandă
comunistă, pe care le deţin sub orice formă, precum şi toate hărţile, tablourile, insignele şi orice
gravuri sau materiale, ce au servit autorităţilor sovietice pentru propagandă”.
În condiţiile când autorităţile bolşevice în retragere au reuşit să lase în spatele frontului român
grupuri special pregătite de agenţi comunişti care aveau misiunea de destabiliza situaţia din regiune, de
a arunca în aer obiective militare şi civile de importanţă majoră, omorârea soldaţilor şi ofiţerilor,
sarcina forţelor de poliţie şi a celor de jandarmerie, a administraţiei era de a restabili încrederea
populaţiei în organele de stat, de a contracara orice tentativă teroristă şi de sabotaj, de a întrona ordinea
şi disciplina. În acest context, în conformitate cu Ordonanţa nr. 8, din 28.08.1941, emisă de generalul
Voiculescu în vederea interesului garantării siguranţei armatei, apărării administraţiei publice pe tot
cuprinsul Basarabie, s-a ordonat: ,,Toate infracţiunile de trădare şi spionaj precum şi cele contra
siguranţei statului” se pedepsesc cu moartea. Aceiaşi pedeapsă era aplicată şi faţă de persoanele ,,care
incendiază sau distruge prin orice mijloc, edificii, clădiri, căi ferate, linii sau posturi telegrafice,
telefonice sau de radio, posturi de aviaţie sau aerostaţie, vase de război, şalupe, bărci sau materialul lor
de pe bord, precum şi orice alte lucrări sau imobile care servesc armatei sau care concură la apărarea
naţională”. De asemenea, se inerzicea deţinerea mijloacelor de orice fel pentru transmisiunea la
distanţă (aparate de radio emisiune, telegraf, coteţe de porumbei călători et.), pedeapsa fiind
închisoarea coreţională de la 6 luni la 3 ani. Era pedepsită cu muncă corecţională de la 1 la 5 ani
tipărirea şi reproducerea sau răspândirea oricăror scrieri neautorizate. Cenzura presei, ştrilor,
articolelor şi oricăror publicaţii cu caracter politic, social, informativ, literar şi ştiinţific se exercita de
organele militare prin intermediul organelor abilitate. Era interzisă divulgarea sau discutarea
informaţiilor cu caracter militar. Populaţia era obligată să informeze autorităţile despre paraşutiştii
inamici, să acorde concursul în lupta cu spionii şi prizonierii evadaţi, să nu găzduiască sau să acorde
ajutor acestora. Pedeapsa pentru astfel de contravenţiuni varia de la 1-5 ani închisoare corecţională sau
5-10 ani muncă silnică. Se interziceau orice fel de întruniri, de grupări cu caracter politic, de
asociaţiuni clandestine şi de activităţi care atingeau ordinea şi siguranţa statului. Localurile publice şi
spectacolele se închideau în comunele rurale de la 20, iar în comunele urbane de la 22 până la orele 6.
Circulaţia pe străzi era interzisă între orele 23 şi 4. Călătoriile în interiorul Basarabiei şi restul Ţării
erau autorizate de organele de poliţie. Constatarea infracţiunilor prevăzute în ordonanţa respectivă era
pusă pe organele de poliţie militară de pe teritoriul Basarabiei.
În primele luni de la eliberarea Basarabiei organele abilitate poliţieneşti de jndarmerie şi militare
au reuşit să anihileze numeroase persoane, grupuri de terorişti lăsate sau trimise în spatele frontului
român cu scopul de a organiza diversiuni cu caracter militar şi civil.
Organele româneşti de menţinere a ordinii i-au depistat şi i-au dedat justiţiei pe activiştii locali care
au colaborat cu regimul comunist şi au comis crime fată de populaţia băştinaşă sau au desfăşurat
diverse acţiuni în sprijinul autorităţilor sovietice.
Între alte măsuri de primă importanţă, luate de autorităţile civilo-militare din Basarabia au fost
stabilirea unor preţuri fixe la mărfurile industriale şi agricole, reorganizarea comerţului, aprovizionarea
populaţiei cu produse alimentare şi mărfuri industriale de primă necesitate.
Organizarea Guvernământului Basarabiei. Restructurarea Cabinetului Civilo-Militar
pentru administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei.
La sfârşitul lunii august 1941, la Tighina a avut loc un consiliu, prezidat de mareşalul Antonescu,
în cadrul căreia au luat parte membri ai guvernului precum şi împuterniciţii lui Antonescu pentru
Basarabia şi Bucovina şi s-a discutat problema organizării administrative şi statutul juridic şi
administrativ al celor două provincii.
La 3.09.1941, a fost emis Decretul-Lege nr. 790 ,,Pentru organizarea Basarabiei şi a Bucovinei”,
care avea la bază un principiu general-descentralizarea. Conform Art. 1 ,,Teritoriile Basarabiei şi
Bucovinei constituiesc două provincii, având fiecare administraţia proprie, cu reşdinţa respetivă la
Chişinău şi Cernăuţi. Această administrţiune este pusă sub directa conducere şi supraveghere a
Conducătorului statului”. În baza Art. 2 Provinciile erau declarate persoane juridice, având buget
propriu. Art. 3 stabilea componenţa administraţiei: a) Guvernatorul Provinciei-administrator general şi
Împuternicitul Conducătorului Statului în Provincie; b) Diretoratele cu serviciile administrative
respective; c) Consiliul Provincial de coordonare şi îndrumare generală a activităţii administrative.
Locul central îl ocupa guvernatorul, investit cu atribuţii atât civile cât şi militare. În subordinea sa se
afla un secretar general care conducea practic întreaga echipă executivă. De guvernator depindeau
direct: Consiliul inspectorilor de control; Comisia presei şi propagandei. Secretariatul general,
subordonat guvernatorului dispunea de un Oficiu de Studii, de un Secretariat, de un Stat Major, de un
cabinet şi o RegistraturăÎmputernicirile Guvernatorului erau determinate în Art. 4, conform căruia el
era autoritatea supremă a provinciei, pe care o reprezenta; era numit de către Conducătorul Statului şi
era responsabil faţă de acesta pentru buna administrare a Provinciei, de asemenea era responsabil şi
faţă de Guvern pentru aplicarea programului de activitate stabilit de acesta; era şeful ierarhic al
întregului personal administrativ al provinciei, exercita în această calitate controlul asupra tuturor
actelor şi organelor administrative; avea dreptul de adopta decizii şi elabora ordonanţe şi regulamente
aplicabile în cuprinsul Provinciei; era şeful poliţiei provinciale şi responsabil de menţinerea ordinei
publice, în caz de necesitate putea cere intervenţia armatei.
Fiecare sector de activitate era reprezentat şi dirijat printr-un Directorat. Art. 5 stipula că
Directoratele cuprind serviciile cu caracter administrativ ale provinciei, fiind înfiinţate următoarele
nouă: al Afacerilor Administrative, Finanţelor, Agriculturii şi Domeniilor, Economei Naţionale,
Învăţământului şi Cultelor, Muncii şi Asigurării Sociale, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor,
Sănătăţii, şi cel al Românizării, Colonizării şi Inventarului. Art. 6 rezerva Guvernului şi autorităţilor
centrale serviciile de competenţa celor care nu s-au creat Directorate, precum şi Poliţia şi Siguranţa
Guvernului, Jandarmeria, Învăţământul Superior, Căile Ferate, Porturile şi Căile de comunicaţie pe
apă, Drumurile naţionale şi Vămile, Regiile publice ş. a.
Art. 7-10 vizau atribuţiile şi activitatea Directoratelor. Astfel, Directorii erau erau numiţi de
Conducătorul Statului la propunerea Ministrerului respectiv şi cu avizul Guvernatorului, fiind
responsabil faţă de ultimul. Ei aplicau legile, regulamentele şi instrucţiunile Ministerului de resort.
Directoratele cuprindeau după necesitate un număr de subdiviziuni. Consiliul Provincial conform Art.
11 era compus din şefii Directoratelor şi era un organ consultativ al Guvernatorului, având misiunea de
a coordona şi îndruma administraţia provinciei. Art. 12-14 stabilea sursele de formare ale bugetului
propriu provincial şi articolele de cheltuieli.
 Conform Decretului-Lege (Art. 15) Bucovina cuprindea judeţele: Câmpulung, Cernăuţi, Hotin,
Rădăuţi, Storojineţ, Suceava, iar Basarabia era împărţită în următoarele judeţe: Bălţi, Soroca, Orhei,
Lăpuşna, Tighina, Cahul, Ismail, Chilia, Cetatea Albă. Judeţele erau organe de control şi de îndrumare
ale plăşilor şi comunelor, dar nu erau persoană juridică şi nu aveau buget propriu (Art. 16). Judeţele
erau conduse de de prefecţi, numiţi de Conducătorul Statului la propunerea Guvernatorului din
rândurile titraţilor universitari sau militarilor activi cu funcţii de inspectare şi directivă în raza
judeţului. El era şeful ierarhic al funcţionarilor din judeţ şi plase, seful poliţiei din judeţ şi responsabil
de menţinerea ordinei locale (Art. 17).
Art. 18-21 reglementau statutul plaselor, în care erau împărţite judeţele. Plasele erau conduse de
către un prim-pretor, ajutat de unul sau doi pretori, care erau numiţi de către Guvernator la propunerea
Directoratului Afacerilor Administrative. Prim-pretorul era organ de coordonare, îndrumare şi control
al tuturor autorităţilor administrative din plasă, veghea menţinerea ordinei publice, era şeful ierarhic al
notarilor comunali şi primarilor, era organ de recurs. Plasele nu rau persoane juridice şi nu aveau buget
propriu.
Art. 22-24 se refereau la comune, care erau persoane juridice şi aveau buget propriu. Primarii
municipiilor erau numiţi prin Decretul Conducătorului Statului, la propunerea Guvernatorului. Primarii
comunelor urbane reşedinţă de judeţ şi ai comunelor balneo-climaterice erau numiţi prin decizia
Guvernatorului. Primarii celorlalte comune urbane şi notarii erau numiţi de Directorul Afacerilor
Administrative, iar primarii comunelor rurale de către prefectul judeţului după recomandarea prim-
pretorului.
Pentru reglementarea organizării şi funcţionării serviciilor administrative, Directoratele, cu
aprobarea Guvernatorului, puteau, în limitele legii, să elaboreze ordonaţe aplicabile pe toată întinderea
provinciei (Art. 25).
În calitate de organ de control, supraveghere, cercetare se înfiinţa pe lângă Preşedenţia Consiliului
de Miniştri, Corpul de Comisari Generali pentru Basarabia şi Bucovina (Art. 26-36).
În ultima parte a Decretului-Lege erau determinate normele şi organele de colaborare între provincii
şi administraţia centrală (Art. 37-40). Astfel, în fiecare lună urma să aibă loc un Consiliu de Miniştri
care se va ocupa în mod special de administrarea Bucovinei şi Basarabiei. Miniştri trebuiau să
inspecteze lunar provinciile, stabilind de comun acord cu Guvernatorii ce urmau a fi luate. Ministerele
elaborau programe de activitate pe domenii obligatorii şi pentru Directorate, care erau inspectate în
materie de aplicare a programelor. Pe lângă Preşedenţia Consiliului de Miniştri se înfiinţa un Cabinet
Civilo-Militar pentru Basarabia şi Bucovina, care va efectua legătura între Conducătorul Statului,
Guvern şi Guvernatorul provinciei. În componenţa Cabinetului Civilo-Militar era prevăzut un serviciu
de coordonare, compus din delegaţi ai tuturor Departamentelor, care trebuiau să se întrunească zilnic
pentru a soluţiona cererile trimise de Guvernatorii provinciilor, şi a unui serviciu administrativ pentru
comunicarea tuturor actelor intervenite între Guvern şi provincie.
Aşadar, acest document important determina componenţa administraţiei celor două provincii,
definea împuternicirile guvernatorilor provinciilor, delimita funcţiile organelor puterilor provinciale şi
cele ale puterii centrale, stabilea organizarea administrativă a Basarabiei şi Bucovinei.
Şeful Cabinetului Civilo-Militar pentru Basarabia şi Bucovina (C. B. B. T.) a fost avocatul Ovidiu
Vlădescu, coleg al lui M. Antonescu şi colaboratorul apropiat al lui I. Antonescu.
Aşadar, problemele de nivel local erau rezolvate de administraţia provincială. Chestiunile mai
importante, problemele conflictuale apărute între diversele structuri de stat sau cele ce depăşeau
competenţa Guvernatorului Basarabiei erau raportate lui O. Vlădescu, iar acesta Conducătorului
Statului.
Cabinetul Civilo-Militar pentru administrarea Basarabiei, Bucovinei şi Transnistriei era compus
din două secţii-Secţia I Militară era preocupată de MONT; poliţie şi jandarmerie; informaţii şi
contraspionaj; paza frontierii; pregătirea premilitară; drumuiri; poştă;telefon, telegraf; calea ferată;
aviaţie; poduri şi comunicaţii pe apă; colonizare; statistică; carburanţi; turism; permise de trecere. În
componenţa Secţiei a II-a Civile intrau problemele ţinând de şcoală; comerţ; industrie; agricultură;
zootehnie şi piscicultură; silvicultură; finanţe; românizare; muncă şi sănătate; propagandă; depozite
găsite (altele decât cele militare); aprovizionare.
 În opera de administrare a Basarabiei au apărut o serie de probleme, legate, în primul rând, de
,,neînţelegerea permanentă între armată şi administraţia civilă”. Aceasta era determinată de existenţa
paralelismului în exercitarea puterilor. Astfel, conform Decretului-Lege despre organizarea Basarabiei
şi Bucovinei Guvernatorul, în calitate de autoritate supremă a provinciei avea dreptul de a adopta
decizii şi a emite ordonanţe. Aceleaşi drepturi, însă, le avea şi Comandantul Corpului III Armată,
acordate prin Art. 486 al Codului Justiţiei Militare, în calitate de autoritate militară superioară.
Ca şi în perioada interbelică, în primul an al războiului s-a mai practicat uneori mutarea, în scop
disciplinar, a unor funcţionari civili şi militari din vechiul Regat în Basarabia, fapt ce a stârnit revolta
autorităţilor provinciale. Această practică a fost sistată în luna august 1942. O altă problemă a
constituit-o faptul că în cadrul administraţiei româneşti au fost lăsaţi o parte din funcţionari ce au
activat sub regimul sovietic, continuând practica partizanatului, nepotismului, corupţiei. De asemenea,
funcţionarii români veniţi pentru prima dată în Basarabia îşi manifstau indignarea faţă de unii din
colegii lor basarabeni, care, reveniţi în provincie, au început să vorbească în limba rusă chiar în
instituţiile în care funcţionau, neglijând prin aceasta misiunea de românizare cu care au venit. C. Gh.
Voiculescu a fost înlocuit în funcţia de Guvernator al Basarabiei de generalul O. Stavrat.
Regimul antonescian în Basarabia. În Basarabia regimul I. Antonescu s-a impus, în primul rând,
ca unul anticomunist. Forţele de interne din Basarabia, poliţia şi jandarmeria, au arestat persoane care
au propagat ideologia comunistă, au servit slugarnic regimului bolşevic şi au denigrat tot ce este
românesc. Organele poliţieneşti din Basarabia au lucrat continuu la identificarea persoanelor ce s-au
manifestat în public împotriva Statului Român, au adus prejudicii morale şi materiale românilor rămaşi
sub stăpânire bolşevică, persecutându-i şi contribuind la deportarea şi executarea acestora, în urma
denunţurilor făcute. Documentele Poliţiei demonstrează că au fost arestaţi şi diferiţi Justiţiei toţi cei ce
s-au pus în serviciul ocupantului sovietic, indiferent de originea etnică.
Din momentul revenirii autorităţilor româneşti în Basarabia evreii au fost internaţi în lagăre şi
ghetouri, afară de persoanele cu situaţii specifice: căsătorii legitime mixte, evrei creştinaţi, evrei
angajaţi la misiunile germane, evrei-farmacişti etc. Nu s-au luat măsuri care ar fi vexat populaţia
evreiască ci, din contra, a căutat şi a reuşit să o protejeze.
Regimul antonescian a curmat orice activitate sectară (inochentistă).
Administraţia din Basarabia a reprimat orice manifestări ale legionarilor descoperiţi în Provincie.
Legionarii căutau să convingă populaţia că intervenţia germană pentru eliberarea Basarabiei se datora
numai lor.
Ţinând cont de faptul că mulţi funcţionari publici, originari din Basarabia, foloseau limba rusă în
timpul prestării serviciilor, ceea ce ducea la nemulţumiri atât din partea locuitorilor Basarabiei, cât şi a
colegilor regăţeni, Guvernatorul Basarabiei a luat decizia de a interzice funcţionarilor publici de a
vorbi în limbă străină în timpul serviciului, afară de cazurile autorizate de lage sau regulament.
Ordonanţa Guvernământului Basarabiei (nr. 24) interzicea, de asemenea persoanelor care făceau parte
din întreprinderile particulare de utilitate publică, de a vorbi în limba străină faţă de publicul care îl
servea. Personalului din unităţile comerciale i s-a interzis de a vorbi în limba străină în timpul
operaţiunilor de vânzare. Elevilor li s-a interzis să vorbească în limba străină, exceptând limbile străine
ce se predau în licee. S-a interzis strigarea în public a mărfurilor în limba străină. S-a interzis, cu
desăvârşire, portul şepcilor ruseşti. Persoanele ce încălcau Ordonanţa riscau o pedeapsă cu închisoarea
de la o lună până la doi ani plus amendă de la două până la 20.000 mii lei.
Regimul antonescian a depus eforturi pentru a şterge urmele rusificării basarabenilor. Prin
simplificarea Legii numelui din 8.04.1936, modificată prin Legea nr. 29 din 14.01.1942, basarabenilor
li s-a permis revenirea la numele lor de origine. Pentru revenirea la numele autentice ale localităţilor
din Basarabia, prin Ordinul circular nr. 9199 din 29.11.1941 s-a instituit o comisie, alcătuită din
Secretarul General al Provinciei, Directorul Învăţământului, Directorul Afacerilor Administrative şi
Directorul Arhivelor Statului.
Ca şi în întreaga Ţară, în Basarabia, autorităţile provinciale, au depus eforturi sporite în lupta cu
specula, cu hoţia.
Nu era câtuşi de puţin o concesie făcută propagandismului , ci relevarea unei orientări existente
încă de la început, căci accentul pus în 1941 pe românizare a constituit, în mod sigur, un fapt
conjunctural, nici o acţiune iniţiată în timpul războiului neevidenţiind vre-o încercare fantastică de
purificare etnică, tot ce s-a întreprins punând în lumină mai curând preocupări pe care orice ţară le
manifestă în timp de război: asigurarea ordinei publice, protejarea obiectivelor de interes militar,
combaterea zvonurilor cu caracter răuvoitor. Aceste trăsături pe care le-a păstrat în chip precumpănitor
administraţia românească în Basarabia-grija pentru dezvoltarea potenţialului economic, gospodărirea
cu stricteţe a finanţelor publice, preocuparea pentru prosperitatea localităţilor-e cu atât mai necesar să
fie subliniat cu cât la procesul intentat în 1946, I. Antonescu şi principalii săi colaboratori au fost
învinuiţi de crime pe care nu le-a comis şi care ar avut ca mobil exagerări de ordin naţionalist. A fost o
administraţie naţională, dar nu şovină; ea a urmărit promovarea intereselor româneşti, dar s-a menţinut
în linii rezonabile, deosebindu-se fundamental de curentul xenofob ce bântuia, în epocă, o bună parte a
lumii.
Fiecare sector de activitate din Basarabia a fost reprezentat şi dirizat printr-un Directorat. Acesta
funcţiona în provincie, dependenţa sa fiind limitată doar de guvernator. Centrului nu-i erau
subordonate decât acele ramuri de activitate care, prin natura lor desrveau statul în întregimea lui.
Provincia a devenit astfel, un organ administrativ aparte, care dispunea de toate serviciile necesare
vieţii locale.
Conducerea administrativă a Basarabiei s-a exercitat în condiţii dificile, generate de starea de
război, precum şi de mutaţiile survenite în timpul ocupaţiei sovietice (colectivizarea agriculturii,
naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, a unei părţi din fondul locativ.
Frontul s-a aflat fie foarte aproape, fie la depărtări foarte mari, dar prezenţa lui n-a dispărut
niciodată ca focar de presiune morală şi ca element de influenţare a deciziilor.

Activitatea Guvernământului Basarabiei în domeniul economico-social şi cultural.

În lunile septembrie şi octombrie 1941 mareşalul Antonescu a inspectat sudul şi centrul Basarabiei,
formulând âteva îndrumări administrative. El a constatat existenţa unei birocraţii exagerate,
ordonând ,,să se simplifice această birocraţie cât mi mult cu putinţă”. A atras atenţie deosebită situaţiei
din agricultură şi problemei asigurării cu alimente a populaţiei, îndemnând populaţia la munca
agricolă: ,,...trebuie să se ştie că războiul se câştigă prin hrană; hrană pentru armată, hrană pentru
populaţie”, ,,Trebuie să cultivăm, fiindcă aceasta este baza economiei naţionale...Trebuie să învăţăm
naţia să muncească raţional, să se curăţe, să se hrănească, să-şi crească opiii sănătoşi şi harnici. Trebuie
şi vreau să începem de la bază, baza neamului: familia, şcoala şi biserica”. El scria despre aducerea în
ţară a unui număr mare de tractoare, subliniind ,,Voi lua măsuri ca aceste tractoare să vină, în primul
rând; în teritoriile eliberate, în special în regiunile slab populate”.
Un obiectiv important în activitatea lui I. Antonescu a fost lupta cu specula.
În privinţa ocrotirii sănătăţii s-a ordonat completarea spitalelor cu personalul necesar, cu material
necesar şi cu perspectiva ca în viitor examenul medical general să fie obligatoriu.
Antonescu s-a pronunţat pentru neamestecul autorităţilor în afacerile bisericeşti.
Alte obiective la care s-a referit I. Antonescu au fost şcoala, comunicaţiile, politica, economia,
poşta, telefonul, telegraful etc.
Preocupări în domeniul agriculturii. Una dintre primele şi principalele preocupări ale
Guvernământului Basarabiei şi Directoratului agriculturii a fost, cum era firesc, agricultura. Prin
Ordonanţa nr. 13 din 20.09.1941 toţi proprietarii şi posesorii de pământ au fost obligaţi să execute la
timp muncile agricole aşa cum prevedea planul de cultură. Ordonanţa reglementa problemele legate de
proprietatea inventarului viu sau mort, la tăierea vitelor pentru carne etc.
Programul de activitate în sectorul agriculturii a avut ca obiective: selectarea şi amplasarea
personalului tehnic; cultivarea întregii suprafeţe arabile; sporirea suprafeţelor cultivate cu plante
textile, oleanginoase, leguminoase, furagere, sfeclă de zahăr, plante medicinale; aprovizionarea cu
seminţe; ridicarea productivităţii la hectar; organizarea conservării legumelor; construcţia diferitelor
obiective la sate; educaţia agricolă a populaţiei rurale; pregătirea profesională a administratorilor
agricoli, formarea cadrelor de tractorişti, mecanici şi meseriaşi agricoli (prin organizarea cursurilor de
perfecţionare de durată scurtă, conferinţe, caravane agricole, publicaţii, broşuri, demonstraţii practice,
expoziţii) etc.
În această ramură de bază s-a reuşit, în primul rând, să se însămânţeze aproape toate suprafeţele
arabile. În pofida condiţiilor climaterice nefavorabile din nul agricol 1942-1943, s-au valorificat totuşi
99, 33 % din întreaga suprafaţă arabilă a Basarabiei. În vara anului 1943 a fost combătută invazia de
lăcuste în judeţul Chilia.
Războiul care continua şi care cerea mari eforturi pentru aprovizionarea armatei nu numai cu
produse agroalimentare şi tehnice dar şi cu carne şi cu mijloace de tracţiune (cai, boi, bivoli) a
determinat focalizarea preocupărilor şi asupra zootehniei. A fost reglementat păşunatul vitelor şi
folosirea păşunelor prin întocmirea unor planuri de exploatare. În scopul îmbunătăţirii raselor de
animale au fost înfiinţate crescătorii nuclee de înmulţire a reproducătorilor de rasă în unele ferme
comunale sau în Şcolile de Agricultură (7) şi Viticultură (2) (Cucuruzeni, Chişinău, Cricova, Saharna,
Brânzeni). În ţinut s-au construit 430 grajduri bune. În 1942 s-au înfiinţat 61 de staţiuni de montă
pentru cabaline şi 11 pentru ovine. În ansamblu, pentru sporirea şeptelului şi ameliorarea lui, din 1941
până în 1943, fondurile alocate în Basarabia au sporit de 5 ori.
Producţiile obţinute la hectar erau cele specifice unei agriculturi extensive, care folosea doar în
mod aleatoriu îngrăşămintele chimice. Dar este demn de reţinut că ţăranul basarabean muncea
conştiincios pământul şi scotea de pe le maximum din ceea ce putea da în aceste condiţii.
În domeniul silviculturii planul adoptat pentru o perioadă de 10 ani urmărea împădurirea masivă a
Provinciei şi reglementarea exploatării raţionale a pădurilor. Se prevedea plantarea unor suprafeţe de
păduri de interes naţional (20 mii ha), pe terenuri degradante (86 mii ha), perdele de protecţie la sud
(15 mii ha), păduri comunale (50 mii ha), precum şi plantaţii forestiere de-a lungul căilor ferate, a
văilor râurilor, în urbe etc. 5 mii de ha au fost repartizate pentru crearea a 136 pepiniere necesare
creşterii puieţilor. A fost organizat învăţământul silvic inferior prin crearea Şcolii de Brigadieri Silvici
şi Pădurari. În doi ani (1942-1943) s-a plantat o suprafaţă de 9.202 ha pădure.
A fost reglementat vânatul, s-a organizat combaterea ciorilor.
Basarabia a cunoscut în acei ani un amplu program în domeniul comunicaţiilor şi lucrărilor
publice. Administraţia civilo-militară din Basarabia a fost preocupată de restabilirea rapidă a
legăturilor dintre Basarabia şi restul Ţării. În acest scop au fost construite poduri de lemn provizorii
peste Prut, lângă localităţile Oancea, Fălciu, Albeşti, Sculeni, Ungheni, Bădărăi, Braniştea. Era în curs
de executare podurile peste Prut la Reni, la Serpeniţa. S-au reparat şi adus în stare de întrebuinţare
drumurile; s-au introdus mijloace cât de cât moderne de transport; s-au reparat podurile. Au fost
refăcute şi reparate căile ferate distruse de sovietici la retragere cu pluguri speciale. Programul
lucrărilor de drumuri s-a întocmit ţinându-se cont de necesităţile militare, dar şi de nevoile şi interesele
întregii Provincii. Clasarea drumurilor viza trei categorii: drumuri naţionale, drumuri provinciale,
drumuri comunale. Pe traseele naţionale şi provinciale au fost puse în lucru drumuri de interes militar.
Preocupări în domeniul industriei. Industria nu a constituit niciodată punctul forte al economiei
basarabene. Autorităţile instalate după 1941 ştiau foarte bine acest lucru, după cum erau conştiente că
un minimum de obiective se cereau cu necesitate şi în acest domeniu. Astfel, conducerea antonesciană
a urmărit în domeniul industriei câteva scopuri. Primul dintre acestea viza crearea unei industrii viabile
şi corespunzătoare nevoilor Statului. În acest sens administraţia Basarabiei a eşalonat repunerea în
funcţiune a întreprinderilor în funcţie de gradul de urgenţă a necesităţilor locale; a încadrat industriile
mari din Basarabia în Regii mixte cu scopul de a consolida iniţiativele particulare, alături de interesele
economice ale Statului; a acordat autorizaţii de desfăşurare a activităţii industriale multor persoane de
specialitate, oferindu-le garanţii morale şi materiale; a asigurat avantaje întreprinderilor în baza legii
pentru încurajarea industriilor naţionale.
Al doilea scop urmărit de administraţia antonesciană în Basarabia a fost românizarea industriilor.
Această politică s-a înfăptiut prin încurajarea capitalului românesc şi a persoanelor de origine etnică
română; prin favorizarea şi sprijinirea industriilor româneşti la aprovizionarea cu materii prime locale.
Cel da-al treilea scop a fost pregătirea şi promovarea specialiştilor din rândurile băştinaşilor, prin
crearea Căminelor de Ucenici şi cursuri practice.
Cu tot contextul dificil, pe care-l crease războiul şi cu toată lipsa de fonduri, s-a reuşit ca, şi în
acest domeniu, să se realizeze, dacă nu strictul necesar, măcar un început de producţie. În 1940, la
retragerea autorităţilor române, în ţinut funcţionau 27 de mici turnătorii şi ateliere de prelucrare a
metalelor, 15 unităţi de prelucrare a lemnului, 18 întreprinderi profilate pe producerea de articole
textile, 6 unităţi specializate pe lucrări de zidărie, alte 6 care efectuau analize chimice, 6 cărămidării,
923 de mori, 192 uleiniţe, 15 întreprinderi de hârtie, alte 42 de ateliere diverse. Armata roşie, în
retragere, distrusese cvasitotalitatea acestui patrimoniu. În decursul celor trei ani de administraţie
românească, prin eforturile conjugate ale localnicilor şi ale specialiştilor din Ţară se refăcuseră şi, în
bună parte, se modernizaseră, folosindu-se utilaje germane, 1.037 unităţi industriale, dispunând de cel
puţin 5 c. p. şi încadrate cu minimum 10 lucrători. Cele mai importante ramuri au fost: morăritul,
industria uleiurilor, textilă, a materialelor de construcţii.
În vara anului 1943, în Basarabia existau 9.787 întreprinderi şi ateliere ale micii industrii.
Funcţionau din plin carierele de piatră (223 ale Statului şi 753 particulare), întreprinderi miniere-71
varniţe, 434 întreprinderi miniere având fabrici de ţiglă, cărămizi şi olării.
Întreprinderile industriale intrate în patrimoniul Statului au fost orientate spre crearea unor regii
mixte cu cele mai importante case industriale şi comerciale româneşti.
Preocupări în domeniul comerţului. Guvernatorul Basarabiei şi directorii desemnaţi de el au luat
măsuri pentru ca viaţa comercială să revină la normal. Pentru realizarea acestei sarcini administraţia
română a întocmit o statistică cu numărul comercianţilor existenţi. A urmat apoi un apel al
Guvernământului Basarabiei către Camerele de Comerţ din restul ţării de a trimite în provincie
comercianţi necesariîn diverse branşe. Au fost găsite şi distribuite localuri corespunzătoare pentru
activitatea comercială; au fost selectate şi îndrumate cadre de la sate.
Iniţial Guvernământul a obligat Institutul Naţional al Cooperaţiei (Incoopul) să aprovizioneze
Provincia cu mărfurile necesare, să colecteze şi să valorifice produsele agricole din Basarabia. A fost
încurajată iniţiativa particulară. Ca rezultat, deja în vara anului 1943, existau 8455 de firme comerciale
autorizate, dintre care peste 99 % erau conduse de români. Majoritatea firmelor se ocupau cu comerţul
cu amănuntul.
Cu concursul Incoopului, în fiecare capitală de judeţ s-a înfiinţat câte o şcoală de colectori. La
insistenţa Guvernământului s–au luat măsuri din timp ca instituţiile de credit din Ţară să-şi deschidă
sucursale în Basarabia. Înnvara anului 1943 în Basarabia activau 23 sucursale ale diferitor bănci. De
asemenea au fost înfiinţate şi către 1.07.1942 funcţionau 9 Camere de Comerţ şi Industrie.
S-a constat totuşi că în anul 1941-1942 Basarabia, deşi a livrat cantităţi importante de cereale şi
alte produse agricole şi alimentare, nu a fost aprovizionată într-o măsură corespunzătoare cu mărfuri şi
fabricate necesare atât pentru consumul curent, cât şi pentru refacerea Provinciei. Pentru a depăşi
această situaţie Directoratul Economiei Naţionale a contribuit la reglementarea schimbului de produse
între Basarabia şi restul ţării. S-au luat măsuri pentru asigurarea populaţiei cu încălţăminte, cherestea,
lemne de foc, obiecte de fier (sape, lopeţi, cuie, pluguri, furci etc), zahăr, săpun, peşte, carne, pâine etc.
Administrarea patrimoniului Statului. Organizarea muncii, asigurările sociale. Bunurile
intrate în patrimoniul Statului pe teritoriul Basarabiei, în baza legilor de românizare, se administrau şi
se exploatau de Guvernământul Basarabiei prin Directoratul Românizării, Colonizării şi Inventarului,
care s-a preocupat de identificarea şi inventarierea tuturor bunurilor intrate în patrimoniul Statului,
valorificarea şi arendarea lor. Au existat trei categorii de bunuri administrate de Directorat: a) bunurile
evreieşti intrate în patrimoniul statului în baza legilor de românizare; b) bunurile rămase de la germanii
repatriaţi, în baza Convenţiei încheiate între Germania şi URSS şi care au intrat în patrimoniul statului
Român în baza acordului din 17.01.1942 semnat între Germania şi România; c).bunurile persoanelor
deportate rămase fără succesori. După inventarierea lor, s-a pus în executare principiul românizării în
toate domeniile-industrial, agricol şi comercial.
În priinţa colonizării s-a subliniat, că această chestiune va fi soluţionată deplin după încetarea
războiului.
În anii 1941-1943 în patrimoniul Statului au intrat 371.984 ha de pământ (al germanilor, evreilor,
absenţilor), care au fost arendate, lucrate în dijmă sau exploatate în regie.
Directoratul Muncii şi Asigurărilor s-a preocupat de refacerea economiei prin reatragerea în
câmpul muncii a cadrelor rămase şi completarea personalului cu specialişti din restul Ţării, precum şi
prin reorganizarea serviciilor şi instituţiilor muncitoreşti.
Principiile de angajare în câmpul muncii erau: munca este o îndatorire naţională; numai cei ce
muncesc au dreptul la ocrotirea din partea Statului; Statul se bazează pe un sentiment de comunitate
naţională şi de dreptate socială. Autorităţile de stat au susţinut băştinaşii prin: sprijinirea tineretului
rural orientat spre îndeletniciri practice; prin înlesniri de ordin fiscal, financiar şi administrativ pentru
întreprinzătorii care manifestau o anumită iniţiativă sau aveau pregătirea necesară pentru meserii,
industrie şi comerţ; prin restricţii impuse străinilor şi stimularea băştinaşilor.
În perioada dată s-au înregistrat 584 conflicte individuale de muncă, pe motivul neplăţii salariilor şi
11 conflicte colective motivate de necesitatea sporirii retribuirii.
Refacerea învăţământului şi a şcolii. Preocupări în domeniul culturii. Eforturile în
domeniul ocrotirii sănătăţii. Un proiect ambiţios s-a adoptat pentru refacerea învăţământului şi a
şcolii naţionale, dezrădăcinarea experimentelor sociale bolşevice din acest domeniu. Diretoratul
Culturii şi al Cultelor a constituit autoritatea şcolară supremă administrativă, de control şi îndrumare
pe teritoriul Provinciei.
În 1943 Directoratul Culturii şi Cultelor încadra următoarele servicii: Serviciul învăţământului
primar, normal şi seminarial; Serviciul învăţământului secundar; Serviciul cultelor; Serviciul financiar;
Serviciul administrativ; Serviciul eforiilor şcolare; serviciul radiofonizării; Serviciul sporturilor;
Serviciul de inspecţie didactice secundar şi de control financiar. Pe lângă Directorat mai funcţiona o
Comisie metodică şi o Comisie de disciplină. În componenţa Diretoratului au intrat de asemenea
Muzeele din Basarabia, Arhivele Statului, Biblioteca Centrală Universitară şi Inspectoratul pregătirii
premilitare şi extraşcolare.
Atenţia guvernatorilor şi a Directoratului s-a îndreptat 1) în activitatea educativă spre promovarea
spiritului naţional în educaţia copiilor şi şcolarilor prin: a) extirparea oricăror urme de influenţă străină,
sovietică şi ,,desfacerea definitivă de ruşi”; educarea sentimentului naţional şi integrarea românilor
basarabeni în comunitatea spiritualităţii româneşti; c) educarea voinţei şi a spiritului de sacrificiu
pentru Neam, Rege şi Conducător; 2) în organizarea învăţământului spre instituirea unui sistem de
învăţământ mediu şi universitar capabil să pregătească, la faţa locului, cadrele de care avea nevoie
ţinutul, spre alfabetizarea populaţiei adulte prin: a) lupta împotriva analfabetismului, care, în
Basarabia, avea un procent ridicat; b) adaptarea şcolii la realităţile sociale ale Basarabiei, potrivit
intereselor neamului; comprimarea învăţământului teoretic şi abstract şi dezvoltarea celui practic; c)
organizarea asistenţei copiilor, aproape complet neglijată până la război.
Directoratul a pus pe primul plan de preocupare înăţământul primar, urmărindu-se buna lui
funcţionare ,,pentru a micşora analfabetismul şi a se face din temelii educarea păturii ţărăneşti”.
Numărul instituţiilor de învăţământ primar a fost în creştere-de la 1864 în anul de învăţământ 1939-
1940 la 1897 în anul şcolar 1942-1943.
În anul şcolar 1941/42, la aceste şcoli au fost înscrişi 290.476 copii din cei 388.140 recenzaţi, adică
75%; şcolile au fost frecventate cu regularitate e 245.668 elevi, sau 82% din cei înscrişi. În anul de
studii 1942-1943 au fost înscrişi 331.213 elevi din 482.566 recenzaţi, adică 69% şi au frecventat în
mod regulat şcoala 258.148 copii sau 78%. În cursul anului 1941/42, cu scopul combaterii
analfabetismului Directoratul a organizat cursuri pentru adulţi în 760 de localităţi, cursuri frecventate
de 139.276 de neştiutori de carte.
În anul de învăţământ 1942/43 pe lângă şcolile din Basarabia funcţionau 774 biblioteci, 707
cooperative şcolare, 443 muzee şcolare, 448 farmacii şi posturi de igienă şcolară. Sub regimul
antonescian învăţământul primar din Basarabia a fost reorgnizat pe baze practice, ,,spre a fi cât mai
aproape de nevoile vieţii şi ocupaţiile populaţiei”.
În comparaţie cu cele 20 de licee ce funcţionau în Basarabia în 1940, în anul de studii 1942/43 erau
deschise doar 11, în schimb în locul celor 3 gimnazii funcţionau 11.
Una din cele mai stringente probleme existente în învăţământ a fost lipsa personalului didactic,
chiar în condiţiile venirii din Regat.
Şcoala din Basarabia a contribuit în măsura posibilităţilor la acordarea ajutorului pentru armată
(colectarea plantelor medicinale, a mijloacelor băneşti, a îmbrăcămintei şi alimente pentru răniţi şi
ostaşii de pe front, la plantarea pomilor, la supravegherea muncilor agricole etc.).
În anul de învăţământ 1942/43 au fost deschise şi au funcţionat 1493 cantine din cele 1600
proiectate, întreţinute din veniturile obţinute de pe loturile şcolare.
Guvernămâtul Basarabiei a luat măsuri în vederea restabilirii muzeelor, bibliotecilor pe baze
naţionale, dezvoltării sportului. Către vara anului 1943 au fost radiofonizate centrele urbane.
Un mare rol în activitatea culturală l-a avut Fundaţia Culturală Regală ,,Regele Mihai I” regionala
Basarabia. În aprilie 1942 în Basarabia activau deja 607 cămine culturale ale Fundaţiei, care aveau ca
direcţii principale de activitate: a) ,,sănătate”; b) ,,muncă”; c) ,,minte”; d) ,,sufletul şi conştiinţa
naţională”. Pe lângă Căminele Culturale au fot organizate biblioteci, se organizau activităţi culturale,
ţăranii eau familiarizaţi cu eperienţa înaintată în dmeniul agriculturii etc.
În domeniul ocrotirii sănătăţii administraţia antonesciană şi-a propus drept obiective: 1) refacerea
aparatului sanitar pe teren; 2) combaterea epidemiilor, bolilor sociale şi mortalitatăţii infantilă; 3)
reorganizarea şi repunerea în funcţiune a tuturor aşezămintelor de asistenţă medicală; 4) asigurarea cu
personalul medical a instituţiilor medicale. În Basarabia existau 9 servicii sanitare de judeţ, 11 servicii
sanitare de oraşe, 37 plăşi sanitare şi 209 circumscripţii medicale cu spiatale mixte, 210 dispensare. În
afara dispensarilor, în raza Basarabiei funcţionau 67 spitale din care 15 urbane şi 52 rurale, două
sanatorii TBC, două aşezăminte de ocrotire şi 11 infirmerii rurale. Pentru aproizionarea instituţiilor
sanitare din Guvernământul Basarabiei pe lângă Directoratul sănătăţii exista un depozit cu două secţii-
Secţia I Medicamente şi Secţia a II-a Materiale şi instrumente. O problemă deosebit de acută a fost
insuficienţa farmaciilor rurale.
O sinteză a guvernării antonesciene în Basarabia. 1. Până la începerea războiului germano-
sovietic în România a existat o polemică privitoare la viitorul Basarabiei. Reprezentanţi de vază ai
refugiaţilor basarabeni pledau pentru constituirea unei organizaţii a basarabenilor, capabilă să preia în
viitor conducerea provinciei. Părţile bune ale acestor propuneri au fost acceptate de către conducerea
antoneciană. 2. În toiul luptelor pentru eliberarea Basarabiei de bolşevism viitoarea administraţie civilă
a Provinciei era deja alcătuită, era instruită şi ştia clar obiectivele şi ce trebuie să facă după reinsturarea
sa la putere. O mare parte a aministratorilor au alcătuit-o băştinaşii Provinciei, în primul rând, acei ce
corespundeau exigenţelor stabilite de stat. Mareşalul Antonescu a dorit să creeze în Basarabia un
model nou de organizare administrativă a teritoriului, bazat pe o autonomie sporită. 3. Poulaţia
băştinaşă, precum şi o bună parte a grupurilor etnice, au salutat cu căldură şi încredere revenirea
aministraţiei române. Nemulţumită de reinstaurarea regimului românesc în Basarabia s-a dovedit a fi
pătura de populaţie care sub regimul bolşevic a avut posibilitatea de a se pricopsi din bunurile celor
înstăriţi sau păturile lumpenproletare, beneficiare de politica socială a autorităţilor comuniste. 4. Iniţial
Basarabia a fost condusă pe baza instrucţiunilor provizorii, elaborate de Împuternicitul lui I. Antonescu
în Provincia eliberată. Prin Decretul-Lege, din 3.09.1941, Basarabia devenea o provincie având
administraţie proprie, pusă sub directa conducere Mareşalului Antonescu. Basarabia a fost recunoscută
persoană juridică, având buget propriu. În fruntea administrţiei era Guvernaorul Basarabiei;
administraţia era formată din Directorate cu serviciile respetive şi din Consiliul Provincial de
coordonare şi îndrumare generală. Decretul-Lege nr. 790 reglementa funcţiile administratorilor civili ai
Provinciei. 5. O verigă de cea mai mare importanţă în coordonarea acţiunilor Centrului şi autorităţilor
de la Chişinău a fost Cabinetul civilo-militar pentru Basrabia, Bucovina şi Transnistria din cadrul
Preşedenţiei Consiliului de Miniştri. 6. Apreciind vasta activitate de normalizare a vieţii basarabenilor,
desfăşurată de administraţia antonesciană, trebuie recunoscut faptul că această administraţie n-a fost
lipsită de neajunsuri şi contradicţi interne, determinate de condiţiile de război, neconcordanţa între
administraţia civilă şi militară, insuficienţa cadrelor sau pregătirea slabă profesională a acestora. 7.
Forţele de menţinere a ordinei au depistat şi au neutrlizat în scurt timp micile grupuri de terorişti lăsate
sau trimise în Basarabia în scopuri diversioniste. 8. Pe parcurs Cabinetul civilo-militar pentru
Basarabia, Bucovina şi Transnistria a suferit mofificări în scopul ridicării eficaităţii activităţii lui. 9. O
anumită parte din persoanele care în timpul sovieticilor au deţinut funcţii de conducere ( preşedinţi de
colhozuri, comitete săteşti etc.) au rămas în continuare în administraţie, trezând nemulţumirea
populaţiei. 10. Regimul antonescian instaurat a fost o dictatură militară, tolerantă faţă de opoziţia
democratică, nu a fost de tip fascist. În Basarabia a promovat o politică antiomunistă şi a depus eforturi
în vederea lichidării consecinţelor regimului bolşevic.
În anul 1943, Antonescu a ordonat să se efectueze o sinteză a guvernării Basarabiei după
înlăturarea regimului sovietic şi instituirea administraţiei româneşti. Documentul ne apare semnificativ,
nu numai şi nu atât pentru rigoarea pe care o punea conducătorul României în opera de redresare a ţării
şi de adecvare a economiei naţionale la cerinţele războiului ci şi, mai ales, pentru caracterul său
demonstrativ. Chiar nesudate total la trunchiul ţării din care au fost desprinse, cele două ţinuturi au
evoluat mult mai firesc şi, deci, au avut o condiţie mult mai prosperă sub administraţie românească. În
această ordine de idei, M. Antonescu afirmase de mai multe ori despre cele două provincii că va face
din ele un model şi pentru restul ţării. Mulţi au considerat că era vorba de o simplă declaraţie destinată
propagandei, dar faptul că în plin război o armată întreagă de specialişti au fost detaşaţi să
contabilizeze atâtea rezultate indică în mod sigur dorinţa de a releva că în cele două provincii lucrurile
evoluează, dacă nu conform dorinţelor, în orice caz foarte aproape de cota lor. Foarte interesant de
observat e că, deşi în modul de organizare directoratele cu atribuţii zise spirituale-românizarea,
educaţia naţională-figurau pe primul plan, analiza rezultatelor dobândite dădea întâietate absolută
domeniilor economice.
Cu toate că viziunea privind destinul ţinutului a fost marcată de elementele deformatoare
determinate de tendinţa hegemonistă a Germaniei, administraţia instaurată aici după conducerea
efemeră a lui von Pflaume (care se ocupase de organizarea administrativă a Alsaciei şi Lorenei, oupate
de Germania) a urmărit şi izbutit să repună în drepturile sale spiritul românesc, principiul naţional.
Numai în acest sens se poate vorvi de o românizare a vieţii publice. Prin urmare, cu toate că ţinutul nu
se considera subordonat direct autorităţilor centrale, guvernului de la Bucureşti, suflul românesc se
simţea pretutindeni în această parte a ţării. Guvernatorul şi directorii au obţinut această necesară
punere în drepturi prin românizarea factorilor de muncă, prin dirijarea din mediul rural spre
îndeletnicirile practice ce erau altădată apanajul unor elemente alogene, prin înlesniri de ordin fiscal
acordate elementelor de iniţiativă, prin armonizarea intereselor patronilor cu cele ale lucrătorilor, prin
identificarea, inventarierea, conservarea, administrarea şi valorificarea bunurilor intrate în patrimoniul
statului.
Au avut loc şi colonizări. Din alte părţi ale ţării, cu surplus de populaţie, au fost aduşi oameni tineri
şi capabili să preia bunurile abandonate de către coloniştii germani retraşi în patrie sau să umple
golurile produse de război.
Severitatea cu care conducea ţara I. Antonescu, accentul pe care îl punea pe asanarea moravurilor,
gradul sporit de competenţă pe care oamenii promovaţi de el-mai toţi militari de bună ţinută-îl
aduseseră în administraţie, toate acestea s-au făcut simţite în modul cel mai pozitiv în evoluţia, pe
perioada aminitită, a ţinutului dintre Prut şi Nistru. Toţi aceşti ani şi-au încheiat exerciţiul financiar cu
realizări notabile, în sensul că încasările s-au situat la nivelul prevăzut, s-au reparat, ori construit din
nou sute de şcoli şi primării.
Populaţia Basarabiei. În august 1941 Institutul Central de Statistică a desfăşurat recesământul
populaţiei din Basarabia, fiind înregistraţi 2.364.937 oameni. După componenţa etnică: 1.620.874
români, 261.246 ucraineni, 158.088 ruşi, 1.868 germani, 6323 evrei, 177.647 bulgari, 115.683 găgăuzi,
8.204 ţigani, 8.691 polonezi, 29 huţuli, alţii 6311.
După profesiile prestate, populaţia în august 1941 se repartiza astfel: agricultori-2.174.580
(91,9%), meseriaşi, industriaşi, lucrători ai transportului-65.127 (2,8%), angajaţi în comerţ şi sistemul
de credite-8.492 (0,4%), funcţionari şi liberi profesionişti-51.744 (2,2%), diverse şi nedeclarate 64.994
(2,7%).
Colaboratorii Institutului de Statistică au calculat numărul celor deportaţi şi dispăruţi din
Basarabia. Din municipiile Bălţi, Cetatea Albă, Chişinău şi Tighina au dispărut 10.902 oameni. Din
judeţe au dispărut sau au fost deportaţi -90.609 persoane.
SOARTA EVREILOR STABILIŢI ÎN BASARABIA. În conformitate cu datele recesământului
populaţiei din 1930 în Basarabia locuiau 204.858 evrei, sau 7,2% din populaţia Provinciei. Referitor la
numărul evreilor în anul 1940, până la ocuparea bolşevică a ţinutului, există mai multe estimări. D.
Doron (Spector), în baza informaţiilor selectate din ziare evreeşti, numeşte următoarele cifre: 300-350
mii de evrei. I. Pilat consideră că în 1940 în Basarabia erau 400 mii de evrei. După raptul Basarabiei de
către sovietici, din România, de peste Prut au venit în Basarabia 150 mii de oameni. În opinia lui D.
Doron (Spector) 1/3 din aceştea au fost evrei. Absolut alte date, considerate mai veridice-sunt datele
cuprinse în studiul lui S. Manuilă şi W. Filderman-275.419 evrei, aflaţi în teritoriile Basarabiei,
Bucovinei de Nord şi Ţinutl Herţa, răpite de sovietici. Conform estimărilor L. Bendjamin numărul
evreilor din aceleaşi ţinuturi se ridică la cca 300.000 evrei. Aceştea au fost, mai întâi, victima
procesului de sovietizare, fiind pauperizaţi de regimul sovietic prin schimbul banilor, confiscării
bunurilor mobile şi imobile, închiderea şcolilor evreeşti, deportarea în Siberia etc. Dr. S. Bickel
consideră că numărul evreilor deportaţi din Basarabia, nordul Bucovinei se ridică la 10.000 persoane.
 O parte din evrei au murit în primele săptămâni de război, fiind mobilizaţi în unităţile locale ale
Armatei Roşii sau detaşamente de şoc ale bolşevicilor.
Autorităţile sovietice au evacuat în spatele frontului 300.000 de persoane. Dintre acestea conform
estimărilor -100.000 erau evrei sau plecaţi independent.
Hitler a fost preocupat personal de comunitatea evreilor din Basarabia. Conform cercetărilor lui D.
Doron (Spector) în ajunul începerii războiului cu URSS Hitler i-ar fi indicat lui I. Antonescu să
extermine evreii din Basarabia. P. I. Zapp, şturmbannfuehrul einsatzcomande ,,II”, a fost însărcinat
să ,,rezolve problema evreească” în Basarabia.
Conducerea militară antonesciană a avut motivele ei de luare a unei atitudini negative faţă de evreii
din Basarabia, şi, anume: a) comportamentul şi faptele românofobe ale mai multor grupuri de iudeo-
comunişti în timpul ocupării Basarabiei de către sovietici; b) acţiunile mai multora dintre ei în timpul
scurt al dominaţiei bolşevice în Basarabia (iunie 1940-iunie 1941), când s-au angajat plenar în
sovietizarea acestor provincii româneşti; c) comportarea multora din ei în timpul operaţiilor militare
din iunie-iulie 1941, adică lupta armată deschiă împotriva forţelor militare ale Puterilor Axei.
Există documente care demonstrează un anumit comportament deosebit din partea autorităţilor
române faţă de evrei. Astfe, la 17.07.1941, fiind la Bălţi, I. Antonescu a dat mai multe indicaţii
subalternilor săi ( I. Administraţie şi lucrări edilitare-independenţă administrativă, autoritatea deplină a
prefecţilor, refacerea drumurilor cu ajutorul populaţiei etc. II. Măsuri diverse-furturile, neregulile
rezistenţa să fie executaţi prin împuşcare, controlul jandarmilor, disciplinarea şi corectitudinea
funcţionarilor, grija pentru starea sanitară etc. III. Munca câmpului), inclusiv referitoare la evrei. IV.
Ovreii. 1. Toţi ovreii să fie organizaţi în echipe, fără plată, pentru asanarea şi curăţirea locurilor
bombardate. 2. Ovreii de la sate să nu fie împinşi către Vechiul Regat, ci pentru Nistru-nici un ovreu să
nu mai stea în sate sau la oraşe, ci să fie internaţi în lagăre; -ovreii să fie strânşi seara şi păziţi; -să nu
fie asasinaţi sau maltrataţi.
Prin ordinul nr. 61 din 24.07.1941 a guvernatorului Basarabiei general C. Voiculescu, s-a trecut la
înfiinţarea ghetourilor şi lagărelor de concntrare pentru evrei. În august 1941 în judeţul Bălţi au fost
înfiinţate trei lagăre pentru iternarea evreilor (Limbenii Vechi, Răuţel, Râşcani) cu un total de 9219
evrei. În ansamblu, în august 1941 în ghetourile şi lagărele din Basarabia erau 17.835 de persoane.
Toate aceste lagăre şi ghetouri erau administrate de organele militare şi, cu unele excepţii, de cele
poliţieneşti. Persoanele internate îşi asigurau în mod individual întreţinerea, cu concursul autorităţilor
prin organizarea brutăriilor, pieţilor alimentare, spitalelor. Evreii din ghetouri şi lagăre, apţi de muncă,
erau întrebuinţaţi la diverse munci idilitare, fiind remuneraţi parţial. Iniţial ghetourile au fost înţelese
ca un mijloc de izolare a evreilor de ceilalţi locuitori ai provinciei, dar şi ca o ocrotire de abuzuri din
partea elementelor declasate, trupelor de SS, răzvrătirilor şi răzbunărilor din parta populaţiei pentru
abuzurile săvârşit sub regimul bolşevic. Chiar şi în condiţiile izolării evreilor în ghetouri şi lagăre,
germanii deseori interveneu, scoteau grupuri de oameni, care apoi dispăreau fără urme.
Prin dispoziţia nr. 436 din 5.08.1941 a Preşedenţiei Consiliului de Miniştri toţi evreii, aflaţi în
Moldova, Bucovina, Basarabia şi la Est de Nistru erau obligaţi de a purta, sub severe sancţiuni, un
semn disinctiv, format dintr-o stea cu şase colţuri, cusută în partea stângă a pieptului.
În ghetouri şi lagăre majoritatea evreilor era alcătuită din persoane avâd vârsta înaintată, femei,
copii. O parte din evreii rămaşi în Basarabia nu erau ostili administraţiei româneşti, deoarce mulţi din
ei fuseseră nedreptăţi de puterea bolşevică, în primu rând, prin confiscarea bunurilor şi nu purtau vina
pentru o altă parte a consângenilor lor care desfăşurase activitate antiromânească. Antonescu, însă, n-a
făcut difrenţierea cuvenită, tratând evreii în ansamblul lor. (,,Eu când am luat măsuri în contra evreilor,
nu le-am luat în contra individului, ci în contra colectivităţii, care a jefuit neamul românesc. Eu apăr
naţiunea. Colectivitatea evreiască trebuie să plătească şi lucrul trebuia să fie ordonat”). Pe parcurs, din
cauza lipsei alimentelor, medicamentelor, situaţiei sanitare şi igienice, predominării persoanelor inapte
de muncă etc., situaţia din lagăre şi ghetouri a început să se înrăutăţească.
Încă în luna iulie 1941 I. Antonescu a dat dispoziţia ,,să se pregătească totul în Transnistria şi ca
aceşti oameni (evreii din Basarabia şi nordul Bucovinei) să fie trataţi ca oamenii”. A fost vorba despre
deportarea evreilor în Transnistria. Marele Stat Major al Armatei, împreună cu Dircţia Jandarmeriei au
elaborat Instrucţiuni referitoare la evacuarea evreilor din Basarabia.
 Evacuarea evreilor a început la 8.10.1941. Sarcina formulată a fost deosebit de categorică:
,,Curăţirea va fi totală, nefiind îngăduit sub nici un motiv, ca după ce operaţiunea va fi încheiată să se
mai găsească pe teritoriul vre-un evreu, indiferent din ce cauză. În consecinţă se vor lua măsuri de
strângerea lor de peste tot ( de la muncă de folos obştesc, împrumutaţi de germanietc.). Evacuarea s-a
făcut pe grupuri de circa 2500 persoane zilnic, iar transportul se făcea pe jos, fiecărui convoi i se
atribuia 100 de căruţe pentru transportul infirmilor, bolnavilor, bătrânilor, copiilor şi bagajelor. Paza
convoiului se efectua de trupe de jandarmi pedeştri.
În octombrie 1941 majoritatea evreilor a fost evacuată peste Nistru. A doua evacuare a fost făcută
în ziua de 20.05.1942, în Chişinău rămânând doar 187 persoane. Totuşi, pentru mai multe categorii de
evrei s-au făcut excepţii de la evacuarea în Transnistria-soţii ale românilor născute din părinţi evrei, cei
creştinaţi sau au fost cu adevărat buni români. Documentele din arhivă demonstrează că unii evrei s-au
desolidarizat de consângenii lor, trecând în serviiul naziştilor.
În ceea ce priveşte atitudinea Bucureştilor faţă de deportarea evreilor din România: administraţia
antonesciană nu s-a supus ordinelor militare venite din Berlin şi a luat decizia de a sista deportările
indiferent de situaţia pe frontul de est (în octombrie 1942 această situaţie era faorabilă puterilor Axei).

Administrarea Transnistriei. În baza acordului româno-german, intitulat ,,Înţelegeri asupra

siguranţei, administraţiei şi exploatării economice a teritoriului dintre Nistru şi Bug (Transnistria) şi
Bug şi Nipru (regiunea Bug-Nipru), semnat la 30.08.1941, la Tighina, de generalul german Hauffe şi
de generalul de brigadă N. Tătăranu, României îi revenea sarcina asigurării securităţii, administrării şi
exploatării economice a Transnistriei. Documentele timpului demonstrează convingător că România n-
a avut nici o revendicare teritorială dincolo de Nistru, hotarul între România şi Transnistria a fost tras
pe Nistru, pe linia căruia au fost ampasate trupe de grăniceri, puncte vamale ale ţării. Regimul
administrativ instalat în Transnistria a fost deosebit de cel din Basarabia sau Bucovina.
Prin Decretul nr.1, semnat de I. Antonescu la 1.08.1941, la Tighina, teritoriul ocupat dintre Nistru
şi Bug, cu excepţia regiunii Odesa, la nord având linia Moghiliov-Nord-Jmerinca-Nord, intră sub
administraţie română. Prin acelaşi decret Gheorghe Alexianu era numit Guvernator al Transnistriei.
Marca germană de ocupaţie a devenit moneda de circulaţie în Transnistria.
La 17.10.1941, oraşul şi regiunea Odesa au trecut sub administraţia Guvernământulu Transnistriei.
Administraţia română a împărţit teritoriul Transnistriei în 13 judeţe şi 64 de raioane cu două municipii-
Odesa şi Tiraspol, 15 comune urbane, 18-suburbane şi 1363 de comune rurale, care încadrau 2568 sate
şi 72 cătune.
Transnistria reprezenta o unitate administrativă cu viaţă şi conducere proprii, organizate pe
principiul autonomiei locale. Administraţia provinciei ,,era pusă sub conducerea şi supravegherea
directă a Comandamentului de Căpetenie al Armatei, care exercita măsurile şi dispoziţiile sale prin
guvernatorul civil”. Guvernatorul Transnistriei avea dreptul să elaboreze decizii, ordonanţe şi
regulamente aplicabile pe întreg teritoriul provinciei dintre Nistru şi Bug.
Conform prevederilor Ordonanţei nr.8 din 12.09.1941, judeţele nu aveau statut juridic şi nici buget
propriu; raioanele, în schimb, aveau buget, erau conduse de pretori, numiţi de guvernator. După
includerea oraşului şi regiunii Odesa în Guvernământul Transnistriei, aici au fost delimitate judeţele
Ovidiopol, Odesa, Oceacov.
Primele măsuri luate de administraţia civilă românească în Transnistria au fost: aprovizionarea
populaţiei cu produse alimentare şi de primă necesitate, garantarea securităţii şi ordinii publice.
În domeniul economic Guvernământul Transnistriei a păstrat colhozurile (gospodării colective
agricole) şi sovhozurile (gospodării agricole de stat) şi forma de exploatare colectivă a pământului.
Prin Ordonanţa nr. 55 din 14 martie 1942, colhozurile erau transformate în ,,obşti de muncă, membrii
cărora se grupau pe familii şi vecinătăţi, formând brigăzi de lucru”. Recolta se distribuia între
Guvernământ şi obşti după ce în prealabil fiecare parte îşi retrăgea echivalentul investiţiilor.
Guvernământul Transnistriei a contribuit la repunerea în funcţiune a 68 de staţii de maşini şi tractoare
şi 18 ateliere mari pentru repararea tehnicii. Politica agrară a regimului antonescian în Transnistria a
fost de a reveni la proprietatea particulară. Documentele demonstrează că alimentarea populaţiei
transnistrene în anii 1942-1943 a fost mai bună decât pe timpul regimului bolşevic.
Guvernământul din Transnistria a depus eforturi sporite în vederea reparării şi îmbunătăţirii
drumurilor, relansării industriei, comerţului, asigurării cu locuri de muncă, ocrotire a sănătăţii etc.
Guvernământul a organizat, de asemenea, învăţământul de toate gradele, inclusiv-în limbile
grupurilor etnice din Transnistria. Astfel, în anul de studii 1942-1943 în regiunea dintre Nistru şi Bug
funcţionau 2220 de şcoli primare, dintre care 311 româneşti, 1677 ucrainene, 150 ruseşti, 70 germane
şi 6 bulgare. De asemenea au fost deschise 117 licee şi gimnazii, dintre care 65 gimnazii teoretico-
practice, 29 licee practice şi 23 licee teoretico-practice. Datorită eforturilor depuse de conducerea
Guvernământului Transnistriei, în scurt timp au fost redeschise Teatrele Naţionale de la Tiraspol şi
Odesa, alte instituţii culturale, muzee, biblioteci, săli de cinema. Un rol deosebit în pregătirea cadrelor
cu studii superioare trebuia să-l joace Universitatea din Odesa, redeschisă la 7 decembrie 1941, care
încadra şase facultăţi-Medicină, Politehnică, Drept, Ştiinţe, Litere şi Agronomie. Universitatea din
Odesa a funcţionat până în decembrie 1943.
Guvernământul Transnistriei a promovat o politică activă în sfera naţională, în vederea repatrierii
românilor de la est de Bug. I. Antonescu a aprobat criteriile în baza cărora avea loc repatrierea, care
urma să se desfăşoare sub conducerea MAI, Ministerul Apărării, Subsecretariatul de Stat al
Românizării, Marele Stat Major, Institutul Central de Statistică şi Guvernământul Basarabiei,
Bucovinei şi Transnistriei.